În această săptămînă vom discuta despre scrierile a două tinere autoare, Alina Apostol şi Carmen Nicoară. Amîndouă au bloguri, deci nu trebuie să ne limităm la textele trimise.
ALINA APOSTOL
"Din jurnal...
Trezit la 6.15 AM, dupa doar doua ore de somn. Atat a binevoit stapana mea - mintea cea rationala - sa se odihneasca. Imbracat repejor la ora 7 AM si iesit afara. Mutat masina pe alt loc de parcare, pentru ca pe primul loc, gasit in noaptea precedenta, parca nu statea bine. punem PAUZA cateva secunde...aer proaspat, taios de dimineata, copacii inca infloriti din gradina blocului, miros duios si rece. Inspir aer adanc, mintea, plamanii, stomacul, se curata de rele. Expir tot, raman goala, inchid ochii, repet dusul de aer. Ufff, frison de frig, dar ce bine este! Las frana de mana, a-ntaia, sofez pentru doua minute si imi culc prietena, insotitoarea de drum, intr-un loc mai ferit. hmmm...sub un alt copac inflorit. Si respir iarasi. Zambesc, urc sus, ma cuibaresc in pat unde raman pentru o ora. Corpul meu ar vrea atat de mult sa doarma, mintea mea a luat-o deja la trap, iarasi in prea multe directii deodata.
8.15 zice un alt insotitor, telefonul meu, prietenul meu destept, pe care il privesc dimineata la trezire, seara la culcare, de zeci de ori in timpul zilei. Ia te uita, esti chiar demn de o gelozie. Pacat ca nu ai suflet, caci prezent imi esti. Dus in cinci minute, ma imbrac in aroma de nuca, ma gatesc ca sa devin prezentabila. Dar nu prea, caci ochii si tenul vor odihna. Hai totusi, un pic de fard, cat sa traseze o umbra si rimel. Pe buze vesnicul lipstick de cirese, care deschide sertarul cu zambete. Mananc pe fuga cateva boabe de struguri, hmm, ce bucurie, sa manaci struguri oricand ai chef. Frumoasa-i libertatea! Si acum, se face tarziu...bifat laptopul, echipamentul de sport, cartea pe care vreau sa i-o daruiesc lui, bifat geanta de umar...prea multe de tinut minte, ce sa mai zic de purtat pana la masina. Ce bine ca azi nu port tocuri, as fi cazut sigur pe scarile de la intrare, cu asa o incarcatura pe brate.
In sfarsit 20 de minute de relaxare, cat imi ia sa ajung la teatru. Iubire in spaniola, portugheza, engleza, toate la radio. Geam deschis, cat sa fie putin racoare. Parca mai putine ganduri, iar cele care sunt, macar sunt ordonate:ce am de facut astazi cu echipa, mail-urile plictisitoare dar obligatorii pe care le-am pus in agenda, cateva telefoane. Cafeaua cu fetele mele, de abia astept! Uite-l ca vine. Urca, ma imbratiseaza, spune "Ce frumoasa esti!" Primesc timida complimentul, retrag privirtea, pun zavor la inima. Nu de alta, dar suntem acum, eu si inima, sub tratament. Ne delectam doar cu emotii mici. Nu ii daruiesc cartea, ar fi ridicol. Coboara, las frana de mana, a-ntaia, pornesc. Alte douazeci de minute de liniste superba in sufletul meu. Si zambet constant pe buze. Normal, a zis ca esti frumoasa!"
2. "Iubirea ca invatatura despre tine
"El este singur. El adora sa fie singur. El a iubit doar o femeie, de doua ori. Prima data a fost ca la toata lumea, asa ca la carte. Cu intalniri, cu joc, cu dus si intors. A doua oara a fost peste ani, ea maritata, el singur. Ea plictisita, el indragostit. Tot de ea, desi nu ar fi recunoscut. In pauza dintre ani, fiecare a pus zavorul la poveste. El nu crede ca iubirea se poate intretine. Daca pleaca, dispare, moare, se transforma, atunci el nu face nimic.El a invatat din alte vieti si din asta viata ca dragostea este, nu devine. El este singur pentru ca DRAGOSTEA, aceea cu majuscule, nu aceea de vanzare, o intalnesti o singura data. Iar daca dispare, zice el, nu are rost sa o cauti. Pentru ca nu o vei gasi, ea este cea care te gaseste pe tine.
El nu crede in dragostea - marketing, cea de pe internet, cea de Valentines Day, cea din carti sau filme. El crede numai in dragostea dintre el si ea. El stie ca ea se plimba de brat cu sotul ei si isi striga fetita pe nume, in parc. In acelasi parc in care ei doi aveau pana acum cativa ani o banca. Era banca lor, aceeasi dintotdeauna, de langa fantana. Pe care isi scriau mesaje unul altuia dupa despartire. Mesaje pe care le citeau, le ascundeau in suflet, le mangaiau si le puneau la pastrare, pansament pentru dor. Caci le era tare dor unul de altul. Dar el mai stie ca ea a fost a lui. Nu conteaza mariajul, copiii, rutina, discutiile, divortul, impacarea, conteaza ca ea a fost a lui. In zori, la pranz, pe inserate, noaptea, in weekend-uri, pe strazile din Bucuresti, in parcuri, la Sinaia, unde le placea, la el in apartament, la ea in casa. S-au iubit fara griji, fara vorbe, atat cat au putut. Dar in ritm de dans. Salsa mai ales. Obisnuiau sa faca dragoste pe ritmuri latino. Asa se iubeau ei.
Cand ea a intrebat de ce nu o mai suna atat de des, de ce nu mai zambeste online la fel de mult, de ce..., de ce..., de ce... el a
tacut. Pentru ca nu asa era iubirea lui. El nu oferea pentru ca..., pentru ca..., te rog..., mai stai... nu te supara... El nu platea asa,
nu oferea bir pentru trecut. Si atunci, a privit-o in ochi, a luat-o de mana, a mangaiat-o pe chip si i-a spus ca va merge mai departe. Pentru ca el si ea s-au iubit, se iubesc si se vor iubi mereu, si pe alte taramuri. Dar aici, la momentul prezent, ei doi nu mai pot fi impreuna. Ea a plans, el a tacut si a plecat. Nu s-au cautat, caci au inteles.
El a fost singur si inainte si dupa ea. Dar vedeti, el este fericit. Pentru ca singuratatea lui este plina de cunoastere, de acceptare.
Pentru ca el traieste dupa regulile lui si prefera sa fie singur fiind doar el, decat sa fie singur fiind cu ea. Singuratatea lui nu este
goala, bolnava sau trista, ca a majoritatii. Singuratatea lui este ocazie, este timp de invatat despre el si despre lume.
El, asa singur precum vi l-am povestit, mi-a spus odata, pe cand paraseam strazile vieneze, ca spiritul nostru vine, se imbraca in
trairi, se rostogoleste, cade, se ridica, creste si apoi pleaca. Mai implinit, mai curat, mai stiutor. Catre alte trairi."
CARMEN NICOARĂ
aşa începem o lume de păcat
... în jurul meu păpuşile ruseşti de la tine.
descătuşez din tainele lor toate visele gata de atac,
le duc în oglindă, le dezbrac de cioburi din priviri.
le simt, miros a tine insuţi,
a cortine şi a sfeşnic roşu.
le ascult biografia si palmaresul,
le ating cu teamă să nu le strivesc aripile
ş-apoi muşc cu nesaţ din ele...
aud cum crapă între dinţii flămânzi de albi.
mă joc printre ele, le încolăcesc,
sunt prizonierele războiului meu cu Femeia.
nu ştiu să le sărut fatal aşa ca mă ling pe buze cu virilitatea lor.
le alint până bat din picioare ca majoretele,
se dezgolesc de trufie şi se întind languros peste vălul meu palatin,
bezmetice de dorinţă se lovesc de lueta ce tremură adolescentin,
le plimb apoi peste toate papilele gustative să înmugurească de poftă,
le mai înduioşez un pic cu şoapte şi le las să plutească cu capul pe spate
să mă înece cu pulsul lor de absint.
o velă afrodisiacă le împinge... mă înnebunesc cu mare,
le mai molfăi senzual, pe margini, acolo unde mustesc a aguridă
până le ating cu varful limbii să le simt caramelizate în pommes d’amour,
le ţin la nesfârşit lipite, să le seduc, să mă corupă.
apoi inefabil de luminoase şi incitant de fidele,
mă imploră să tac...
nişte icoane cu mâini de pământ.
le-nchei surâzând iluzii pentru ziua de mâine,
la mâini şi picioare,
le atârn speranţe la urechi,
le-mpătur în promisiunea steagurilor de pace
şi le scuip hoţeşte în sân să-mi fie de noroc.
cuţitul ludic
cuţitul tău
a mai învârtit şi alte lumi
se întoarce dansează
şi-mi răsuceşte pântecele
în cercuri de gimnastică ritmică
cuţitul tău
mă cere de soţie
şi strigă:
„ verde de gheaţă!”
cuţitul tău
tranşează răsăritul soarelui
şi mi-l serveşte la micul dejun
modelează în carne vie
ca un meşter de ceramică chinezească
inimi de caolin în miniatură
apoi tatuează pe toţi muşchii feţei
cubul lui rubik
cuţitul tău
inventează o lume de joacă
ex nihilo
de o sută de ori copil
o cheamă bleuette şi e păpuşa casei,
aşa se alintă în faţa adunării care ia decizii.
dimineaţa, la cafeaua interzisă,
scrâşneşte din dinţi, bate din picior, pune întrebări absurde
încurcă roluri şi dă bătaie de cap familiei.
din nimic încearcă să contureze lumea ei de poveste
mai pe la amiază când soarele îşi serveşte farfuria ...de ce vrea ea!
scoate creioanele colorate cu zâmbete
şi desenează tot ce-i cade sub mână
oameni de pluş cu ideologii verzi pe pereţi,
scrijeleşte mobila cu fericire cât încape,
lipeşte cu plastilină un strop de înţelegere pe covor,
pictează cu acuarele empatie pe canapele.
învârte cu dexteritate
şi strigă în culorile curcubeului :
« am dreptate de o sută de ori ! »
dupămasa e refractară la orice gest matur,
nu face compromisuri cu viaţa,
se bate cu ea , cu soldăţei de plumb,
nu are planuri de cucerire, doar castele de nisip,
ceilalţi, dacă nu văd şarpele boa care înghite elefantul
să stea deoparte
seara apucă luna cu dinţii,
din ascunzători scoate marionete
şi mulţimea goală în oglinzi
face avioane şi vaporaşe de hârtie
pentru ocolul pământului în câte zile are chef.
e spontană şi dezordonată.
o ia mereu de la capăt…
contrazice furtuni şi avalanşe de reguli,
ignoră munţi de pedepse şi canoane,
susţine până la sfârşit
războiul lui potemkin şi kami-mura:
« am dreptate de o sută de ori ! »
adunarea se impacientează
o încadrează la anarhişti,
mustră, sancţionează
şi caută soluţii de îndreptare.
noaptea, îmbracă totul în tăcere
şi fuge la culcare în raftul cu utopie şi ingenuitate
cu toate bicicletele, trotinetele şi rolele,
şi-i lasă să-şi contabilizeze avariile morale.
divergenţe, ţipete, revolte şi mofturi
trec de partea cealaltă a baricadei.
bleuette zâmbeşte triumfătoare :
«am dreptate de o sută de ori !»
vis de păpuşă
bleuette roşeşte
bleuette plânge
bleuette se revoltă
bleuette tremură
bleuette bate din picior şi râde amar
copilării şi identităţi se războiesc în exerciţii de afectivitate
cu nonşalanţă de gânduri năstruşnice
într-o doară scrie epistole cu amoranină
„în interiorul tău sunt maître design şi director artistic
istorii masculine şi iluzii feminine se contopesc cu amintiri alb negru
recomandăm împreună o sâmbătă din viaţa de-terminată
prejudecăţi şi tradiţii rod suflete de lemn şi tentaţii de diamant
prostituţii şi alianţe burgheze obosesc dragostea ca o ascensiune pe k2
33 de imagini ne ţintuiesc în lecţiile lor de zbor
mai am nevoie de un cutremur în logodna cu îndoiala
întins ca un arc de vânătoare spre ursoaica în blană de culoarea zilei
zâmbesc...
îmi întind la maxim sufletul de păpuşă peste caietele albe
levitez în foşnetul lor şi al nopţii fakir
frunze uscate plutesc pe sena cu umbră de corăbii înecate
ceasurile din gara saint lazare intră în pământ cu mişcare de pikamer
mareea de la muntele saint michel acoperă turla abaţiei
paris by night e un joc de iluzii
mă întorc spre casă
am un fiasco de chianti în mână
şi confuzia în degetul mic
aş vrea să mă aseamăn orelor ameţitoare de vârf
în care simţurile tale făceau senzaţie pe calea lactee
atunci treceam sentimentele prin mecanica cuantică
le despicam misterul în patru roze
le puneam porecle nume de străzi nume de cafenele
închideam ochii peste ele şi le cutreieram
cu pasul cu creionul cu măduva de păpuşă
vei uita desigur...
va rămâne arcul şi ursa mare
mâini distopice pline încă de lut
sufocă visul proaspăt întors pe roată
biografii subiective şi exerciţii de feminitate
îi ating plexul solar şi trufia cerebrală
din nou bleuette bate din picior şi râde
râde a fericire:
« le deuxième sexe îţi aparţine...»
maestra zborului
credeai că nu te-am văzut
cuibărindu-ţi tălpile în sufletul meu
la plecare
ea încă poate vorbi despre asta la superlativ
cu toate măştile pe care le duce în pupilă
cuvintele din jur se rotesc în fantasme
dinspre prima literă înspre a treia silabă
totul are forţă statică, însă construieşte aripi
cineva îmi picură ceară pe suflet
spunând că tălpile lipite de suflet sunt aripi
un cuvânt uitat între falange
strigă cu glas de kissin-rachmaninov
„nimeni nu mai ştie de mâinile lui icar”
îmi desenez alte aripi fără urmă
de oase
de pene
numai celuloză şi cărbune
apoi uit să mai scriu
zgomotul paşilor din mine îmi şterge
privirile, amintirile
lebedele şi măştile
pe icar nu l-a învăţat nimeni
să zboare cu tălpi de hârtie în suflet
tăceri de lemn
un deget ţese pânze de paianjeni
altul deasupra pictează răstigniri
colţurile inimii adună în stradă
o lume de bestii şi sfinţi
zigurate cu plâns de văduvă
fântâni stilizate în fecioare
coboară în palma de suflet
ce modelează oraşul
o muzică de jazz
pătrunde noaptea adânc
ca un galben de van gogh
umbra lui pound tremură în lumânare
un vis de trubadur
şi ne învaţă să păşim printre roze şi morminte
balade de viaţă şi de moarte ne încercuiesc lacrimile
închidem durerile şi le dăm foc
vor arde până dimineaţă
când tăcerea ne va încleşta sentimentele
peste trupurile de lemn
singurătăţi şi sacrificii
ne scapă printre degete
cu sunet de pământ
şi art deco
anamneză vizuală
pe retina dezlipită
continuă să se desfăşoare
o biografie în colaje,
în format 16/9.
şi nu regret nimic!
nici chiar puzzle-ul gândului
care se citeşte în braille,
nici că-mi trag viitorul la sorţi,
şi nici măcar cocktail-ul molotov
al tăcerilor sentimentale
din amintirea paranoidă.
citesc mai departe,
cu ochelari fumurii,
crâmpeie cu arhitectură de ikebana
în care
penelopa se confruntă cu mata hari
în format 4/3.
25.5.09
A început Festivalul Lili
A început. Azi, la miezul zilei, la umbra pomilor şi a unei umbrele stăvechi, s-a adunat un grup de scriitori, bloggeri şi alţi oameni de bine. A fost primul act offline al unui proiect de promovare a literaturii, pe care-l pregătim de luni de zile. Mulţi scriitori aflaţi la început de carieră au dificultăţi în a-şi vedea scrierile publicate şi mai ales promovate. Pentru ei am creat acest festival de literatură, care se va încheia în septembrie. Vom da premii şi vom publica la editura Tracus Arte o antologie cu cele mai bune texte.
O etapă esenţială a fost - şi va continua - cenaclul online, baza noastră de selecţie. Aşa au ajuns să citească la Ogrezeni prozatorii Honoria Diaconescu şi Adrian Voicu şi poetul Traian Rotărescu. Li s-a adăugat Adrian Socaciu, un artist plastic care se dovedeşte şiun prozator talentat.
Au mai participat: Andreea Dumitrescu, critic dramatic, Florentina Tănase, actriţă, Monica Mureşan, poetă şi critic, doi bloggeri - Lilick şi George Şerban -, Renata Friedenberg, fizician.
Amfitrioni: scriitorii Denis Dinulescu şi Lucia Verona, fondatori ai Festivalului Premiile Lili.
O menţiune specială pentru Eszti, administratorul general al Festivalului Lili, care a avut grijă să ne simţim bine şi să nu ne lipsească nimic.
Au lipsit de la întîlnirea de astăzi, dar li se datorează o parte din reuşita evenimentului: scriitorii Ştefania Coşovei, Traian T. Coşovei şi Dan Mircea Cipariu, bloggeriţa Mădălina Ionescu şi Simona Gherman, creatoarea interesantului site RegizorCautPiesă.ro, cu care avem un foarte util parteneriat.
19.5.09
Premiile Lili - faza pe bloguri 6
Azi schimbăm puţin modelul. Nu postez doar texte aici, dau şi linkuri spre blogurile autorilor. Octavian Perpelea, Adrian Dohotaru, Andrei Scridon.
Citiţi, apoi vă spuneţi părerea joi, la cenaclu, pe blogul Luciei Verona.
Octavian Perpelea
Va trimit link-uri pentru câteva textuleţe:
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/07/desertul-din-mine.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/08/apoftegmele-unui-cpcun.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/08/cum-mi-ncarunit-sufletul.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/10/sunt-visul-lasciv-care-l-bantuia-pe.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/02/spovedanie.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/02/raport-despre-eterna-eva.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/03/avataruri-devorante_08.html
------
------
Adrian Dohotaru
http://dohocampus.wordpress.com/2008/12/19/pauza-publicitara-iii/
http://dohocampus.wordpress.com/2008/12/13/doho-e-scriitor-non-fictional-ii/
-----------
-------------
Andrei Scridon
Eu
În vânt,
În ploaie,
În gând,
În razele de soare,
Într-o picătură din mare,
În a lunii paloare,
În acordurile unei muzici line,
În şoapte de alint,
Într-un trandafir de argint,
În paşii graţioşi ai unei balerine,
Pe un idilic fundal,
Într-o lebădă de cristal,
În liniştea serii,
În toropeala verii,
Într-un preţios goblen,
Într-un borcănel cu gem,
Într-o frunză de laur,
Într-un ochi de aur,
Mă aflu, exist, trăiesc,
Mă mişc, simt, gândesc,
Fumez doar aer, mă-mbăt cu lacrimi,
Mă droghez cu vise, consum doar patimi.
Aşa am fost, sunt şi voi fi mereu
Un neliniştit şi pururea tânăr eu.
Lacrimi de curcubeu
Cine sunt eu?
Eu sunt o fiară ce se luptă cu vântul care vrea să mă cufunde în întuneric,
Un trandafir înflorit în miez de noapte care înfruntă frigul năprasnic,
Un pescăruş rătăcit care se zbate în apele învolburate,
Un orb pierdut într-un cuib de vipere însetate
de căldura şi viaţa care mă călăuzesc în continuare...
Cine sunt eu?
O piramidă de visuri şi iluzii în deşert,
O voce care-şi caută ecoul stingher în această lume,
O oră ale cărei minute se destramă şi se risipesc în focul vieţii
Cine sunt eu?
Eu sunt doar eu... presărat cu lacrimi de curcubeu...
Un vis într-o coajă de nucă
Un vis într-o coajă de nucă,
Un tempo alert al unei vieţi scindate între realitate şi imaginaţie,
Un amalgam de litere, lacrimi şi emoţie...
Un drum fără obstacole care duce nicăieri,
Un templu care tânjeşte după căldura unui zeu,
Un râset care se topeşte în întuneric,
Privirea ta... şi zâmbetul tău, micul nucleu,
Al acestui Univers dintr-o coajă de nucă...
O insulă albă de ciocolată într-un ocean de Pepsi caramelizat,
Un labirint stelar fărâmiţat.
Un joc de şoapte şi văpăi
Şi, în cele din urmă, nu mai rămân decât ochii tăi...
Tu eşti visul meu dintr-o coajă de nucă...
Promite-mi
Promite-mi sărutul tău însiropat în dulceaţă de trandafiri,
Promite-mi flacăra dorinţei care să ne mistuie pe amândoi,
Promite-mi şoaptele culese din adâncul sufletului tău,
Promite-mi diamantele care strălucesc în noroi...
Promite-mi macii sălbatici dintr-un lan de grâu
Promite-mi curcubeul stropit de ploile de vară,
Promite-mi că vei fi Dumnezeul meu,
Promite-mi seri aromate de scorţişoară...
Promite-mi viitorul ascuns în zaţul cafelei,
Promite-mi lacrimile şi zâmbetele tale,
Promite-mi prospeţimea parfumului de iasomie,
Promite-mi un covor roşu de petale,
Promite-mi, te rog, o viaţă plină de iubire...
Aşternut pentru fluturi
Aştept un singur cuvânt... Un singur cuvânt
Scris cu sângele noului legământ.
Aştept muzica portativelor scrise de vânt
Zborul aripilor înfrîânt.
Aştept un gest... un singur gest
Un zâmbet, o flacără în beznă,
Un clopot în furtună, o picătură în deşert,
Un rîset în neant, un suspin, o lacrimă,
Un geamăt, o şoaptă, un protest.
Fluturii vor să zboare.
Şi-apoi să doarmă în giulgiul coliliu
Dă-mi un semn... doar un semn...
Şi voi întinde aşternut curat pentru fluturi...
Depinde
Oare voi învăţa vreodată să zbor? Depinde.
Oare soarele va mai răsări pe strada mea? Depinde.
Oare mâine am să mor? Depinde.
Oare voi atinge vreodată o stea? Depinde.
Oare am să mă transform într-un condor? Depinde.
Oare visele mele se vor topi mereu în noapte? Depinde.
Oare sunt eu un papă-lapte? Depinde.
Oare voi afla vreodată ce e dincolo de curcubeu? Depinde.
Oare aş putea să-l prind de picioare pe Dumnezeu? Depinde.
Oare am să mai râd vreodată? Depinde.
Oare am să-mi găsesc un loc în lumea asta ciudată? Depinde.
Oare dorinţele mele se vor mai împlini? Depinde.
Oare pot să mai sper că într-o bună zi mă vei putea iubi? Depinde.
Flacără
Spune-mi ce-ţi doreşti cu adevărat...
Vreau străzi în noapte în care să rătăcim amândoi,
Doi hoinari, doi ştrengari îndrăgiţi şi huliţi de lumea-ntreagă,
Doar noi doi şi Universul înghesuit într-o desagă.
Vreau vată de zahăr şi ploi leneşe de toamnă...
Vreau să-mbrăţişez marea calmă,
Vreau să mă scald în fluvii de ciocolată,
Vreau o furtună într-un păhărel de vişinată...
Vreau să fiu flacăra ce se aprinde în tine,
Care să te călăuzească, să te îmbrăţişeze, să te încălzească,
Să te ferească de primejdii, să te îmbuneze, să te iubească,
O flacără ce nu se stinge niciodată,
O flacără care va trăi în tine, prin tine şi pentru tine... mereu vie şi adorată...
Citiţi, apoi vă spuneţi părerea joi, la cenaclu, pe blogul Luciei Verona.
Octavian Perpelea
Va trimit link-uri pentru câteva textuleţe:
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/07/desertul-din-mine.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/08/apoftegmele-unui-cpcun.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/08/cum-mi-ncarunit-sufletul.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/10/sunt-visul-lasciv-care-l-bantuia-pe.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/02/spovedanie.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/02/raport-despre-eterna-eva.html
http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/03/avataruri-devorante_08.html
------
------
Adrian Dohotaru
http://dohocampus.wordpress.com/2008/12/19/pauza-publicitara-iii/
http://dohocampus.wordpress.com/2008/12/13/doho-e-scriitor-non-fictional-ii/
-----------
-------------
Andrei Scridon
Eu
În vânt,
În ploaie,
În gând,
În razele de soare,
Într-o picătură din mare,
În a lunii paloare,
În acordurile unei muzici line,
În şoapte de alint,
Într-un trandafir de argint,
În paşii graţioşi ai unei balerine,
Pe un idilic fundal,
Într-o lebădă de cristal,
În liniştea serii,
În toropeala verii,
Într-un preţios goblen,
Într-un borcănel cu gem,
Într-o frunză de laur,
Într-un ochi de aur,
Mă aflu, exist, trăiesc,
Mă mişc, simt, gândesc,
Fumez doar aer, mă-mbăt cu lacrimi,
Mă droghez cu vise, consum doar patimi.
Aşa am fost, sunt şi voi fi mereu
Un neliniştit şi pururea tânăr eu.
Lacrimi de curcubeu
Cine sunt eu?
Eu sunt o fiară ce se luptă cu vântul care vrea să mă cufunde în întuneric,
Un trandafir înflorit în miez de noapte care înfruntă frigul năprasnic,
Un pescăruş rătăcit care se zbate în apele învolburate,
Un orb pierdut într-un cuib de vipere însetate
de căldura şi viaţa care mă călăuzesc în continuare...
Cine sunt eu?
O piramidă de visuri şi iluzii în deşert,
O voce care-şi caută ecoul stingher în această lume,
O oră ale cărei minute se destramă şi se risipesc în focul vieţii
Cine sunt eu?
Eu sunt doar eu... presărat cu lacrimi de curcubeu...
Un vis într-o coajă de nucă
Un vis într-o coajă de nucă,
Un tempo alert al unei vieţi scindate între realitate şi imaginaţie,
Un amalgam de litere, lacrimi şi emoţie...
Un drum fără obstacole care duce nicăieri,
Un templu care tânjeşte după căldura unui zeu,
Un râset care se topeşte în întuneric,
Privirea ta... şi zâmbetul tău, micul nucleu,
Al acestui Univers dintr-o coajă de nucă...
O insulă albă de ciocolată într-un ocean de Pepsi caramelizat,
Un labirint stelar fărâmiţat.
Un joc de şoapte şi văpăi
Şi, în cele din urmă, nu mai rămân decât ochii tăi...
Tu eşti visul meu dintr-o coajă de nucă...
Promite-mi
Promite-mi sărutul tău însiropat în dulceaţă de trandafiri,
Promite-mi flacăra dorinţei care să ne mistuie pe amândoi,
Promite-mi şoaptele culese din adâncul sufletului tău,
Promite-mi diamantele care strălucesc în noroi...
Promite-mi macii sălbatici dintr-un lan de grâu
Promite-mi curcubeul stropit de ploile de vară,
Promite-mi că vei fi Dumnezeul meu,
Promite-mi seri aromate de scorţişoară...
Promite-mi viitorul ascuns în zaţul cafelei,
Promite-mi lacrimile şi zâmbetele tale,
Promite-mi prospeţimea parfumului de iasomie,
Promite-mi un covor roşu de petale,
Promite-mi, te rog, o viaţă plină de iubire...
Aşternut pentru fluturi
Aştept un singur cuvânt... Un singur cuvânt
Scris cu sângele noului legământ.
Aştept muzica portativelor scrise de vânt
Zborul aripilor înfrîânt.
Aştept un gest... un singur gest
Un zâmbet, o flacără în beznă,
Un clopot în furtună, o picătură în deşert,
Un rîset în neant, un suspin, o lacrimă,
Un geamăt, o şoaptă, un protest.
Fluturii vor să zboare.
Şi-apoi să doarmă în giulgiul coliliu
Dă-mi un semn... doar un semn...
Şi voi întinde aşternut curat pentru fluturi...
Depinde
Oare voi învăţa vreodată să zbor? Depinde.
Oare soarele va mai răsări pe strada mea? Depinde.
Oare mâine am să mor? Depinde.
Oare voi atinge vreodată o stea? Depinde.
Oare am să mă transform într-un condor? Depinde.
Oare visele mele se vor topi mereu în noapte? Depinde.
Oare sunt eu un papă-lapte? Depinde.
Oare voi afla vreodată ce e dincolo de curcubeu? Depinde.
Oare aş putea să-l prind de picioare pe Dumnezeu? Depinde.
Oare am să mai râd vreodată? Depinde.
Oare am să-mi găsesc un loc în lumea asta ciudată? Depinde.
Oare dorinţele mele se vor mai împlini? Depinde.
Oare pot să mai sper că într-o bună zi mă vei putea iubi? Depinde.
Flacără
Spune-mi ce-ţi doreşti cu adevărat...
Vreau străzi în noapte în care să rătăcim amândoi,
Doi hoinari, doi ştrengari îndrăgiţi şi huliţi de lumea-ntreagă,
Doar noi doi şi Universul înghesuit într-o desagă.
Vreau vată de zahăr şi ploi leneşe de toamnă...
Vreau să-mbrăţişez marea calmă,
Vreau să mă scald în fluvii de ciocolată,
Vreau o furtună într-un păhărel de vişinată...
Vreau să fiu flacăra ce se aprinde în tine,
Care să te călăuzească, să te îmbrăţişeze, să te încălzească,
Să te ferească de primejdii, să te îmbuneze, să te iubească,
O flacără ce nu se stinge niciodată,
O flacără care va trăi în tine, prin tine şi pentru tine... mereu vie şi adorată...
11.5.09
Premiile Lili - faza pe bloguri 5
Săptămîna asta cenaclul se va ţine joi la ora 21.30. Avem o ediţie mai specială, consacrată autorilor din "diaspora". De fapt sunt două autoare, Loreley şi Aida B. Amîndouă locuiesc în Franţa, dar scriu în româneşte.
Loreley
COLECŢIONARUL
Daaa … Asta era! Descoperise ! Şi nu se putea înşela! Nu ştia ce-i foloseşte sa stie, nu conta, important era că un « obiect de colecţie » si ca gândea !!! Desigur, avea două mâini, două picioare, vorbea, avea chiar şi suflet, spirit sau cum i-o fi zicând dar toate astea nu contau, acum locul îi era printre celelalte « exponate» ! Cam urâta realitatea, inca nu se împăcase cu ideea, parcă « exponate » suna mai bine decat « cuceriri », nu ?
Nu.
Ştia bine că nu se înşela, ceea ce nu ştia era dacă el, colecţionarul, realiza că ultima lui achiziţie nu-şi ocupa cuminte locul ce-i fusese destinat şi nu rămânea acolo nemişcată… Nu ştia nici dacă ar fi avut probleme în cazul în care el ar fi descoperit că exponatul îşi permite să mişte în front. Ce fel de probleme ?! Mai bine nu se gandea, il vazuse furios odata, demult, calcase in picioare, cu furie, o telecomanda care nu mai mergea, un obiect mic, « nevinovat » care-l infuriase! L-a simtit diferit atunci, periculos, acum isi amintea cu precizie ca l-a crezut nebun.
Trebuia neapărat, acum că ştia, să plece de aici!
Luă hotărârea să nu-si arate intentiile desi ii venea sa sparga vitrina in care se gasea. Niciodată nu ştii ce ţi se mai poate întâmpla, aşa că mai bine să-şi păstreze observaţiile la loc sigur, în mintea pe care colecţionarul nu i-o luase in calcul, si sa caute in liniste o solutie.
Colecţionarul ?
Cine era el ? Şi cum îşi dăduse seama că avea de-a face cu unul dintre ei ?
Păi…
Simplu, îl observa. Făcea asta din obişnuinţă, fără un scop anume, era un soi de a doua natură. Se îndeletnicea cu « observatul » de când se ştia , aproape ca-i devenise o ocupaţie, privea cu placere spectacolul lumii, isi imagina povestea fiecarui trecator cu chip interesant. Cineva, de mult, chiar îi spusese : « Hei, tu eşti un observator, stai tot timpul pe marginea întâmplărilor , pe marginea lumii şi te uiţi la noi, actorii ! ». Altfel, dacă nu i s-ar fi spus, poate s-ar fi crezut şi azi asemeni celorlalţi, actor… Dar iată că între actori existau şi observatori ! Se gandea ca, observand, poate intelege mai bine si mai repede mersul lucrurilor.
Existau si colecţionari, voilà ! Auzise că ar fi rari sau chiar că n-ar exista dar iată, tocmai avea de-a face cu unul ! Hm…
Da, colecţionarii erau rari. Se deosebeau din oceanul de chipuri prin privirea specială şi precisă pe care o aveau, te evaluau imediat, ei nu aveau nevoie de timp precum observatorii ca să te poată citi… Stiau imediat cate parale faci. Auzise glume pe seama « razelor X » din privirea lor, nu le credea.
Se gândi să facă o clasificare ce poate ar mai fi limpezit lumea, pardon, lucrurile din propria minte. Deci :
1. Actorii, aştia suntem toţi, da ?
2. Observatorii, adică doar unii dintre noi.
3. Colecţionarii.
Hai că asta e filozofie de doi bani, la ce-i trebuia ? Mai bine cauta solutii !
Şi… la ce se gândise mai devreme ?! Ah, da, să fugă… Da, şi la asta dar incepuse mai intai să pună cap la cap faptele, să vadă cum îl descoperise pe el si toate masinatiunile lui murdare. Ca observator « de meserie » ar fi trebuit sa-l vada de la început, dar nu mai întâlnise niciodată unul ca el, n-avea experienta. Nu-i interpretase corect privirea aceea si nici complicatul sistem de învăluiri căruia, iată, îi căzuse pradă… Nici măcar întâlnirea din ultimă instanţă a celorlalte Exponate pe care el i le aratase cu mandrie, aşezate cuminţi în locaşurile lor, pe « rafturi », etichetate şi caracterizate riguros, fiecare aşteptând cuminte atenţia colecţionarului si mâna care să le mai şteargă de « praf »… nu, nu-i spuseseră nimic ! Pentru un Observator , ruşine !!!
Unele Exponate dormeau, nu-ţi puteai da seama dacă se vor mai trezi vreodată şi dacă vor mai juca în « piesa » asta, ele existau fără să trăiască, existau pur şi simplu, aşa cum există un scaun ! Se părea că nu le deraja asta… Deşi, scaun sau ba, erau obiecte !!! Te puteai juca usor cu ele, le puteai muta dintr-un loc in altul, ele nu protestau, nici n-aveau habar pe ce lume sunt. Obiecte, ah, ce neplacut, se simtea un obiect ! Cum de celelalte fe…aaa, exponate nu protestau, nu se trezeau, nu plecau ? Cum de le convenea aceasta situatie atât de dezonorantă ? Ele nici actori ai lumii nu ştia dacă mai puteau fi numite, isi spuse cu furie, retinandu-si o miscare prin care ar fi putut cu usurinta sparge geamul din fata! Cum fusese posibil să ajunga aici?
Dar asta e, îşi spuse, prostia se plăteşte ! E un lucru cât se poate de corect, în faţa căruia nu se gândea să comenteze, nici nu-şi mai merita statutul de observator cu care se umfla in pene atât de mult, din moment ce nu fusese în stare să vadă cu cine avusese de-a face ! Ruşine !
…
Ssst ! …
Îl auzea ! Venea ! Da, aşa era, se apropia…
Iată-l !
Venea spre ele, exponatele colecţiei lui, cu zâmbetul satisfăcut pe care-l avea orice colecţionar pasionat de ceea ce făcea şi norocos în acelaşi timp, găsise doar piese unice… Îşi contempla colecţia şi savura la maxim noutatea senzatiilor pe care i le oferea fiecare nou exponat, fiecare cuprinzând o lume intreagă, mereu alta şi mereu aceeaşi… O nebunie !
Îl vedea bucurându-se ca un copil care îşi aranja, acasă la el, propria vitrină cu jucării, asemeni altor vitrine şi altor jucării pe care le văzuse în oraş şi pe care şi le dorise cu ardoare, pentru care muncise cu pasiune, să le adune, să le…
DA ! Pasiunea ! Cum de n-o văzuse până atunci ? Asta era adevarata descoperire, ea era cea care îi caracteriza pe colecţionari, de la zeci de leghe distanţă ! Ce moment de orbire avusese ! De-aia îşi ocupa acum locul pe raftul ăsta ! Pentru că avusese un moment de orbire ! Impardonabil !
…
Îl vedea acum mai bine, îi simţea respiraţia, era atât de aproape, atât de periculos de aproape… Privirea lui… Mâinile lui care, iată, ştiau să fie atât de delicate cu exponatele lui, tocmai mai adusese unul pe care-l aseza cu grija pe un raft, nu dorea să le « spargă », sa le strice, să le piardă, le preţuia pe fiecare în parte de parcă fiecare era însăşi Colecţia intreaga!
Si ... incredibil ! Mâinile lui nu răneau, ele mângâiau, protejau, înlănţuiau… Acum, în sfârşit, înţelegea de ce şi cum de existau atât de multe exponate aici, de ce nu se trezea nici unul, de ce nu pleca nici unul ! Ceilalţi, neatenţii lumii, nu au colecţiile lor şi nu puteau fi colecţionari vreodată pentru că nu ştiau să vadă, să preţuiască, să atingă, nu ştiau că suntem cu toţii, ca şi lumea noastră, a fiecaruia, atât de fragili, atât de delicaţi si atât de preţioşi!
Parcă nu mai era atât de tagic că se afla aici. Şi nici că avusese un impardonabil moment de orbire. Impardonabil?
Ceee… vrusese mai devreme¬ ? Nu îşi mai amintea, mâinile colecţionarului său parcă îi spălau memoria, voinţa, dorinţele vechi, în locul lor se năşteau altele acum…
Voinţa… La ce bun să ai voinţă in faţa acestor mâini, acestei priviri, acestei pasiuni ? La ce bun să observi ? La ce bun să ştii ce ti se intampla? Şi la ce bun să fugi ? Ah, asta era, îşi amintea, îşi dorise să fugă, să fugă din colecţie, crezuse că nu-i era locul acolo… Aşa crezuse… Aşa crezuse… Aşa crezuse…
Şi parcă mai dorise să se întoarcă…
Unde ?!
Uitase.
Înapoi la marginea Lumii ? A Scenei ?
Înapoi…
Înapoi însemna libertate.
???
Înapoi… Libertate…Unde ? Ce-i aia libertate? Cu ce se mananca?
…şi între timp, mâinile calde, mari şi blânde, mângâiau… Ştergeau praful şi mai puneau o etichetă bătută la maşină…
« EXPONATUL nr. … »
---------------------------------------------------
Aida B.
JURNAL DE BORD 2007
Deschid Jurnalul de bord 2007
Intru direct in poveste, pentru ca am asteptat deja un an si nu mai e timp de pierdut. Viza de Hong Kong o aveam dintr-un episod anterior, cea pentru SUA de anul trecut, certificatul medical cum ca nu depaseam numarul de persoane per bilet era obtinut si el. Puteam sa-mi fac valiza si sa plec. De data asta pentru doua luni, adica un dus-intors de Pacificul de Nord, intre Hong Kong si New York (Newark, adica un soi de Otopeni, multiplicind proportiile, evident), via Panama cu canalul ei cu tot.
De la noi de la tara ne pornim cu tot calabalicul la capitala, mai precis la aeroport.
Restul e istorie.
Bishnitz Class
Inceput pe 31.07, ora 17 in Romania, 22 in Hong Kong.
Iata-ma-s din nou pe drumuri in portbagaju’ lui barbate-meu, a cincea roata la vapor, ghimpele din coasta, turisto-reporterita de cartier, cu voia dumneavoastra. Ce pretentii sa am, mai mult decit o dactilografa a ceea ce vad ce-as putea fi?
De data asta zburam cu Lufthansa. Ce conteaza ca decolam si aterizam cu intirziere (avem escala la Frankfurt). Respect pentru fidelitatea angajatilor care nu sint deranjati de faptul ca in curind vor fi inlocuiti cu masini pentru procesarea biletelor. Respect pentru surisul si prospetimea stewarzilor, acesti ospatari de lux, dupa mai mult de10 ore de zbor. Sarumina pentru ceaiul de musetel si aspirine (bine, chinezoaica a inteles destul de greu ca ceream aspirin si nu ice-cream, putea sa-si dea seama dupa vocea a la Marge Simpson ca nu-mi statea gindul la inghetata).
La Paris am reusit sa imbarcam bagajele pina la Hong Kong, noi aveam locuri numai pina la Frankfurt, si alea risipite prin avion. De la Frankfurt incolo eram pe lista de asteptare. Dumnezeu cu mila. Cum coborim din naveta (din cite am vazut eu, ar fi avioane cam din ora in ora intre Paris si orasul german), alergam spre corespondenta, gasim locurile (ura! Noi eram pregatiti sa dam si spaga) si-apoi hoinarim prin aeroport dupa bomboane si puzzle.
In avion, dupa ce ne instalam pe locurile noastre, undeva pe rindul din mijloc, de unde evident ca nu se vede nimic, si ai toate sansele sa primesti genunchi sau coate peste fata cind dormi, avem parte de o alta minunata surpriza: locurile nostre sint revendicate de niste cetateni. Mutati-va voi, noi de-aicea nu plecam, nu plecam aca... Opaaa, dar sintem invitati, cu scuze pentru deranj, sa pasim in Business Class, prin urmare ne deranjam instantaneu si, cu hainele in dinti, ajungem rapid in paradis. He he he, alta mincare de peste (pescuit de-adevaratelea), alt spatiu vital, alte atentii. Pentru inceput ma ocup cu studiatul. Citesc instructiunile de utilizare a fotoliului cu televizor, masaj si telecomanda, pret de vreo 2 ore. Evident ca nu stiu sa aranjez masuta, sa scot telecomanda din bratul fotoliului, se vede cu ochiul liber ca sint o parvenita. Servetele umede de curatat miinile, saculet cu sosete, periuta de dinti si balsam de buze (pe care toata lumea il baga in valiza la aterizare, arivisti sau nu), fata de masa alba, selectie de vinuri bune, de filme bune la Tv si mai ales spatiu. Spatiu de intins fotoliul pina devine pat, de intins picioarele, bratele, de stat intr-o rina, in cap, de masaj am pomenit?? Ce sa mai zic, cu asa conditii de odihna nici nu-mi venea sa dorm, am vazut vreo 2 filme si am frunzarit vreo 15 canale de muzica. Pe fereastra nu prea m-am uitat, desi eram la un fotoliu de ea, suficient de departe pentru a nu vedea mare lucru, in parte si din cauza intunericului in care ne-am afundat rapid – avind in vedere ca inaintam spre est. Avionul isi infigea aripile in noapte, noaptea se avinta catre noi, impinsa de soare, asa ca am dat rapid de lumina, in vreo 4 ore. Sau chiar mai rapid, pentru ca un domn insomniac statea extatic cu ochii in soare trezind sistematic toti nefericitii (inclusiv subsemnata) care nu-si pusesera pinza pe ochi. Nu stiu cum e la clasa intii, se pare ca sarmanii pasageri sint obligati la regim cu sampanie si caviar, dar noi am avut parte de mincare cu gust de mincare, vin excelent, desert dupa voie, pahare de sticla si fotoliu cu bec. Se vede insa ca aceasta clasa nu permite infratirea intre popoare si cauta sa pastreze secretele profesionale. E greu sa-ti atingi colegul de fotoliu, trebuie sa intinzi mina peste fotoliu si gitul ca sa vezi ce se intimpla in curtea lui.
Coborim cu regrete eterne din avion, cine stie cind mai mincam noi pomana asta, si tragem invatamintele de rigoare pentru a ne face viata mai usoara in timpul urmatoarelor calatorii cu economicii. Ne-ndreptam voiosi spre Imigratie, oarecum relaxati, nu aveam privirea criminala a nedormitilor slabi de punga. Ora 4 dimineata acasa, ora 10 la Hong Kong, doream totusi sa ajungem repede la hotel ca sa ne odihnim. Problem. Pasaportul meu (ei na, sint obisnuita deja) e intors pe toate fetele, scanat suplimentar, vamesul cheama intariri – un vrajitor care sa-l descinte, pentru ca era speriat rau de tot si emitea aoleuri fara numar pre limba lui. Nasol. Undeva am gresit. Cred ca de fapt nu trebuia sa am viza, avind in vedere ca in documentul de la companie aveam statut de nevasta de marinar. Sau nu. Trebuia sa fiu ori turista ori marinar, ambele simultan erau de neconceput. Nu mai iesea ecuatia de 3 simpla. Asa ca sintem trimisi la un birou special unde mi se spune ca eu pot sa trec linistita (sa creada ei ca o sa stau din nou la coada aia), insa cu barbate-miu e o problema. Numele lui e scris gresit. Nu-i nimic, asteptam rontaind la bomboane care se gasesc la liber la toate ghiseele, agentul este contactat si greseala remediata. Dupa 2 ore iesim din aeroport la 32 de grade de aer umed si irespirabil.
Ce-am vazut in toate aeroporturile si in miinile citorva cetateni care prefera sa-si petreaca orele de zbor in mod util?! Ultimul volum „Harry Potter”. In engleza. Inclusiv la Frankfurt.
Ajungem la hotelul pe care–l stim deja cu totii, Panda, unde dam peste prietenul meu de anu’ trecut (Mai tineti minte? Nebunatica aceea care-mi cerea un „deposit” mai mare decit pretul camerei). Uite-asa trecem de la 20 de grade naturale (vremea la Paris) la 20 de grade conditionate. Gitul cedeaza. Noroc ca aici gasesti Strepsils la supermarket.
Ah, Hong Kong! Numai ce ma uit pe geam si totul, adica cele 3 zile petrecute anul trecut, revine. Blocurile nesfirsite, unele cirpite, altele suflate-n sticla si otel, schelele de bambus, pasarelele (nu zburatoare). Nu mergem la cocktail, asa ca avem timp sa cheltuim dolari de Hong Kong (10 pentru un euro) pe tot felul de suveniruri care ne-au burdusit valizele din ziua unu. Fiind la noi in cartier, stim pe unde sa umblam. In centrele comerciale ce aduc a IDM si a Mallu’ de la Bellu remarc ca mobila e mai ieftina ca la noi si ca ei sint innebuniti dupa papusile in uniforma SS.
Hotelul e la fel de aglomerat, iar intr-un colt e amenajata o rezervatie de panda de plus linga care se pozeaza „japonezii” (poa’ sa fie si coreeni, am vazut ca si ei umbla destul de mult). Pe la etajul 3, unde se gasesc receptia, restaurantul, barul si nenumaratele lifturi cu acces restrictionat la diferite etaje, trece si pasarela. Asa ca pe linga clienti scortosi, mai vezi si gospodine cu sacosa de leustean si pachetul de 10 rulouri de hirtie de toaleta +4 gratuite.
Cum nu puteam dormi, zapam la canale pe televizor. E unul sportiv in care se vorbeste engleza cu accent portughez (o fi de la vecinii din Macao), Discovery Asia, MTV Asia, filme prost jucate sau rulate de pe casete copiate de o mie de ori. Din cind in cind ma uit pe geam, la orasul luminat impecabil, la cladirile cu magazine-scoala-cinema la parter, parcare mai sus pe citeva etaje, apoi apartamente si birouri, luminate si ele pina in virf, cu aparate de aer conditionat peste tot si masini circulind tot pe partea stinga.
Acum sint pierduta si eu in traducere... in cautarea fusului orar al acestei jumatati de lumi.
Tara scuterelor
02.08.2007
Dupa nici o zi de leganeala, o noapte de insomnie intensa – inca nu m-am pus la punct cu fusul orar – ajungem in Taiwan, o tara cit o insula, bucata rupta din China, plasmuita de anticomunisti si protejata de americani. Acostam la Kaohsiung. Nici nu s-apucara bine macaralele de treaba c-am si coborit de pe vapor, la poalele caruia ne astepta o minunatie de taxi conditionat in aer. Am pornit inarmati pina in dinti: o foaie de hirtie pe care era scris in chineza unde vrem sa ajungem, adica la un restaurant pescaresc si la un magazin de articole sportive, toate recomandate de pilot si notate pe passpartu-ul nostru. Dar cu chinezul nu te intelegi chiar din prima, de parca ar fi turc, pina n-am scris noi cu mina noastra 1 linga restaurant, 2 linga magazin no Nike am precizat, si asta de vreo 5 ori, la care s-a adaugat o halta la banca pentru schimbat bani money change money dollar bank si intoarcerea la vapor 3, n-am plecat. Si tot noi eram aia batutii in cap care nu-nteleg, frate, nimic! In fine, o luam din loc.
Din prima ajungem intr-un cartier cam saracut, cu case cam darapanate, fara prea multe aparate de aer conditionat la vedere (bizar, avind in vedere clima, la Hong Kong am vazut pina si pe cocioabe), insa cu gratii la toate ferestrele, la aproape toate etajele (asta insemnind si 6 din 10), ghivece scoase la aerisit pe trotuar, restaurante si garaje deschise larg, cu gunoiul linga usa, pagode incarcate de turnulete si culori tipatoare, cum am vazut eu la prietenii nostri romi. Pe asta cu gratiile pot s-o inteleg, daca ma gindesc ca in alte vremuri numai cine era mai instarit isi permitea sa-si inchida balconul sau loggia... Inaintam pe niste strazi largi, ce contrasteaza cu stradutele ce-si dau duhul pe laterale. Soferul nostru merge si pe sensul opus si trece pe rosu uneori fara sa se asigure. Pentru ca una la mina, nu am vazut politisti de circulatie si doi nici nu prea sint masini, asa ca prezenta celor de la mina unu nu se justifica. In schimb am vazut roiuri de scutere. Poporul taiwanez se deplaseaza pe scutere, dupa cum ati vazut in filmuletele si power point-urile care circula pe net. Cu masca sau fara masca la nas, uneori cu o camasa imbracata invers ca sa-si protejeze hainele si bratele de soare si praf.
Mincam bine, tot felul de pesti si crustacee necunoscute, alese dupa metoda aratat cu degetul si avut incredere in priceperea bucatarului. Bineinteles ca mincam cit patru, ne servim singuri cu bautura de la frigider, eu personal ma bucur ca sint servetele pe masa (astia clar sint contra chinezilor). Toate felurile sint aduse pe masa pe masura ce sint pregatite, si asta se intimpla repede, asa ca ciorba noastra de peste pare o infuzie cu ghimbir si usturoi. Nu prea stim noi ce mincam in afara de alimentele de baza – orez, ceapa, creveti, insa totul e atit de bun incit nu ne punem intrebari incuietoare. Ne ridicam satui (fara sa fi terminat din farfurie) si platim 1200 de dolari taiwanezi (si ei), 45 de dolari la un euro, n-a fost chiar asa de scump.
Pina sa ajungem la magazinul de articole sportive no Nike no Nike please, cerem insistent sa ne oprim la o banca ca sa change some money dollar change. Soferul nostru se prinde intr-un tirziu, intoarce intr-o intersectie pe trecerea de pietoni si se opreste in fata unei banci. A trebuim sa stam la doua cozi, functionarii mai au si alte treburi de facut, comitete de bloc, gherghefuri, in fine, plecam.
Pentru ca magazinul cu specific sportiv nu satisfacea exigentele noastre (yes Nike yes), reusim in mod miraculos sa-l facem pe sofer sa inteleaga ce vrem – niste materiale de facut box thailandez, diverse marafeturi de incasat pumni si picioare – si acesta reuseste la rindu-i sa obtina de la vinzatori adresa unui magazin care ar furniza asa ceva. Ce presupuneam noi, din gesturile lor, ca ar fi a doua la stinga si-n fundul curtii e de fapt doua cartiere cu stinga dreapta nenumarate apoi un bulevard lung cit o zi de post si niste bijbiiala pina dam de locatia in cestiune. Care se dovedeste a fi un atelier cu vinzare. Aici se fabrica tricouri, chimonouri de lupta, centuri, genti (de carat diverse pe naveta), am vazut chiar si pantofi (de facut) sport. Daca vedeti marca sau inscriptia Asia Cup pe undeva, ei bine de-aici vine. Sau ei sint doar furnizorii oficiali ai unei ipotetice Cupe a Asiei. Aveau inclusiv matrite de inscriptionat tricouri cu numele clubului sportiv dorit.
Nu stiu ce parere sa-mi fac despre acest oras. Ca am vazut case saracacioase, darapanate, praf mult ca la noi, masini putine (asta mi-a placut cel mai mult), un fel de zona mai luxoasa cu locuinte ingrijite si cu buildinguri de birouri. Nimic ostentativ insa, iar oamenii pareau mai degraba modesti, dintre masinile alea putine doar citeva erau limuzine sau 4x4. Un singur zgirie-nori mai acatarii, un Carrefour, o Ikea, un McDonalds, niste Starbucks Coffee. Multi angajati intr-un restaurant, asta am vazut si-n China. Nu tu inghesuiala, nu tu toale de lux pe strada, nu tu aglomeratie de magazine de fite. Cite una bucata ici colo. Sau poate ca n-am fost noi in cartierele bune. Si spatiu, nene, spatiu sa bati o miuta in intersectie.
Pina la urmatoarea escala – Panama, pornim cu toate pinzele sus catre nord, caci Pamintul e rotund si mai ales bombat. Trecem usor pe linga Japonia, din care nu vad decit doua insule, si alea cu binoclul (ati scapat, mai turistilor, de furia din Carpati!!) si incepem s-o cotim catre dreapta, ca la Ploiesti...
08.08.2007
N-a iesit rima. Las’ ca o sa iasa la anu’, o data cu deschiderea Jocurilor Olimpice din China.
08.08 pentru ca am trecut prin ziua asta de doua ori, ca sa tinem bine minte ca ne apropiem de meridianul 180, din care se pica, dupa caz, in ziua de ieri sau in ziua de azi. Noi am repetat ziua de azi. Adica miercuri seara am dat ceasurile inainte cu o ora si ne-am zis pe azi, in loc de pe miine. Ca miine tot azi era. Asa ca am trecut din emisfera estica in cea vestica, desi noi tot spre est mergem. Daca am fi fost in sensul invers de mers (adica din emisfera vestica in cea estica, mergind, evident, spre vest), treceam direct in miine, fara nici un regret pentru ziua de azi, pe care, din fericire, am trait-o deja, asa ca nu o putem declara la obiecte pierdute (cum mi s-a intimplat anul trecut). Nu s-a inteles nimic in banca din spate. Nu-i nimic, nici eu n-am inteles din prima despre ce este vorba cind am privit o harta cu America la est si Europa-Asia la vest. Parca era din alt film.
La ora 13.27 atingem granita est-vest, trecem din punctul al mai de est spre al mai de vest, uite-asa, cit ai clipi. Ce ti-e si cu gradele si minutele astea care, am aflat, pot fi strabatute uneori mai repede decit e regula!
Carevasazica ne aflam fix la antipozii Londrei, daca bagam o scobitoare pina-n miezul Pamintului si riciiam nitel, ar fi iesit pe partea ailalta fix in patu’ reginei. Sintem la exact doishpe ore de diferenta fata de Maiestatea Sa, ca Greenwich-u’ l-am ratat pe motiv de trecere la ora de vara. Pentru amatorii de calcule si suprapuneri cu realitatea am fost, la momentul respectiv, la longitudinea 180 Est cu latitudinea 42 de grade si 12 minute Nord, ceea ce reprezenta, pentru noi, vertexul, adica punctul cel mai la nord al calatoriei noastre. Aici ar trebui sa mai adaug un cuvint SF: ortodromie, dar nu sint sigura de ortografie. De verificat, totusi, in dictionar; in mod normal ar trebui sa fie vorba de traseul in forma de curba intre doua puncte departate, traseu care e mai scurt decit o oxodromie – drumul drept – pe motiv ca Pamintul este bombat.
Vestea buna dupa aceasta tortura e ca, peste vreo 15 ore, dupa orice ceas cu baterie sau mecanic din lume, o sa fim exact in partea cealalta a Romaniei, asa ca cine vrea sa fie gidilat cu o scobitoare?? Pentru cei care au urmarit cu atentie, o sa incalecam meridianul 160 Vest care se opune aluia de 20 Est, al Romaniei...
Vestea asta buna vine dupa o gramada de vesti proaste, sau mai degraba gri. Cam cum e vremea pe la noi pe vapor. Totul e cenusiu: cerul, apa, puntea. Inaintam intr-un lighean cetos, cu margini nedefinite, fumegind intr-o parte, aburind pe deasupra, cu o bata laptoasa pe de laturi, fara soare, fara luna, fara stele. Gradele sint inecate in mercur, iar vintu-si hlizeste fasolele pe orice ferestruica. O vreme de stat la gura sobei, la vizionat DVD-uri si numarat nodurile pe ora sau de la fringhii. In nici un caz de iesit la promenada, ca nefericitul cela de i s-a dus vestea, adica telexul de la un vapor la altul cum ca ar fi disparut de la locul de munca. Eram cam la 600 de kilometri de locul faptei, n-avea sens sa aruncam colacele de salvare.
Asa ca distractia e la masa, cu birmanezul nostru (nu sint singura exotica de pe vapor). Il luam la intrebari. Ca ce maninca (cum maninca vedem si singuri: cu lingura pe post de cutit): ar minca orez dimineata, la prinz si seara daca s-ar putea, ca la ei gazul e scump si nevasta nu-i gateste in fiecare zi (parca imi aduce aminte de ceva...). Ce forma de guvernare au: ce intrebare, cind toata lumea stie ca e dictatura militara de prin anii 70, daca nu si mai devreme. Cum e cu libertatea de miscare: le trebuie viza pina si sa plece in Thailanda, atit de saraci, prin urmare potentiali imigranti, sint. Cum e cu religia: pai guvernul, ca sa le inchida gura, mai construieste un templu. Partea buna si paradoxul, in acelasi timp, e ca acolo nu mori de foame, desi cistigul lunar e de ordinul a citorva zeci de dolari. De ce? Pentru ca oamenii sint milosi si dau de pomana. Uite o tara care nu apare pe traseul cersetorilor nostri din Occident. Mai intrati si voi pe internet, mai baieti... Ca idee generala, Birmania si birmanezii sint un amestec de China si India, adica trasaturi de chinez pe un fond tuciuriu. Pisici birmaneze? Da, se gaseste. Si ce daca?!
Alte amanunte de la gazeta de perete: intr-o noapte am trecut pe linga un vulcan, de mirosea a sulf ca la mofeta. Si in mod absolut sigur si verificat de mandea pe harta si in dictionar: o sa trecem, timp de aproape o zi, prin Triunghiul Bermudelor. Chestie care mi s-a intimplat si anu’ trecut, da’ n-am simtit nimic. Adicatelea sint dovada in carne si oase ca Triunghiul Bermudelor e doar o legenda. A, ne-am plimbat si pe linga Groapa Marianelor, da’ nu stiu daca intereseaza, ca nu are pedigree de baba-cloanta. Voi reveni cu o relatare pe viu (ha ha ha) din Triunghi, se va intimpla in Marea Caraibelor, intre Panama si Statele Unite (e vorba de triunghiul Bermude-Bahama-Puerto Rico).
Bine de voi, e dimineata, o noua zi de munca si week-end-ul care se intinde lenes dupa ora 16. Saptamina mea e lunga, de 8 zile, si e abia joi seara...
Lectura de week-end, ratat scenariu de film
09.08.2007
Sa fi fost cit?! Pe la un 6 seara? Tocmai trimiteam mailul aiuritor despre cum trecerea de la est la vest se transforma in trecerea de la vest la est. Sau invers?! Grabita cum eram sa ma inscriu printre prioritatile voastre de la cafeaua de dimineata, am uitat sa va impartasesc si gindurile mele intime despre timpul ca un cearsaf imens pe care il putem hasura cum vrem, putem desena pe el orice, un sotron, o cochilie de melc, un barzaune... Pentru ca timpul n-are, pe bune, altceva mai bun de facut decit sa lase ciopirtit, labartat, inghesuit dupa pofta mintilor noastre intortocheate. Cine crede ca Timpul e nenea ala care hipnotizeaza cucii din orologii de-i face sa cinte la ora fixa (si juma), crede si in Mos Craciun.
Sa fi fost, deci, pe la un 6 seara relativ. Vestea se raspindi ca fulgerul pe tot vaporul: se vede in zare o ambarcatiune mica, cu pinzele lasate, plutind in deriva. Ne apropiem tiptil si ne lipim binoclurile de ea: nu par a fi oameni la bord, catargul pare rupt, pavilionul pare a fi american, pare a fi inmatriculat in California (statul ala american care are mai multe masini decit cetateni). O depasim, apoi facem brusc cale-ntoarsa. Asta inseamna ca greierasul de vreo 6 mii de tone se intoarce pe o patina cu ale sale cutii de chibrituri si cu noi cu tot. Apoi pe ailalta, ca sa-si gaseasca echilibrul. Vazind ca marea urca deodata in cer, ma ia cu lesinatura, picioarele mi se inmoaie aproape ireversibil, iar inima cere lectii de prim ajutor. Eram asa de inclinati ca ma gindeam ca mi-as fi udat picioarele daca eram pe puntea U (a mai de jos). Marinarii incep sa intre in cabina de comanda, ochii agatati de binocluri se inmultesc, iar informatiile curg: vad un om atirnat in jos, nu misca; vad un alt om linga catarg, are o lampa in mina si transmite S.O.S.-uri; vad un steag de cerere de ajutor, si asa mai departe. Comandantul transmite toate detaliile la US Coast, ca se pare ca oriunde ne-am afla in lumea asta, tot aproape de ei sintem. In fine, vorbim cu Alaska, recitam ce vedem si intrebam ce facem, dom’le? Aveti idee de vreun naufragiu prin zona, a cerut cineva sa fie salvat zilele astea, v-a deranjat vreunul cu vreo intrebare?
Intre timp incercam, in zadar, sa contactam vaporasul. Nici un raspuns. Coasta da si ea din umeri, asa ca decidem sa trimitem in recunoastere o barca de salvare. Acum toata lumea se agita, pina si bucatarul e in stand-by, cu apa si paturi pregatite, eu incerc sa destind atmosfera si ma intreb daca nu cumva compania o sa ceara sa fie platita pentru cazarea celor doi pina la Panama, fotografiez viitorii eroi si-mi imaginez deja scenele emotionante si recunostinta eterna a salvatilor rebegiti etc. Intreb ajutorul de bucatar si camerist daca a pregatit cabinele pentru cei doi, totul e gata, oamenii ii asteapta, situatia e sub control, eu sint singura agitata din sector.
Barca noastra pleaca si in curind incep sa curga informatiile de la fata locului. Pai barca are pavilion american intr-adevar, e inmatriculata in California, nu e nimeni agatat de bord, nu e nimeni in barca, nici pe punte nici in cabina, nu se vede nimic special, boarfe peste tot, dezordine maxima (o furtuna mica e suficienta sa rastoarne tot), nu prea sint documente. Intr-un cuvint nu poa’ sa iasa o stire nici macar pentru jurnalul oral din Pavlateii din deal.
Ne desumflam cu totii. Barca se intoarce cu o jalnica prada de razboi: niste haine murdare, unele de dama, clar era si-o femeie amestecata in afacere, partituri pentru ukulele (chitara aia mica si voioasa), un carnet de cecuri (de-aici deducem numele nefericitilor), un Jurnal de bord care incepe pe 2 aprilie 2007 la San Diego si se incheie pe 8 aprilie tot pe-acolo si cam atit. Aprilie? Nu putem decit sa aprindem luminari pentru bietii oameni. Carnetul de cecuri la americani mai prezinta si un carnetel in care posesorul isi noteaza cheltuielile si-si face balanta. Ultima data notata era undeva prin februarie.
Era sa fim eroi. Dar ne-am ratat misiunea. Am ajuns prea tirziu. Parca nu ne vine sa mergem la masa, dar o facem totusi. Sintem tristi, insa cu constiinta impacata. Mincind, cu noduri, ma gindesc ca bucatarul (parc-a avut o presimtire!) s-a intrecut pe sine insusi, pentru prima data mincarea lui nu era total dezgustatoare, sosul de la spaghetti imi amintea de ciorba de la gradinita (si era bunaaaaa), din compotul de fructe exotice a iesit o prajitura cam cruda, da’ mergea pina si aia.
O alta zi se incheie. Cu sentimentul datoriei implinite. Pentru fiecare dintre noi.
Ps: Coasta americana ne suna sa ne anunte ca s-au gasit proprietarii. Sint bine mersi in vacanta. Putem sa fim draguti si sa le trimitem prin posta lucrurile recuperate? Thanks.
Cum maninc ca sa traiesc
17.08.07
Ca doar n-o sa traiesc ca sa maninc, n-am avut eu bafta aia sa ma nasc Pastorel, Dan Chisu sau macar Bursucul gastric!
De cind cu eficientizarea costurilor de productie si liberalizarea intr-o veselie a fortei de munca, mincatul pe vapor a devenit o aventura mai dihai decit traversatul junglei. Pentru ca degeaba ne inmuiem dumicatul atit in farfurii occidentale cit si in strachini orientale, tot balcanici raminem, adica limitati geografic in gusturi si ingrediente. In schimb, filipinezii au o filosofie a amestecarii bucatelor in cratita mai mult ontologica decit hedonistica.
La obiect, hai sa vedem cam care ar fi asemanarile si deosebirile dintre ciorba lui chief cook si borsul mioritic (varianta ca la mama acasa). Pai borsul nostru ce caracteristici are? Transhumanta. Spiritul mioritic. Alternanta vale-deal. Unde nu vedem legumele aliniate simetric, strins unite in jurul bucatii de carne taiate regulamentar – nici prea mare, nici prea mica, cit sa nu naufragieze inestetic in farfurie – sau plutind serafic primprejur, ploaia de verdeata inmiresmata, ascunsul gust acrisor al borsului ce-nvie pina si mortii de pe nasalie... In acest timp, ciorbo-supa-OZN dupa model chinezesc isi arata, desucheata, bucatile de carne si os desfigurate si legumele, lincezind despuiate in toata lungimea lor si fara vlaga intr-o zeama fara personalitate nici perspectiva, tulbure, in care numai grasimea rinjeste palid la suprafata. Osteneala gospodinei robotind pe linga cuptor versus lehamitea bucatarului molfaind guma deasupra aragazului.
La fel, cita armonie in chiftelele canibalo-vegetariene - made in untura generoasa a unui Ghita decedat la datorie pe vremea Craciunului - care nu fac nici o diferenta intre morcovi, cartofi, ceapa, carne si marar! Pe linga ele, bilele de carne in uniforma ale sefului par decreteii unui manual de bucatarie fara imaginatie.
Si-apoi pastele - inecate in ketchupul diabetic de-o culoare nedefinita, legumele - sugrumate in uleiul refolosit peste termenul de casatie, cartofii pai - reincarnari succesive si totusi din ce in ce mai ratate ale amidonului, orezul – ca o ectoplasma ce se regenereaza nonstop in farfuriile asiaticilor, dimineata, la prinz, seara si in loc de floricele pentru filmul de seara -, toate acestea se lafaie obscen, in fiecare zi, pe tavile fara vina ale vaporului. Despre combinatiile diverse de legume plus carne, salata verde plus orice si altele, prefer sa las ca tema de reverie in caz ca vreodata vreti sa chiuliti de la serviciu si nu aveti cum sa-i demonstrati sefului ca sinteti bolnav (un fel de a minca creta in pauza, da’ de data asta numai mental!).
Ce mi-a mai ramas? A, desertul. Chiar vreti sa descriu la pièce de résistance a sefului peste polonice? Fie. Obiectul suspect are aparenta unui tort (oricine se poate insela de la 10-15 centimetri). O degustare vizuala si tactila mai atenta ne vor revela ca suspectul e alcatuit din straturi dupa cum urmeaza: un strat de blat – in sine suficient de dens si dulce pentru a nu mai fi completat cu altceva -, un strat de crema de ciocolata Nutella, un strat de blat, un strat de dulceata de ceva, si tot asa pina la epuizarea sortimentelor de dulceata din magazie, blat, apoi ciocolata si smintina de decor. O singura portie acopera, cred, necesarul caloric al unei echipe de baschet de amatori din statul Virginia.
Pina una alta, plutim cu totii in aceeasi galeata si visam la noul bucatar care va ajunge pe vapor peste citeva zile. Filipinezii zic ca cica ar fi un cordon bleu desavirsit. Noi astilalti, europeni neinitiati, avem inima strinsa si mergem inainte ca la ghilotina. Fie ce-o fi. Doar nimeni n-a vazut niciodata vreun restaurant filipinez pe vreundeva. Se pare ca exista doar un singur bucatar filipinez bun si ala e antamat de George W. Bush la Casa Alba (eu banuiesc insa ca l-a luat pentru ca-l plateste meschin si la negru).
De ce oare sintem atit de neincrezatori?
Loreley
COLECŢIONARUL
Daaa … Asta era! Descoperise ! Şi nu se putea înşela! Nu ştia ce-i foloseşte sa stie, nu conta, important era că un « obiect de colecţie » si ca gândea !!! Desigur, avea două mâini, două picioare, vorbea, avea chiar şi suflet, spirit sau cum i-o fi zicând dar toate astea nu contau, acum locul îi era printre celelalte « exponate» ! Cam urâta realitatea, inca nu se împăcase cu ideea, parcă « exponate » suna mai bine decat « cuceriri », nu ?
Nu.
Ştia bine că nu se înşela, ceea ce nu ştia era dacă el, colecţionarul, realiza că ultima lui achiziţie nu-şi ocupa cuminte locul ce-i fusese destinat şi nu rămânea acolo nemişcată… Nu ştia nici dacă ar fi avut probleme în cazul în care el ar fi descoperit că exponatul îşi permite să mişte în front. Ce fel de probleme ?! Mai bine nu se gandea, il vazuse furios odata, demult, calcase in picioare, cu furie, o telecomanda care nu mai mergea, un obiect mic, « nevinovat » care-l infuriase! L-a simtit diferit atunci, periculos, acum isi amintea cu precizie ca l-a crezut nebun.
Trebuia neapărat, acum că ştia, să plece de aici!
Luă hotărârea să nu-si arate intentiile desi ii venea sa sparga vitrina in care se gasea. Niciodată nu ştii ce ţi se mai poate întâmpla, aşa că mai bine să-şi păstreze observaţiile la loc sigur, în mintea pe care colecţionarul nu i-o luase in calcul, si sa caute in liniste o solutie.
Colecţionarul ?
Cine era el ? Şi cum îşi dăduse seama că avea de-a face cu unul dintre ei ?
Păi…
Simplu, îl observa. Făcea asta din obişnuinţă, fără un scop anume, era un soi de a doua natură. Se îndeletnicea cu « observatul » de când se ştia , aproape ca-i devenise o ocupaţie, privea cu placere spectacolul lumii, isi imagina povestea fiecarui trecator cu chip interesant. Cineva, de mult, chiar îi spusese : « Hei, tu eşti un observator, stai tot timpul pe marginea întâmplărilor , pe marginea lumii şi te uiţi la noi, actorii ! ». Altfel, dacă nu i s-ar fi spus, poate s-ar fi crezut şi azi asemeni celorlalţi, actor… Dar iată că între actori existau şi observatori ! Se gandea ca, observand, poate intelege mai bine si mai repede mersul lucrurilor.
Existau si colecţionari, voilà ! Auzise că ar fi rari sau chiar că n-ar exista dar iată, tocmai avea de-a face cu unul ! Hm…
Da, colecţionarii erau rari. Se deosebeau din oceanul de chipuri prin privirea specială şi precisă pe care o aveau, te evaluau imediat, ei nu aveau nevoie de timp precum observatorii ca să te poată citi… Stiau imediat cate parale faci. Auzise glume pe seama « razelor X » din privirea lor, nu le credea.
Se gândi să facă o clasificare ce poate ar mai fi limpezit lumea, pardon, lucrurile din propria minte. Deci :
1. Actorii, aştia suntem toţi, da ?
2. Observatorii, adică doar unii dintre noi.
3. Colecţionarii.
Hai că asta e filozofie de doi bani, la ce-i trebuia ? Mai bine cauta solutii !
Şi… la ce se gândise mai devreme ?! Ah, da, să fugă… Da, şi la asta dar incepuse mai intai să pună cap la cap faptele, să vadă cum îl descoperise pe el si toate masinatiunile lui murdare. Ca observator « de meserie » ar fi trebuit sa-l vada de la început, dar nu mai întâlnise niciodată unul ca el, n-avea experienta. Nu-i interpretase corect privirea aceea si nici complicatul sistem de învăluiri căruia, iată, îi căzuse pradă… Nici măcar întâlnirea din ultimă instanţă a celorlalte Exponate pe care el i le aratase cu mandrie, aşezate cuminţi în locaşurile lor, pe « rafturi », etichetate şi caracterizate riguros, fiecare aşteptând cuminte atenţia colecţionarului si mâna care să le mai şteargă de « praf »… nu, nu-i spuseseră nimic ! Pentru un Observator , ruşine !!!
Unele Exponate dormeau, nu-ţi puteai da seama dacă se vor mai trezi vreodată şi dacă vor mai juca în « piesa » asta, ele existau fără să trăiască, existau pur şi simplu, aşa cum există un scaun ! Se părea că nu le deraja asta… Deşi, scaun sau ba, erau obiecte !!! Te puteai juca usor cu ele, le puteai muta dintr-un loc in altul, ele nu protestau, nici n-aveau habar pe ce lume sunt. Obiecte, ah, ce neplacut, se simtea un obiect ! Cum de celelalte fe…aaa, exponate nu protestau, nu se trezeau, nu plecau ? Cum de le convenea aceasta situatie atât de dezonorantă ? Ele nici actori ai lumii nu ştia dacă mai puteau fi numite, isi spuse cu furie, retinandu-si o miscare prin care ar fi putut cu usurinta sparge geamul din fata! Cum fusese posibil să ajunga aici?
Dar asta e, îşi spuse, prostia se plăteşte ! E un lucru cât se poate de corect, în faţa căruia nu se gândea să comenteze, nici nu-şi mai merita statutul de observator cu care se umfla in pene atât de mult, din moment ce nu fusese în stare să vadă cu cine avusese de-a face ! Ruşine !
…
Ssst ! …
Îl auzea ! Venea ! Da, aşa era, se apropia…
Iată-l !
Venea spre ele, exponatele colecţiei lui, cu zâmbetul satisfăcut pe care-l avea orice colecţionar pasionat de ceea ce făcea şi norocos în acelaşi timp, găsise doar piese unice… Îşi contempla colecţia şi savura la maxim noutatea senzatiilor pe care i le oferea fiecare nou exponat, fiecare cuprinzând o lume intreagă, mereu alta şi mereu aceeaşi… O nebunie !
Îl vedea bucurându-se ca un copil care îşi aranja, acasă la el, propria vitrină cu jucării, asemeni altor vitrine şi altor jucării pe care le văzuse în oraş şi pe care şi le dorise cu ardoare, pentru care muncise cu pasiune, să le adune, să le…
DA ! Pasiunea ! Cum de n-o văzuse până atunci ? Asta era adevarata descoperire, ea era cea care îi caracteriza pe colecţionari, de la zeci de leghe distanţă ! Ce moment de orbire avusese ! De-aia îşi ocupa acum locul pe raftul ăsta ! Pentru că avusese un moment de orbire ! Impardonabil !
…
Îl vedea acum mai bine, îi simţea respiraţia, era atât de aproape, atât de periculos de aproape… Privirea lui… Mâinile lui care, iată, ştiau să fie atât de delicate cu exponatele lui, tocmai mai adusese unul pe care-l aseza cu grija pe un raft, nu dorea să le « spargă », sa le strice, să le piardă, le preţuia pe fiecare în parte de parcă fiecare era însăşi Colecţia intreaga!
Si ... incredibil ! Mâinile lui nu răneau, ele mângâiau, protejau, înlănţuiau… Acum, în sfârşit, înţelegea de ce şi cum de existau atât de multe exponate aici, de ce nu se trezea nici unul, de ce nu pleca nici unul ! Ceilalţi, neatenţii lumii, nu au colecţiile lor şi nu puteau fi colecţionari vreodată pentru că nu ştiau să vadă, să preţuiască, să atingă, nu ştiau că suntem cu toţii, ca şi lumea noastră, a fiecaruia, atât de fragili, atât de delicaţi si atât de preţioşi!
Parcă nu mai era atât de tagic că se afla aici. Şi nici că avusese un impardonabil moment de orbire. Impardonabil?
Ceee… vrusese mai devreme¬ ? Nu îşi mai amintea, mâinile colecţionarului său parcă îi spălau memoria, voinţa, dorinţele vechi, în locul lor se năşteau altele acum…
Voinţa… La ce bun să ai voinţă in faţa acestor mâini, acestei priviri, acestei pasiuni ? La ce bun să observi ? La ce bun să ştii ce ti se intampla? Şi la ce bun să fugi ? Ah, asta era, îşi amintea, îşi dorise să fugă, să fugă din colecţie, crezuse că nu-i era locul acolo… Aşa crezuse… Aşa crezuse… Aşa crezuse…
Şi parcă mai dorise să se întoarcă…
Unde ?!
Uitase.
Înapoi la marginea Lumii ? A Scenei ?
Înapoi…
Înapoi însemna libertate.
???
Înapoi… Libertate…Unde ? Ce-i aia libertate? Cu ce se mananca?
…şi între timp, mâinile calde, mari şi blânde, mângâiau… Ştergeau praful şi mai puneau o etichetă bătută la maşină…
« EXPONATUL nr. … »
---------------------------------------------------
Aida B.
JURNAL DE BORD 2007
Deschid Jurnalul de bord 2007
Intru direct in poveste, pentru ca am asteptat deja un an si nu mai e timp de pierdut. Viza de Hong Kong o aveam dintr-un episod anterior, cea pentru SUA de anul trecut, certificatul medical cum ca nu depaseam numarul de persoane per bilet era obtinut si el. Puteam sa-mi fac valiza si sa plec. De data asta pentru doua luni, adica un dus-intors de Pacificul de Nord, intre Hong Kong si New York (Newark, adica un soi de Otopeni, multiplicind proportiile, evident), via Panama cu canalul ei cu tot.
De la noi de la tara ne pornim cu tot calabalicul la capitala, mai precis la aeroport.
Restul e istorie.
Bishnitz Class
Inceput pe 31.07, ora 17 in Romania, 22 in Hong Kong.
Iata-ma-s din nou pe drumuri in portbagaju’ lui barbate-meu, a cincea roata la vapor, ghimpele din coasta, turisto-reporterita de cartier, cu voia dumneavoastra. Ce pretentii sa am, mai mult decit o dactilografa a ceea ce vad ce-as putea fi?
De data asta zburam cu Lufthansa. Ce conteaza ca decolam si aterizam cu intirziere (avem escala la Frankfurt). Respect pentru fidelitatea angajatilor care nu sint deranjati de faptul ca in curind vor fi inlocuiti cu masini pentru procesarea biletelor. Respect pentru surisul si prospetimea stewarzilor, acesti ospatari de lux, dupa mai mult de10 ore de zbor. Sarumina pentru ceaiul de musetel si aspirine (bine, chinezoaica a inteles destul de greu ca ceream aspirin si nu ice-cream, putea sa-si dea seama dupa vocea a la Marge Simpson ca nu-mi statea gindul la inghetata).
La Paris am reusit sa imbarcam bagajele pina la Hong Kong, noi aveam locuri numai pina la Frankfurt, si alea risipite prin avion. De la Frankfurt incolo eram pe lista de asteptare. Dumnezeu cu mila. Cum coborim din naveta (din cite am vazut eu, ar fi avioane cam din ora in ora intre Paris si orasul german), alergam spre corespondenta, gasim locurile (ura! Noi eram pregatiti sa dam si spaga) si-apoi hoinarim prin aeroport dupa bomboane si puzzle.
In avion, dupa ce ne instalam pe locurile noastre, undeva pe rindul din mijloc, de unde evident ca nu se vede nimic, si ai toate sansele sa primesti genunchi sau coate peste fata cind dormi, avem parte de o alta minunata surpriza: locurile nostre sint revendicate de niste cetateni. Mutati-va voi, noi de-aicea nu plecam, nu plecam aca... Opaaa, dar sintem invitati, cu scuze pentru deranj, sa pasim in Business Class, prin urmare ne deranjam instantaneu si, cu hainele in dinti, ajungem rapid in paradis. He he he, alta mincare de peste (pescuit de-adevaratelea), alt spatiu vital, alte atentii. Pentru inceput ma ocup cu studiatul. Citesc instructiunile de utilizare a fotoliului cu televizor, masaj si telecomanda, pret de vreo 2 ore. Evident ca nu stiu sa aranjez masuta, sa scot telecomanda din bratul fotoliului, se vede cu ochiul liber ca sint o parvenita. Servetele umede de curatat miinile, saculet cu sosete, periuta de dinti si balsam de buze (pe care toata lumea il baga in valiza la aterizare, arivisti sau nu), fata de masa alba, selectie de vinuri bune, de filme bune la Tv si mai ales spatiu. Spatiu de intins fotoliul pina devine pat, de intins picioarele, bratele, de stat intr-o rina, in cap, de masaj am pomenit?? Ce sa mai zic, cu asa conditii de odihna nici nu-mi venea sa dorm, am vazut vreo 2 filme si am frunzarit vreo 15 canale de muzica. Pe fereastra nu prea m-am uitat, desi eram la un fotoliu de ea, suficient de departe pentru a nu vedea mare lucru, in parte si din cauza intunericului in care ne-am afundat rapid – avind in vedere ca inaintam spre est. Avionul isi infigea aripile in noapte, noaptea se avinta catre noi, impinsa de soare, asa ca am dat rapid de lumina, in vreo 4 ore. Sau chiar mai rapid, pentru ca un domn insomniac statea extatic cu ochii in soare trezind sistematic toti nefericitii (inclusiv subsemnata) care nu-si pusesera pinza pe ochi. Nu stiu cum e la clasa intii, se pare ca sarmanii pasageri sint obligati la regim cu sampanie si caviar, dar noi am avut parte de mincare cu gust de mincare, vin excelent, desert dupa voie, pahare de sticla si fotoliu cu bec. Se vede insa ca aceasta clasa nu permite infratirea intre popoare si cauta sa pastreze secretele profesionale. E greu sa-ti atingi colegul de fotoliu, trebuie sa intinzi mina peste fotoliu si gitul ca sa vezi ce se intimpla in curtea lui.
Coborim cu regrete eterne din avion, cine stie cind mai mincam noi pomana asta, si tragem invatamintele de rigoare pentru a ne face viata mai usoara in timpul urmatoarelor calatorii cu economicii. Ne-ndreptam voiosi spre Imigratie, oarecum relaxati, nu aveam privirea criminala a nedormitilor slabi de punga. Ora 4 dimineata acasa, ora 10 la Hong Kong, doream totusi sa ajungem repede la hotel ca sa ne odihnim. Problem. Pasaportul meu (ei na, sint obisnuita deja) e intors pe toate fetele, scanat suplimentar, vamesul cheama intariri – un vrajitor care sa-l descinte, pentru ca era speriat rau de tot si emitea aoleuri fara numar pre limba lui. Nasol. Undeva am gresit. Cred ca de fapt nu trebuia sa am viza, avind in vedere ca in documentul de la companie aveam statut de nevasta de marinar. Sau nu. Trebuia sa fiu ori turista ori marinar, ambele simultan erau de neconceput. Nu mai iesea ecuatia de 3 simpla. Asa ca sintem trimisi la un birou special unde mi se spune ca eu pot sa trec linistita (sa creada ei ca o sa stau din nou la coada aia), insa cu barbate-miu e o problema. Numele lui e scris gresit. Nu-i nimic, asteptam rontaind la bomboane care se gasesc la liber la toate ghiseele, agentul este contactat si greseala remediata. Dupa 2 ore iesim din aeroport la 32 de grade de aer umed si irespirabil.
Ce-am vazut in toate aeroporturile si in miinile citorva cetateni care prefera sa-si petreaca orele de zbor in mod util?! Ultimul volum „Harry Potter”. In engleza. Inclusiv la Frankfurt.
Ajungem la hotelul pe care–l stim deja cu totii, Panda, unde dam peste prietenul meu de anu’ trecut (Mai tineti minte? Nebunatica aceea care-mi cerea un „deposit” mai mare decit pretul camerei). Uite-asa trecem de la 20 de grade naturale (vremea la Paris) la 20 de grade conditionate. Gitul cedeaza. Noroc ca aici gasesti Strepsils la supermarket.
Ah, Hong Kong! Numai ce ma uit pe geam si totul, adica cele 3 zile petrecute anul trecut, revine. Blocurile nesfirsite, unele cirpite, altele suflate-n sticla si otel, schelele de bambus, pasarelele (nu zburatoare). Nu mergem la cocktail, asa ca avem timp sa cheltuim dolari de Hong Kong (10 pentru un euro) pe tot felul de suveniruri care ne-au burdusit valizele din ziua unu. Fiind la noi in cartier, stim pe unde sa umblam. In centrele comerciale ce aduc a IDM si a Mallu’ de la Bellu remarc ca mobila e mai ieftina ca la noi si ca ei sint innebuniti dupa papusile in uniforma SS.
Hotelul e la fel de aglomerat, iar intr-un colt e amenajata o rezervatie de panda de plus linga care se pozeaza „japonezii” (poa’ sa fie si coreeni, am vazut ca si ei umbla destul de mult). Pe la etajul 3, unde se gasesc receptia, restaurantul, barul si nenumaratele lifturi cu acces restrictionat la diferite etaje, trece si pasarela. Asa ca pe linga clienti scortosi, mai vezi si gospodine cu sacosa de leustean si pachetul de 10 rulouri de hirtie de toaleta +4 gratuite.
Cum nu puteam dormi, zapam la canale pe televizor. E unul sportiv in care se vorbeste engleza cu accent portughez (o fi de la vecinii din Macao), Discovery Asia, MTV Asia, filme prost jucate sau rulate de pe casete copiate de o mie de ori. Din cind in cind ma uit pe geam, la orasul luminat impecabil, la cladirile cu magazine-scoala-cinema la parter, parcare mai sus pe citeva etaje, apoi apartamente si birouri, luminate si ele pina in virf, cu aparate de aer conditionat peste tot si masini circulind tot pe partea stinga.
Acum sint pierduta si eu in traducere... in cautarea fusului orar al acestei jumatati de lumi.
Tara scuterelor
02.08.2007
Dupa nici o zi de leganeala, o noapte de insomnie intensa – inca nu m-am pus la punct cu fusul orar – ajungem in Taiwan, o tara cit o insula, bucata rupta din China, plasmuita de anticomunisti si protejata de americani. Acostam la Kaohsiung. Nici nu s-apucara bine macaralele de treaba c-am si coborit de pe vapor, la poalele caruia ne astepta o minunatie de taxi conditionat in aer. Am pornit inarmati pina in dinti: o foaie de hirtie pe care era scris in chineza unde vrem sa ajungem, adica la un restaurant pescaresc si la un magazin de articole sportive, toate recomandate de pilot si notate pe passpartu-ul nostru. Dar cu chinezul nu te intelegi chiar din prima, de parca ar fi turc, pina n-am scris noi cu mina noastra 1 linga restaurant, 2 linga magazin no Nike am precizat, si asta de vreo 5 ori, la care s-a adaugat o halta la banca pentru schimbat bani money change money dollar bank si intoarcerea la vapor 3, n-am plecat. Si tot noi eram aia batutii in cap care nu-nteleg, frate, nimic! In fine, o luam din loc.
Din prima ajungem intr-un cartier cam saracut, cu case cam darapanate, fara prea multe aparate de aer conditionat la vedere (bizar, avind in vedere clima, la Hong Kong am vazut pina si pe cocioabe), insa cu gratii la toate ferestrele, la aproape toate etajele (asta insemnind si 6 din 10), ghivece scoase la aerisit pe trotuar, restaurante si garaje deschise larg, cu gunoiul linga usa, pagode incarcate de turnulete si culori tipatoare, cum am vazut eu la prietenii nostri romi. Pe asta cu gratiile pot s-o inteleg, daca ma gindesc ca in alte vremuri numai cine era mai instarit isi permitea sa-si inchida balconul sau loggia... Inaintam pe niste strazi largi, ce contrasteaza cu stradutele ce-si dau duhul pe laterale. Soferul nostru merge si pe sensul opus si trece pe rosu uneori fara sa se asigure. Pentru ca una la mina, nu am vazut politisti de circulatie si doi nici nu prea sint masini, asa ca prezenta celor de la mina unu nu se justifica. In schimb am vazut roiuri de scutere. Poporul taiwanez se deplaseaza pe scutere, dupa cum ati vazut in filmuletele si power point-urile care circula pe net. Cu masca sau fara masca la nas, uneori cu o camasa imbracata invers ca sa-si protejeze hainele si bratele de soare si praf.
Mincam bine, tot felul de pesti si crustacee necunoscute, alese dupa metoda aratat cu degetul si avut incredere in priceperea bucatarului. Bineinteles ca mincam cit patru, ne servim singuri cu bautura de la frigider, eu personal ma bucur ca sint servetele pe masa (astia clar sint contra chinezilor). Toate felurile sint aduse pe masa pe masura ce sint pregatite, si asta se intimpla repede, asa ca ciorba noastra de peste pare o infuzie cu ghimbir si usturoi. Nu prea stim noi ce mincam in afara de alimentele de baza – orez, ceapa, creveti, insa totul e atit de bun incit nu ne punem intrebari incuietoare. Ne ridicam satui (fara sa fi terminat din farfurie) si platim 1200 de dolari taiwanezi (si ei), 45 de dolari la un euro, n-a fost chiar asa de scump.
Pina sa ajungem la magazinul de articole sportive no Nike no Nike please, cerem insistent sa ne oprim la o banca ca sa change some money dollar change. Soferul nostru se prinde intr-un tirziu, intoarce intr-o intersectie pe trecerea de pietoni si se opreste in fata unei banci. A trebuim sa stam la doua cozi, functionarii mai au si alte treburi de facut, comitete de bloc, gherghefuri, in fine, plecam.
Pentru ca magazinul cu specific sportiv nu satisfacea exigentele noastre (yes Nike yes), reusim in mod miraculos sa-l facem pe sofer sa inteleaga ce vrem – niste materiale de facut box thailandez, diverse marafeturi de incasat pumni si picioare – si acesta reuseste la rindu-i sa obtina de la vinzatori adresa unui magazin care ar furniza asa ceva. Ce presupuneam noi, din gesturile lor, ca ar fi a doua la stinga si-n fundul curtii e de fapt doua cartiere cu stinga dreapta nenumarate apoi un bulevard lung cit o zi de post si niste bijbiiala pina dam de locatia in cestiune. Care se dovedeste a fi un atelier cu vinzare. Aici se fabrica tricouri, chimonouri de lupta, centuri, genti (de carat diverse pe naveta), am vazut chiar si pantofi (de facut) sport. Daca vedeti marca sau inscriptia Asia Cup pe undeva, ei bine de-aici vine. Sau ei sint doar furnizorii oficiali ai unei ipotetice Cupe a Asiei. Aveau inclusiv matrite de inscriptionat tricouri cu numele clubului sportiv dorit.
Nu stiu ce parere sa-mi fac despre acest oras. Ca am vazut case saracacioase, darapanate, praf mult ca la noi, masini putine (asta mi-a placut cel mai mult), un fel de zona mai luxoasa cu locuinte ingrijite si cu buildinguri de birouri. Nimic ostentativ insa, iar oamenii pareau mai degraba modesti, dintre masinile alea putine doar citeva erau limuzine sau 4x4. Un singur zgirie-nori mai acatarii, un Carrefour, o Ikea, un McDonalds, niste Starbucks Coffee. Multi angajati intr-un restaurant, asta am vazut si-n China. Nu tu inghesuiala, nu tu toale de lux pe strada, nu tu aglomeratie de magazine de fite. Cite una bucata ici colo. Sau poate ca n-am fost noi in cartierele bune. Si spatiu, nene, spatiu sa bati o miuta in intersectie.
Pina la urmatoarea escala – Panama, pornim cu toate pinzele sus catre nord, caci Pamintul e rotund si mai ales bombat. Trecem usor pe linga Japonia, din care nu vad decit doua insule, si alea cu binoclul (ati scapat, mai turistilor, de furia din Carpati!!) si incepem s-o cotim catre dreapta, ca la Ploiesti...
08.08.2007
N-a iesit rima. Las’ ca o sa iasa la anu’, o data cu deschiderea Jocurilor Olimpice din China.
08.08 pentru ca am trecut prin ziua asta de doua ori, ca sa tinem bine minte ca ne apropiem de meridianul 180, din care se pica, dupa caz, in ziua de ieri sau in ziua de azi. Noi am repetat ziua de azi. Adica miercuri seara am dat ceasurile inainte cu o ora si ne-am zis pe azi, in loc de pe miine. Ca miine tot azi era. Asa ca am trecut din emisfera estica in cea vestica, desi noi tot spre est mergem. Daca am fi fost in sensul invers de mers (adica din emisfera vestica in cea estica, mergind, evident, spre vest), treceam direct in miine, fara nici un regret pentru ziua de azi, pe care, din fericire, am trait-o deja, asa ca nu o putem declara la obiecte pierdute (cum mi s-a intimplat anul trecut). Nu s-a inteles nimic in banca din spate. Nu-i nimic, nici eu n-am inteles din prima despre ce este vorba cind am privit o harta cu America la est si Europa-Asia la vest. Parca era din alt film.
La ora 13.27 atingem granita est-vest, trecem din punctul al mai de est spre al mai de vest, uite-asa, cit ai clipi. Ce ti-e si cu gradele si minutele astea care, am aflat, pot fi strabatute uneori mai repede decit e regula!
Carevasazica ne aflam fix la antipozii Londrei, daca bagam o scobitoare pina-n miezul Pamintului si riciiam nitel, ar fi iesit pe partea ailalta fix in patu’ reginei. Sintem la exact doishpe ore de diferenta fata de Maiestatea Sa, ca Greenwich-u’ l-am ratat pe motiv de trecere la ora de vara. Pentru amatorii de calcule si suprapuneri cu realitatea am fost, la momentul respectiv, la longitudinea 180 Est cu latitudinea 42 de grade si 12 minute Nord, ceea ce reprezenta, pentru noi, vertexul, adica punctul cel mai la nord al calatoriei noastre. Aici ar trebui sa mai adaug un cuvint SF: ortodromie, dar nu sint sigura de ortografie. De verificat, totusi, in dictionar; in mod normal ar trebui sa fie vorba de traseul in forma de curba intre doua puncte departate, traseu care e mai scurt decit o oxodromie – drumul drept – pe motiv ca Pamintul este bombat.
Vestea buna dupa aceasta tortura e ca, peste vreo 15 ore, dupa orice ceas cu baterie sau mecanic din lume, o sa fim exact in partea cealalta a Romaniei, asa ca cine vrea sa fie gidilat cu o scobitoare?? Pentru cei care au urmarit cu atentie, o sa incalecam meridianul 160 Vest care se opune aluia de 20 Est, al Romaniei...
Vestea asta buna vine dupa o gramada de vesti proaste, sau mai degraba gri. Cam cum e vremea pe la noi pe vapor. Totul e cenusiu: cerul, apa, puntea. Inaintam intr-un lighean cetos, cu margini nedefinite, fumegind intr-o parte, aburind pe deasupra, cu o bata laptoasa pe de laturi, fara soare, fara luna, fara stele. Gradele sint inecate in mercur, iar vintu-si hlizeste fasolele pe orice ferestruica. O vreme de stat la gura sobei, la vizionat DVD-uri si numarat nodurile pe ora sau de la fringhii. In nici un caz de iesit la promenada, ca nefericitul cela de i s-a dus vestea, adica telexul de la un vapor la altul cum ca ar fi disparut de la locul de munca. Eram cam la 600 de kilometri de locul faptei, n-avea sens sa aruncam colacele de salvare.
Asa ca distractia e la masa, cu birmanezul nostru (nu sint singura exotica de pe vapor). Il luam la intrebari. Ca ce maninca (cum maninca vedem si singuri: cu lingura pe post de cutit): ar minca orez dimineata, la prinz si seara daca s-ar putea, ca la ei gazul e scump si nevasta nu-i gateste in fiecare zi (parca imi aduce aminte de ceva...). Ce forma de guvernare au: ce intrebare, cind toata lumea stie ca e dictatura militara de prin anii 70, daca nu si mai devreme. Cum e cu libertatea de miscare: le trebuie viza pina si sa plece in Thailanda, atit de saraci, prin urmare potentiali imigranti, sint. Cum e cu religia: pai guvernul, ca sa le inchida gura, mai construieste un templu. Partea buna si paradoxul, in acelasi timp, e ca acolo nu mori de foame, desi cistigul lunar e de ordinul a citorva zeci de dolari. De ce? Pentru ca oamenii sint milosi si dau de pomana. Uite o tara care nu apare pe traseul cersetorilor nostri din Occident. Mai intrati si voi pe internet, mai baieti... Ca idee generala, Birmania si birmanezii sint un amestec de China si India, adica trasaturi de chinez pe un fond tuciuriu. Pisici birmaneze? Da, se gaseste. Si ce daca?!
Alte amanunte de la gazeta de perete: intr-o noapte am trecut pe linga un vulcan, de mirosea a sulf ca la mofeta. Si in mod absolut sigur si verificat de mandea pe harta si in dictionar: o sa trecem, timp de aproape o zi, prin Triunghiul Bermudelor. Chestie care mi s-a intimplat si anu’ trecut, da’ n-am simtit nimic. Adicatelea sint dovada in carne si oase ca Triunghiul Bermudelor e doar o legenda. A, ne-am plimbat si pe linga Groapa Marianelor, da’ nu stiu daca intereseaza, ca nu are pedigree de baba-cloanta. Voi reveni cu o relatare pe viu (ha ha ha) din Triunghi, se va intimpla in Marea Caraibelor, intre Panama si Statele Unite (e vorba de triunghiul Bermude-Bahama-Puerto Rico).
Bine de voi, e dimineata, o noua zi de munca si week-end-ul care se intinde lenes dupa ora 16. Saptamina mea e lunga, de 8 zile, si e abia joi seara...
Lectura de week-end, ratat scenariu de film
09.08.2007
Sa fi fost cit?! Pe la un 6 seara? Tocmai trimiteam mailul aiuritor despre cum trecerea de la est la vest se transforma in trecerea de la vest la est. Sau invers?! Grabita cum eram sa ma inscriu printre prioritatile voastre de la cafeaua de dimineata, am uitat sa va impartasesc si gindurile mele intime despre timpul ca un cearsaf imens pe care il putem hasura cum vrem, putem desena pe el orice, un sotron, o cochilie de melc, un barzaune... Pentru ca timpul n-are, pe bune, altceva mai bun de facut decit sa lase ciopirtit, labartat, inghesuit dupa pofta mintilor noastre intortocheate. Cine crede ca Timpul e nenea ala care hipnotizeaza cucii din orologii de-i face sa cinte la ora fixa (si juma), crede si in Mos Craciun.
Sa fi fost, deci, pe la un 6 seara relativ. Vestea se raspindi ca fulgerul pe tot vaporul: se vede in zare o ambarcatiune mica, cu pinzele lasate, plutind in deriva. Ne apropiem tiptil si ne lipim binoclurile de ea: nu par a fi oameni la bord, catargul pare rupt, pavilionul pare a fi american, pare a fi inmatriculat in California (statul ala american care are mai multe masini decit cetateni). O depasim, apoi facem brusc cale-ntoarsa. Asta inseamna ca greierasul de vreo 6 mii de tone se intoarce pe o patina cu ale sale cutii de chibrituri si cu noi cu tot. Apoi pe ailalta, ca sa-si gaseasca echilibrul. Vazind ca marea urca deodata in cer, ma ia cu lesinatura, picioarele mi se inmoaie aproape ireversibil, iar inima cere lectii de prim ajutor. Eram asa de inclinati ca ma gindeam ca mi-as fi udat picioarele daca eram pe puntea U (a mai de jos). Marinarii incep sa intre in cabina de comanda, ochii agatati de binocluri se inmultesc, iar informatiile curg: vad un om atirnat in jos, nu misca; vad un alt om linga catarg, are o lampa in mina si transmite S.O.S.-uri; vad un steag de cerere de ajutor, si asa mai departe. Comandantul transmite toate detaliile la US Coast, ca se pare ca oriunde ne-am afla in lumea asta, tot aproape de ei sintem. In fine, vorbim cu Alaska, recitam ce vedem si intrebam ce facem, dom’le? Aveti idee de vreun naufragiu prin zona, a cerut cineva sa fie salvat zilele astea, v-a deranjat vreunul cu vreo intrebare?
Intre timp incercam, in zadar, sa contactam vaporasul. Nici un raspuns. Coasta da si ea din umeri, asa ca decidem sa trimitem in recunoastere o barca de salvare. Acum toata lumea se agita, pina si bucatarul e in stand-by, cu apa si paturi pregatite, eu incerc sa destind atmosfera si ma intreb daca nu cumva compania o sa ceara sa fie platita pentru cazarea celor doi pina la Panama, fotografiez viitorii eroi si-mi imaginez deja scenele emotionante si recunostinta eterna a salvatilor rebegiti etc. Intreb ajutorul de bucatar si camerist daca a pregatit cabinele pentru cei doi, totul e gata, oamenii ii asteapta, situatia e sub control, eu sint singura agitata din sector.
Barca noastra pleaca si in curind incep sa curga informatiile de la fata locului. Pai barca are pavilion american intr-adevar, e inmatriculata in California, nu e nimeni agatat de bord, nu e nimeni in barca, nici pe punte nici in cabina, nu se vede nimic special, boarfe peste tot, dezordine maxima (o furtuna mica e suficienta sa rastoarne tot), nu prea sint documente. Intr-un cuvint nu poa’ sa iasa o stire nici macar pentru jurnalul oral din Pavlateii din deal.
Ne desumflam cu totii. Barca se intoarce cu o jalnica prada de razboi: niste haine murdare, unele de dama, clar era si-o femeie amestecata in afacere, partituri pentru ukulele (chitara aia mica si voioasa), un carnet de cecuri (de-aici deducem numele nefericitilor), un Jurnal de bord care incepe pe 2 aprilie 2007 la San Diego si se incheie pe 8 aprilie tot pe-acolo si cam atit. Aprilie? Nu putem decit sa aprindem luminari pentru bietii oameni. Carnetul de cecuri la americani mai prezinta si un carnetel in care posesorul isi noteaza cheltuielile si-si face balanta. Ultima data notata era undeva prin februarie.
Era sa fim eroi. Dar ne-am ratat misiunea. Am ajuns prea tirziu. Parca nu ne vine sa mergem la masa, dar o facem totusi. Sintem tristi, insa cu constiinta impacata. Mincind, cu noduri, ma gindesc ca bucatarul (parc-a avut o presimtire!) s-a intrecut pe sine insusi, pentru prima data mincarea lui nu era total dezgustatoare, sosul de la spaghetti imi amintea de ciorba de la gradinita (si era bunaaaaa), din compotul de fructe exotice a iesit o prajitura cam cruda, da’ mergea pina si aia.
O alta zi se incheie. Cu sentimentul datoriei implinite. Pentru fiecare dintre noi.
Ps: Coasta americana ne suna sa ne anunte ca s-au gasit proprietarii. Sint bine mersi in vacanta. Putem sa fim draguti si sa le trimitem prin posta lucrurile recuperate? Thanks.
Cum maninc ca sa traiesc
17.08.07
Ca doar n-o sa traiesc ca sa maninc, n-am avut eu bafta aia sa ma nasc Pastorel, Dan Chisu sau macar Bursucul gastric!
De cind cu eficientizarea costurilor de productie si liberalizarea intr-o veselie a fortei de munca, mincatul pe vapor a devenit o aventura mai dihai decit traversatul junglei. Pentru ca degeaba ne inmuiem dumicatul atit in farfurii occidentale cit si in strachini orientale, tot balcanici raminem, adica limitati geografic in gusturi si ingrediente. In schimb, filipinezii au o filosofie a amestecarii bucatelor in cratita mai mult ontologica decit hedonistica.
La obiect, hai sa vedem cam care ar fi asemanarile si deosebirile dintre ciorba lui chief cook si borsul mioritic (varianta ca la mama acasa). Pai borsul nostru ce caracteristici are? Transhumanta. Spiritul mioritic. Alternanta vale-deal. Unde nu vedem legumele aliniate simetric, strins unite in jurul bucatii de carne taiate regulamentar – nici prea mare, nici prea mica, cit sa nu naufragieze inestetic in farfurie – sau plutind serafic primprejur, ploaia de verdeata inmiresmata, ascunsul gust acrisor al borsului ce-nvie pina si mortii de pe nasalie... In acest timp, ciorbo-supa-OZN dupa model chinezesc isi arata, desucheata, bucatile de carne si os desfigurate si legumele, lincezind despuiate in toata lungimea lor si fara vlaga intr-o zeama fara personalitate nici perspectiva, tulbure, in care numai grasimea rinjeste palid la suprafata. Osteneala gospodinei robotind pe linga cuptor versus lehamitea bucatarului molfaind guma deasupra aragazului.
La fel, cita armonie in chiftelele canibalo-vegetariene - made in untura generoasa a unui Ghita decedat la datorie pe vremea Craciunului - care nu fac nici o diferenta intre morcovi, cartofi, ceapa, carne si marar! Pe linga ele, bilele de carne in uniforma ale sefului par decreteii unui manual de bucatarie fara imaginatie.
Si-apoi pastele - inecate in ketchupul diabetic de-o culoare nedefinita, legumele - sugrumate in uleiul refolosit peste termenul de casatie, cartofii pai - reincarnari succesive si totusi din ce in ce mai ratate ale amidonului, orezul – ca o ectoplasma ce se regenereaza nonstop in farfuriile asiaticilor, dimineata, la prinz, seara si in loc de floricele pentru filmul de seara -, toate acestea se lafaie obscen, in fiecare zi, pe tavile fara vina ale vaporului. Despre combinatiile diverse de legume plus carne, salata verde plus orice si altele, prefer sa las ca tema de reverie in caz ca vreodata vreti sa chiuliti de la serviciu si nu aveti cum sa-i demonstrati sefului ca sinteti bolnav (un fel de a minca creta in pauza, da’ de data asta numai mental!).
Ce mi-a mai ramas? A, desertul. Chiar vreti sa descriu la pièce de résistance a sefului peste polonice? Fie. Obiectul suspect are aparenta unui tort (oricine se poate insela de la 10-15 centimetri). O degustare vizuala si tactila mai atenta ne vor revela ca suspectul e alcatuit din straturi dupa cum urmeaza: un strat de blat – in sine suficient de dens si dulce pentru a nu mai fi completat cu altceva -, un strat de crema de ciocolata Nutella, un strat de blat, un strat de dulceata de ceva, si tot asa pina la epuizarea sortimentelor de dulceata din magazie, blat, apoi ciocolata si smintina de decor. O singura portie acopera, cred, necesarul caloric al unei echipe de baschet de amatori din statul Virginia.
Pina una alta, plutim cu totii in aceeasi galeata si visam la noul bucatar care va ajunge pe vapor peste citeva zile. Filipinezii zic ca cica ar fi un cordon bleu desavirsit. Noi astilalti, europeni neinitiati, avem inima strinsa si mergem inainte ca la ghilotina. Fie ce-o fi. Doar nimeni n-a vazut niciodata vreun restaurant filipinez pe vreundeva. Se pare ca exista doar un singur bucatar filipinez bun si ala e antamat de George W. Bush la Casa Alba (eu banuiesc insa ca l-a luat pentru ca-l plateste meschin si la negru).
De ce oare sintem atit de neincrezatori?
5.5.09
Premiile Lili - faza pe bloguri 4
Iată textele pe care le vom discuta la cenaclu în această săptămînă. Cei doi autori sunt prozatorul Adrian Voicu şi poetul Traian Rotărescu. Atenţie, cenaclul se ţine joi la ora 21,30!
Adrian Voicu
Asmara, Eritrea
Eritrea a fost colonie italiană destul de mulţi ani, până prin 1941, când a devenit protectorat englez. Pe la începutul anilor ‘60, Etiopia s-a trezit că-i mai trebuie o provincie şi a anexat-o cu sprijinul marilor puteri occidentale. După trei decenii de lupte, la începutul anilor ‘90, Eritrea şi-a dobândit independenţa.
Peisajul a fost deosebit până să ajungem în locul unde legenda spune că regina din Sheba l-a născut pe fiul lui Solomon, Menelik. Parcă pluteam pe deasupra unei lumi extraterestre, atât de straniu mi se părea ceea ce se înfăţişa dedesubt. Culmile de cremene, înşiruite ca dinţii ruginiţi şi tociţi al unui uriaş ferăstrău, erau întrerupte pe alocuri de câteva depresiuni unde se înşirau timide ceva aşezări omeneşti, asupra cărora se întindeau, fantomatice, umbrele piscurilor din vecinătate. Precum degetele unui muribund care se agaţă de mirajul apei în deşert, albiile râurilor secate în vechime stăteau mărturie a faptului că peisajul arăta cu totul altfel acum mii de ani.
Aş putea să bag mâna-n foc despre faptul că am fotografiat Marele Rift African, deoarece cu puţin timp înainte de a începe coborârea, pe partea stângă a direcţiei de zbor, am mers paralel cu o vale de dimensiuni apocaliptice, care s-a înfundat aproape de destinaţia noastră. Ce mi-a întărit şi mai tare convingerea despre imortalizările mele au fost informaţiile aflate întâmplător dintr-o revistă aruncată prin holul hotelului unde aveam să stăm. Eritrea este traversată de Marele Rift, iar depresiunea Danakil este punctul unde se întâlnesc şi se împing una pe cealaltă trei mari plăci tectonice: Arabă, Nubiană şi Somaleză.
Eram pe panta de aterizare, cocoaşele munţilor se mai domoliseră, începuse un fel de podiş cu tot felul de văi şi vâlcele verzi, devenise ceva mai prietenos pentru ochi, când am zărit în capul pistei, lateral stânga, epava unui avion cu patru motoare. Imaginea ne-a dat fiori pe şira spinării şi nu ne-am fi dorit să ajungem pe-acolo atunci când era vremea neprielnică.
În faţa aeroportului cam cât primăria dintr-un sat de pe la noi, dominând peisajul, se lăfăia un 767, unicul aeroplan al Eritrean Airlines. În capătul clădirii aeroportului zăceau parcate o jumătate de duzină de avionete pentru împrăştiat prafuri peste culturi. Câteva elicoptere de provenienţă rusească, Mi-8, dacă mai ţin bine minte, având însemne militare, îşi ridicau siluetele blegite din iarba înaltă.
Am fost parcaţi lângă stropitoarele aeriene, ca să nu „încurcăm“ traficul, he-he! Câţiva băieţei săritori au năvălit cu serviciile pe noi şi, după puţin timp, ne luam bagajele şi porneam către aeroport. Abia aşteptam să vedem duty-free-ul lăudat de Dibăcie.
„Aveţi duty-free, nu?“, îi scap eu întrebarea tipului care urma să ne treacă prin vamă. Răspunsul lui a sosit precum un ac bine plasat în balonul primit de un copilaş la McDonald’s: „Da, cum să nu, dar acum este închis, că nu a venit nici o cursă!“. Cuvintele tipului mi-au intromisionat un aer de mare neîncredere la ceea ce spusese Dibăcie, iar temerile mele aveau să se adeverească la fix un minut după ce mă lovise ăla cu informaţia.
Am intrat în „aerogară“, ca să zic aşa, am dat bineţe la doi vameşi sictiriţi de realitatea în care-şi practicau meseria şi tot ne lungeam pupilele după lăudatul duty-free, chiar şi închis, măcar să-l localizăm. Nu aveam cum să-l ratăm, la cât de limitat era spaţiul în care intrasem. Samuel, tipul de la handling, văzându-ne cu ochii după vrăbii, s-a simţit dator să ne alunge dilema din fiinţe. „Uite, aici e free-shop-ul, dar e închis, după cum vă spuneam“, ne-a zis omu’, arătându-ne cu ochii într-o direcţie. Ne-am stors pupilele în direcţia indicată, da’ tot nu ne-am prins. „Unde p*la mea arată ăsta, mă, că nu e nimic aci, afară de casa aia de bilete“, făcu Sacâz idignat peste măsură.
După câteva momente, nu foarte multe la număr, Samuel avea să-mi ridice bănuiala la rang de certitudine. Chiar aia de-i zicea Sacâz „casă de bilete“ era free-shop. Că tot aveam drum pe lângă locaţia cât o gheretă unde-ţi faci abonament pe toate liniile, am făcut inventarul de pe cele 3-4 rafturi, cât încăpuseră înăuntru: vreo trei cartuşe de ţigări, câteva sticle de whisky şi parfumuri, lipsă. „Unde-i, bre, duty-free-ul ăla de ziceai că ne rupe în produse?“, întrebă Sacâz în direcţia lui Dibăcie. „Cred că l-am confundat cu Addis Abeba, să ştii“, se dezvinovăţi Dibăcie şi degajă elegant pe lângă coechipierul meu lipsit total de presiune în jambe. „Da’ cred că au preţuri bune“, am remarcat cu voce tare, în timp ce mă îndreptam râzând către maşina lui Samuel.
Hotelul era făţos, cu multe flori şi palmieri împrejur, iar personalul era amabil şi zâmbitor. Se cunoştea patina italienească de pe pardoseală, pereţi, feronerie şi ce materiale de construcţii şi finisaje mai importau ăştia de la macaronari. Totul era făcut cu bun-gust şi plăcut ochiului nostru profan.
În timp ce aşteptam să ne primim camerele, Dibăcie a venit cu propunerea de a da o raită prin capitală: „Vine cineva în oraş să căutăm pielăraie?“. „Cre’ că să căutăm pielea de pe p*lă, ca free-shopu’ ăla marele şi bogat!“, îmi şopti Sacâz cu năduf. Am căzut pe loc de acord că dezamăgirea trăită la aeroport cere o relaxare în compania unei beri, la piscină, iar Dibăcie putea să ia fetele, ca victime sigure, la plimbarea prin oraş după piei de cai morţi.
Când s-au deschis uşile liftului am dat peste o ceată de mici chinezoi, care cred că trecuseră prin câteva dinastii, că cel mai „tinerel“ trecea bine de suta de ani. Am crezut că vor să coboare, dar foarte joviali, ne-au făcut semn să intrăm. Noi, că nu, ei, că „ţe-ţe-ţe“, „ţi-ţi-ţi“, până la urmă ne-am strecurat în lift, cu tot cu bagaje. „Le-o plăcea la înghesuială la mamaile astea consumatoare de orez“, făcea Sacâz către mine, zâmbindu-le micilor orientali cu gura până-n timpane.
A urmat o nebunie cu liftul, care oprea la toate etajele, mai puţin la al nostru. Moşuleţii şi băbuţele cu ochii căzuţi către baza nasului tot îi dădeau cu „ţiondes“, „ţiomping“, „ţiobag“, apăsând haotic pe cele cinci butoane mari şi late câte avea liftul. Într-o finală, sătul de cele 2-3-4 drumuri câte făcusem până şi de la parter către etaje aiurea, Sacâz a luat problema pe deget, s-a întins peste căpşoarele ninse de vremuri şi a hotărât definitiv traseul liftului: „Ia nu vă mai agitaţi, mă, în p*la mea, că io am mai fost cu liftul până acum, am şi la bloc, nu vreau să mă plimb. Ho! Uite aici mergem şi pe urmă vă zic io ce să faceţi!“. Am reuşit să coborâm la etajul ce ne făcea trebuinţă, iar Sacâz, sfătos, a băgat capul înăuntru, a apăsat pe „parter“ şi le-a explicat pe limba lui: „Şi până la parter, când se stinge becu’, nu mai apăsaţi pe nimic, că vă faceţi concediul în lift, în p*la mea!“. „La Ţedong al vostru nu aţi pupat tehnica asta, a urcatului la etaj fără scară!“, a mai adăugat el făcându-le cu mâna la vreo două mamaie ce-şi arătau gingiile, scuipând de-a valma mai multe consoane de mulţumire.
Câteva zeci de minute mai târziu, întinşi pe şezlonguri, priveam la doi mierloi ce se îmbăţoşau pe marginea piscinei şi ne desfătam cu o bere locală, aburită la trup. Aflam dintr-un articol de ziar că italienii investiseră adevărat aici prin deceniul al treilea al secolului trecut, când Asmara era cunoscută drept „Piccola Roma“. Colonizată de macaronari pe la la sfârşitul secolului al XIX-lea, devenită capitala Eritreei încă din 1897, Asmara intrase într-un amplu proces de reconstrucţie. Mussolini, dorind să refacă Imperiul Roman în Africa, a băgat fonduri serioase în zonă, iar oraşul a beneficiat din plin de asta. Începând cu 1935, timp de şase ani, italienii reuşiseră să facă din Asmara un oraş modern, un exemplu de planificare zonală şi funcţionalitate pentru nivelul secolului XX, devenind sursă de inspiraţie pentru multe alte oraşe ale lumii. Bulevarde largi mărginite de copaci, pieţe spaţioase, pizzerii, baruri, clădiri cu design futurist, fuseseră create pentru a transforma capitala Eritreei în Roma Africii. Toate acestea au dus ca oraşul să fie propus pentru a fi trecut în patrimoniul UNESCO, dar, din cauza lipsei de fonduri şi a sărăciei, există pericolul ca multe din clădirile care făceau vâlvă în anii ‘30 ai secolului trecut, să se deterioreze iremediabil. „Auzi, bă, chestie!“, mă întrerupse Sacâz din lectură. „Cine dreacu’ vine să-şi mănânce pensiile la Asmara, dacă nu chinezii de se alergau cu Gingis Han pe la ei, pe Marele Zid? Sau or fi japonezi, că aveau şi aparate foto?“ N-am băgat în seamă confuziile care-i măcinau existenţa partenerului meu şi mă încercau păreri de rău că n-am dat curs invitaţiei copilotului de a vedea oraşul şi a verifica veridicitatea celor scrise în articol.
Am golit berea concomitent cu îndreptatul atenţiei către ieşirea de la bar, unde se întrezărea fizicul lui Dibăcie. Se întorsese din oraş şi avea o mină ca ieşit dintr-un cinema unde rulase un film prost. „Ţi-ai lăsat sacoşele în cameră?“, l-am întrebat cu adânc subînţeles. „Ce cumpărături, bă?“, dădu el a lehamite din mânuţă. „Am mers fix dampuţea p-acolo, că în afară de o biserică, o bancă mai pricopsită, aşa, şi o clădire ciudată pe care scria Fiat, nu au nimic ăştia aici.“ „Păi“, făcu Sacâz ochi, „nu ziceai matale că e doldora de pantofi, sandale, poşete şi hăini de piele?“ „Se pare că din nou am făcut o confuzie de locaţii, să dea dracu’!“, se resemnă Dibăcie aşezându-se lângă noi şi aprinzându-şi o ţigară. „Las’ că au bere bună, uite colea! Şi e şi ieftină! Dă-i dreacu’ de pantofi, hî-hî!“, râse Sacâz aprinzându-şi o ţigară.
Am mai făcut prezenţa la piscină vreo jumătate de oră, că începuse să se lase cu răcoare, şi am decis că n-ar strica un „relaş“ scurt în camere.
La lift, gaşca de chinezoi multiseculari parcă ne aşteptau. Când ne-au văzut au început să zâmbească şi să se agite din membruţele superioare, să mergem cu ei. „Bă, ai dreacu’ lilipuţi, ăştia se plimbă de-atunci cu liftu’, să dea naiba!“, râse Sacâz. Ne-am făcut că uitasem ceva la recepţie şi am luat-o pe scări. Cele două mii şi ceva de metri la care se afla oraşul şi-au spus cuvântul pentru că, după două etaje urcate pe propriile şi neantrenatele picioare, abia mai vedeam să băgăm cartela-n uşă.
După odihna binemeritată şi o cină copioasă, ne-am retras în barul de noapte din vecinătatea restaurantului. Frumuşel barul, mare, spaţios, cred că era şi discotecă după ce boxe atârnau prin colţuri de tavan. Decorul, însă, era cam prea roşu, cu două plasme aruncate pe pereţi, iar o mulţime de localnici se exprimau în faţa lor despre un meci de fotbal. N-am trăit prea mult atmosfera incendiară, vreo cinci minute, pentru că în momentul când s-a terminat meciul, parcă s-a dat alarma, numai eu cu Sacâz mai făceam pe consumatorii. Având atâta spaţiu la dispoziţie şi vreo trei picoliţe binevoitoare foc, pentru început am dat în noi cu o tequila de la azteci, cu sare şi lămâie, întru dezmorţirea simţurilor. „Da’ după asta ce merge frate, că a fost ca bliţu’! Păpuşea“, făcu Sacâz un semn discret către o tanti ce aranja o masă din vecinătate, „mai adă-ne şi câte-o bere locală, pliz!“ „Şi câte-un Jack Daniel’s“, am continuat eu într-o limbă pe care o înţelegea fata. „Bă“, începu Sacâz dezlegat la vorbă şi producând un nor de fum pe narete, „ţi-am zis-o p-aia cu amicu’ de la Utilitară?“ Nu a aşteptat răspunsul meu negativ, că şi-a dat drumul la bandă. „Deci, aveam un amic din armată, de la Sibiu, care o ardea pe la Utilitară, pe vremea lu’ Ceauşescu, zic. Dădea cu prafuri peste cartofi sau ce dracu’ legume aveau ăia de-i angajau. Aşaaa... Ce se gândeşte el, cum să facă un ban cinstit, ia să pârlească din benzina de avion dintr-o cisternă aruncată pe un câmp.“ A făcut o pauză strategică pentru a degusta ce ne adusese fata, având o oarecare nedumerire la cantitatea de whisky din pahare. „Ce dreacu’ ne-a pus, bă, asta aici, a umplut paharul de gheaţă şi l-a murdărit cu puţin whisky!“ „E «american style». La tine, la ţară, nu a ajuns“, l-am lămurit eu rapid. „Zi cu cisterna!“ „Aşa!“, făcu el plescăind satisfăcut. „Deci, băiatu’ ăsta pusese ochii pe cisternă, da’ era şefu’ de ceapeu (CAP - Cooperativă Agricolă de Producţie, pentru cei care n-au apucat vremurile) ce măsura benzina din cisternă cu o stinghie de lemn, de vreo doi metri şi ceva. O băga pe sus, pe gaură, şi-i făcea un semn la sfârşitul fiecărei zile când zburau ăştia la împrăştiere. Dimineaţa o băga iar, să vadă dacă nivelul e la semn. Ce crezi că l-a trăsnit, bă, pe român? Tăia din capu’ băţului cu ferăstrăul, exact cât golea el din cisternă. Venea ăla dimineaţa şi, pac!, găsea benzina la semn. S-a prins ceapistu’ numa’ când a scăpat băţu’ în cisternă, că devenise prea scurt, hî-hî! Ai dreacu’ români! Îţi dai seama că n-a mai făcut nici pe dreacu’, că ăştia s-au cărat la timp cu avionu’!“
Concomitent cu al doilea pahar de Jack Daniel’s a urmat o altă istorisire. „Eram deasupra Africii, nu mai ştiu unde dreacu’ mergeam, da’ ţin minte că veneam de la Nairobi. Avuseseră ăia dimineaţă, la breakfast, o fasole cu cârnăciori, ca la noi, la ţară, să dea boalilii! M-am umplut definitiv cu vreo două porţii şi, după câteva ore, eram plin de băşini ca un dirijabil. Stăteam să plesnesc, nu alta! Mă mai duceam pe la toaletă, da’ la un moment dat, când mă tăia groaznic pe maţ, era ocupat. Ce să fac, ce să fac, las’ c-o mai ţin un pic. M-am dus în cockpit, eram cu Meserie şi Lăscărică, piloţi. Stewardese, nu mai ştiu. Cum stăteam eu aşa, simţeam că nu mai pot s-o înfrânez şi, s-a produs evenimentu’, am scăpat-o fără sonor, pe crac în jos. Am mai stat un pic şi am ieşit, că mă usturau ochii. Intră una dintre fete în cockpit să-i întrebe pe piloţi dacă vor mâncare sau suc, ceva, şi iese d-acolo buimacă. «Bă», zice, «s-au căcat ăştia pe ei, parol! Tu nu simţi nimic, că şi aici pute, să dea naiba!» Eu, nimic, tăceam ca peştele sub piatră. A venit ailaltă şi, la fel, că cine dracu’ a fost la toaletă sau de unde vine mirosul ăla groaznic. «Din cockpit, vine!», îi sugeram eu voalat. «Miroase a echipaj, hî-hî!» Au golit un spray d-ăla odorizant, da’ parcă tot mai rămânea ceva. Până la urmă s-a prins una dintre ele, că prea o luase pe firu’ băşinii şi se dădea de ceasul morţii, iar eu mustăceam întruna. M-au înjurat două zile, hî-hî! Ce dracu’ să le fac, bă, să-mi crape maţu’? Mai ales că am prins toaleta de câteva ori ocupată şi nu mai puteam să le ţin. Mişto a fost cu piloţii, că fiecare dintre ei credeau că celălalt s-a băşit. La un moment dat s-au întrebat, că n-au mai rezistat de «aromă», iar condiţionarea nu făcea faţă să scoată din avion ce furnizam eu pe ţeavă. Au întrebat-o pe una dintre fete, ce dracu’ au făcut pasagerii la budă, ce le-au dat de mâncare, de rup toaleta în halul ăla! Îţi dai seama ce mi-am luat când m-au dat alea în fapt!“ Oprindu-ne din râs pentru a da pe trompetă şi ultimul gât de whisky, a continuat: „Uite-aşa, i-am învăţat pe toţi cum să împartă o băşină-n două, hî-hî!“ Văzându-mi nedumerirea din privire, m-a lămurit pe loc, într-un hohot sănătos de râs: „O tragi pe nări, bă, hî-hî-hî!“.
Ginul tonic a dat naştere la altă întâmplare. „Eram la Bruxelles cu Meserie, Proletaru şi Cumătru, parteneru’ meu. Era seara, pe la nouă, şi căutam un loc unde să dăm din fălci. Ăsta, Proletaru, voia cu orice preţ să meargă la strada aia unde stau curvele în vitrină. Când am ajuns acolo, s-a rupt de noi şi s-a dus repede să-şi lipească pupilele de geamurile cu p*zde la vedere. Eu cu Meserie şi Cumătru mergeam mai agale, că n-aveam chef de vizionări, ne era foame de ne simţeam stomacele în urechi. La un moment, Meserie priveşte către direcţia Proletarului şi zice: «Bă, s-a întâlnit Proletaru cu un român!». «După ce ţi-ai dat seama?», am făcut eu curios. «Uite, nu mai dă din mâini!». Aşa era! Ştii că Proletaru e tare-n engleză ca frâna de barcă şi vorbea cu alea din vitrină pe româneşte, când, tipu’ de-alături, care-şi lipise şi el ochii de geam, vine şi-l întreabă: «De unde eşti, mânca-ţ-aş p*la matale?». Ne-am spart în două de râs. Era un ţigănuş de prin cartierul Proletarului, hî-hî!“
Am ajuns în camere după miezul nopţii, rămânând singurii şi ultimii ocupanţi barului cu pricina. În dreptul camerei, m-a oprit. „Hai să-ţi mai zic una, înainte de culcare. După ce-am fost noi la Libreville, ajunge Colesterol şi Urgentu cu avionu’. Deschide geamul Colesterol şi vine negrişorul ăla de l-am învăţat noi carte, mai ştii, nu? Ei, vine ăla la geam şi zice: «Ce faci labagiule?». La care Colesterol se întoarce la Urgentu şi-l întreabă: «Bă, de unde mă cunoaşte ăsta pe mine?». A fost urgie de veselie, m-am spart în două de râs, mi-a povestit Cumătru!“
A doua zi am intrat în duty-free-ul minunat de unde Sacâz, ca să nu plece chiar aşa, cu mâna goală, şi-a luat un cartuş de ţigări la acelaşi preţ ca la Addis, Bamako sau Lomé, free-shop-urile cu preţuri meseriaşe.
După ce-am decolat, mă trage deoparte şi-mi şopteşte misterios: „Să-ţi zic faza de azi dimineaţă cu oul lui Dibăcie de la «breakfast», că tu n-ai venit. Fii atent!“, se aplecă el după o sticlă de apă. „Deci, azi dimineaţă, cu ochii cârpiţi de somn, mă întâlnesc la restaurant cu Chiflă şi Dibăcie. La o masă mai lungă, aşa, era unu’ care făcea omlete sau ouă-cu-ochi şi avea la stânga şi la dreapta două grămezi de produse d-astea, din curu’ găinii. Mai încolo era o chestie d-aia ca o clocitoare, unde-ţi fierbeai ou’ cât voiai. Se duce Dibăcie în zonă şi ia un ouţ din grămadă. Ăla, preparatoru’ de omleţi, îl întreabă oareşce, da’ ăsta nu-l bagă în seamă. Am venit toţi la masă şi am început să dăm fălci la produse. Dibăcie îşi pune ou’ pe-o farfurioară cu muştar şi, pac!, îi f*te o lingură în cap. La ou, adică... Ou’ face o mişcare de crăpare, da’ evită să cedeze. Dibăcie, insistent, îl apucă cu mânuţa şi, pac!, îi mai f*te una. Asta a fost de graţie, că ou’ şi-a dat sfârşitul între degetele lui. Cum dracu’ l-a ţinut, cât de strâns, n-aş putea să-ţi zic, pentru că s-a dovedit că luase un ou crud şi, pe lângă faptul că s-a făcut fleaşcă între degete, i-a sărit şi pe cămaşă. Eu cu Chilfă ne-am îndoit de râs, îţi imaginezi!“ Printre sughiţuri de râs am reuşit să-l întreb: „D-aia avea, mă, ăsta cămaşa udă pe burtă, am crezut că a plouat pe traseul lui“. „Eee, pe dreacu’! S-a dus pe urmă la omletar şi l-a făcut de coco-moco, că de ce nu i-a zis că ălea sunt ouă crude. Ăla, săracu’, s-a apucat să dea pe el cu apă minerală, să-i scoată din gălbeneală. Zicea Chiflă, că s-a dus şi el la eveniment, că omletaru’ cică i-ar fi spus că alea sunt ouă crude şi trebe băgate în maşinărie să se fiarbă, da’ l-a lăsat în pace, că Dibăcie n-a schiţat vreun gest. Credea că vrea să-l mănânce crud. Ai văzut câtamai pata are pe coteţ? A dat ăla cu sifon pe el, hî-hî!“
Traian Rotărescu
1) Acelaşi cu opţiune inclusă
A muşca dintr-o ciocolată
cu ochi de crocodil stafidiţi,
A plivi pupila naivităţii,
A favoriza vertebrele ruginei
de pe monedele aruncate
care tot cad în sus,
A hărţui bomboanele fondante sub 18 ani,
A epila cupele de şampanie,
A tomografia carnetele de note dintr-a patra ale inspiraţiei,
A vinde petele de sânge din Crimă şi pedeapsă,
A înjunghia lenea literei A...
2) Notiţe
din ţara unde ne mişcăm mai cu talent
Sybille, yoga teacher.
D-na de fier a protecţiei consumatorului.
Ţigăncuşe cu sweater neapărat roz şi cercei groşi.
- Cât sunt ceasul?
Pufuleţi (de mai multe feluri)
Disproporţii disproporţionate.
Deh, s-o vâr, shit! (desăvârşit)
Vorbitul cu mâinile-n buzunare.
14 milioane date cui nu trebuie
= altă licenţă pierdută (din auzite)
Cărţi scumpe.
Stealth settings.
Tramvaie în care plouă.
Câini şi pisici ciopârţiţi pe autostradă.
Renovări.
Euro sau dolari?
Slujuri prea evidente.
Bătrâni orbi.
Absenţe.
Linişti neaşteptate.
3) Dormitorul roz
Să zicem
că eu nu mai sunt eu,
în varianta “oficială”.
Doar am dreptul
la porţioara mea
de refulare, nu?
Plus că nici alură
de sfânt sculptat
în dantelaria
domnului din Milano
nu am.
Primul pas
al declanşării mecanismului cerebral:
pick sum1.
There’s endless possibilities,
dar numai eu le ştiu.
Celorlalţi le revine simpla
reprezentare a unui pronume personal
feminin la persoana a-III-a.
În locul untului de arahide
lins de pe mameloane,
aleg crema de ciocolată Primola.
-partea asta ţine de preludiu, evident-
Iar fundalul sonor consacrat,
Nat King Cole/Marvin Gay/Prince/Barry White
va fi înlocuit de Raluca Ciocârlan:
“Aşa-s băieţii, umblă numai după fete,
şatene, brune, blonde sau brunete”.
Ăsta e numele artistei, ce vreţi?
Pentru Luca Caragiale nu va zgâriaţi pe ochi,
filistinilor!
Lol, de fapt acum îl plagiez
pe Heine din Şcoala romantică.
Aşa, unde rămăsesem?
Scuzaţi deraierea,
mi se întâmplă des.
Ştii, dragă, gâtul tău
se-aseamănă cu cel al
lebedei din Stratford,
Claviculele tale pe care
le iau uşor între dinţi,
deşi ramân tot oase,
par cizelate
de uneltele minuţioase ale lui Cellini
iar punctul G, cu toate gemetele tale,
îmi trezeşte asocieri gravitaţionale
legate de condiţiile descrise de Orson Scott Card
în Jocul lui Ender.
Îmi place să cred că atunci când
avem amândoi chef de hâţa-hâţa
asta nu-nseamnă neapărat
o inventariere, cu cartea deschisă,
a tuturor posibilităţilor din kama sutra.
Cu atât mai puţin a trailerelor de profil
vizionate în prealabil, culese de pe net cu download accelerator plus.
Nu aparţinem speciei chiţcanilor
sau altor maratonişti erotici.
Fiziologic,
ştiu până şi cantitatea de spermă,
în centimetri cubi,
eliberată în timpul orgasmului,
(doar ne dorim cât mai multe)
Dar tot la un colibrí
care scrie cu ciocul madrigaluri pe un fulg de zăpadă
mă gândesc.
Şi n-ai decât să râzi,
tot Traian ma cheamă,
Nu Ştefan Gheorghidiu.
4) Concrete
english version
Într-unul din sufletele tale,
sandviş între două coperţi,
dorinţa mea şi-a rupt dinţii.
Ca de obicei, luase plasă:
vagul se dovedise beton.
Muşcase lacomă, flămândă,
ademenită de rumeneala pielii bronzate,
de înger întors dintr-o vacanţă
în iad.
(poate că la fel aş arăta, deşi n-am prins alea 6 luni în Florida, unde mi-aş fi dorit să joc poker cu Ponce de Leon,
acel neînţeles trişor)
Tu oricum n-ai nevoie de
sun screen-ul tinereţii veşnice,
(cadoul la care mă gândisem iniţial)
Ci de un futai doggy style.
5) Una música brutál
gotan project....pt R
Melancolia iarăşi mă vizitează.
De unde vine?
Cum, nu ştii?
de unde-a plecat, tot din mine; ea stă mereu pe loc, nu pleacă nicăieri.
Da, e corect mă vizitează, pentru că Eu îi par mereu altul, nu mă recunoaşte, e derutant pentru ea.
De fiecare dată încearcă să se convingă dacă tot la mine a nimerit, şi nu la Floricel sau Natanael.
Nici măcar n-o pot numi melancolia mea, deşi tocmai pe mine, unicul ei mediu, acelaşi, trebuie sa mă identifice, NEpărăsindu-mă, într-o iluzie perpetuă.
Aşá luăm reciproc act de prezenţele noastre: permanent purtată asupra mea, niciodată nu mă va plictisi, o ştiu.
Asta ar însemna să capăt imunitate la melancolie... trist, dacă stai să te gândeşti, vorba proverbului: „rău cu rău, dar mai rău fără...”
Dansăm un tangó pasional ea şi cu mine, ne vorbim din priviri, ne apropiem buzele, dar savurăm absenţa sărutului.
Nimeni nu înşeală pe nimeni, prejudiciul sugerat de cuvîntul iluzie este doar aparent, elementul voliţional, premeditat, pur şi simplu nu există:
Aşa ne-a fost dat să ne trăim setea, simţind-o la fel de proaspătă, moment de moment,
En el triste carnaval...
6) Te cred
to always be continued
Regina filmelor B nu minte
mai abitir decât regina filmelor W.
Numai regizorii rămân
o nereuşită încărcare optimizată
a tuturor categoriilor,
C, D, X,
fiecare cu marchizele, ducesele, contesele sale
şi o singură regină.
A minţí la fel nu e un merit,
e împărtăşirea unui stereotip.
Desigur, dacă adevărul n-ar exista,
minciuna ar fi ceva normal,
total ineficient însă.
Adevărul diferenţiază ducesele de contese
şi marchizele de regine.
Dar reginele rămân uniformizate.
Ele nu mai au ce depăşi,
sunt condamnate să devină regine.
În acelaşi moment pierd şi Da şi Nu.
Aceste bijuterii fără valoare
doar pentru ele
a fi purtate sunt făcute.
Muza e în suflet spunea cineva.
Dar atunci sufletele
de ce se rătăcesc
atât de uşor
în pelicule aberante?
7) Descifrare
MY thistle
Când ninsoarea alege
să-şi pieptene
câţiva fulgi într-un ciuline,
Privind forma striaţiilor
ştiu,
prin excludere,
că, din trei lucruri,
doar două pot însemna:
Proaspătul contur al unor trăsături austere,
aparent fragile,
(în nici un caz cicatrici de feţe piratereşti)
Sau jgheaburile goale de copíi
ale toboganelor
dintr-o grădiniţă părăsită.
8) Paznicii
Ţin în lanţ un fluviu.
Îmi place
cum înecaţii latră
Aşteptării.
9) Lecturi primejdioase
la Agigea (2)
Creierul delfinului,
o faleză cu bolovanii
ciopliţi de Brâncuşi.
Stau asemeni unui crab,
ascuns printre crevase,
citind Memoriile lui Hadrian.
„E mort de mult” - vorba cuiva.
Deşi pot fi strivit
de rocile îngrămădite deasupra mea,
mă feresc de soare
chiar şi cu-acest preţ.
10) gateway
Mă ustură ochii şi râgâi,
de obicei dimineaţa.
What are you so confident about?
îmi vine să-ntreb, la nimereală,
una din unghiile mâinii stângi,
în timp ce creşte închipuindu-şi c-o face
cu viteza unui bolid de epocă
în grand prix-ul din Monte Carlo,
fără să-i pese de bornele kilometrice.
Astăzi, într-o marți 13 barceloneză,
mi-am dat seama că parfumul meu favorit
e double whiskey,
picked up rather randomly from carrefour Orhideea.
Când ajungi să ştii că unele idei
sunt nişte origámi care au nevoie de sânge
pentru-a se deschide,
N-ai nevoie să fi vazut înainte
ultima versiune din Sweeny Todd.
Adrian Voicu
Asmara, Eritrea
Eritrea a fost colonie italiană destul de mulţi ani, până prin 1941, când a devenit protectorat englez. Pe la începutul anilor ‘60, Etiopia s-a trezit că-i mai trebuie o provincie şi a anexat-o cu sprijinul marilor puteri occidentale. După trei decenii de lupte, la începutul anilor ‘90, Eritrea şi-a dobândit independenţa.
Peisajul a fost deosebit până să ajungem în locul unde legenda spune că regina din Sheba l-a născut pe fiul lui Solomon, Menelik. Parcă pluteam pe deasupra unei lumi extraterestre, atât de straniu mi se părea ceea ce se înfăţişa dedesubt. Culmile de cremene, înşiruite ca dinţii ruginiţi şi tociţi al unui uriaş ferăstrău, erau întrerupte pe alocuri de câteva depresiuni unde se înşirau timide ceva aşezări omeneşti, asupra cărora se întindeau, fantomatice, umbrele piscurilor din vecinătate. Precum degetele unui muribund care se agaţă de mirajul apei în deşert, albiile râurilor secate în vechime stăteau mărturie a faptului că peisajul arăta cu totul altfel acum mii de ani.
Aş putea să bag mâna-n foc despre faptul că am fotografiat Marele Rift African, deoarece cu puţin timp înainte de a începe coborârea, pe partea stângă a direcţiei de zbor, am mers paralel cu o vale de dimensiuni apocaliptice, care s-a înfundat aproape de destinaţia noastră. Ce mi-a întărit şi mai tare convingerea despre imortalizările mele au fost informaţiile aflate întâmplător dintr-o revistă aruncată prin holul hotelului unde aveam să stăm. Eritrea este traversată de Marele Rift, iar depresiunea Danakil este punctul unde se întâlnesc şi se împing una pe cealaltă trei mari plăci tectonice: Arabă, Nubiană şi Somaleză.
Eram pe panta de aterizare, cocoaşele munţilor se mai domoliseră, începuse un fel de podiş cu tot felul de văi şi vâlcele verzi, devenise ceva mai prietenos pentru ochi, când am zărit în capul pistei, lateral stânga, epava unui avion cu patru motoare. Imaginea ne-a dat fiori pe şira spinării şi nu ne-am fi dorit să ajungem pe-acolo atunci când era vremea neprielnică.
În faţa aeroportului cam cât primăria dintr-un sat de pe la noi, dominând peisajul, se lăfăia un 767, unicul aeroplan al Eritrean Airlines. În capătul clădirii aeroportului zăceau parcate o jumătate de duzină de avionete pentru împrăştiat prafuri peste culturi. Câteva elicoptere de provenienţă rusească, Mi-8, dacă mai ţin bine minte, având însemne militare, îşi ridicau siluetele blegite din iarba înaltă.
Am fost parcaţi lângă stropitoarele aeriene, ca să nu „încurcăm“ traficul, he-he! Câţiva băieţei săritori au năvălit cu serviciile pe noi şi, după puţin timp, ne luam bagajele şi porneam către aeroport. Abia aşteptam să vedem duty-free-ul lăudat de Dibăcie.
„Aveţi duty-free, nu?“, îi scap eu întrebarea tipului care urma să ne treacă prin vamă. Răspunsul lui a sosit precum un ac bine plasat în balonul primit de un copilaş la McDonald’s: „Da, cum să nu, dar acum este închis, că nu a venit nici o cursă!“. Cuvintele tipului mi-au intromisionat un aer de mare neîncredere la ceea ce spusese Dibăcie, iar temerile mele aveau să se adeverească la fix un minut după ce mă lovise ăla cu informaţia.
Am intrat în „aerogară“, ca să zic aşa, am dat bineţe la doi vameşi sictiriţi de realitatea în care-şi practicau meseria şi tot ne lungeam pupilele după lăudatul duty-free, chiar şi închis, măcar să-l localizăm. Nu aveam cum să-l ratăm, la cât de limitat era spaţiul în care intrasem. Samuel, tipul de la handling, văzându-ne cu ochii după vrăbii, s-a simţit dator să ne alunge dilema din fiinţe. „Uite, aici e free-shop-ul, dar e închis, după cum vă spuneam“, ne-a zis omu’, arătându-ne cu ochii într-o direcţie. Ne-am stors pupilele în direcţia indicată, da’ tot nu ne-am prins. „Unde p*la mea arată ăsta, mă, că nu e nimic aci, afară de casa aia de bilete“, făcu Sacâz idignat peste măsură.
După câteva momente, nu foarte multe la număr, Samuel avea să-mi ridice bănuiala la rang de certitudine. Chiar aia de-i zicea Sacâz „casă de bilete“ era free-shop. Că tot aveam drum pe lângă locaţia cât o gheretă unde-ţi faci abonament pe toate liniile, am făcut inventarul de pe cele 3-4 rafturi, cât încăpuseră înăuntru: vreo trei cartuşe de ţigări, câteva sticle de whisky şi parfumuri, lipsă. „Unde-i, bre, duty-free-ul ăla de ziceai că ne rupe în produse?“, întrebă Sacâz în direcţia lui Dibăcie. „Cred că l-am confundat cu Addis Abeba, să ştii“, se dezvinovăţi Dibăcie şi degajă elegant pe lângă coechipierul meu lipsit total de presiune în jambe. „Da’ cred că au preţuri bune“, am remarcat cu voce tare, în timp ce mă îndreptam râzând către maşina lui Samuel.
Hotelul era făţos, cu multe flori şi palmieri împrejur, iar personalul era amabil şi zâmbitor. Se cunoştea patina italienească de pe pardoseală, pereţi, feronerie şi ce materiale de construcţii şi finisaje mai importau ăştia de la macaronari. Totul era făcut cu bun-gust şi plăcut ochiului nostru profan.
În timp ce aşteptam să ne primim camerele, Dibăcie a venit cu propunerea de a da o raită prin capitală: „Vine cineva în oraş să căutăm pielăraie?“. „Cre’ că să căutăm pielea de pe p*lă, ca free-shopu’ ăla marele şi bogat!“, îmi şopti Sacâz cu năduf. Am căzut pe loc de acord că dezamăgirea trăită la aeroport cere o relaxare în compania unei beri, la piscină, iar Dibăcie putea să ia fetele, ca victime sigure, la plimbarea prin oraş după piei de cai morţi.
Când s-au deschis uşile liftului am dat peste o ceată de mici chinezoi, care cred că trecuseră prin câteva dinastii, că cel mai „tinerel“ trecea bine de suta de ani. Am crezut că vor să coboare, dar foarte joviali, ne-au făcut semn să intrăm. Noi, că nu, ei, că „ţe-ţe-ţe“, „ţi-ţi-ţi“, până la urmă ne-am strecurat în lift, cu tot cu bagaje. „Le-o plăcea la înghesuială la mamaile astea consumatoare de orez“, făcea Sacâz către mine, zâmbindu-le micilor orientali cu gura până-n timpane.
A urmat o nebunie cu liftul, care oprea la toate etajele, mai puţin la al nostru. Moşuleţii şi băbuţele cu ochii căzuţi către baza nasului tot îi dădeau cu „ţiondes“, „ţiomping“, „ţiobag“, apăsând haotic pe cele cinci butoane mari şi late câte avea liftul. Într-o finală, sătul de cele 2-3-4 drumuri câte făcusem până şi de la parter către etaje aiurea, Sacâz a luat problema pe deget, s-a întins peste căpşoarele ninse de vremuri şi a hotărât definitiv traseul liftului: „Ia nu vă mai agitaţi, mă, în p*la mea, că io am mai fost cu liftul până acum, am şi la bloc, nu vreau să mă plimb. Ho! Uite aici mergem şi pe urmă vă zic io ce să faceţi!“. Am reuşit să coborâm la etajul ce ne făcea trebuinţă, iar Sacâz, sfătos, a băgat capul înăuntru, a apăsat pe „parter“ şi le-a explicat pe limba lui: „Şi până la parter, când se stinge becu’, nu mai apăsaţi pe nimic, că vă faceţi concediul în lift, în p*la mea!“. „La Ţedong al vostru nu aţi pupat tehnica asta, a urcatului la etaj fără scară!“, a mai adăugat el făcându-le cu mâna la vreo două mamaie ce-şi arătau gingiile, scuipând de-a valma mai multe consoane de mulţumire.
Câteva zeci de minute mai târziu, întinşi pe şezlonguri, priveam la doi mierloi ce se îmbăţoşau pe marginea piscinei şi ne desfătam cu o bere locală, aburită la trup. Aflam dintr-un articol de ziar că italienii investiseră adevărat aici prin deceniul al treilea al secolului trecut, când Asmara era cunoscută drept „Piccola Roma“. Colonizată de macaronari pe la la sfârşitul secolului al XIX-lea, devenită capitala Eritreei încă din 1897, Asmara intrase într-un amplu proces de reconstrucţie. Mussolini, dorind să refacă Imperiul Roman în Africa, a băgat fonduri serioase în zonă, iar oraşul a beneficiat din plin de asta. Începând cu 1935, timp de şase ani, italienii reuşiseră să facă din Asmara un oraş modern, un exemplu de planificare zonală şi funcţionalitate pentru nivelul secolului XX, devenind sursă de inspiraţie pentru multe alte oraşe ale lumii. Bulevarde largi mărginite de copaci, pieţe spaţioase, pizzerii, baruri, clădiri cu design futurist, fuseseră create pentru a transforma capitala Eritreei în Roma Africii. Toate acestea au dus ca oraşul să fie propus pentru a fi trecut în patrimoniul UNESCO, dar, din cauza lipsei de fonduri şi a sărăciei, există pericolul ca multe din clădirile care făceau vâlvă în anii ‘30 ai secolului trecut, să se deterioreze iremediabil. „Auzi, bă, chestie!“, mă întrerupse Sacâz din lectură. „Cine dreacu’ vine să-şi mănânce pensiile la Asmara, dacă nu chinezii de se alergau cu Gingis Han pe la ei, pe Marele Zid? Sau or fi japonezi, că aveau şi aparate foto?“ N-am băgat în seamă confuziile care-i măcinau existenţa partenerului meu şi mă încercau păreri de rău că n-am dat curs invitaţiei copilotului de a vedea oraşul şi a verifica veridicitatea celor scrise în articol.
Am golit berea concomitent cu îndreptatul atenţiei către ieşirea de la bar, unde se întrezărea fizicul lui Dibăcie. Se întorsese din oraş şi avea o mină ca ieşit dintr-un cinema unde rulase un film prost. „Ţi-ai lăsat sacoşele în cameră?“, l-am întrebat cu adânc subînţeles. „Ce cumpărături, bă?“, dădu el a lehamite din mânuţă. „Am mers fix dampuţea p-acolo, că în afară de o biserică, o bancă mai pricopsită, aşa, şi o clădire ciudată pe care scria Fiat, nu au nimic ăştia aici.“ „Păi“, făcu Sacâz ochi, „nu ziceai matale că e doldora de pantofi, sandale, poşete şi hăini de piele?“ „Se pare că din nou am făcut o confuzie de locaţii, să dea dracu’!“, se resemnă Dibăcie aşezându-se lângă noi şi aprinzându-şi o ţigară. „Las’ că au bere bună, uite colea! Şi e şi ieftină! Dă-i dreacu’ de pantofi, hî-hî!“, râse Sacâz aprinzându-şi o ţigară.
Am mai făcut prezenţa la piscină vreo jumătate de oră, că începuse să se lase cu răcoare, şi am decis că n-ar strica un „relaş“ scurt în camere.
La lift, gaşca de chinezoi multiseculari parcă ne aşteptau. Când ne-au văzut au început să zâmbească şi să se agite din membruţele superioare, să mergem cu ei. „Bă, ai dreacu’ lilipuţi, ăştia se plimbă de-atunci cu liftu’, să dea naiba!“, râse Sacâz. Ne-am făcut că uitasem ceva la recepţie şi am luat-o pe scări. Cele două mii şi ceva de metri la care se afla oraşul şi-au spus cuvântul pentru că, după două etaje urcate pe propriile şi neantrenatele picioare, abia mai vedeam să băgăm cartela-n uşă.
După odihna binemeritată şi o cină copioasă, ne-am retras în barul de noapte din vecinătatea restaurantului. Frumuşel barul, mare, spaţios, cred că era şi discotecă după ce boxe atârnau prin colţuri de tavan. Decorul, însă, era cam prea roşu, cu două plasme aruncate pe pereţi, iar o mulţime de localnici se exprimau în faţa lor despre un meci de fotbal. N-am trăit prea mult atmosfera incendiară, vreo cinci minute, pentru că în momentul când s-a terminat meciul, parcă s-a dat alarma, numai eu cu Sacâz mai făceam pe consumatorii. Având atâta spaţiu la dispoziţie şi vreo trei picoliţe binevoitoare foc, pentru început am dat în noi cu o tequila de la azteci, cu sare şi lămâie, întru dezmorţirea simţurilor. „Da’ după asta ce merge frate, că a fost ca bliţu’! Păpuşea“, făcu Sacâz un semn discret către o tanti ce aranja o masă din vecinătate, „mai adă-ne şi câte-o bere locală, pliz!“ „Şi câte-un Jack Daniel’s“, am continuat eu într-o limbă pe care o înţelegea fata. „Bă“, începu Sacâz dezlegat la vorbă şi producând un nor de fum pe narete, „ţi-am zis-o p-aia cu amicu’ de la Utilitară?“ Nu a aşteptat răspunsul meu negativ, că şi-a dat drumul la bandă. „Deci, aveam un amic din armată, de la Sibiu, care o ardea pe la Utilitară, pe vremea lu’ Ceauşescu, zic. Dădea cu prafuri peste cartofi sau ce dracu’ legume aveau ăia de-i angajau. Aşaaa... Ce se gândeşte el, cum să facă un ban cinstit, ia să pârlească din benzina de avion dintr-o cisternă aruncată pe un câmp.“ A făcut o pauză strategică pentru a degusta ce ne adusese fata, având o oarecare nedumerire la cantitatea de whisky din pahare. „Ce dreacu’ ne-a pus, bă, asta aici, a umplut paharul de gheaţă şi l-a murdărit cu puţin whisky!“ „E «american style». La tine, la ţară, nu a ajuns“, l-am lămurit eu rapid. „Zi cu cisterna!“ „Aşa!“, făcu el plescăind satisfăcut. „Deci, băiatu’ ăsta pusese ochii pe cisternă, da’ era şefu’ de ceapeu (CAP - Cooperativă Agricolă de Producţie, pentru cei care n-au apucat vremurile) ce măsura benzina din cisternă cu o stinghie de lemn, de vreo doi metri şi ceva. O băga pe sus, pe gaură, şi-i făcea un semn la sfârşitul fiecărei zile când zburau ăştia la împrăştiere. Dimineaţa o băga iar, să vadă dacă nivelul e la semn. Ce crezi că l-a trăsnit, bă, pe român? Tăia din capu’ băţului cu ferăstrăul, exact cât golea el din cisternă. Venea ăla dimineaţa şi, pac!, găsea benzina la semn. S-a prins ceapistu’ numa’ când a scăpat băţu’ în cisternă, că devenise prea scurt, hî-hî! Ai dreacu’ români! Îţi dai seama că n-a mai făcut nici pe dreacu’, că ăştia s-au cărat la timp cu avionu’!“
Concomitent cu al doilea pahar de Jack Daniel’s a urmat o altă istorisire. „Eram deasupra Africii, nu mai ştiu unde dreacu’ mergeam, da’ ţin minte că veneam de la Nairobi. Avuseseră ăia dimineaţă, la breakfast, o fasole cu cârnăciori, ca la noi, la ţară, să dea boalilii! M-am umplut definitiv cu vreo două porţii şi, după câteva ore, eram plin de băşini ca un dirijabil. Stăteam să plesnesc, nu alta! Mă mai duceam pe la toaletă, da’ la un moment dat, când mă tăia groaznic pe maţ, era ocupat. Ce să fac, ce să fac, las’ c-o mai ţin un pic. M-am dus în cockpit, eram cu Meserie şi Lăscărică, piloţi. Stewardese, nu mai ştiu. Cum stăteam eu aşa, simţeam că nu mai pot s-o înfrânez şi, s-a produs evenimentu’, am scăpat-o fără sonor, pe crac în jos. Am mai stat un pic şi am ieşit, că mă usturau ochii. Intră una dintre fete în cockpit să-i întrebe pe piloţi dacă vor mâncare sau suc, ceva, şi iese d-acolo buimacă. «Bă», zice, «s-au căcat ăştia pe ei, parol! Tu nu simţi nimic, că şi aici pute, să dea naiba!» Eu, nimic, tăceam ca peştele sub piatră. A venit ailaltă şi, la fel, că cine dracu’ a fost la toaletă sau de unde vine mirosul ăla groaznic. «Din cockpit, vine!», îi sugeram eu voalat. «Miroase a echipaj, hî-hî!» Au golit un spray d-ăla odorizant, da’ parcă tot mai rămânea ceva. Până la urmă s-a prins una dintre ele, că prea o luase pe firu’ băşinii şi se dădea de ceasul morţii, iar eu mustăceam întruna. M-au înjurat două zile, hî-hî! Ce dracu’ să le fac, bă, să-mi crape maţu’? Mai ales că am prins toaleta de câteva ori ocupată şi nu mai puteam să le ţin. Mişto a fost cu piloţii, că fiecare dintre ei credeau că celălalt s-a băşit. La un moment dat s-au întrebat, că n-au mai rezistat de «aromă», iar condiţionarea nu făcea faţă să scoată din avion ce furnizam eu pe ţeavă. Au întrebat-o pe una dintre fete, ce dracu’ au făcut pasagerii la budă, ce le-au dat de mâncare, de rup toaleta în halul ăla! Îţi dai seama ce mi-am luat când m-au dat alea în fapt!“ Oprindu-ne din râs pentru a da pe trompetă şi ultimul gât de whisky, a continuat: „Uite-aşa, i-am învăţat pe toţi cum să împartă o băşină-n două, hî-hî!“ Văzându-mi nedumerirea din privire, m-a lămurit pe loc, într-un hohot sănătos de râs: „O tragi pe nări, bă, hî-hî-hî!“.
Ginul tonic a dat naştere la altă întâmplare. „Eram la Bruxelles cu Meserie, Proletaru şi Cumătru, parteneru’ meu. Era seara, pe la nouă, şi căutam un loc unde să dăm din fălci. Ăsta, Proletaru, voia cu orice preţ să meargă la strada aia unde stau curvele în vitrină. Când am ajuns acolo, s-a rupt de noi şi s-a dus repede să-şi lipească pupilele de geamurile cu p*zde la vedere. Eu cu Meserie şi Cumătru mergeam mai agale, că n-aveam chef de vizionări, ne era foame de ne simţeam stomacele în urechi. La un moment, Meserie priveşte către direcţia Proletarului şi zice: «Bă, s-a întâlnit Proletaru cu un român!». «După ce ţi-ai dat seama?», am făcut eu curios. «Uite, nu mai dă din mâini!». Aşa era! Ştii că Proletaru e tare-n engleză ca frâna de barcă şi vorbea cu alea din vitrină pe româneşte, când, tipu’ de-alături, care-şi lipise şi el ochii de geam, vine şi-l întreabă: «De unde eşti, mânca-ţ-aş p*la matale?». Ne-am spart în două de râs. Era un ţigănuş de prin cartierul Proletarului, hî-hî!“
Am ajuns în camere după miezul nopţii, rămânând singurii şi ultimii ocupanţi barului cu pricina. În dreptul camerei, m-a oprit. „Hai să-ţi mai zic una, înainte de culcare. După ce-am fost noi la Libreville, ajunge Colesterol şi Urgentu cu avionu’. Deschide geamul Colesterol şi vine negrişorul ăla de l-am învăţat noi carte, mai ştii, nu? Ei, vine ăla la geam şi zice: «Ce faci labagiule?». La care Colesterol se întoarce la Urgentu şi-l întreabă: «Bă, de unde mă cunoaşte ăsta pe mine?». A fost urgie de veselie, m-am spart în două de râs, mi-a povestit Cumătru!“
A doua zi am intrat în duty-free-ul minunat de unde Sacâz, ca să nu plece chiar aşa, cu mâna goală, şi-a luat un cartuş de ţigări la acelaşi preţ ca la Addis, Bamako sau Lomé, free-shop-urile cu preţuri meseriaşe.
După ce-am decolat, mă trage deoparte şi-mi şopteşte misterios: „Să-ţi zic faza de azi dimineaţă cu oul lui Dibăcie de la «breakfast», că tu n-ai venit. Fii atent!“, se aplecă el după o sticlă de apă. „Deci, azi dimineaţă, cu ochii cârpiţi de somn, mă întâlnesc la restaurant cu Chiflă şi Dibăcie. La o masă mai lungă, aşa, era unu’ care făcea omlete sau ouă-cu-ochi şi avea la stânga şi la dreapta două grămezi de produse d-astea, din curu’ găinii. Mai încolo era o chestie d-aia ca o clocitoare, unde-ţi fierbeai ou’ cât voiai. Se duce Dibăcie în zonă şi ia un ouţ din grămadă. Ăla, preparatoru’ de omleţi, îl întreabă oareşce, da’ ăsta nu-l bagă în seamă. Am venit toţi la masă şi am început să dăm fălci la produse. Dibăcie îşi pune ou’ pe-o farfurioară cu muştar şi, pac!, îi f*te o lingură în cap. La ou, adică... Ou’ face o mişcare de crăpare, da’ evită să cedeze. Dibăcie, insistent, îl apucă cu mânuţa şi, pac!, îi mai f*te una. Asta a fost de graţie, că ou’ şi-a dat sfârşitul între degetele lui. Cum dracu’ l-a ţinut, cât de strâns, n-aş putea să-ţi zic, pentru că s-a dovedit că luase un ou crud şi, pe lângă faptul că s-a făcut fleaşcă între degete, i-a sărit şi pe cămaşă. Eu cu Chilfă ne-am îndoit de râs, îţi imaginezi!“ Printre sughiţuri de râs am reuşit să-l întreb: „D-aia avea, mă, ăsta cămaşa udă pe burtă, am crezut că a plouat pe traseul lui“. „Eee, pe dreacu’! S-a dus pe urmă la omletar şi l-a făcut de coco-moco, că de ce nu i-a zis că ălea sunt ouă crude. Ăla, săracu’, s-a apucat să dea pe el cu apă minerală, să-i scoată din gălbeneală. Zicea Chiflă, că s-a dus şi el la eveniment, că omletaru’ cică i-ar fi spus că alea sunt ouă crude şi trebe băgate în maşinărie să se fiarbă, da’ l-a lăsat în pace, că Dibăcie n-a schiţat vreun gest. Credea că vrea să-l mănânce crud. Ai văzut câtamai pata are pe coteţ? A dat ăla cu sifon pe el, hî-hî!“
Traian Rotărescu
1) Acelaşi cu opţiune inclusă
A muşca dintr-o ciocolată
cu ochi de crocodil stafidiţi,
A plivi pupila naivităţii,
A favoriza vertebrele ruginei
de pe monedele aruncate
care tot cad în sus,
A hărţui bomboanele fondante sub 18 ani,
A epila cupele de şampanie,
A tomografia carnetele de note dintr-a patra ale inspiraţiei,
A vinde petele de sânge din Crimă şi pedeapsă,
A înjunghia lenea literei A...
2) Notiţe
din ţara unde ne mişcăm mai cu talent
Sybille, yoga teacher.
D-na de fier a protecţiei consumatorului.
Ţigăncuşe cu sweater neapărat roz şi cercei groşi.
- Cât sunt ceasul?
Pufuleţi (de mai multe feluri)
Disproporţii disproporţionate.
Deh, s-o vâr, shit! (desăvârşit)
Vorbitul cu mâinile-n buzunare.
14 milioane date cui nu trebuie
= altă licenţă pierdută (din auzite)
Cărţi scumpe.
Stealth settings.
Tramvaie în care plouă.
Câini şi pisici ciopârţiţi pe autostradă.
Renovări.
Euro sau dolari?
Slujuri prea evidente.
Bătrâni orbi.
Absenţe.
Linişti neaşteptate.
3) Dormitorul roz
Să zicem
că eu nu mai sunt eu,
în varianta “oficială”.
Doar am dreptul
la porţioara mea
de refulare, nu?
Plus că nici alură
de sfânt sculptat
în dantelaria
domnului din Milano
nu am.
Primul pas
al declanşării mecanismului cerebral:
pick sum1.
There’s endless possibilities,
dar numai eu le ştiu.
Celorlalţi le revine simpla
reprezentare a unui pronume personal
feminin la persoana a-III-a.
În locul untului de arahide
lins de pe mameloane,
aleg crema de ciocolată Primola.
-partea asta ţine de preludiu, evident-
Iar fundalul sonor consacrat,
Nat King Cole/Marvin Gay/Prince/Barry White
va fi înlocuit de Raluca Ciocârlan:
“Aşa-s băieţii, umblă numai după fete,
şatene, brune, blonde sau brunete”.
Ăsta e numele artistei, ce vreţi?
Pentru Luca Caragiale nu va zgâriaţi pe ochi,
filistinilor!
Lol, de fapt acum îl plagiez
pe Heine din Şcoala romantică.
Aşa, unde rămăsesem?
Scuzaţi deraierea,
mi se întâmplă des.
Ştii, dragă, gâtul tău
se-aseamănă cu cel al
lebedei din Stratford,
Claviculele tale pe care
le iau uşor între dinţi,
deşi ramân tot oase,
par cizelate
de uneltele minuţioase ale lui Cellini
iar punctul G, cu toate gemetele tale,
îmi trezeşte asocieri gravitaţionale
legate de condiţiile descrise de Orson Scott Card
în Jocul lui Ender.
Îmi place să cred că atunci când
avem amândoi chef de hâţa-hâţa
asta nu-nseamnă neapărat
o inventariere, cu cartea deschisă,
a tuturor posibilităţilor din kama sutra.
Cu atât mai puţin a trailerelor de profil
vizionate în prealabil, culese de pe net cu download accelerator plus.
Nu aparţinem speciei chiţcanilor
sau altor maratonişti erotici.
Fiziologic,
ştiu până şi cantitatea de spermă,
în centimetri cubi,
eliberată în timpul orgasmului,
(doar ne dorim cât mai multe)
Dar tot la un colibrí
care scrie cu ciocul madrigaluri pe un fulg de zăpadă
mă gândesc.
Şi n-ai decât să râzi,
tot Traian ma cheamă,
Nu Ştefan Gheorghidiu.
4) Concrete
english version
Într-unul din sufletele tale,
sandviş între două coperţi,
dorinţa mea şi-a rupt dinţii.
Ca de obicei, luase plasă:
vagul se dovedise beton.
Muşcase lacomă, flămândă,
ademenită de rumeneala pielii bronzate,
de înger întors dintr-o vacanţă
în iad.
(poate că la fel aş arăta, deşi n-am prins alea 6 luni în Florida, unde mi-aş fi dorit să joc poker cu Ponce de Leon,
acel neînţeles trişor)
Tu oricum n-ai nevoie de
sun screen-ul tinereţii veşnice,
(cadoul la care mă gândisem iniţial)
Ci de un futai doggy style.
5) Una música brutál
gotan project....pt R
Melancolia iarăşi mă vizitează.
De unde vine?
Cum, nu ştii?
de unde-a plecat, tot din mine; ea stă mereu pe loc, nu pleacă nicăieri.
Da, e corect mă vizitează, pentru că Eu îi par mereu altul, nu mă recunoaşte, e derutant pentru ea.
De fiecare dată încearcă să se convingă dacă tot la mine a nimerit, şi nu la Floricel sau Natanael.
Nici măcar n-o pot numi melancolia mea, deşi tocmai pe mine, unicul ei mediu, acelaşi, trebuie sa mă identifice, NEpărăsindu-mă, într-o iluzie perpetuă.
Aşá luăm reciproc act de prezenţele noastre: permanent purtată asupra mea, niciodată nu mă va plictisi, o ştiu.
Asta ar însemna să capăt imunitate la melancolie... trist, dacă stai să te gândeşti, vorba proverbului: „rău cu rău, dar mai rău fără...”
Dansăm un tangó pasional ea şi cu mine, ne vorbim din priviri, ne apropiem buzele, dar savurăm absenţa sărutului.
Nimeni nu înşeală pe nimeni, prejudiciul sugerat de cuvîntul iluzie este doar aparent, elementul voliţional, premeditat, pur şi simplu nu există:
Aşa ne-a fost dat să ne trăim setea, simţind-o la fel de proaspătă, moment de moment,
En el triste carnaval...
6) Te cred
to always be continued
Regina filmelor B nu minte
mai abitir decât regina filmelor W.
Numai regizorii rămân
o nereuşită încărcare optimizată
a tuturor categoriilor,
C, D, X,
fiecare cu marchizele, ducesele, contesele sale
şi o singură regină.
A minţí la fel nu e un merit,
e împărtăşirea unui stereotip.
Desigur, dacă adevărul n-ar exista,
minciuna ar fi ceva normal,
total ineficient însă.
Adevărul diferenţiază ducesele de contese
şi marchizele de regine.
Dar reginele rămân uniformizate.
Ele nu mai au ce depăşi,
sunt condamnate să devină regine.
În acelaşi moment pierd şi Da şi Nu.
Aceste bijuterii fără valoare
doar pentru ele
a fi purtate sunt făcute.
Muza e în suflet spunea cineva.
Dar atunci sufletele
de ce se rătăcesc
atât de uşor
în pelicule aberante?
7) Descifrare
MY thistle
Când ninsoarea alege
să-şi pieptene
câţiva fulgi într-un ciuline,
Privind forma striaţiilor
ştiu,
prin excludere,
că, din trei lucruri,
doar două pot însemna:
Proaspătul contur al unor trăsături austere,
aparent fragile,
(în nici un caz cicatrici de feţe piratereşti)
Sau jgheaburile goale de copíi
ale toboganelor
dintr-o grădiniţă părăsită.
8) Paznicii
Ţin în lanţ un fluviu.
Îmi place
cum înecaţii latră
Aşteptării.
9) Lecturi primejdioase
la Agigea (2)
Creierul delfinului,
o faleză cu bolovanii
ciopliţi de Brâncuşi.
Stau asemeni unui crab,
ascuns printre crevase,
citind Memoriile lui Hadrian.
„E mort de mult” - vorba cuiva.
Deşi pot fi strivit
de rocile îngrămădite deasupra mea,
mă feresc de soare
chiar şi cu-acest preţ.
10) gateway
Mă ustură ochii şi râgâi,
de obicei dimineaţa.
What are you so confident about?
îmi vine să-ntreb, la nimereală,
una din unghiile mâinii stângi,
în timp ce creşte închipuindu-şi c-o face
cu viteza unui bolid de epocă
în grand prix-ul din Monte Carlo,
fără să-i pese de bornele kilometrice.
Astăzi, într-o marți 13 barceloneză,
mi-am dat seama că parfumul meu favorit
e double whiskey,
picked up rather randomly from carrefour Orhideea.
Când ajungi să ştii că unele idei
sunt nişte origámi care au nevoie de sânge
pentru-a se deschide,
N-ai nevoie să fi vazut înainte
ultima versiune din Sweeny Todd.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)