22.4.10

Ce citim diseară la cenaclul online

Am primit chiar azi o proză de la Sonia Elena Roman din Baia Mare. Este elevă şi are 18 ani. Citiţi povestirea de mai jos şi diseară discutăm pe blogul Luciei Verona.

Legenda aztecă

Un bărbat hoinărea nestingherit pe străzile oraşului. Era îmbrăcat într-un costum gri, elegant, camuflat de un palton de aceaşi culoare, lung până în pământ. O pălărie asortată umbrea în mare parte chipul brăzdat de gânduri. Ploaia nu contenea să cadă, dar pentru el nu conta. Nu îşi căuta adăpost precum pisicile de lângă dughene, sau precum beţivii ce îşi verificau periodic adăposturile improvizate din bucăţi de carton, plastic şi metal. Mergea cu ochii în băltoacele ce se iveau pe lângă clădiri sau în gropile din asfalt. Se îndrepta către pod, unde o altă figură asemănătoare îl aştepta. Aceasta nu purta pălărie, iar părul sur îi era prins într-o coadă la spate. Îngâna un cântec prea bine cunoscut… “Ploua infernal... şi noi ne iubeam...”
- “Raspunde-mi, cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...” îşi întâmpină el prietenul. Cel din urmă se mulţumi să-i zâmbească.
*
Plouă “în luna lui Marte...” Da… plouă. Peste oraş. Peste oamenii grăbiţi să ajungă acasă. Peste sufletele lor gârbovite de grijile zilnice. Plouă.
Picurii se scurg în ochii timpului, adăugând un plus de culoare anotimpului. Plouă… “în luna lui Marte “.
Plouă... Plouă, şi nu se mai opreşte. Mi-a înecat sufletul, iar carnea-mi este îmbibată-n apă până la refuz. Plouă. Plouă cu sentimente şi idealuri. Cu vise şi cu speranţe. Cu clipe demult uitate, pierdute în negurile timpului. Şi plouă. Picurii gigantici înglobează tot ce le iese în cale. Un om a adormit în staţia de autobuz. Ploaia îl prinde în mrejele-i, încetul cu încetul. Vecinul lui îl priveşte: era prins în acea lacrimă de chihlimbar ce începe să se rotească, să alerge pe străzi. Maşinile au înţepenit. Au ruginit de atâta ploaie. S-au dezintegrat. Degetele-mi încep să se prelingă pe asfaltul atacat de ploaie. Ochii mi se pierd în azurul viselor. Mă scurg printre trecători. Ei mă calcă în picioare. Fiecare parte a corpului meu o ia în direcţii diferite. Vremea trece, neţinând cont de sentimentele mele.
Nu mai circulă nimeni pe stradă. Peisajul monoton îl puteai vedea oriunde îţi întorceai ochii. Erau picuri de chihlimbar în centrul intersecţiei, mai la vale. Resturile unor maşini tronau pe şosea. Câţiva trecători au fost prinşi în pânza de păianjen a timpului. Erau în covalescenţă. Iar eu? Eu eram singura ce eram părtaşă la toate. La toate şi la nimic concret.
Îmi amintesc ziua în care m-am născut. Ziua în care am renăscut. Ploua la fel de tare, dar era toamnă. Aveam cinci ani şi eram pe stradă. O maşină ardea la capătul drumului. Câţiva pompieri leneşi încercau să stingă focul. Unii, se chinuiau să-mi scoată părinţii din maşină. Medicii stăteau neputincioşi prin apropiere. Trecătorii mă priveau curioşi. Feţele lor lăbărţate îmi invadau spaţiul vital. Ochii lor de vultur încercau să-mi rupă răspunsurile din inimă. Iar dacă nu aflau nimic, plecau nepăsători, lăsându-şi înlocuitori: alte valuri de curioşi. În tot acest rondo, mătuşa mea, Lara, a apărut ca o rază de soare. M-a luat de mână şi m-a dus acasă la ea. Soţul ei, Dan, a venit pe la miezul nopţii. Ţin minte că nu puteam dormi. Nu puteam vorbi şi nici putere nu aveam. Eram precum o păpuşă pe care trebuia să o tragi de mână pentru a te urma. Eram... doar o păpuşă... moartă sufleteşte...
Cu trecerea timpului, am început să vizitez spitalul. Mai ales salonul treizeci şi patru. Acolo, două persoane îşi duceau restul zilelor. Erau în comă. Nu puteam înţelege de ce nu se mişcau părinţii mei. Nu puteam întelege de ce nu-mi răspundeau la chemări. Nu puteam înţelege multe lucruri.
Dar acum pot? Ce am învăţat din viaţa asta? Nimicul absolut sau doar nimicul primordial?
*
- Amalia... Amalia... Amalia! Trezeşte-te! Sunetele străzii încep să-mi invadeze creierul. Lumina orbitoare îmi agasează ochii. Capul îmi vâjâie şi începe să trosnească.
- C... Ce?! Lasă-mă să dorm. Pleacă! Arunc cu perna după Dora, colega mea de apartament, dar n-am nimerit-o. Şi am pierdut şi perna...
- Dacă întârziem, din nou, o să trebuiască să facem încă o lucrare de o sută de pagini despre cine ştie ce aberaţii. Hai! Deschise geamul. Aerul rece al dimineţii îmi atinse obrajii. Mă înfofolesc mai bine în plapumă şi mă întorc cu faţa spre perete. Trezeşte-te! Dora trase plapuma de pe mine. Briza dimineţii îmi intră în oase. Nervii mei pulsează.
Când m-am ridicat, Dora nu mai era în cameră. Iar geamul era închis. Uşa era întredeschisă iar de pe coridor străbătea mirosul unei cafele tari. M-am îndreptat ca teleghidată spre sursa mirosului. În bucătărie trona pe o tavă micul meu dejun: biscuiţi cu cafea.
- Merci Dora. Trebuie neapărat să mă înveţi şi pe mine cum să-i fac. Ea spăla vasele, fredonând un cântec de leagăn. Iar am fost acolo... chiar şi ieri la seminar. Nu ştiu. Poate este ceva în neregulă cu mine. Ceva ce mă leagă de trecut. Poate este un semn... Şi ştii ce-i mai grav? Ca sunt acolo, dar cateodată, simt şi aud şi ce se petrece aici. Iar după un timp, ajung la starea de nebunie totală...
- Amalia, poate ar trebui să vorbeşti cu un psiholog, mi-a spus Dora, ştergându-se pe mâini. E deja de prea mult timp. A trecut jumătate de an. Trebuie să te mai şi odihneşti. Du-te la un psiholog. Sau psihiatru. De care vrei. Dar fă ceva!
- Azi nu mă simt bine. Nu mă duc la ore. Du-te tu. Zi-le că sunt răcită. Zi-le că m-au răpit teroriştii. Sau zi-le ce vrei. Dar eu nu mă duc la ore. Mi-am terminat cafeaua şi am pornit spre camera mea. Dora mă privea. Îmi urmărea mişcările. Desigur, pentru ea eram doar colega uşor ţicnită. Colega de care trebuie să aibă grijă.
După câteva minute, am auzit-o ieşind din casă. Încuie uşa în urma ei. Traficul s-a diminuat, iar liniştea revendică apartamentul. Liniştea atât de sonoră a întrebărilor... Dora are dreptate. A durat prea mult... Dar totul se întâmplă cu un scop. Fie el şi cât de mic, dar e un scop.
Afară începe să ploaie, cu picuri mărunţi. Norii cenuşii îşi găsiseră sălaş deasupra oraşului. Îi privesc pe fereastră. Îmi pare că din acea masă compactă, se desprinde o bucată. Iar bucata, se lasă printre blocuri, precum o pătură de ceaţă groasă... Sunt obosită. Prea obosită. Cafeaua a ajutat doar pe moment. Am petrecut prea mult timp visând.
*
Amalia adormi pe fotoliul din faţa ferestrei, contemplând oraşul. Ploua din ce în ce mai tare. Soarele se încăpăţână să se arate întreaga zi. Doar spre seară se opriră lacrimile cerului.
Dora nu reveni. Cursurile se terminaseră, dar ea lipsea.
Se întuneca treptat. Luna se posterna pe cerul încremenit, ca într-o suflare. Amalia se trezi din somnul ei adânc. Acelaşi vis. Acelaşi sentiment. Mereu singură printre oameni. Printre străini şi printre cunoscuţi.
Deşi era târziu, îşi făcu o cafea. În apartament era răcoare. Doar geamul din camera Amaliei era deschis, dar suflarea vântului ajunse în cele mai ascunse cotloane ale camerelor. Fata era melancolică. Mai melancolică decât de obicei. În ochii mari, negri, plini de vise, se reflecta luna.
Câteodată stătea trează ore întregi, analizând-o, studiind-o, conturându-i portretul în mintea sa. Îi plăcea răceala lunii, singurătatea ei, unicitatea. Telefonul începu să sune. Amalia nu răspunse, chiar dacă soneria insistentă nu se oprea.
*
Este târziu. Nu răspund la telefon la ora asta. Dar dacă e de la poliţie? Poate au prins-o pe Dora furând, fumând iarbă sau mai ştiu eu ce... Sau poate e de la spital? Să fi ajuns în comă alcoolică? Dar atunci de ce să le fi dat numărul meu? Sunt colega ei de apartament, dar o ţicnită nu poate avea grijă de cineva. Nici de propria persoana nu poate avea. Eu vorbesc singură când nu e nimeni prin preajmă. Stau şi ascult liniştea, literele filelor din diferite cărţi. Aş înnebuni-o. N-aş putea avea grijă de ea. Şi atunci, la ce rost? Să sune pe altcineva! Eu sunt ocupată. Croaziera mea pe oceanul viselor mi-a fost întreruptă. Acum doresc să mă întorc pe vas cât mai curând. Nu vreau ca ceilalţi ţicniţi să-şi întrerupă concediul din cauza mea. Iar căpitanul mă zoreşte...
Adio tehnologie! Am azvârlit telefonul mobil pe fereastra larg deschisă. Ateriză pe stradă, lângă semafor. Era puţin zdruncinat, dar cât de cât intact. Începu să sune iar. Şoferul unei maşini negre, ce avea muzica dată la maxim, nu auzise celularul, sfărâmându-l sub jantele de douăzeci de inchi.
O grijă mai puţin pe cap. Va trebui să-i mulţumesc salvatorului meu, asta dacă am să-l mai întâlnesc vreodată. Laptopul mă aşteaptă paşnic pe birou.
Bun venit internet! Bun venit penitenciarul viselor!
*
-Ah! Ce-o fi şi cu fata asta! Nu înţeleg de ce nu-mi răspunde. Doar i-am spus că mi-am schimbat numarul de telefon!
- Poate doarme, îi spuse Cristi. Hai înăuntru. Sunt sigur că e bine. Băiatul o trage de mână. Pe uşa clubului se ivesc diverse capete ce îi strigă:
- Dora! Cristi! Haideţi odată!
- Pierdeţi toată distracţia! spuse Alex. Alin şi cu Bogdan au făcut pariu: cine poate bea cât mai multe pahare de pălincă în cel mai scurt timp, şi să nu cadă sub masă.
- Interesant... spuse Dora cu jumătate de gură.
- Care e miza? se interesă Cristi.
- Din câte am înţeles, spuse Andreea din dreapta lui Alex, învinsul îi face plinul maşinii învingătorului timp de o lună.
Coborâră cu toţii în clubul de la subsolul imobilului. Dora încercă să o sune pe colega sa de apartament. După al doilea apel, auzi un sunet asurzitor, urmat îndeaproape de cererea robotului de a lăsa un mesaj vocal. Închise telefonul. Nu se alarmă. Dădu vina pe semnalul prost şi pe boxele ce bubuiau.
Când Dora ajunse acasă, uşa apartamentului era larg deschisă. Cafeaua era vărsată pe covor. Becurile pâlpâiau. Oglinzile erau sparte. Cărţile erau împrăştiate peste tot, iar filele lor erau ridicate cu ferocitate de vânt. Toate geamurile erau deschise. În camera Amaliei, lucrurile îi erau răvăşite. Distruse. Aruncate în toate direcţiile. Doar laptopul era la locul lui, pe birou.
Dora înainta cu grijă prin apartament, căutându-şi cu disperare telefonul mobil în geantă. Într-un final îl găsi. Uitase ce trebuia să facă. Uitase unde trebuia să sune. Apăsă o tastă la întâmplare şi aşteptă. Era agitată şi se plimba încercând să se calmeze. Dar nu putea. Îi răspunse Cristi.
- Vino repede! Amalia... a dispărut!
- Poate a ieşit doar în oraş. Se întoarce ea, spuse el plictisit.
- Nu! N-a plecat în oraş. Ceva s-a întâmplat. Vino!
Fata închise. Îşi sunase prietenii: Andreea şi Alex. În câteva minute aveau să sosească la faţa locului. Se hotărâ să anunţe autorităţile.
- Urgenţe. Cu ce vă pot ajuta? răsună vocea monotonă a unei persoane trecute de a doua tinereţe.
- Poliţia, vă rog. După câteva minute, răspunse o altă voce, puţin răguşită. Fata începu să vorbească:
- Mă numesc Dora Negrea. Aş dori să anunţ dispariţia colegei mele de apartament, Amalia Heda, douăzeci şi unu de ani, un metru şaizeci şi şapte, şatenă cu ochi negri. Apartamentul este dezordonat. Nu se văd urme de sânge dar cred că a avut loc o încăierare. Vă rog, trimiteţi pe cineva! Spunea toate acestea atât de repede încât poliţistul de gardă nu putea ţine pasul.
- Adică susţineţi ideea unei răpiri? De când lipseşte colega dumneavoastră?
- De azi. Ştiu că trebuie să treacă două zile pentru a face acest anunţ dar cred că ceva rău i s-a întâmplat. Nu ştiu ce. Dar nu cred că este vorba de o răpire. Vă rog, trimite-ţi pe cineva!
Când prietenii ei au sosit, Dora inspecta apartamentul a treia oară. Nu observă nimic nou. Dar nu se dădea bătută. După puţin timp sosi şi echipa poliţiei: trei bărbaţi în jur de treizeci de ani, somnoroşi şi morocănoşi. Capul echipei era un bătrân ce avea să împlinească şaizeci de ani în curând. Acesta, spre deosebire de ceilalţi, era vioi şi gata de muncă.
- Mă numesc Randolf Herrmann, se prezentă el, uitându-se la feţele studenţilor. Presupun că dumneavoastră aţi telefonat, spuse uitându-se la Dora. Vocea se potriveşte fizionomiei.
- Aveţi dreptate, cu mine aţi vorbit. Ei sunt prietenii mei: Andreea Moldovan, Cristian Moldovan şi Alexandru Pop. Ce puteţi face pentru Amalia? O puteţi găsi? Fata începea să se agite.
- Vom face tot posibilul, dar va trebui să răspundeţi la câteva întrebări în legătură cu ea. Iar noaptea asta ar trebui să dormiţi la prietena dumneavoastră. Aşa va fi cel mai bine.
- Dar dacă se întoarce şi nu găseşte pe nimeni? Atunci ce va face? Şi nu pot lăsa apartamentul deschis. Vreau să o aştept. Refuz să plec!
- Ne vom face o parte din treaba acum, iar când plecăm, veţi pleca şi dumneavoastră, închizând uşa. Andrei, făcu un semn cu capul către unul dintre bărbaţi, va sta de pază. Dacă prietena dumneavoastră se va întoarce, veţi fi prima anunţată. Ziua următoare, la nouă, mă voi întâlni cu dumneavoastră şi vom reveni aici, pentru eventualele detalii sau nelămuriri. Acum vă sugerez să vă pregătiţi de plecare.
Bărbaţii făceau poze fără chef în timp ce Randolf se plimba, observând fiecare detaliu. Dora nu avea încredere în ei, şi nici în şeful echipei. I se părea prea bătrân pentru aşa ceva şi parcă, ascundea ceva. Fata intră în camera Amaliei. Văzu laptopul pornit. Îl luă şi îl puse pe fundul genţii de voiaj. În scurt timp era gata. Răspunse la întrebări, iar acum toţi părăseau imobilul.
Ajunsă în casa Andreei, se instală pe canapea şi începu să butoneze, dar fără rost. Nu putea afla nimic.
- Tu chiar crezi că a păţit ceva rău? o întrebă Alex pe un ton îngrijorat.
- Normal! Ai văzut apartamentul. L-aţi văzut cu toţii! rosti ridicându-şi ochii spre prietenii săi. Trebuie să mă ajutaţi să o găsesc! Dacă nu pentru ea, măcar pentru liniştea mea sufletească. Ştiu că e puţin ţicnită dar asta n-are a face. Tot un om este! Vă rog! Un timp, numeni nu făcu nimic. Nu îşi vorbiră şi nu se priviră. Cristi fu cel ce ieşi din cerc. Îi luă laptopul. Începu să butoneze. Scoase din buzunar un mini-dvd şi îl introduse în aparat. Peste un sfert de oră de aşteptat, spuse cu un zâmbet satisfăcător pe buze:
- Ce vreţi să ştiţi?
În acea noapte, nimeni nu dormi. Cei patru prieteni inspectaseră fiecare document, poză, chiar şi aplicaţie de pe laptop. Nu găsiră nimic suspect.
Dar nu erau singurii care declaraseră război somnului.
*
- Ai în faţă o foaie. Cândva, literele o acopereau, îi înnegreau obrazul. Acum, doar umbra lor mai dansează fugar pe suprafaţa-i. O poţi rescrie. O poţi curăţa. Ce alegi? spuse vocea cristalină a Lunii.
- Viaţa!
- Pentru moment, dar nu uita, nu te poţi ascunde. La timpul potrivit, tot va trebui... fie că îţi place, fie că nu.
Într-o parte de oraş, unde pereţii clădirilor sunt mereu gri, o fată se strecoară cu măiestrie printre gunoaie. Cioburile de pe alee se afundă în tălpile ei fără milă. În mâna stângă îşi ţine pantofii. Se îndreaptă cu paşi repezi către o ţintă, uitându-se periodic în urmă. Care este aceea? Şi unde se afla? Era urmărită?
*
Dimineaţa se anunţa mohorâtă. O palidă rază de soare străbătu pentru o clipă până la fereastra casei Andreei, dar se pierdu repede în inima Dorei. Ea stătea cu ochii aţintiţi spre norii negri ce se adunau deasupra precum nişte dragoni, gata de atac.
- O să ploaie. Ca şi atunci. Ca şi în acea dimineaţă... Începu să plângă. Cristi o luă în braţe. Fata nu mai mâncase de cinci zile. Era slăbită iar pielea ei avea o culoare cadaverică, semănând mai mult cu o stafie decât cu o fiinţă umană. Se învinuia mereu pentru dispariţia Amaliei. Nu ştia nimic. Era moartă? Încă trăia? Unde era? O poate ajuta? Iar dacă da, cum? Se uita mereu la ştiri, în speranţa că îi va vedea faţa, chiar şi fără viaţă. Sau măcar trupul găsit spintecat în pădure, sau haina, orice. Doar să ştie unde este. Nici cu Herrmann nu vorbise din acea noapte. Îl sunase deseori, dar nu putea fi găsit. Parcă intrase în pământ.
În acel moment, telefonul sună. Înima începu să o ia la goană. Nu se uită la număr. Îl înşfăcă de pe masă cu cea mai mare agilitate de care putea da dovadă.
- Amalia? se auzi glasul Dorei.
- Randolf Herrmann, din păcate, se auzi vocea calmă a bătrânului.
- Trebuia să anchetaţi cazul iar dumneavoastră aţi dispărut! De ce nu vă faceţi treaba? Nu pentru asta sunteţi plătit? De ce nu o căutaţi? Era foarte nervoasă iar vena din apropierea tâmplei începu să-i zvâcnească ameninţător.
- Vă rog, calmaţivă...
- Nu-mi spune TU mie ce să fac! Nu-mi eşti tată! Şi nici Amaliei nu-i eşti! Şi mai bine dacă i-ai fi, măcar ţi-ai da interesul! Soneria sună. Andreea se duse să deschidă. Reveni în cameră urmată de încă o persoană. Şi dacă chiar ţi-ai dori să o găseşti, ai fi pe teren, adică la apartament sau aici, punându-ne întrebări! Şi cum la apartament nu poţi fi deoarece nu ai dublură de la cheie, ar trebui să fi aici! Iar cum tu...
- Sunt aici! Vocea de bas o acoperi pe cea a fetei. Dora se întoarse dintr-o mişcare. Îl privi în ochi pe Herrmann, transformându-l în mintea sa în Sisif. Ochii lui, de un gri închis asemeni paltonului ce îl purta, nu se plecau în faţa osândei ce deja se aplica în imaginaţia fetei. Andreea aduse cafea şi pregăti câteva sandwichuri.
Randolf observă că Dora nu se atinse de nimic. I se adresă lui Alex, ce stătea pe fotoliul din dreapta sa:
- Am lucrat la multe cazuri de dispariţie şi mă întrebam mereu, cum mă întreb şi acum, de ce oamenii refuză mâncarea în astfel de momente. Băiatul se înecă. Dar stau şi mă gândesc: cred că e mai bine fără mâncare. De ce trebuie omul să mănânce? La ce ajută hrana? Putem trăi şi fără mâncare, chiar am arăta mult mai... şic, mai slabi, mai palizi – în unele cazuri chiar albi – ne dispar ochii, am sta culcaţi în... mă rog. Nimeni nu mai scoase vreun cuvânt.
Într-un târziu, Dora sorbi din cafea şi mâncă un sandwich. Prietenii ei zâmbeau, mulţumindu-i în gând omului legii. Dar era întradevăr în slujba justiţiei? Cu el vorbi la telefon, îi recunoscu vocea, dar şi-a părăsit postul. Iar acest lucru nu este normal pentru un poliţist de gardă... După un timp, Randolf rupse tăcerea:
- Dora, aş vrea să ştiu de ce ai luat laptopul Amaliei.
- Poftim? Dar ea nu are laptop, încercă fata să ascundă.
- Nu mă poţi minţii. Ştiu că are laptop. Iar acum se află pe fundul genţii tale de voiaj. Bărbatul se ridică şi se îndreptă către camera Andreei. În dreapta patului se afla bagajul Dorei. Gazda, asemeni prietenilor săi, îl urmărea cu răsuflarea tăiată. El scoase laptopul şi se uita ironic la fată. Reveniră în living. Îl puse pe masă şi îl deschise. Aparatul ceru parola. Dacă nu este al Amaliei, şi - fiind în bagajul tău, presupun că îţi aparţine - atunci pune parola, i se adresă Dorei. Ea ezită, dar după câteva minute butona încercând să spargă parola.
Cum de ştiuse unde era laptopul? Şi de unde ştia că Amalia are unul? După un timp, în care nu reuşi să-l convingă că aparatul îi aparţine, Randolf introduse o parolă. Spre surprinderea tuturor, aceasta fusese acceptată.
- Ce ştii despre viaţa personală a Amaliei? i se adresă Herrmann.
- Nu prea multe, spuse Dora având capul plecat. Părinţii ei au avut un accident de maşină. Un timp a stat cu mătuşa sa, dar după aceea s-a mutat la bunici. A trăit în puf, i s-a asigurat totul, era întotdeauna prima... dar după mine, e cam ţicnită. El o privea nedumerit. Adică, este ciudată. Am auzit-o vorbind singură câteodată. Vorbea şi cu ploaia, îi împărtăşeşte sentimentele, o întreabă de sănătate... Spunea mereu că la timpul potrivit va veni cineva după ea... şi se pare că acel moment a sosit.
- Ştii care este numele bunicilor?
- Victor şi Helga Herrmann. Îi aruncă o privire omului din faţa ei. Cred că este o coincidenţă...
- Nu există coincidenţe, spuse Randolf mai mult pentru sine. Presupun că tu ai spart parola, i se adresă lui Cristi. Unele programe sunt interzise de lege –el vru să protesteze – doar te-am anunţat. Ai găsit ceva... ţicnit?
- A... Tot ce-mi amintesc este un site... Nu l-am şters. Este... Adică am citit câteva rânduri şi m-am convins că scriitoarea este ţicnită.... Era ceva cu penitenciarul... Aaa... Penitenciarul...
- ...viselor, interveni Dora. Îi arătară pagina respectivă. Expresia de pe chipul bătrânului era gravă. Citea şi făcea diferite desene pe o coală de hârtie. Rămase tăcut mult timp, iar când se hotărâ să le vorbească, le ceru o hartă a oraşului. După ce o studie, se ridică şi plecă fară a le mai adresa vreun cuvânt. Lăsase în urma sa foaia desenată, laptopul deschis şi feţele celor prezenţi pline de uimire.
*
Este ora şaptesprezece. Şaptesprezece şi jumătate chiar. Peste şapte ore, totul va fi gata. Totul... pentru mine... Acum, când mă gândesc la viaţa mea, o asemui cu... o şaradă, cu un carusel, iar cursa mea se apropie vertiginos de sfârşit. Sau, de început? În fond, nu există sfârşit fara început şi nici invers. Totul este un întreg, iar eu mă aflu în centrul lui. Trebuie să ies. Trebuie să plec cât mai departe. Munţii se ridică în faţa ochilor mei, momindu-mă să le calc cărările, să adorm în vreo scorbură uitată de lume, să... Dar nu le pot satisface dorinţa. Nu. Ei sunt pe urmele mele, şi îmi cunosc mişcările. Trebuie să mă comport contrar aşteptărilor lor. Doar aşa voi scăpa. Doar aşa voi supravieţui.
Le simţeam mereu răsuflarea rece în ceafă. Le puteam simţii chiar şi repulsia faţă de mine, dar, în adâncul lor, îşi doreau să fie în locul meu. Mă invidiau. Tânjesc mereu la ceea ce nu pot avea, la ceea ce nu li s-a permis. Tânjesc după fizic, după palpabil, după sentimente, după iubire... tânjesc după sânge care să le curgă prin vene. Se amuzau copios de fiecare dată când greşeam. Iar acum, se dau de ceasul morţii că nu mă găsesc. Dar ei nu ştiu ce înseamnă moarte...
Orologiul din Piaţa Mare bate de optsprezece ori. Câţiva porumbei îşi iau zborul către turla bisericii ce se înalţă în zare. Mă dor picioarele, dar nu mă plâng. Mai bine să mă doară decât să fiu... Dar mai sunt şase ore. Şase ore în care să-mi caut o altă viaţă. Şase ore în care să o iau de la început. Şase ore... Dar cât de scurt poate fi acest timp, şi cât de repede se pot scurge în ocean aceste ore! Şase ore, doar şase... peste care va ploua.
Norii se adună deja iar restul porumbeilor rămaşi să-şi caute de-ale gurii îşi iau zborul în căutarea unui adăpost. Chiar şi eu ar trebui să-mi caut unul. Dar în ce parte s-o apuc? Apartamentul este supravegheat. La fel şi Universitatea. Prin canale nu mă pot strecura şi nici chip de-a părăsi oraşul nu este – are oameni pe toate drumurile.
În scurt timp, va ploua. Soarele îmi mângâie cu recile-i raze poate pentru ultima oară obrazul. Este trist. Aş vrea să-l prind de mână, dar nu pot. Se sperie de mine, se îndepărtează şi mă lasă... singură. În aer se simte izul prafului amestecat cu cel al râului din preajmă. Un sentiment de nelinişte pluteşte prin Piaţa acum părăsită.
*
Cei patru erau uimiţi. Abia plecă Randolf şi se înghesuiră să citească toată pagina şi să se uite la hârtia desenată. Iniţial, nu înţeleseseră ce vroia bătrânul să le comunice, dar cu cât citeau mai mult, cu atât li se luminară lucrurile.
„Ştiu povestea aceasta de la mama mea, care o ştie de la mama ei, iar ea de la mama ei... – începea autoarea textului – şi tot aşa. Îşi are originile cu mii de ani în urmă. După unii, este doar o legendă, dar eu cred că este un fapt cât se poate de real. Zeul Tlaloc, după ce a adus cu sine ploaia pentru un popor ce în acel an făcuse nenumărate sacrificii umane, se odihnea în cetatea sa din munţi. Era ceaţă, iar zeului îi plăcea. Se plimba prin grădini în căutare unei flori anume. Spre surprinderea sa, ceea ce căuta nu se afla în cetate şi porni într-o călătorie. Într-un târziu, găsi pe culmile munţilor planta secolului ce trebuia să înflorească la următoarea lună plină. Tlaloc aşteptă momentul prielnic ca să o fure, dar planul îi fu dejucat de Mayahuel, protectoarea plantei. Pentru a-şi îndeplini dorinţa, o seduse. Ea căzu tentaţiei. A doua zi, când ea se trezi, observă lipsa lui Tlaloc, dar şi a plantei. Mayahuel şi-a părăsit casa şi a plecat, colindând mări şi ţări. Într-un final, s-a îndrăgostit de un muritor împreună cu care şi-a trăit restul vieţii, devenind muritoare. A născut o fată, dar i-a luat puterile, hotărând că viaţa omului de rând este mai fericită decât cea a zeilor.
Consoarta lui Tlaloc, Chalchiuhtlicue, protectoarea lacurilor, râurilor şi izvoarelor, a aflat de la Coyolxauhqui, zeiţa lunii, cele petrecute în grădină. Se supără pe el şi se hotărâ să se răzbune. Cu trecerea timpului, Tlaloc află de existenţa unei fiice şi dori să o cunoască şi să o aducă la castel. Consoarta sa i-a stat în cale, iar în urma unei mari dispute, cei doi au apucat cărări diferite. El îşi veghea copila, îşi puse supuşii să o păzească zi şi noapte, dar niciodată nu putu s-o strângă la piept, deoarece Chalchiuhtlicue se împotrivea şi îi dejuca mereu planurile.
Pentru ca să îşi poată aduce fiica la castel, aceasta trebuia să fie cel puţin semi-zeiţă. Dar, cum puterile i-au fost ferecate la naştere, visul lui Tlaloc nu se putea îndeplini aşa uşor. Totuşi, exista o cale. Trebuia să se îndeplinească un anumit ritual, care poate fi realizat doar o dată la o mie de ani, într-o noapte cu lună plină, la ora doisprezece. Se zice că şi în ziua de azi Tlaloc îşi caută copila. Din unele surse, dacă anul acesta Tlaloc nu îşi găseşte copila(sau cel puţin, nu îi găseşte descendenta) şi nu îi redă puterile, trebuie să aştepte încă o mie de ani pentru încă o şansă...”
Se uitară stupefiaţi unul la celălalt.
- Asta ar putea explica, dar nu cred că Amalia este fiica lui, spuse Andreea.
- Eu cred că-i o vrăjeală! spuse Cristi. Adică, nu dovedeşte nimic! În primul rând, cum poate un zeu care cere sacrificii umane să supravieţuiască până în acest secol? Şi cum poate să mai existe această linie?
- În orice caz, interveni Dora, trebuie să verificăm... Azi e lună plină. Amalia a dispărut. Se simţea urmărită. Apartamentul a fost o diversiune. Se uită pe foaia desenată. Doar podurile... a desenat poduri. Dar textul nu face referire la nici unul. Şi sunt încercuite...
- Nu face referire, dar face aluzie... spuse Alex arătându-i un pasaj pe ecranul laptopului. Locuri păzite. Sunt opt poduri în oraş. Putem lua fiecare câte două. Dacă am merge cu bicicletele ar fi mai uşor.
- Amalia nu este ţicnită, şopti pentru sine Dora.
Puseră la punct un plan. Îşi procurară toate cele necesare: lanterne, sprayuri paralizante(pentru orice situaţie) şi staţii de emisie-recepţie. Îşi verificară bicicletele, iar când totul era în ordine, aşteptară noaptea.
*
Soarele a apus de câteva ore iar răcoarea învăluie oraşul precum o mantie de gheaţă. Furtuna nu s-a dezlănţuit încă. Nu m-a găsit şi mai am două ore. Aleile pustii se răsfiră înaintea mea precum plasa unui păianjen veninos ce abia aşteaptă să muşc momeala. Momeala... Dar care va fi aceea?
Sunt într-un cartier periferic. Cel în care casele sunt părăsite. Foarte puţine mai au geamuri, iar uşile au fost arse. Au rămas doar zidurile de cărămidă iar, în unele locuri, zugrăveala se ţine cu dinţii de ele. Majoritatea acoperişelor au cedat, doar câteva îşi menţin cu străşnicie poziţia. Printre toate acestea, şobolanii se plimbă nestingheriţi.
Totul e... ca un labirint. Un labirint al speranţei şi al morţii. Un labirint al zilei de azi şi a celei de mâine. Un labirint, unde doar conştiinţa poate supravieţui neatinsă de nici-o gheară. Un labirint...
Deodată, liniştea tumultoasă a gândurilor mele este tulburată. Paşii unui străin – atât de monotoni, atât de calculaţi – se aud pe o alee. Ecoul lor îmi pătrunde-n inimă şi mă face să mă întreb: Cine? Această parte a fost abandonată cu ani în urmă. Doar cei fără casă stau câteodată aici, dar nu pentru mult timp. Iar aceşti paşi... sunt prea mecanici şi prea uşori pentru a fi ai unui om nevoiaş. Sunetul amuţi brusc. Poate a ajuns la o intersecţie... Dar nu. Porneşte. Cu paşi mai hotărâţi. Mai sonori. I se alătură o persoană. Acum ecoul este mai puternic. Trebuie să îmi găsesc o ascunzătoare.
Fără să vreau, am atins o ţiglă. Aceasta pică şi se sparse. Pentru un moment, paşii s-au oprit, dar au pornit cu şi mai multă însufleţire. Erau din ce în ce mai aproape. Şi erau din ce în ce mai mulţi.
Vin spre mine. Le aud paşii din toate colţurile. Mă încercuiesc şi nu-mi lasă cale de scăpare. Îmi prevăd toate mişcările. Cum e posibil? Mă refugiez într-o casă ce avea o bucată de carton în locul geamului. În dreapta intrării, un câine mort. Mirosul este îngrozitor. Îmi acopăr gura şi nasul cu mâna şi mă îndrept spre ultima cameră. Aici nu pot fi văzută din stradă, iar întunericul mă acoperă. Paşii se apropie mereu. Mă apropiu de uşa odăii. Vreau să văd cine mă urmăreşte. Sau poate nu pe mine mă caută. Poate... este doar o coincidenţă... Zâmbesc în sinea mea: nu există coincidenţe. Opt siluete, toate purtând paltoane gri, se plimbă prin faţa casei. Înaintez încă puţin, dar îmi dau seama că a fost o decizie proastă.
La picioarele mele dormea un beţiv, care a simţit lovitura, iar câteva sticle goale s-au rostogolit. Cei de afară au sesizat zgomotul şi se repezesc spre intrare. Spre norocul meu, camera are o altă ieşire. Părăsesc imobilul şi încep să fug, cu opt persoane pe urmele mele.
*
- Este doisprezece fără douăzeci, spuse Andreea prin staţia ei. Aţi găsit ceva?
- Nu. Dar mai avem timp. Poate se ascunde. Aţi verificat toate podurile? se auzi vocea Dorei.
- Da, răspunseră la unison ceilalţi.
- Staţi pe poziţii. Fiţi atenţi la tot ce mişcă. A verificat cineva podul din cartierul părăsit?
- Este unul acolo? întrebă Alex.
- Da. acum mi-am adus aminte şi eu. În orce caz, mă duc să-l verific. Sunt cel mai aproape de el.
- Bine, spuse Andreea. Dar ai grijă de tine.
Când Dora ajunse în cartierul cu pricina, se aştepta să fie linişte de mormânt. Dar era contrariul. Era gălăgie. Multe persoane fugeau. Sticlele se spărgeau. Murmurul râului încerca să domolească zarva, dar fără vreun rezultat. Stătu un timp în loc, concentrându-se asupra zgomotelor. Erau mai multe persoane. Cel puţin şase. Şi urmăreau ceva. Dar ce? Un junghi îi trecu prin inimă. Amalia.
Începu să o strige. Se luă după urmăritorii ei şi încerca să ţină pasul. Nu putea. Erau prea multe curbe, iar bicicleta derapa. După un timp se trezi înconjurată de trei dintre urmăritorii colegei sale de apartament. Încercă să scape, dar o prinseră şi o legaseră. În drumul lor se treziră faţă în faţă cu Amalia ce fugea pentru a se salva. Cea din urmă o observă şi rămase împietrită câteva secunde – destul timp pentru ca urmaritorii ei să o încolţească.
*
- Proasto! îi şuier printre dinţi Dorei. Stăm spate în spate pe asfaltul jilav. Şase siluete au format un cerc iar acum ne păzesc. Ne urmăresc mişcările precum nişte şoimi ce aşteaptă tăcuţi... Doi vorbeau în şoaptă, pe pod. Şi-au terminat discuţiile, iar acum vin spre noi. Ne separă. Pe Dora o trag de păr. Pe mine mă iau de braţe. Mă duc în faţa unui bătrân, ce avea părul sur, lung, prins într-o coadă la spate.
- Ştiam că nu erai de încredere, răcni Dora cu disperare. Pe faţa bătrânului apăru un zâmbet satisfăcător
- Randolf Herrmann – el făcu o plecăciune – sau mai bine zis, Tlaloc!
- Văd că ţi-ai făcut bine temele, îmi răspunde acesta, şi deci ştii ce vreau. Presupun că ştii şi cum pot obţine ceea ce vreau, ritualul...
- Nu voi rosti cuvintele! Îl privi pe cel ce o ţinea de păr pe Dora. Acesta scoase un pumnal din aur şi îl rezemă de gâtul fetei.
- M-am gândit şi la asta. Ori tu, ori ea. Ce alegi? Mă smucesc din strânsoarea celui ce mă ţine captivă. Tlaloc pare mulţumit. Mă îndrept spre pod, dar mă opreşte. Acolo e bine. Încă un pas şi... Paznicul Dorei o strânge pe aceasta de păr. Ea ţipă.
Luna se lasă admirată de ochii mei ce se ridică rugători în sus. O contemplu şi încerc să-i simt prezenţa. Închid ochii. Mă cufund într-un sentiment de solitudine sfâşietoare. Astrul parcă îmi zâmbeşte.
- Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc prezenţa zeilor! Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc puterile zeilor! Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc prezenţa lui Mictlantecuhtli acum! Vântul începe să bată cu putere. Râul este din ce în ce mai zgomotos. Luna îşi revarsă razele cu şi mai multă dăruire. Mictlantecuhtli, te invoc! Mictlantecuhtli, te invoc! Mictlantecuhtli, te invoc! Între mine şi Tlaloc se formează un con de nisip. El este concentrat asupra apariţiei. Profit de ocazie. Chalchiuhtlicue te invoc! Coyolxauhqui, te invoc! Mayahuel te invoc! Râul seacă. Luna se stinge. Totul rămâne în beznă. Un cântec de leagăn se aude din străfundurile pământului. Cer puterile zeilor, cele ce mi-au fost luate la naştere. Cer protecţia astrelor, ce mi-a fost negată. Cer controlul timpului, al spaţiului şi al dimensiunilor. Cer înţelepciune şi cunoaştere. Aleea se luminează. Luna a coborât pe pământ. Norii acoperă cerul. Se aud tunete. Sunt din ce în ce mai sonore. Tlaloc este nervos.
Un fulger a căzut. Podul s-a rupt în două. De nicăieri apar valuri de apă ce-i îneacă slujitorii. Dora este în siguranţă, în braţele Mayahuelei. Forţele se dezlănţuie. Mictlantecuhtli fuge din faţa urgiei. Iar eu, primesc ceea ce mi-a fost refuzat, ceea ce mi-a fost interzis.
Începe să-mi fie din ce în ce mai cald. Un corp de lumină se apropie de mine. Nu este Luna, ci altceva, altcineva. Mă prinde de mână şi mă conduce printre cei aflaţi pe alee. Zeiţele l-au încolţit pe Tlaloc, iar acesta nu găseşte vreo cale de scăpare. Dora priveşte scena, nevenindu-i să creadă. Îi şoptesc la ureche“Adio.” iar Mayahuelei “Mulţumesc.”
Îmi întorc privirea către drumul alb ce se aşterne şi spre ghidul meu. Zgomotele se estompează. Lumina devine din ce în ce mai puternică. În curând, voi fi liberă, într-o altă dimensiune.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu