tag:blogger.com,1999:blog-36645088989893977962024-03-13T06:08:21.531+02:00Premiile LiliPremiile Lilihttp://www.blogger.com/profile/11158966799520310827noreply@blogger.comBlogger38125tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-20530016838679114742010-09-06T13:59:00.001+03:002010-09-06T14:19:18.712+03:00Cenaclul online 7Poate că vă amintiţi de Sonia Elena Roman din Baia Mare şi textul ei, "Legenda aztecă", despre care am discutat în cenaclul online în luna aprilie. Acum cîteva zile, Sonia mi-a trimis din nou povestirea ei, cu multe modificări. Poate reluăm discuţia într-una din zilele următoare, pe blogul <a href="http://luciaverona.blogspot.com/2010/09/legenda-azteca-se-intoarce.html">Luciei Verona</a>.<br />
Iată noua variantă a textului:<br />
<br />
<b>Legenda aztecă</b><br />
<br />
Plouă “în luna lui Marte...” Da… plouă. Peste oraş. Peste oamenii grăbiţi să ajungă acasă. Peste sufletele lor gârbovite de grijile zilnice. Plouă. <br />
Plouă... Plouă, şi nu se mai opreşte. Mi-a înecat sufletul, iar carnea-mi este îmbibată-n apă până la refuz. Plouă. Plouă cu sentimente şi idealuri. Cu vise şi cu speranţe. Cu clipe demult uitate, pierdute în negurile timpului. Şi plouă. Picurii gigantici înglobează tot ce le iese în cale. Un om a adormit în staţia de autobuz. Ploaia îl prinde în mrejele-i, încetul cu încetul. Vecinul lui îl priveşte: era prins în acea lacrimă de chihlimbar ce începe să se rotească, să alerge pe străzi. Degetele-mi încep să se prelingă pe asfaltul atacat de ploaie. Ochii mi se pierd în azurul viselor. Mă scurg printre trecători. Ei mă calcă în picioare. Fiecare parte a corpului meu o ia într-o direcţie diferită. Vremea trece, neţinând cont de sentimentele mele.<br />
Nu mai circulă nimeni pe stradă. Peisajul monoton îl puteai vedea oriunde îţi întorceai ochii. Erau picuri de chihlimbar în centrul intersecţiei, mai la vale. Resturile unor maşini tronau pe şosea. Câţiva trecători au fost prinşi în pânza de păianjen a timpului. Erau în covalescenţă. Iar eu? Eu eram singura ce eram părtaşă la toate. La toate şi la nimic concret. <br />
*<br />
- Amalia... Amalia... Amalia! Trezeşte-te! Sunetele străzii începuseră să-mi invadeze creierul. Lumina orbitoare îmi agasa ochii. Capul îmi vâjâia şi începu să trosnească. Hai! Nu vreau să întârziem. Deschise geamul. Aerul rece al dimineţii îmi atinse obrajii. Mă înfofolisem mai bine şi m-am întors cu faţa către perete. Trezeşte-te! Dora trase plapuma de pe mine. Briza dimineţii îmi intră în oase. <br />
Când m-am ridicat, geamul era închis. De pe coridor străbătea mirosul unei cafele tari. M-am îndreptat ca teleghidată spre sursă. În bucătărie trona pe o tavă micul meu dejun: biscuiţi cu cafea.<br />
- Merci Dora. Ea spăla vasele, fredonând un cântec de leagăn. Iar am fost acolo... chiar şi ieri la seminar. Nu ştiu. Poate este ceva în neregulă cu mine. Ceva ce mă leagă de trecut. Poate este un semn... Şi ştii ce-i mai grav? Ca sunt acolo, dar câteodată, simt şi aud şi ce se petrece aici. Iar după un timp, ajung la starea de nebunie totală... <br />
- Amalia, poate ar trebui să vorbeşti cu un psiholog, mi-a spus Dora, ştergându-se pe mâini. E deja prea mult. A trecut jumătate de an. Trebuie să te mai şi odihneşti. Du-te la un psiholog. Sau psihiatru. De care vrei. Dar fă ceva! Îi arunc o privire ce ar vrea să îi îngheţe vorbele pe buze, dar ele deja au zburat...<br />
- Azi nu mă simt bine. Nu mă duc la ore. Du-te tu. Zi-le că sunt răcită. Zi-le că m-au răpit teroriştii. Sau zi-le ce vrei. Dar eu nu mă duc la ore. Mi-am terminat cafeaua şi am pornit spre camera mea. Dora mă privea. Îmi urmărea mişcările. Desigur, pentru ea eram doar colega uşor ţicnită. Colega de care trebuia să aibă grijă. <br />
După câteva minute, am auzit-o ieşind din casă. Încuie uşa în urma ei. Traficul s-a diminuat, iar liniştea revendică apartamentul. Liniştea atât de sonoră a întrebărilor... Dora avea dreptate. A durat prea mult... Dar totul se întâmplă cu un scop. Fie el şi cât de mic, dar e un scop. <br />
Afară începu să plouă, cu picuri mărunţi. Norii cenuşii îşi găsiseră sălaş deasupra oraşului. Îi privisem pe fereastră. Îmi părea că din acea masă compactă, se desprinse o bucată. Iar bucata, se lasă printre blocuri, precum o pătură de ceaţă groasă. Cine ştie... Poate ceasornicul nu mai vroia să bată pentru mine... Eram obosită. Prea obosită. Petrecusem prea mult timp visând. <br />
*<br />
Când Dora ajunse acasă, uşa apartamentului era larg deschisă. Cafeaua era vărsată pe covor. Becurile pâlpâiau. Oglinzile erau sparte. Cărţile erau împrăştiate peste tot, iar filele lor erau ridicate cu ferocitate de vânt. Toate geamurile erau deschise. În camera Amaliei, lucrurile erau răvăşite. Distruse. Aruncate în toate direcţiile. Doar laptopul era la locul lui, pe birou. <br />
Dora înainta cu grijă prin apartament, căutându-şi cu disperare telefonul mobil în geantă. Într-un final îl găsi. Uitase ce trebuia să facă. Uitase unde trebuia să sune. Apăsă o tastă la întâmplare şi aşteptă. <br />
Când prietenii ei sosiră, Dora inspecta apartamentul a treia oară. Nu observă nimic nou. Dar nu se dădu bătută. După puţin timp sosi şi echipa poliţiei: trei bărbaţi în jur de treizeci de ani, somnoroşi şi morocănoşi. Capul echipei era un bătrân ce avea să împlinească şaizeci de ani în curând. Acesta, spre deosebire de ceilalţi, era vioi şi gata de muncă. <br />
- Mă numesc Randolf Herrmann, se prezentă el, uitându-se la feţele studenţilor. Presupun că dumneavoastră aţi telefonat, spuse uitându-se la Dora. <br />
- Aveţi dreptate. Mă numesc Dora Negrea. Ei sunt prietenii mei: Andreea Moldovan, Cristian Moldovan şi Alexandru Pop. Ce puteţi face pentru Amalia? O puteţi găsi? Fata începea să se agite. <br />
- Vom face tot posibilul, dar va trebui să răspundeţi la câteva întrebări în legătură cu ea. Iar noaptea asta ar trebui să dormiţi la prietena dumneavoastră. <br />
- Dar dacă se întoarce şi nu găseşte pe nimeni? Atunci ce va face? Şi nu pot lăsa apartamentul deschis. Vreau să o aştept. Refuz să plec! <br />
- Ne vom face o parte din treaba acum, iar când plecăm, veţi pleca şi dumneavoastră, închizând uşa. Andrei, făcu un semn cu capul către unul dintre bărbaţi, va sta de pază. Dacă prietena dumneavoastră se va întoarce, veţi fi prima anunţată. Mâine, la nouă, mă voi întâlni cu dumneavoastră şi vom reveni aici, pentru eventualele detalii sau nelămuriri. Acum vă sugerez să vă pregătiţi de plecare. <br />
Dora nu avea încredere în ei, şi nici în şeful echipei. I se părea prea bătrân pentru aşa ceva şi parcă, ascundea ceva. Fata intră în camera Amaliei. Văzu laptopul pornit. Îl luă şi îl puse pe fundul genţii de voiaj. În scurt timp era gata. Răspunse la întrebări, iar toţi părăsiseră imobilul. <br />
Ajunsă în casa Andreei, se instală pe canapea şi începu să butoneze, dar fără rost. Nu putea afla nimic. <br />
- Tu chiar crezi că a păţit ceva rău? o întrebă Alex pe un ton îngrijorat.<br />
- Normal! Ai văzut apartamentul. L-aţi văzut cu toţii! rosti ridicându-şi ochii spre prietenii săi. Trebuie să mă ajutaţi să o găsesc! Dacă nu pentru ea, măcar pentru liniştea mea sufletească. Ştiu că e puţin ţicnită dar asta n-are a face. Tot un om este! Vă rog! Un timp, nimeni nu făcu nimic. Nu îşi vorbiră şi nu se priviră. Cristi fu cel ce ieşi din cerc. Îi luă laptopul. Începu să butoneze. Scoase din buzunar un mini-dvd şi îl introduse în aparat. Peste un sfert de oră de aşteptat, spuse cu un zâmbet satisfăcător pe buze:<br />
- Ce vreţi să ştiţi?<br />
*<br />
Dimineaţa se anunţa mohorâtă. Dora stătea cu ochii aţintiţi spre norii negri ce se adunau deasupra casei. <br />
- O să plouă. Ca şi atunci. Ca şi în acea dimineaţă... Începu să plângă. Cristi o luă în braţe. Fata nu mai mâncase de trei zile. Era slăbită iar pielea ei avea o culoare cadaverică, semănând mai mult cu o stafie decât cu o fiinţă umană. Se învinuia mereu pentru dispariţia Amaliei. Nu ştia nimic. Era moartă? Încă trăia? Unde era? O putea ajuta? Iar dacă da, cum? Se uita mereu la ştiri, în speranţa că îi va vedea faţa, chiar şi lipsită de viaţă. Sau măcar trupul găsit spintecat în pădure, sau haina, orice. Doar să ştie unde este. Nici cu Herrmann nu vorbise din acea noapte. Îl sunase deseori, dar nu putea fi găsit. Parcă intrase în pământ.<br />
În acel moment, telefonul sună. Înima începu să o ia la goană. Nu se uită la număr. Îl înşfăcă de pe masă cu cea mai mare agilitate de care putea da dovadă. <br />
- Amalia? se auzi glasul Dorei.<br />
- Randolf Herrmann, din păcate, se auzi vocea calmă a bătrânului.<br />
- Trebuia să anchetaţi cazul iar dumneavoastră aţi dispărut! De ce nu vă faceţi treaba? Nu pentru asta sunteţi plătit? De ce nu o căutaţi? Era foarte nervoasă iar vena din apropierea tâmplei începu să-i zvâcnească ameninţător. <br />
- Vă rog, calmaţi-vă...<br />
- Nu-mi spune TU mie ce să fac! Nu-mi eşti tată! Şi nici Amaliei nu-i eşti! Şi mai bine dacă i-ai fi, măcar ţi-ai da interesul! Soneria sună. Andreea se duse să deschidă. Reveni în cameră urmată de încă o persoană. Şi dacă chiar ţi-ai dori să o găseşti, ai fi pe teren, adică la apartament sau aici, punându-ne întrebări! Şi cum la apartament nu poţi fi deoarece nu ai dublură de la cheie, ar trebui să fi aici! Iar cum tu...<br />
- Sunt aici! Vocea de bas o acoperi pe cea a fetei. Dora se întoarse dintr-o mişcare. Îl privi în ochi pe Herrmann, transformându-l în mintea sa în Sisif. Ochii lui, de un gri închis asemeni paltonului ce îl purta, nu se plecau în faţa osândei ce deja se aplica în imaginaţia fetei. Dora, aş vrea să ştiu de ce ai luat laptopul Amaliei. <br />
- Poftim? Dar ea nu are laptop, încercă fata să ascundă. <br />
- Nu mă poţi minţi. Ştiu că are laptop. Iar acum se află pe fundul genţii tale de voiaj. Bărbatul se ridică şi se îndreptă către camera Andreei. În dreapta patului se afla bagajul Dorei. Gazda, asemeni prietenilor săi, îl urmărea cu răsuflarea tăiată. El scoase laptopul şi se uita ironic la fată. Reveniră în living. Îl puse pe masă şi îl deschise. Aparatul ceru parola. Dacă nu este al Amaliei, şi - fiind în bagajul tău, presupun că îţi aparţine - atunci pune parola, i se adresă Dorei. Ea ezită, dar după câteva minute butona încercând să spargă parola. <br />
Cum de ştiuse unde era laptopul? Şi de unde ştia că Amalia are unul? După un timp, în care nu reuşi să-l convingă că aparatul îi aparţine, Randolf introduse o parolă. Spre surprinderea tuturor, aceasta fusese acceptată. <br />
- Ce ştii despre viaţa personală a Amaliei? i se adresă Herrmann.<br />
- Nu prea multe, spuse Dora având capul plecat. Părinţii ei au avut un accident de maşină. Un timp a stat cu mătuşa sa, dar după aceea s-a mutat la bunici. A trăit în puf, i s-a asigurat totul, era întotdeauna prima... dar după mine, e cam ţicnită. El o privea nedumerit. Adică, este ciudată. Am auzit-o vorbind singură câteodată. Vorbea şi cu ploaia, îi împărtăşeşte sentimentele, o întreabă de sănătate... Spunea mereu că la timpul potrivit va veni cineva după ea... şi se pare că acel moment a sosit.<br />
- Ştii care sunt numele bunicilor?<br />
- Victor şi Helga Herrmann. Îi aruncă o privire omului din faţa ei. Cred că este o coincidenţă...<br />
- Nu există coincidenţe, spuse Randolf mai mult pentru sine. Presupun că tu ai spart parola, i se adresă lui Cristi. Unele programe sunt interzise de lege –el vru să protesteze – doar te-am anunţat. Ai găsit ceva... ţicnit?<br />
- A... Tot ce-mi amintesc este un site... Nu l-am şters. Este... Adică am citit câteva rânduri şi m-am convins că scriitoarea este ţicnită.... Era ceva cu penitenciarul... Aaa... Penitenciarul...<br />
- ...viselor, interveni Dora. Îi arătară pagina respectivă. Expresia de pe chipul bătrânului era gravă. Citea şi făcea diferite desene pe o coală de hârtie. Rămase tăcut mult timp, iar când se hotărî să le vorbească, le ceru o hartă a oraşului. După ce o studie, se ridică şi plecă fară a le mai adresa vreun cuvânt. Lăsase în urma sa foaia desenată, laptopul deschis şi feţele celor prezenţi pline de uimire.<br />
Cei patru erau uimiţi. Abia plecă Randolf şi se înghesuiră să citească toată pagina şi să se uite la hârtia desenată. Iniţial, nu înţeleseseră ce vroia bătrânul să le comunice, dar cu cât citeau mai mult, cu atât li se luminară lucrurile.<br />
„Ştiu povestea aceasta de la mama mea, care o ştie de la mama ei, iar ea de la mama ei... – începea autoarea textului – şi tot aşa. Îşi are originile cu mii de ani în urmă. După unii, este doar o legendă, dar eu cred că este un fapt cât se poate de real. Zeul Tlaloc, după ce a adus cu sine ploaia pentru un popor ce în acel an făcuse nenumărate sacrificii umane, se odihnea în cetatea sa din munţi. Se plimba prin grădini în căutare unei flori anume. Spre surprinderea sa, ceea ce căuta nu se afla în cetate şi porni într-o călătorie. Într-un târziu, găsi pe culmile unor munţi planta secolului ce trebuia să înflorească la următoarea lună plină. Tlaloc aşteptă momentul prielnic ca să o fure, dar planul îi fu dejucat de Mayahuel, protectoarea plantei. Pentru a-şi îndeplini dorinţa, o seduse. Ea căzu tentaţiei. A doua zi, când ea se trezi, observă lipsa lui Tlaloc, dar şi a plantei. Mayahuel şi-a părăsit casa şi a plecat, colindând mări, ţări, oceane şi continente. Într-un final, s-a îndrăgostit de un muritor împreună cu care şi-a trăit restul vieţii, devenind muritoare. A născut o fată, dar i-a luat puterile, hotărând că viaţa omului de rând este mult mai fericită decât cea a zeilor.<br />
Consoarta lui Tlaloc, Chalchiuhtlicue, protectoarea lacurilor, râurilor şi izvoarelor, a aflat de la Coyolxauhqui, zeiţa lunii, cele petrecute în grădină. Se supără pe el şi se hotărâ să se răzbune. Cu trecerea timpului, Tlaloc află de existenţa unei fiice şi dori să o cunoască şi să o aducă la castel. Consoarta sa i-a stat în cale, iar în urma unei mari dispute, cei doi au apucat cărări diferite. El îşi veghea copila, îşi puse supuşii să o păzească zi şi noapte, dar niciodată nu putu s-o strângă la piept, deoarece Chalchiuhtlicue se împotrivea şi îi dejuca mereu planurile.<br />
Pentru a-şi putea aduce fiica la castel, aceasta trebuia să fie cel puţin semi-zeiţă. Dar, cum puterile i-au fost ferecate la naştere, visul lui Tlaloc nu se putea îndeplini aşa uşor. Totuşi, exista o cale. Trebuia să se îndeplinească un anumit ritual, care poate fi realizat doar o dată la o mie de ani, într-o noapte cu lună plină, la ora doisprezece. Fata trebuie să moară şi să renască din foc şi apă, cu ajutorul zeului Mictlantecuhtli. Ea trebuie să-l invoce pe acesta în prezenţa lui Tlaloc şi să se sacrifice în numele lui. Atunci, trupul i se va evapora, iar din hăul pământului va ieşi magma la suprafaţă. Luna va dispărea iar ploaia va acoperi pământul. Tlaloc va sufla peste mormanul fierbinte iar acesta va primi viaţă...”<br />
Se uitară stupefiaţi unul la celălalt.<br />
- În orice caz, interveni Dora, trebuie să verificăm... Azi e lună plină. Amalia a dispărut. Se simţea urmărită. Apartamentul a fost o diversiune. <br />
*<br />
Eram în România. În acelaşi oraş, doar ca într-un cartier periferic. Cel în care casele erau părăsite. Foarte puţine mai aveau geamuri, iar uşile fuseseră arse. Au rămas doar zidurile de cărămidă iar, în unele locuri, zugrăveala se ţinea cu dinţii de ele. Majoritatea acoperişelor cedaseră, doar câteva menţinându-şi cu străşnicie poziţia. Printre toate acestea, şobolanii se plimbau nestingheriţi. <br />
Totul era... ca un labirint. Un labirint al speranţei şi al morţii. Un labirint al zilei de azi şi a celei de mâine. Un labirint, unde doar conştiinţa putea supravieţui neatinsă de nici-o gheară. Un labirint...<br />
Deodată, liniştea tumultoasă a gândurilor mele fusese tulburată. Paşii unui străin – atât de monotoni, atât de calculaţi – se auzeau pe alee. Ecoul lor îmi pătrunse-n inimă şi mă făcu să mă întreb: Cine? Această parte fusese abandonată cu ani în urmă. Doar cei fără casă vizitau acele locuri, dar nu pentru mult timp. Iar aceşti paşi... erau prea mecanici şi prea uşori pentru a fi ai unui om nevoiaş. Sunetul amuţi brusc. Poate ajunse la o intersecţie... Dar nu. Pornise. Cu paşi mai hotărâţi. Mai sonori. I se alătură o persoană. Ecoul era mai puternic. <br />
Veneau spre mine. Le auzeam paşii din toate colţurile. Mă încercuiseră şi nu-mi lăsară cale de scăpare. Îmi prevăzură toate mişcările. Cum era posibil?<br />
M-am refugiat într-o casă ce avea o bucată de carton în locul geamului. În dreapta intrării, un câine mort. Mirosul era îngrozitor. Mi-am acoperit gura şi nasul cu mâna şi m-am îndreptat spre ultima cameră. Acolo nu puteam fi văzută din stradă, iar întunericul mă acoperea. M-am apropiat de uşa odăii. Vroiam să văd cine mă urmărea. Sau poate nu pe mine mă căuta. Poate... era doar o coincidenţă... Am zâmbit în sinea mea: nu există coincidenţe. Opt siluete, toate purtând paltoane gri, se plimbară prin faţa casei. Am înaintat încă puţin, dar mi-am dat seama că a fost o decizie proastă. <br />
La picioarele mele dormea un beţiv care a simţit lovitura, iar câteva sticle goale s-au rostogolit. Cei de afară sesizaseră zgomotul şi se repeziseră spre intrare. Spre norocul meu, camera avea o altă ieşire. Părăsisem imobilul şi începusem să fug, cu opt persoane pe urmele mele.<br />
*<br />
- Este doisprezece fără douăzeci, spuse Andreea prin staţia ei. Aţi găsit ceva?<br />
- Nu. Dar mai avem timp. Poate se ascunde. Aţi verificat toate podurile? se auzi vocea Dorei.<br />
- Da, răspunseră la unison ceilalţi.<br />
- Staţi pe poziţii. Fiţi atenţi la tot ce mişcă. Nu cred că a verificat cineva podul din cartierul părăsit. Mă duc eu. <br />
*<br />
- Proasto! i-am şuierat printre dinţi Dorei. Stăteam spate în spate pe asfaltul jilav. Şase siluete formaseră un cerc în jurul nostru şi ne păzeau. Ne urmăreau mişcările precum nişte şoimi ce aşteaptă tăcuţi... Doi vorbeau în şoaptă, pe pod. Îşi terminaseră discuţiile, şi se îndreptau spre noi. Ne separară. Pe Dora o trase de păr un bărbat. Pe mine mă luase de braţe. Mă duse în faţa unui bătrân, ce avea părul sur, lung, prins într-o coadă la spate. <br />
- Ştiam că nu erai de încredere, răcni Dora cu disperare. Pe faţa bătrânului apăru un zâmbet satisfăcător.<br />
- Randolf Herrmann, am spus – el făcu o plecăciune – sau mai bine zis, Tlaloc!<br />
- Văd că ţi-ai făcut bine temele, îmi răspunde acesta, şi deci ştii ce vreau. Presupun că ştii şi cum pot obţine ceea ce vreau, ritualul... <br />
- Nu! El îl privi pe cel ce o ţinea de păr pe Dora. Acesta scoase un pumnal din aur şi îl rezemă de gâtul fetei. <br />
- M-am gândit şi la asta. Ori tu, ori ea. Ce alegi? Mă smucisem din strânsoarea celui ce mă ţinea captivă. Tlaloc părea mulţumit. <br />
Îmi aruncă un pumnal asemănător la picioare. L-am ridicat şi l-am strâns puternic în mână. M-am îndreptat spre pod, dar mă opri. <br />
- Acolo e bine. Încă un pas... Paznicul Dorei o trase pe aceasta de păr. Ea ţipă. <br />
Luna se lăsă admirată de ochii mei ce se ridicau rugători în sus. O contemplam şi încercam să-i simt prezenţa. Mi-am închis ochii. Mă cufundam într-un sentiment de solitudine sfâşietoare. Putea fi sfârşitul....<br />
- Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc prezenţa zeilor. Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc prezenţa lui Mictlantecuhtli acum! Vântul începu să bată cu putere. Râul era din ce în ce mai zgomotos. Luna îşi revărsa razele cu şi mai multă dăruire. Mictlantecuhtli, te invoc! Mictlantecuhtli, te invoc! Mictlantecuhtli, te invoc! Între mine şi Tlaloc se formă un con de nisip. Mă simţeam prinsă într-un joc, în care rişti şi câştigi. Eu pierdusem prea multe în viaţă, venise timpul să risc. Chalchiuhtlicue te invoc! Coyolxauhqui, te invoc! Mayahuel te invoc! Râul seacă. Luna se stinse. Totul rămase în beznă. Un cântec de leagăn se auzi din străfundurile pământului. Cer puterile zeilor, cele ce mi-au fost luate la naştere. Cer protecţia astrelor, ce mi-a fost negată. Cer controlul timpului, al spaţiului şi al dimensiunilor. Cer înţelepciune şi cunoaştere. Aleea se lumină. Luna coborâ pe pământ. Norii acoperiră cerul. Se auzeau tunete. Erau din ce în ce mai sonore. Tlaloc era nervos. <br />
Un fulger lovi podul rupându-l în două. De nicăieri aparură valuri de apă ce-i îneacă slujitorii. Dora era în siguranţă, în braţele Mayahuelei. Forţele se dezlănţuiseră. Mictlantecuhtli fugea din faţa urgiei. Iar eu, primeam ceea ce mi-a fost refuzat, ceea ce mi-a fost interzis. <br />
Începuse să-mi fie din ce în ce mai cald. Un corp de lumină se apropiase de mine. Nu era Luna, ci altceva, altcineva. Mă prinse de mână şi mă conduse printre cei aflaţi pe alee. Zeiţele l-au încolţit pe Tlaloc, iar acesta nu găsea vreo cale de scăpare. Încerca să le îmbie cu vobe dulci dar erau pregătite pentru lovitura de graţie. Dora privea scena, nevenindu-i să creadă. I-am şoptit la ureche “Adio.” iar Mayahuelei “Mulţumesc.” <br />
Mi-am întors privirea către drumul alb ce se contura şi spre ghidul meu. Am aruncat o ultimă privire în spate. Totul era înghiţit în lumină. Se părea că Tlaloc nu reuşi să le înduplece pe zeiţe. Dar Dora... colega... mea... Amintirile îmi dispăreau. Mintea îmi devenise o coală albă de hârtie... Lumina era din ce în ce mai puternică... O coală de hârtie, pe care scria "Libertate".Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-81136538349711510782010-04-29T13:19:00.000+03:002010-04-29T13:19:51.317+03:00Cenaclul online 6Iată aici textul despre care vom discuta diseară. El aparţine lui <a href="http://codeus41.wordpress.com/">Codeus</a>, ale cărui scrieri de pe blog vă sunt probabil cunoscute.<br />
La ora 22 ne întîlnim, ca de obicei, pe blogul <a href="http://luciaverona.blogspot.com/">Luciei Verona</a>.<br />
<br />
<br />
<div style="text-align: center;"><b>În negura timpului... meu</b></div><br />
Ne-au spus cu vreo săptămână înainte. Se punea de o excursie, aşa zis tematică. Ne interesa mai puţin tematica pe noi şi mai mult excursia în sine. Abia am aşteptat să ajung acasă şi am şi început să o “terorizez” pe mama, să fiu sigur că-mi dă bani de excursie. Apoi a început scurgerea chinuitoare a zilelor, în sfârşit a venit momentul în care am plecat spre Ciucea. Eram câteva clase din ciclul primar, eu prin clasa a II-a. Urma să vizitam reşedinţa lui Goga, proprietarul fiind de muult plecat dintre cei vii, dar mai trăia proprietăreasa care din păcate pentru noi, la ora vizitei noastre a fost indisponibilă, era bolnavă, a şi murit la vreun an după vizita noastră. Priveam fascinaţi sălile castelului, nu mai văzusem aşa ceva, noi cei obişnuiţi, cel mult, să vedem camere de apartament sau de case obişnuite, erau enorme si frumoase, aveau un parfum special, de alt secol, ne-au dus si pe lângă cripta în care a fost înmormântat în primii ani până în momentul în care d-na Goga a reuşit sa-i ridice mausoleul, apoi zeci de ani a lucrat singura la mozaicul mausoleului, punând singură fiecare bucăţică pe perete. O munca titanică, tot mausoleul fiind pe dinăuntru placat cu mozaic de un centimetru mărime, cred. Asta da dragoste de nevastă. Am văzut şi ceasul de aur de pe mâna lui Goga, am intrat în bisericuţa pe care o strămutase atunci pe timpuri cu totul. Apoi am coborât pe treptele abrupte pe uşa din dos ieşind la şosea, de unde am fost duşi pe un câmp lângă şosea unde am mâncat ce ne-am adus de acasă şi ne-am hârjonit prin pădure unde era plin de liane, ne credeam mici Tarzani, răsuna pădurea de strigăte a’ la Tarzan, mai mult sau mai puţin, şi a venit şi timpul să facem cale întoarsa cu trenul până acasă plini de amintiri şi totodată şi obosiţi după o zi extenuantă pentru nişte puşti de clase primare. A urmat o altă săptămână terorizantă pentru mama în care-i tot povesteam cu lux de amănunte toată excursia.<br />
<br />
<br />
Era o zi ca toate celelalte. Un mijloc de iunie pe care-l aşteptam cu nerăbdare de multe luni. În sfârşit a venit vacanţa cu parfumul ei de libertate, de nefăcut nimic, de zburdat prin păduri, la scaldă în Crişul cel repede şi curat. Mi-a rămas în memorie acel cristalin de apă inegalabil, cel pe care nici Crişul nu-l mai are. Mi-a plăcut apa aceea învolburată pe care nu aveai cum să o învingi, încercam în glumă să înot contra curentului, nu-mi reuşea decât câţiva metri, mă opream gâfâind fericit că am reuşit doar şi efemer să înving râul. Era un timp al bucuriei copilăreşti cea lipsita de grijile de mâine. Câteodată luam rucsacul lu’ tata cel verde cum erau pe vremuri, îndesam câteva hăinuţe în el, îi spuneam mamei şi plecam la deal în sus. Ce fericit eram eu că mă lăsa mama să merg singur la Măguran. Era un cătun de câteva case unde traia şi tanti Fira, prietenă cu mama, cei 5 km de drum care despărţeau Şuncuiuşul de Măguran care şerpuia pe fundul unei văi erau prea scurţi câteodată pentru mine, mă bucuram când ajungeam la băncuţă şi-mi trăgeam sufletul pe ea, făcusem deja trei sferturi din drum şi apoi după încă câteva curbe ajungeam la Topile locul în care îmi spunea tanti Fira că a fost graniţa vremelnică din al doilea război mondial, în mintea mea de copil mă uitam pe furiş şi parca aşteptam să apară din pădure patrula de soldaţi maghiari să mă întrebe ce caut acolo, mai mergeam încă o postată bună şi apăreau deja primele case răsfirate pe dealuri departe una de alta şi nu după mult timp eram în curtea aceea atât de dragă mie, pentru mine era a doua casă, cea la care abia aşteptam să ajung, să dau faţa cu vacile, caii, oile şi celelalte animale de prin curte, să iau grebla în mână trăgând în piept acel aer plin de mirosul fânului, era altceva pentru un copil care stătea în bloc. era lumea aceea atipică de care nu aveam parte acasă. Şi aşa pe nesimţite treceau săptămânile, câteodată stăteam toata vacanţa, altă dată doar câteva săptămâni. Dar ce mi-a rămas cel mai mult în memorie era dimineaţa atunci când câteodată când ieşeam în pridvorul casei vârful Runcului era acoperit de ceaţă care parcă se rostogolea până în apropierea casei . Nu mă mai săturam să trag cu nesaţ aer în piept, răcoros şi curat, şi să privesc natura în puritatea ei, aceea pe care acum după 30 de ani chiar şi ea, natura, şi-a mai pierdut-o… <br />
<br />
<br />
Venise timpul să plecăm. Ne pregăteam de trei zile, prin tot felul de artificii ne pregătisem “proviziile” într-un loc de noi ştiut pe malul Crişului. Mai greu ne-a fost cu lămpile de carbid, să le scoatem din vizorul mamei fără să se prindă, şi vă spun că nu era uşor, mama ne cunoştea toate tertipurile, sesiza imediat orice schimbare de atitudine din partea noastră. Aşa că trebuia sa fim cu băgare de seama ca să nu ne trădăm. Cel mai greu era să ne procurăm carbid, dar rezolvam şi asta.<br />
Venea şi ziua hotărâtă dinainte şi plecam spre explorarea adâncurilor pământului. Am crescut într-o zonă carstică, şi mie şi lui Aurel ne plăcea să ne aventurăm în măruntaiele pământului, ceea ce pentru mama era un adevarat coşmar. De aceea pe toate căile nu vroiam să afle că ne pregătim de o alta escapadă.<br />
Eram într-un fel fericiţi, aş putea spune, pentru că mama ne-a crescut într-un spirit mai liber, nu ne ţinea niciodată din scurt, pe măsura ce creşteam ne lăsa şi mai multă libertate de mişcare, bineînţeles că mai intram în conflict, noi vroiam întotdeauna mai mult decât era mama dispusă să ne acorde.<br />
Şi să revenim la subiect, ne strângeam catrafusele pe rând în ascunzătoare şi în ziua stabilită plecam vezi Doamne la joacă, asta pentru urechile mamei, ca noi în schimb ac compas direct la peşteri. Era o lume a explorării galeriilor subterane, ne făceam impresia că suntem primii oameni care intră acolo în lumea tăcerii şi a frământărilor pământului din vremuri imemoriale. Bineînţeles că nu eram noi primii, dar ce bine suna în mintea unor copii, recent s-au descoperit urme ale unei comunităţi într-o peşteră de la Şuncuiuş din…neolitic. Deci zona asta era locuită încă din vremea când dacii nici nu existau ca popor. Bineînţeles că atunci când afla mama prin vreun “accident” unde am fost ne cam lua la “scărmănat”. Era terorizata de gândul că am fi putut cădea în vreun puţ sau să ne accidentăm prin peşterile alea şi să nu dea nimeni de noi la timp. Aşă că de aceea ca să evităm “traumele” atât ale mamei cât mai ales ale noastre în cazul în care afla de escapadă, preferam să facem tot posibilul să nu afle că am plecat în aventuri din astea….<br />
<br />
<br />
Ne-a trimis tata să tăiem nişte arini de pe malul Crişului ca să facă leaţuri pentru gardul de la grădină. Am plecat în susul râului cu Aurel fratele meu, planul era să tăiem arinii şi să-i slobozim pe apă în jos iar noi cu camerele de cauciuc să-i urmărim până ajungeau în dreptul blocului unde stăteam, de unde ne-ar fi fost mai uşor să-i ducem acasă. Bun, am luat firezul şi topoarele şi am plecat cu camerele dezumflate, urma să le umflăm la faţa locului, camerele fiind de la roţi de tractor cu care ne mai dădeam pe Criş şi de plăcere pe post de bărci. Mergând prin apa mică care pe alocuri nu-ţi depăşea genunchiul, m-am gândit să prind nişte peşti cu mâna de sub pietre, zis şi făcut, bag mâna sub pietre simt mişcare strâng cu putere şi când scot mâna de sub piatra aveam un ditamai şarpele în mână , şocul a fost dincolo de imaginaţie, am urlat cum rar mi-a fost dat în viata să urlu încât Aurel o luase la goană spre mine speriat de moarte. Bineînţeles că în secunda doi am slăbit strânsoarea capturii mele şi am dat cu el cât mai departe de mine. Am plecat mai departe şi sperietura nu-mi trecuse nici după ce am tăiat arinii şi i-am pornit pe Criş în jos, nu vă mai povestesc ce aventuri am avut cu vreo 10 bulumaci de arini doi copii de-a latul Crişului, unul o lua pe valuri la vale altul se oprea pe vreun pietriş unde apa era prea mica pentru ca să-l ducă, nebunie totală. Am mers şi i-am aşteptat la locul nostru de baie, i-am tras la mal pe cei care au ajuns, ne-am întors după cei care s-au oprit de-a lungul râului, o aventură în toata regula deşi noi munceam…<br />
<br />
<br />
<div style="text-align: center;"><b>Plimbări cu mine însumi</b></div><br />
Mă plimb, sătul de tot ce ţine de oameni, locul plimbării nu are importanţă, poate este în mijlocul oraşului, poate în mijlocul naturii, important e ceea ce simt, important este să mă eliberez de tot şi de toate, doar eu şi natura. Bate vântul, îmi trece prin păr, uneori supărător, alteori e cât se poate de prietenos, privesc în sus la crengile copacilor unduindu-se în bătaia vântului, atât de nepăsătoare la viaţa noastră, la destinul nostru. Parcă aş fi pe altă lume, încrâncenările sunt undeva departe. Oare voi reuşi şi de data asta să mă rup de tot şi de toate, să fiu doar eu şi natura, să mă gândesc la începuturi şi sfârşituri, nu ale mele, nu ale noastre, ale naturii. Poate voi reuşi pentru câteva clipe să nu-mi aduc aminte de nimic, nici de grijile cotidiene, nici de mizeria sau sublimul naturii umane, doar eu şi natura, doar eu şi Creatorul. Să uit de cei care mă înconjoară, să uit de acest secol, să uit de trecut şi de prezent, un suflet pierdut in transcendent, doar atât. Ce simplu e, câtă energie e in jur, rămâne să o percep, să fiu parte din ea. Vântul doar, jucăuş, se joacă în părul meu şi eu mă bucur de tot ce mă înconjoară, bucuria aceea primară care nu are nimic de a face cu un eveniment sau altul, bucuria de a simţi şi a trăi. Ce frumos ar fi să nu mă mai întorc în lumea din care tocmai am plecat, dar trebuie, e în firea lucrurilor să mă întorc, nu se poate sa rămân aici. Acesta e raiul pentru mine, cel la îndemână, în care pot să vin şi să plec când vreau.<br />
<br />
Atunci când nu eram mult prea obosit plecam mereu pe traseul devenit obişnuinţa. Îmi place să mă plimb pe jos, dacă se poate după ce se întunecă, îmi dă acel sentiment de linişte ancestrală, coboram aproape zilnic şi o luam agale spre gară, era o distanţa destul de mare încât cu un dus şi întors să fiu mulţumit de câtă mişcare am făcut. Chiar şi atunci când lucram adeseori plimbarea de seară era ca un remediu pentru mine, ajungeam la gară şi de multe ori luam o cafea, ieşeam pe peron şi studiam pe furiş rarii sau mulţii călători, după caz, care se aflau în aşteptare în gară. Când terminam cafeaua o luam încetişor spre casă, parcă regretând că nu sunt şi eu unul din cei de pe peron, cu bagaj lângă mine pregătit să plec, spre unde? spre niciunde, nu avea importanţa destinaţia, cât călătoria. Această plimbare pe o strada comună cu nimic mai deosebită ca alta, s-a transformat în timp în “Corso-ul” meu<br />
<br />
<br />
Stau şi mă gândesc că nu ştiu ce să scriu, şi nu pentru că aş duce lipsă de idei, dar ideile sunt doar parţiale, multe fără conţinut şi fără finalitate. Aş vrea să-mi dau drumul, să mă arunc cu capul înainte, să încep să scriu fără să mă gândesc cum voi continua sau cum voi termina. Este un stil care se pare că totuşi pe mine mă prinde, textele care mie şi în parte şi unora dintre voi vi s-au părut bune au fost tocmai cele pe care nu le-am “rumegat” deloc, m-am pus doar în faţa calculatorului ca şi acum şi am început să tastez fără să mă gândesc prea mult cu ce încep şi unde voi termina. Nu pot să spun nici acum cu certitudine ce m-a determinat să încep aceasta aventură a scrisului, probabil o dorinţa interioară de a mă exprima într-un alt mod şi la un alt nivel decât am făcut-o până acum în viaţă. De ce sunt sigur este că nu am făcut-o pentru a epata. Poate unora li se va părea că vorbesc prea mult de mine, că sunt egocentric. Total fals. Doar că în scris se pare că nu sunt bun decât la istorisirile despre viaţa mea şi despre ce am trăit. Sunt unic fraţilor, uite am spus-o şi pe asta, dupa unii dovada supremă de egocentrism, dar sunt unic nu pentru că universul începe sau se termină cu mine ci pentru simplul motiv că prin viaţa mea şi ceea ce am cumulat în aceşti 42 de ani nu mai există altul ca mine, nici măcar ca gândire. Putem avea multe în comun, la urma urmei chiar dacă fizic ne deosebim destul de mult, mental în multe chestii ne asemănăm. Lumea mea nu s-a terminat niciodată la orizontul vizual, întotdeauna vroiam mai mult atât în prezent cât mai ales ca trecut. Multe întrebări pe care ni le punem m-au incitat să caut şi poate să nu găsesc nimic. Nu am fost niciodată un autosuficient, mereu am căutat răspunsuri, am fost şi poate încă mai sunt, spre norocul meu, un idealist, şi poate astăzi sunt mai trist ca de obicei pentru ceea ce am văzut la televizor. Dar nu, nu voi analiza nimic, am doar un gust amar în gură pentru decăderea umană la care asist. Oare asta tindem să ajungem? Nişte „maşini” care au nevoie de hrana şi atât, se mişcă pe pământ şi atât, îngurgităm şi gata suntem fericiţi, ne-a zâmbit cutare şi suntem fericiţi, la atât se limitează fericirea noastră? În schimb mintea ni-e tot mai atrofiată, vulgul dă năvală ne acoperă şi astfel devenim ce? O masă amorfă care se crede buricul pământului pentru că acum mulţi, foarte mulţi ani Cineva s-a hotărât să ne dea pe mână pământul ăsta, proastă alegere a făcut. Privesc dincolo de dealuri spre o altă lume sau spre aceeaşi şi parcă aştept ceva să se întâmple, veşnic nemulţumit de propria neputinţă, de propria prostie sau de a altora.. Divagaţii, şi nici măcar pe o temă dată<br />
<br />
<div style="text-align: center;"><b>Undeva, cândva</b></div><br />
Uff, de ceea ce se temea s-a întâmplat, era blocat în afurisitul ăsta de oraş până mâine dimineaţa, se mai învârti bezmetic prin gară câteva minute după care a ieşit hotărât cu bagajul după el în oraş, nu aveau nici măcar un birou de bagaje unde să-şi lase geanta destul de incomoda ca dimensiuni nu neapărat ca şi greutate. Deja era întuneric, ici colo vitrinele aruncau o pată de culoare pe trotuar şi parcă rătăciţi în spaţiu ăsta se iveau in drumul lui şi câte un stâlp cu proiector care de bine de rău mai făcea lumină. A ajuns într-un final în aşa zisul centru al oraşului pe care-l “mâncai” dintr-o răsuflare. Rătăcea fără o ţintă anume când le întâlni, erau două fete Andreea şi Mihaela, i-a fost uşor să intre în vorbă cu ele şi doar pentru că şi ele doreau cam acelaşi lucru în privinţa lui. După ce au lălăit-o vreo 10 minute cu vrute şi nevrute, aşa ca şi un fel de introducere, s-au hotărât să meargă toţi trei la o discotecă de care ştiau fetele. Andreea era mai micuţă şi de statură şi avea o faţă ca de copil, la prima vedere nu i-ai fi dat mai mult de 16 ani dar avea 22 iar Mihaela, ei Mihaela arăta exact cum îşi dorea el să arate femeia lânga care să-şi trăiască viaţa. Au intrat într-un fel de hol care nu era nu ştiu ce, în capătul lui printr-o deschidere totală se vedea o parte din discotecă şi tot acolo în capătul holului un tip plictisit străjuia intrarea în discotecă de pe un scaun, pe care probabil îşi făcea veacul. În timp ce stăteau un pic în hol Andreea îngăimând ceva se turează, dispărând într-o parte a holului. O întreabă pe Mihaela cum e cu intrarea şi ramâne cu gura căscată când îi spune ea că aici se taxeaza metri pătraţi nu persoanele, nu mai auzise aşa ceva în viaţa lui. Adica cum, o întreabă nedumerit, iar ea îi spune că discoteca este împărţită astfel încât tu plătind patru metri pătraţi spre exemplu, poţi să te desfăşori în voie cu partenera fără să miroşi alte “parfumuri” sau coate şi ghionturi involuntare de la alte perechi. Măi, la orice se aştepta da la aşa o inovaţie în oraşul ăsta de provincie prăfuit nu. Se sfătuieşte cu Mihaela şi se hotărăsc să plătească 6 metri că lor trei le ajungea în care metri aveau şi o măsuţă pentru consumaţie cu taburetele aferente.. mai stau ce stau şi Andreea se pare că dispărută fără urmă nu dădea semne că s-ar întoarce deşi şi-a lăsat poşeta la ei, chiar s-a mirat că o femeie îşi părăseşte poşeta. În sfârşit Mihaela îi zice să intre ei doi şi să lase vorbă la bodyguardul ăla că trebuie să apară şi Andreea, să o lase să intre. Au fost conduşi la spaţiul lor, au comandat câte ceva pentru început şi parcă nerăbdători s-au ridicat de la masă şi s-au înlănţuit într-un dans lent care prin muzica din difuzoare te ducea cu gândul la o cafenea din Marrakech. Într-un târziu apare şi Andreea cu scuzele de rigoare pentru întârziere, cam roşie la faţă după părerea lui, dar chiar nu-l interesa ce făcuse într-o oră jumate cât a lipsit. Au dansat şi s-au distrat în trei până în zorii zilei când parcă cu părere de rău, îşi luă bagajul şi plecă spre gară. De unde până atunci era foarte dezgustat de oraşul în care a fost nevoit să se opreasca din lipsă de legătură, acum pleca cu sentimentul revenirii. O vroia pe Mihaela în viaţa lui, au schimbat şi numerele de telefon, ID-urile de mess, cam tot ce aveau prin care să poată ţine legătura. <br />
<br />
<div style="text-align: center;"><b>Evadarea</b></div><br />
Auzi mişcare în curte, se strânse şi mai mult în pat dorind parcă să se contopească cu el. Oare chiar se întâmpla? Auzise zvonuri dar nu le-a crezut până acum. La un moment dat auzi zgomotul sacadat şi sinistru al puştilor mitraliere, o frică viscerala puse stăpânire pe el. Era doar el şi încă cineva în cămăruţa respectivă, încercă să-şi dea seama dacă colegul auzea ce se întâmpla afară, dar dinspre patul acestuia nu se auzea nici o mişcare. De afară se auzea în continuare doar zgomotul împuşcăturilor, nici un ţipăt, era nefiresc. Teama l-a paralizat, se aştepta din moment în moment ca uşa să fie dată de perete şi o ţeavă neagră să scuipe moarte spre el. Din adâncul sufletului parcă-şi urla nevinovăţia, el nu vroia să evadeze, el se simţea bine aici, să-l audă cei de dincolo, călăii. Se chirci şi mai mult de frică parcă vrând ca spaţiul pe care îl ocupa să fie cât mai mic, el sa ajungă atât de mic încât nimeni să nu-l bage în seamă. Cavalcada de afară se termină la fel de brusc precum a început, până dimineaţă zbuciumul sufletesc continuă atingând uneori paroxismul. Plin de teamă, dimineaţă îndrăzni să iasă în curte, se aştepta să vadă trupuri răsfirate prin curte, nimic ca-n palmă, nici măcar urme de sânge, parcă grozăviile de azi noapte nici nu s-au întâmplat. Răsuflă oarecum uşurat, poate toate acele grozăvii se întâmplaseră doar în mintea lui şi nimic nu a fost real.<br />
<br />
<br />
<div style="text-align: center;"><b>Planeta roşie</b></div><br />
<br />
Dintr-o dată parcă a avut conştiinţa de sine, parcă în urmă cu câteva secunde apăruse din neant, de niciunde şi totuşi... gândurile i se învălmăşeau în minte, veneau în valuri. Cine era el, dar cei din jurul lui şi unde erau, o grămadă de întrebări la care nu era sigur dacă va găsi răspuns. Se uită în jurul lui, totul avea o tentă roşie, cerul pământul de sub picioare parcă şi pielea lui şi a celor din jur a început să capete tenta aceea. Undeva în mintea lui ca nişte flashuri apăreau alte imagini cu multe culori, un cer albastru, un verde omniprezent în ceea ce-l înconjura, oameni cu pielea alba, probabil şi el o avea tot alba, în amintirile astea nu ştia încă dacă el avea pielea albă. Nu-şi putea explica acele imagini, de unde veneau, erau amintiri a ceva care a trăit sau doar nişte fantasme ale minţii lui. Era abrutizat, erau robii a ceva sau a cuiva, nici el nu-şi dădea încă seama bine. Apăreau din când în când printre ei şi deşi semănau la fizic cu ei ştia instinctiv că ei sunt ei, cei care-i conduc, cei care i-au robit într-un fel, ajungea doar să deschidă gura, să rostească o fraza şi-ţi dădeai seama că fac parte din clica aceea. Undeva exista El care nu semăna cu ei, ar fi auzit că are un singur ochi, un ciclop, nu-l văzuse niciodată şi nici nu-şi dorea să-l vadă, ajungea că-i vedea trepăduşii, dar tot din auzite ştia că e neîndurător cu toţi inclusiv cu clica aceea a lui, care se pare că la rândul lor deşi făceau pe stăpânii îl slujeau pe El. Munceau din greu fără nici o satisfacţie, le asigurau doar hrana, în rest nu erau liberi, dar oare ce e Libertatea, cuvântul a apărut în mintea lui dar nu-i ştia cu adevărat semnificaţia, ştia din instinct că a fost liber cândva, liber să gândească, liber să vorbească cu cei de lângă el. Acum nu puteau nici măcar să vorbească între ei, erau doar nişte fiinţe fără gândire. Cei care au vorbit au dispărut câte o săptămână, unde, nici el nu ştia, apăreau din nou mai traşi la faţă, mai taciturni, nedornici de a mai lega o discuţie cu cei din jur. Revolta din el creştea cu fiecare secundă, nu se putea, nu ăsta era destinul lui, ceva trebuia să facă dar nu prosteşte, nu dorea să dispară şi el cu săptămânile. Frica asta crudă, primitiva, le-a fost inoculată în timp, pas cu pas până s-au trezit aici acum, aşa cum sunt. Ştia că nu pământul ăsta e casa lui sau poate a fost şi Ciclopul a transformat tot în ceea ce vedea acum. Oare chiar atât de puternic era sau doar le-a fost indusă aceasta “cultură”, că ar fi puternic, tocmai pentru a feri sistemul creat de el de neplăceri. Obosise deja de învălmăşeala din mintea lui, mai bine s-ar odihni, să lase pe altă dată gândurile astea şi ce-i de făcut.Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-87079991939088878602010-04-22T15:09:00.000+03:002010-04-22T15:09:43.585+03:00Ce citim diseară la cenaclul onlineAm primit chiar azi o proză de la Sonia Elena Roman din Baia Mare. Este elevă şi are 18 ani. Citiţi povestirea de mai jos şi diseară discutăm pe blogul <a href="http://luciaverona.blogspot.com/">Luciei Verona</a>.<br />
<div style="text-align: center;"><br />
</div><div style="text-align: center;"><b>Legenda aztecă </b></div><div style="text-align: center;"><b><br />
</b></div>Un bărbat hoinărea nestingherit pe străzile oraşului. Era îmbrăcat într-un costum gri, elegant, camuflat de un palton de aceaşi culoare, lung până în pământ. O pălărie asortată umbrea în mare parte chipul brăzdat de gânduri. Ploaia nu contenea să cadă, dar pentru el nu conta. Nu îşi căuta adăpost precum pisicile de lângă dughene, sau precum beţivii ce îşi verificau periodic adăposturile improvizate din bucăţi de carton, plastic şi metal. Mergea cu ochii în băltoacele ce se iveau pe lângă clădiri sau în gropile din asfalt. Se îndrepta către pod, unde o altă figură asemănătoare îl aştepta. Aceasta nu purta pălărie, iar părul sur îi era prins într-o coadă la spate. Îngâna un cântec prea bine cunoscut… “Ploua infernal... şi noi ne iubeam...”<br />
- “Raspunde-mi, cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...” îşi întâmpină el prietenul. Cel din urmă se mulţumi să-i zâmbească.<br />
*<br />
Plouă “în luna lui Marte...” Da… plouă. Peste oraş. Peste oamenii grăbiţi să ajungă acasă. Peste sufletele lor gârbovite de grijile zilnice. Plouă.<br />
Picurii se scurg în ochii timpului, adăugând un plus de culoare anotimpului. Plouă… “în luna lui Marte “.<br />
Plouă... Plouă, şi nu se mai opreşte. Mi-a înecat sufletul, iar carnea-mi este îmbibată-n apă până la refuz. Plouă. Plouă cu sentimente şi idealuri. Cu vise şi cu speranţe. Cu clipe demult uitate, pierdute în negurile timpului. Şi plouă. Picurii gigantici înglobează tot ce le iese în cale. Un om a adormit în staţia de autobuz. Ploaia îl prinde în mrejele-i, încetul cu încetul. Vecinul lui îl priveşte: era prins în acea lacrimă de chihlimbar ce începe să se rotească, să alerge pe străzi. Maşinile au înţepenit. Au ruginit de atâta ploaie. S-au dezintegrat. Degetele-mi încep să se prelingă pe asfaltul atacat de ploaie. Ochii mi se pierd în azurul viselor. Mă scurg printre trecători. Ei mă calcă în picioare. Fiecare parte a corpului meu o ia în direcţii diferite. Vremea trece, neţinând cont de sentimentele mele.<br />
Nu mai circulă nimeni pe stradă. Peisajul monoton îl puteai vedea oriunde îţi întorceai ochii. Erau picuri de chihlimbar în centrul intersecţiei, mai la vale. Resturile unor maşini tronau pe şosea. Câţiva trecători au fost prinşi în pânza de păianjen a timpului. Erau în covalescenţă. Iar eu? Eu eram singura ce eram părtaşă la toate. La toate şi la nimic concret.<br />
Îmi amintesc ziua în care m-am născut. Ziua în care am renăscut. Ploua la fel de tare, dar era toamnă. Aveam cinci ani şi eram pe stradă. O maşină ardea la capătul drumului. Câţiva pompieri leneşi încercau să stingă focul. Unii, se chinuiau să-mi scoată părinţii din maşină. Medicii stăteau neputincioşi prin apropiere. Trecătorii mă priveau curioşi. Feţele lor lăbărţate îmi invadau spaţiul vital. Ochii lor de vultur încercau să-mi rupă răspunsurile din inimă. Iar dacă nu aflau nimic, plecau nepăsători, lăsându-şi înlocuitori: alte valuri de curioşi. În tot acest rondo, mătuşa mea, Lara, a apărut ca o rază de soare. M-a luat de mână şi m-a dus acasă la ea. Soţul ei, Dan, a venit pe la miezul nopţii. Ţin minte că nu puteam dormi. Nu puteam vorbi şi nici putere nu aveam. Eram precum o păpuşă pe care trebuia să o tragi de mână pentru a te urma. Eram... doar o păpuşă... moartă sufleteşte...<br />
Cu trecerea timpului, am început să vizitez spitalul. Mai ales salonul treizeci şi patru. Acolo, două persoane îşi duceau restul zilelor. Erau în comă. Nu puteam înţelege de ce nu se mişcau părinţii mei. Nu puteam întelege de ce nu-mi răspundeau la chemări. Nu puteam înţelege multe lucruri.<br />
Dar acum pot? Ce am învăţat din viaţa asta? Nimicul absolut sau doar nimicul primordial?<br />
*<br />
- Amalia... Amalia... Amalia! Trezeşte-te! Sunetele străzii încep să-mi invadeze creierul. Lumina orbitoare îmi agasează ochii. Capul îmi vâjâie şi începe să trosnească.<br />
- C... Ce?! Lasă-mă să dorm. Pleacă! Arunc cu perna după Dora, colega mea de apartament, dar n-am nimerit-o. Şi am pierdut şi perna...<br />
- Dacă întârziem, din nou, o să trebuiască să facem încă o lucrare de o sută de pagini despre cine ştie ce aberaţii. Hai! Deschise geamul. Aerul rece al dimineţii îmi atinse obrajii. Mă înfofolesc mai bine în plapumă şi mă întorc cu faţa spre perete. Trezeşte-te! Dora trase plapuma de pe mine. Briza dimineţii îmi intră în oase. Nervii mei pulsează.<br />
Când m-am ridicat, Dora nu mai era în cameră. Iar geamul era închis. Uşa era întredeschisă iar de pe coridor străbătea mirosul unei cafele tari. M-am îndreptat ca teleghidată spre sursa mirosului. În bucătărie trona pe o tavă micul meu dejun: biscuiţi cu cafea.<br />
- Merci Dora. Trebuie neapărat să mă înveţi şi pe mine cum să-i fac. Ea spăla vasele, fredonând un cântec de leagăn. Iar am fost acolo... chiar şi ieri la seminar. Nu ştiu. Poate este ceva în neregulă cu mine. Ceva ce mă leagă de trecut. Poate este un semn... Şi ştii ce-i mai grav? Ca sunt acolo, dar cateodată, simt şi aud şi ce se petrece aici. Iar după un timp, ajung la starea de nebunie totală... <br />
- Amalia, poate ar trebui să vorbeşti cu un psiholog, mi-a spus Dora, ştergându-se pe mâini. E deja de prea mult timp. A trecut jumătate de an. Trebuie să te mai şi odihneşti. Du-te la un psiholog. Sau psihiatru. De care vrei. Dar fă ceva!<br />
- Azi nu mă simt bine. Nu mă duc la ore. Du-te tu. Zi-le că sunt răcită. Zi-le că m-au răpit teroriştii. Sau zi-le ce vrei. Dar eu nu mă duc la ore. Mi-am terminat cafeaua şi am pornit spre camera mea. Dora mă privea. Îmi urmărea mişcările. Desigur, pentru ea eram doar colega uşor ţicnită. Colega de care trebuie să aibă grijă.<br />
După câteva minute, am auzit-o ieşind din casă. Încuie uşa în urma ei. Traficul s-a diminuat, iar liniştea revendică apartamentul. Liniştea atât de sonoră a întrebărilor... Dora are dreptate. A durat prea mult... Dar totul se întâmplă cu un scop. Fie el şi cât de mic, dar e un scop.<br />
Afară începe să ploaie, cu picuri mărunţi. Norii cenuşii îşi găsiseră sălaş deasupra oraşului. Îi privesc pe fereastră. Îmi pare că din acea masă compactă, se desprinde o bucată. Iar bucata, se lasă printre blocuri, precum o pătură de ceaţă groasă... Sunt obosită. Prea obosită. Cafeaua a ajutat doar pe moment. Am petrecut prea mult timp visând.<br />
*<br />
Amalia adormi pe fotoliul din faţa ferestrei, contemplând oraşul. Ploua din ce în ce mai tare. Soarele se încăpăţână să se arate întreaga zi. Doar spre seară se opriră lacrimile cerului.<br />
Dora nu reveni. Cursurile se terminaseră, dar ea lipsea.<br />
Se întuneca treptat. Luna se posterna pe cerul încremenit, ca într-o suflare. Amalia se trezi din somnul ei adânc. Acelaşi vis. Acelaşi sentiment. Mereu singură printre oameni. Printre străini şi printre cunoscuţi.<br />
Deşi era târziu, îşi făcu o cafea. În apartament era răcoare. Doar geamul din camera Amaliei era deschis, dar suflarea vântului ajunse în cele mai ascunse cotloane ale camerelor. Fata era melancolică. Mai melancolică decât de obicei. În ochii mari, negri, plini de vise, se reflecta luna.<br />
Câteodată stătea trează ore întregi, analizând-o, studiind-o, conturându-i portretul în mintea sa. Îi plăcea răceala lunii, singurătatea ei, unicitatea. Telefonul începu să sune. Amalia nu răspunse, chiar dacă soneria insistentă nu se oprea.<br />
*<br />
Este târziu. Nu răspund la telefon la ora asta. Dar dacă e de la poliţie? Poate au prins-o pe Dora furând, fumând iarbă sau mai ştiu eu ce... Sau poate e de la spital? Să fi ajuns în comă alcoolică? Dar atunci de ce să le fi dat numărul meu? Sunt colega ei de apartament, dar o ţicnită nu poate avea grijă de cineva. Nici de propria persoana nu poate avea. Eu vorbesc singură când nu e nimeni prin preajmă. Stau şi ascult liniştea, literele filelor din diferite cărţi. Aş înnebuni-o. N-aş putea avea grijă de ea. Şi atunci, la ce rost? Să sune pe altcineva! Eu sunt ocupată. Croaziera mea pe oceanul viselor mi-a fost întreruptă. Acum doresc să mă întorc pe vas cât mai curând. Nu vreau ca ceilalţi ţicniţi să-şi întrerupă concediul din cauza mea. Iar căpitanul mă zoreşte...<br />
Adio tehnologie! Am azvârlit telefonul mobil pe fereastra larg deschisă. Ateriză pe stradă, lângă semafor. Era puţin zdruncinat, dar cât de cât intact. Începu să sune iar. Şoferul unei maşini negre, ce avea muzica dată la maxim, nu auzise celularul, sfărâmându-l sub jantele de douăzeci de inchi.<br />
O grijă mai puţin pe cap. Va trebui să-i mulţumesc salvatorului meu, asta dacă am să-l mai întâlnesc vreodată. Laptopul mă aşteaptă paşnic pe birou.<br />
Bun venit internet! Bun venit penitenciarul viselor!<br />
*<br />
-Ah! Ce-o fi şi cu fata asta! Nu înţeleg de ce nu-mi răspunde. Doar i-am spus că mi-am schimbat numarul de telefon!<br />
- Poate doarme, îi spuse Cristi. Hai înăuntru. Sunt sigur că e bine. Băiatul o trage de mână. Pe uşa clubului se ivesc diverse capete ce îi strigă:<br />
- Dora! Cristi! Haideţi odată!<br />
- Pierdeţi toată distracţia! spuse Alex. Alin şi cu Bogdan au făcut pariu: cine poate bea cât mai multe pahare de pălincă în cel mai scurt timp, şi să nu cadă sub masă.<br />
- Interesant... spuse Dora cu jumătate de gură.<br />
- Care e miza? se interesă Cristi.<br />
- Din câte am înţeles, spuse Andreea din dreapta lui Alex, învinsul îi face plinul maşinii învingătorului timp de o lună.<br />
Coborâră cu toţii în clubul de la subsolul imobilului. Dora încercă să o sune pe colega sa de apartament. După al doilea apel, auzi un sunet asurzitor, urmat îndeaproape de cererea robotului de a lăsa un mesaj vocal. Închise telefonul. Nu se alarmă. Dădu vina pe semnalul prost şi pe boxele ce bubuiau.<br />
Când Dora ajunse acasă, uşa apartamentului era larg deschisă. Cafeaua era vărsată pe covor. Becurile pâlpâiau. Oglinzile erau sparte. Cărţile erau împrăştiate peste tot, iar filele lor erau ridicate cu ferocitate de vânt. Toate geamurile erau deschise. În camera Amaliei, lucrurile îi erau răvăşite. Distruse. Aruncate în toate direcţiile. Doar laptopul era la locul lui, pe birou.<br />
Dora înainta cu grijă prin apartament, căutându-şi cu disperare telefonul mobil în geantă. Într-un final îl găsi. Uitase ce trebuia să facă. Uitase unde trebuia să sune. Apăsă o tastă la întâmplare şi aşteptă. Era agitată şi se plimba încercând să se calmeze. Dar nu putea. Îi răspunse Cristi.<br />
- Vino repede! Amalia... a dispărut!<br />
- Poate a ieşit doar în oraş. Se întoarce ea, spuse el plictisit.<br />
- Nu! N-a plecat în oraş. Ceva s-a întâmplat. Vino!<br />
Fata închise. Îşi sunase prietenii: Andreea şi Alex. În câteva minute aveau să sosească la faţa locului. Se hotărâ să anunţe autorităţile.<br />
- Urgenţe. Cu ce vă pot ajuta? răsună vocea monotonă a unei persoane trecute de a doua tinereţe.<br />
- Poliţia, vă rog. După câteva minute, răspunse o altă voce, puţin răguşită. Fata începu să vorbească:<br />
- Mă numesc Dora Negrea. Aş dori să anunţ dispariţia colegei mele de apartament, Amalia Heda, douăzeci şi unu de ani, un metru şaizeci şi şapte, şatenă cu ochi negri. Apartamentul este dezordonat. Nu se văd urme de sânge dar cred că a avut loc o încăierare. Vă rog, trimiteţi pe cineva! Spunea toate acestea atât de repede încât poliţistul de gardă nu putea ţine pasul.<br />
- Adică susţineţi ideea unei răpiri? De când lipseşte colega dumneavoastră?<br />
- De azi. Ştiu că trebuie să treacă două zile pentru a face acest anunţ dar cred că ceva rău i s-a întâmplat. Nu ştiu ce. Dar nu cred că este vorba de o răpire. Vă rog, trimite-ţi pe cineva!<br />
Când prietenii ei au sosit, Dora inspecta apartamentul a treia oară. Nu observă nimic nou. Dar nu se dădea bătută. După puţin timp sosi şi echipa poliţiei: trei bărbaţi în jur de treizeci de ani, somnoroşi şi morocănoşi. Capul echipei era un bătrân ce avea să împlinească şaizeci de ani în curând. Acesta, spre deosebire de ceilalţi, era vioi şi gata de muncă.<br />
- Mă numesc Randolf Herrmann, se prezentă el, uitându-se la feţele studenţilor. Presupun că dumneavoastră aţi telefonat, spuse uitându-se la Dora. Vocea se potriveşte fizionomiei.<br />
- Aveţi dreptate, cu mine aţi vorbit. Ei sunt prietenii mei: Andreea Moldovan, Cristian Moldovan şi Alexandru Pop. Ce puteţi face pentru Amalia? O puteţi găsi? Fata începea să se agite. <br />
- Vom face tot posibilul, dar va trebui să răspundeţi la câteva întrebări în legătură cu ea. Iar noaptea asta ar trebui să dormiţi la prietena dumneavoastră. Aşa va fi cel mai bine.<br />
- Dar dacă se întoarce şi nu găseşte pe nimeni? Atunci ce va face? Şi nu pot lăsa apartamentul deschis. Vreau să o aştept. Refuz să plec!<br />
- Ne vom face o parte din treaba acum, iar când plecăm, veţi pleca şi dumneavoastră, închizând uşa. Andrei, făcu un semn cu capul către unul dintre bărbaţi, va sta de pază. Dacă prietena dumneavoastră se va întoarce, veţi fi prima anunţată. Ziua următoare, la nouă, mă voi întâlni cu dumneavoastră şi vom reveni aici, pentru eventualele detalii sau nelămuriri. Acum vă sugerez să vă pregătiţi de plecare.<br />
Bărbaţii făceau poze fără chef în timp ce Randolf se plimba, observând fiecare detaliu. Dora nu avea încredere în ei, şi nici în şeful echipei. I se părea prea bătrân pentru aşa ceva şi parcă, ascundea ceva. Fata intră în camera Amaliei. Văzu laptopul pornit. Îl luă şi îl puse pe fundul genţii de voiaj. În scurt timp era gata. Răspunse la întrebări, iar acum toţi părăseau imobilul.<br />
Ajunsă în casa Andreei, se instală pe canapea şi începu să butoneze, dar fără rost. Nu putea afla nimic.<br />
- Tu chiar crezi că a păţit ceva rău? o întrebă Alex pe un ton îngrijorat.<br />
- Normal! Ai văzut apartamentul. L-aţi văzut cu toţii! rosti ridicându-şi ochii spre prietenii săi. Trebuie să mă ajutaţi să o găsesc! Dacă nu pentru ea, măcar pentru liniştea mea sufletească. Ştiu că e puţin ţicnită dar asta n-are a face. Tot un om este! Vă rog! Un timp, numeni nu făcu nimic. Nu îşi vorbiră şi nu se priviră. Cristi fu cel ce ieşi din cerc. Îi luă laptopul. Începu să butoneze. Scoase din buzunar un mini-dvd şi îl introduse în aparat. Peste un sfert de oră de aşteptat, spuse cu un zâmbet satisfăcător pe buze:<br />
- Ce vreţi să ştiţi?<br />
În acea noapte, nimeni nu dormi. Cei patru prieteni inspectaseră fiecare document, poză, chiar şi aplicaţie de pe laptop. Nu găsiră nimic suspect.<br />
Dar nu erau singurii care declaraseră război somnului.<br />
*<br />
- Ai în faţă o foaie. Cândva, literele o acopereau, îi înnegreau obrazul. Acum, doar umbra lor mai dansează fugar pe suprafaţa-i. O poţi rescrie. O poţi curăţa. Ce alegi? spuse vocea cristalină a Lunii.<br />
- Viaţa!<br />
- Pentru moment, dar nu uita, nu te poţi ascunde. La timpul potrivit, tot va trebui... fie că îţi place, fie că nu.<br />
Într-o parte de oraş, unde pereţii clădirilor sunt mereu gri, o fată se strecoară cu măiestrie printre gunoaie. Cioburile de pe alee se afundă în tălpile ei fără milă. În mâna stângă îşi ţine pantofii. Se îndreaptă cu paşi repezi către o ţintă, uitându-se periodic în urmă. Care este aceea? Şi unde se afla? Era urmărită?<br />
*<br />
Dimineaţa se anunţa mohorâtă. O palidă rază de soare străbătu pentru o clipă până la fereastra casei Andreei, dar se pierdu repede în inima Dorei. Ea stătea cu ochii aţintiţi spre norii negri ce se adunau deasupra precum nişte dragoni, gata de atac.<br />
- O să ploaie. Ca şi atunci. Ca şi în acea dimineaţă... Începu să plângă. Cristi o luă în braţe. Fata nu mai mâncase de cinci zile. Era slăbită iar pielea ei avea o culoare cadaverică, semănând mai mult cu o stafie decât cu o fiinţă umană. Se învinuia mereu pentru dispariţia Amaliei. Nu ştia nimic. Era moartă? Încă trăia? Unde era? O poate ajuta? Iar dacă da, cum? Se uita mereu la ştiri, în speranţa că îi va vedea faţa, chiar şi fără viaţă. Sau măcar trupul găsit spintecat în pădure, sau haina, orice. Doar să ştie unde este. Nici cu Herrmann nu vorbise din acea noapte. Îl sunase deseori, dar nu putea fi găsit. Parcă intrase în pământ.<br />
În acel moment, telefonul sună. Înima începu să o ia la goană. Nu se uită la număr. Îl înşfăcă de pe masă cu cea mai mare agilitate de care putea da dovadă.<br />
- Amalia? se auzi glasul Dorei.<br />
- Randolf Herrmann, din păcate, se auzi vocea calmă a bătrânului.<br />
- Trebuia să anchetaţi cazul iar dumneavoastră aţi dispărut! De ce nu vă faceţi treaba? Nu pentru asta sunteţi plătit? De ce nu o căutaţi? Era foarte nervoasă iar vena din apropierea tâmplei începu să-i zvâcnească ameninţător.<br />
- Vă rog, calmaţivă...<br />
- Nu-mi spune TU mie ce să fac! Nu-mi eşti tată! Şi nici Amaliei nu-i eşti! Şi mai bine dacă i-ai fi, măcar ţi-ai da interesul! Soneria sună. Andreea se duse să deschidă. Reveni în cameră urmată de încă o persoană. Şi dacă chiar ţi-ai dori să o găseşti, ai fi pe teren, adică la apartament sau aici, punându-ne întrebări! Şi cum la apartament nu poţi fi deoarece nu ai dublură de la cheie, ar trebui să fi aici! Iar cum tu...<br />
- Sunt aici! Vocea de bas o acoperi pe cea a fetei. Dora se întoarse dintr-o mişcare. Îl privi în ochi pe Herrmann, transformându-l în mintea sa în Sisif. Ochii lui, de un gri închis asemeni paltonului ce îl purta, nu se plecau în faţa osândei ce deja se aplica în imaginaţia fetei. Andreea aduse cafea şi pregăti câteva sandwichuri.<br />
Randolf observă că Dora nu se atinse de nimic. I se adresă lui Alex, ce stătea pe fotoliul din dreapta sa:<br />
- Am lucrat la multe cazuri de dispariţie şi mă întrebam mereu, cum mă întreb şi acum, de ce oamenii refuză mâncarea în astfel de momente. Băiatul se înecă. Dar stau şi mă gândesc: cred că e mai bine fără mâncare. De ce trebuie omul să mănânce? La ce ajută hrana? Putem trăi şi fără mâncare, chiar am arăta mult mai... şic, mai slabi, mai palizi – în unele cazuri chiar albi – ne dispar ochii, am sta culcaţi în... mă rog. Nimeni nu mai scoase vreun cuvânt.<br />
Într-un târziu, Dora sorbi din cafea şi mâncă un sandwich. Prietenii ei zâmbeau, mulţumindu-i în gând omului legii. Dar era întradevăr în slujba justiţiei? Cu el vorbi la telefon, îi recunoscu vocea, dar şi-a părăsit postul. Iar acest lucru nu este normal pentru un poliţist de gardă... După un timp, Randolf rupse tăcerea:<br />
- Dora, aş vrea să ştiu de ce ai luat laptopul Amaliei.<br />
- Poftim? Dar ea nu are laptop, încercă fata să ascundă.<br />
- Nu mă poţi minţii. Ştiu că are laptop. Iar acum se află pe fundul genţii tale de voiaj. Bărbatul se ridică şi se îndreptă către camera Andreei. În dreapta patului se afla bagajul Dorei. Gazda, asemeni prietenilor săi, îl urmărea cu răsuflarea tăiată. El scoase laptopul şi se uita ironic la fată. Reveniră în living. Îl puse pe masă şi îl deschise. Aparatul ceru parola. Dacă nu este al Amaliei, şi - fiind în bagajul tău, presupun că îţi aparţine - atunci pune parola, i se adresă Dorei. Ea ezită, dar după câteva minute butona încercând să spargă parola.<br />
Cum de ştiuse unde era laptopul? Şi de unde ştia că Amalia are unul? După un timp, în care nu reuşi să-l convingă că aparatul îi aparţine, Randolf introduse o parolă. Spre surprinderea tuturor, aceasta fusese acceptată.<br />
- Ce ştii despre viaţa personală a Amaliei? i se adresă Herrmann.<br />
- Nu prea multe, spuse Dora având capul plecat. Părinţii ei au avut un accident de maşină. Un timp a stat cu mătuşa sa, dar după aceea s-a mutat la bunici. A trăit în puf, i s-a asigurat totul, era întotdeauna prima... dar după mine, e cam ţicnită. El o privea nedumerit. Adică, este ciudată. Am auzit-o vorbind singură câteodată. Vorbea şi cu ploaia, îi împărtăşeşte sentimentele, o întreabă de sănătate... Spunea mereu că la timpul potrivit va veni cineva după ea... şi se pare că acel moment a sosit.<br />
- Ştii care este numele bunicilor?<br />
- Victor şi Helga Herrmann. Îi aruncă o privire omului din faţa ei. Cred că este o coincidenţă...<br />
- Nu există coincidenţe, spuse Randolf mai mult pentru sine. Presupun că tu ai spart parola, i se adresă lui Cristi. Unele programe sunt interzise de lege –el vru să protesteze – doar te-am anunţat. Ai găsit ceva... ţicnit?<br />
- A... Tot ce-mi amintesc este un site... Nu l-am şters. Este... Adică am citit câteva rânduri şi m-am convins că scriitoarea este ţicnită.... Era ceva cu penitenciarul... Aaa... Penitenciarul...<br />
- ...viselor, interveni Dora. Îi arătară pagina respectivă. Expresia de pe chipul bătrânului era gravă. Citea şi făcea diferite desene pe o coală de hârtie. Rămase tăcut mult timp, iar când se hotărâ să le vorbească, le ceru o hartă a oraşului. După ce o studie, se ridică şi plecă fară a le mai adresa vreun cuvânt. Lăsase în urma sa foaia desenată, laptopul deschis şi feţele celor prezenţi pline de uimire.<br />
*<br />
Este ora şaptesprezece. Şaptesprezece şi jumătate chiar. Peste şapte ore, totul va fi gata. Totul... pentru mine... Acum, când mă gândesc la viaţa mea, o asemui cu... o şaradă, cu un carusel, iar cursa mea se apropie vertiginos de sfârşit. Sau, de început? În fond, nu există sfârşit fara început şi nici invers. Totul este un întreg, iar eu mă aflu în centrul lui. Trebuie să ies. Trebuie să plec cât mai departe. Munţii se ridică în faţa ochilor mei, momindu-mă să le calc cărările, să adorm în vreo scorbură uitată de lume, să... Dar nu le pot satisface dorinţa. Nu. Ei sunt pe urmele mele, şi îmi cunosc mişcările. Trebuie să mă comport contrar aşteptărilor lor. Doar aşa voi scăpa. Doar aşa voi supravieţui.<br />
Le simţeam mereu răsuflarea rece în ceafă. Le puteam simţii chiar şi repulsia faţă de mine, dar, în adâncul lor, îşi doreau să fie în locul meu. Mă invidiau. Tânjesc mereu la ceea ce nu pot avea, la ceea ce nu li s-a permis. Tânjesc după fizic, după palpabil, după sentimente, după iubire... tânjesc după sânge care să le curgă prin vene. Se amuzau copios de fiecare dată când greşeam. Iar acum, se dau de ceasul morţii că nu mă găsesc. Dar ei nu ştiu ce înseamnă moarte... <br />
Orologiul din Piaţa Mare bate de optsprezece ori. Câţiva porumbei îşi iau zborul către turla bisericii ce se înalţă în zare. Mă dor picioarele, dar nu mă plâng. Mai bine să mă doară decât să fiu... Dar mai sunt şase ore. Şase ore în care să-mi caut o altă viaţă. Şase ore în care să o iau de la început. Şase ore... Dar cât de scurt poate fi acest timp, şi cât de repede se pot scurge în ocean aceste ore! Şase ore, doar şase... peste care va ploua.<br />
Norii se adună deja iar restul porumbeilor rămaşi să-şi caute de-ale gurii îşi iau zborul în căutarea unui adăpost. Chiar şi eu ar trebui să-mi caut unul. Dar în ce parte s-o apuc? Apartamentul este supravegheat. La fel şi Universitatea. Prin canale nu mă pot strecura şi nici chip de-a părăsi oraşul nu este – are oameni pe toate drumurile. <br />
În scurt timp, va ploua. Soarele îmi mângâie cu recile-i raze poate pentru ultima oară obrazul. Este trist. Aş vrea să-l prind de mână, dar nu pot. Se sperie de mine, se îndepărtează şi mă lasă... singură. În aer se simte izul prafului amestecat cu cel al râului din preajmă. Un sentiment de nelinişte pluteşte prin Piaţa acum părăsită.<br />
*<br />
Cei patru erau uimiţi. Abia plecă Randolf şi se înghesuiră să citească toată pagina şi să se uite la hârtia desenată. Iniţial, nu înţeleseseră ce vroia bătrânul să le comunice, dar cu cât citeau mai mult, cu atât li se luminară lucrurile.<br />
„Ştiu povestea aceasta de la mama mea, care o ştie de la mama ei, iar ea de la mama ei... – începea autoarea textului – şi tot aşa. Îşi are originile cu mii de ani în urmă. După unii, este doar o legendă, dar eu cred că este un fapt cât se poate de real. Zeul Tlaloc, după ce a adus cu sine ploaia pentru un popor ce în acel an făcuse nenumărate sacrificii umane, se odihnea în cetatea sa din munţi. Era ceaţă, iar zeului îi plăcea. Se plimba prin grădini în căutare unei flori anume. Spre surprinderea sa, ceea ce căuta nu se afla în cetate şi porni într-o călătorie. Într-un târziu, găsi pe culmile munţilor planta secolului ce trebuia să înflorească la următoarea lună plină. Tlaloc aşteptă momentul prielnic ca să o fure, dar planul îi fu dejucat de Mayahuel, protectoarea plantei. Pentru a-şi îndeplini dorinţa, o seduse. Ea căzu tentaţiei. A doua zi, când ea se trezi, observă lipsa lui Tlaloc, dar şi a plantei. Mayahuel şi-a părăsit casa şi a plecat, colindând mări şi ţări. Într-un final, s-a îndrăgostit de un muritor împreună cu care şi-a trăit restul vieţii, devenind muritoare. A născut o fată, dar i-a luat puterile, hotărând că viaţa omului de rând este mai fericită decât cea a zeilor.<br />
Consoarta lui Tlaloc, Chalchiuhtlicue, protectoarea lacurilor, râurilor şi izvoarelor, a aflat de la Coyolxauhqui, zeiţa lunii, cele petrecute în grădină. Se supără pe el şi se hotărâ să se răzbune. Cu trecerea timpului, Tlaloc află de existenţa unei fiice şi dori să o cunoască şi să o aducă la castel. Consoarta sa i-a stat în cale, iar în urma unei mari dispute, cei doi au apucat cărări diferite. El îşi veghea copila, îşi puse supuşii să o păzească zi şi noapte, dar niciodată nu putu s-o strângă la piept, deoarece Chalchiuhtlicue se împotrivea şi îi dejuca mereu planurile.<br />
Pentru ca să îşi poată aduce fiica la castel, aceasta trebuia să fie cel puţin semi-zeiţă. Dar, cum puterile i-au fost ferecate la naştere, visul lui Tlaloc nu se putea îndeplini aşa uşor. Totuşi, exista o cale. Trebuia să se îndeplinească un anumit ritual, care poate fi realizat doar o dată la o mie de ani, într-o noapte cu lună plină, la ora doisprezece. Se zice că şi în ziua de azi Tlaloc îşi caută copila. Din unele surse, dacă anul acesta Tlaloc nu îşi găseşte copila(sau cel puţin, nu îi găseşte descendenta) şi nu îi redă puterile, trebuie să aştepte încă o mie de ani pentru încă o şansă...”<br />
Se uitară stupefiaţi unul la celălalt.<br />
- Asta ar putea explica, dar nu cred că Amalia este fiica lui, spuse Andreea.<br />
- Eu cred că-i o vrăjeală! spuse Cristi. Adică, nu dovedeşte nimic! În primul rând, cum poate un zeu care cere sacrificii umane să supravieţuiască până în acest secol? Şi cum poate să mai existe această linie?<br />
- În orice caz, interveni Dora, trebuie să verificăm... Azi e lună plină. Amalia a dispărut. Se simţea urmărită. Apartamentul a fost o diversiune. Se uită pe foaia desenată. Doar podurile... a desenat poduri. Dar textul nu face referire la nici unul. Şi sunt încercuite...<br />
- Nu face referire, dar face aluzie... spuse Alex arătându-i un pasaj pe ecranul laptopului. Locuri păzite. Sunt opt poduri în oraş. Putem lua fiecare câte două. Dacă am merge cu bicicletele ar fi mai uşor.<br />
- Amalia nu este ţicnită, şopti pentru sine Dora.<br />
Puseră la punct un plan. Îşi procurară toate cele necesare: lanterne, sprayuri paralizante(pentru orice situaţie) şi staţii de emisie-recepţie. Îşi verificară bicicletele, iar când totul era în ordine, aşteptară noaptea.<br />
*<br />
Soarele a apus de câteva ore iar răcoarea învăluie oraşul precum o mantie de gheaţă. Furtuna nu s-a dezlănţuit încă. Nu m-a găsit şi mai am două ore. Aleile pustii se răsfiră înaintea mea precum plasa unui păianjen veninos ce abia aşteaptă să muşc momeala. Momeala... Dar care va fi aceea?<br />
Sunt într-un cartier periferic. Cel în care casele sunt părăsite. Foarte puţine mai au geamuri, iar uşile au fost arse. Au rămas doar zidurile de cărămidă iar, în unele locuri, zugrăveala se ţine cu dinţii de ele. Majoritatea acoperişelor au cedat, doar câteva îşi menţin cu străşnicie poziţia. Printre toate acestea, şobolanii se plimbă nestingheriţi.<br />
Totul e... ca un labirint. Un labirint al speranţei şi al morţii. Un labirint al zilei de azi şi a celei de mâine. Un labirint, unde doar conştiinţa poate supravieţui neatinsă de nici-o gheară. Un labirint...<br />
Deodată, liniştea tumultoasă a gândurilor mele este tulburată. Paşii unui străin – atât de monotoni, atât de calculaţi – se aud pe o alee. Ecoul lor îmi pătrunde-n inimă şi mă face să mă întreb: Cine? Această parte a fost abandonată cu ani în urmă. Doar cei fără casă stau câteodată aici, dar nu pentru mult timp. Iar aceşti paşi... sunt prea mecanici şi prea uşori pentru a fi ai unui om nevoiaş. Sunetul amuţi brusc. Poate a ajuns la o intersecţie... Dar nu. Porneşte. Cu paşi mai hotărâţi. Mai sonori. I se alătură o persoană. Acum ecoul este mai puternic. Trebuie să îmi găsesc o ascunzătoare.<br />
Fără să vreau, am atins o ţiglă. Aceasta pică şi se sparse. Pentru un moment, paşii s-au oprit, dar au pornit cu şi mai multă însufleţire. Erau din ce în ce mai aproape. Şi erau din ce în ce mai mulţi.<br />
Vin spre mine. Le aud paşii din toate colţurile. Mă încercuiesc şi nu-mi lasă cale de scăpare. Îmi prevăd toate mişcările. Cum e posibil? Mă refugiez într-o casă ce avea o bucată de carton în locul geamului. În dreapta intrării, un câine mort. Mirosul este îngrozitor. Îmi acopăr gura şi nasul cu mâna şi mă îndrept spre ultima cameră. Aici nu pot fi văzută din stradă, iar întunericul mă acoperă. Paşii se apropie mereu. Mă apropiu de uşa odăii. Vreau să văd cine mă urmăreşte. Sau poate nu pe mine mă caută. Poate... este doar o coincidenţă... Zâmbesc în sinea mea: nu există coincidenţe. Opt siluete, toate purtând paltoane gri, se plimbă prin faţa casei. Înaintez încă puţin, dar îmi dau seama că a fost o decizie proastă.<br />
La picioarele mele dormea un beţiv, care a simţit lovitura, iar câteva sticle goale s-au rostogolit. Cei de afară au sesizat zgomotul şi se repezesc spre intrare. Spre norocul meu, camera are o altă ieşire. Părăsesc imobilul şi încep să fug, cu opt persoane pe urmele mele.<br />
*<br />
- Este doisprezece fără douăzeci, spuse Andreea prin staţia ei. Aţi găsit ceva?<br />
- Nu. Dar mai avem timp. Poate se ascunde. Aţi verificat toate podurile? se auzi vocea Dorei.<br />
- Da, răspunseră la unison ceilalţi.<br />
- Staţi pe poziţii. Fiţi atenţi la tot ce mişcă. A verificat cineva podul din cartierul părăsit?<br />
- Este unul acolo? întrebă Alex.<br />
- Da. acum mi-am adus aminte şi eu. În orce caz, mă duc să-l verific. Sunt cel mai aproape de el.<br />
- Bine, spuse Andreea. Dar ai grijă de tine.<br />
Când Dora ajunse în cartierul cu pricina, se aştepta să fie linişte de mormânt. Dar era contrariul. Era gălăgie. Multe persoane fugeau. Sticlele se spărgeau. Murmurul râului încerca să domolească zarva, dar fără vreun rezultat. Stătu un timp în loc, concentrându-se asupra zgomotelor. Erau mai multe persoane. Cel puţin şase. Şi urmăreau ceva. Dar ce? Un junghi îi trecu prin inimă. Amalia.<br />
Începu să o strige. Se luă după urmăritorii ei şi încerca să ţină pasul. Nu putea. Erau prea multe curbe, iar bicicleta derapa. După un timp se trezi înconjurată de trei dintre urmăritorii colegei sale de apartament. Încercă să scape, dar o prinseră şi o legaseră. În drumul lor se treziră faţă în faţă cu Amalia ce fugea pentru a se salva. Cea din urmă o observă şi rămase împietrită câteva secunde – destul timp pentru ca urmaritorii ei să o încolţească.<br />
*<br />
- Proasto! îi şuier printre dinţi Dorei. Stăm spate în spate pe asfaltul jilav. Şase siluete au format un cerc iar acum ne păzesc. Ne urmăresc mişcările precum nişte şoimi ce aşteaptă tăcuţi... Doi vorbeau în şoaptă, pe pod. Şi-au terminat discuţiile, iar acum vin spre noi. Ne separă. Pe Dora o trag de păr. Pe mine mă iau de braţe. Mă duc în faţa unui bătrân, ce avea părul sur, lung, prins într-o coadă la spate.<br />
- Ştiam că nu erai de încredere, răcni Dora cu disperare. Pe faţa bătrânului apăru un zâmbet satisfăcător<br />
- Randolf Herrmann – el făcu o plecăciune – sau mai bine zis, Tlaloc!<br />
- Văd că ţi-ai făcut bine temele, îmi răspunde acesta, şi deci ştii ce vreau. Presupun că ştii şi cum pot obţine ceea ce vreau, ritualul...<br />
- Nu voi rosti cuvintele! Îl privi pe cel ce o ţinea de păr pe Dora. Acesta scoase un pumnal din aur şi îl rezemă de gâtul fetei.<br />
- M-am gândit şi la asta. Ori tu, ori ea. Ce alegi? Mă smucesc din strânsoarea celui ce mă ţine captivă. Tlaloc pare mulţumit. Mă îndrept spre pod, dar mă opreşte. Acolo e bine. Încă un pas şi... Paznicul Dorei o strânge pe aceasta de păr. Ea ţipă.<br />
Luna se lasă admirată de ochii mei ce se ridică rugători în sus. O contemplu şi încerc să-i simt prezenţa. Închid ochii. Mă cufund într-un sentiment de solitudine sfâşietoare. Astrul parcă îmi zâmbeşte.<br />
- Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc prezenţa zeilor! Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc puterile zeilor! Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc prezenţa lui Mictlantecuhtli acum! Vântul începe să bată cu putere. Râul este din ce în ce mai zgomotos. Luna îşi revarsă razele cu şi mai multă dăruire. Mictlantecuhtli, te invoc! Mictlantecuhtli, te invoc! Mictlantecuhtli, te invoc! Între mine şi Tlaloc se formează un con de nisip. El este concentrat asupra apariţiei. Profit de ocazie. Chalchiuhtlicue te invoc! Coyolxauhqui, te invoc! Mayahuel te invoc! Râul seacă. Luna se stinge. Totul rămâne în beznă. Un cântec de leagăn se aude din străfundurile pământului. Cer puterile zeilor, cele ce mi-au fost luate la naştere. Cer protecţia astrelor, ce mi-a fost negată. Cer controlul timpului, al spaţiului şi al dimensiunilor. Cer înţelepciune şi cunoaştere. Aleea se luminează. Luna a coborât pe pământ. Norii acoperă cerul. Se aud tunete. Sunt din ce în ce mai sonore. Tlaloc este nervos.<br />
Un fulger a căzut. Podul s-a rupt în două. De nicăieri apar valuri de apă ce-i îneacă slujitorii. Dora este în siguranţă, în braţele Mayahuelei. Forţele se dezlănţuie. Mictlantecuhtli fuge din faţa urgiei. Iar eu, primesc ceea ce mi-a fost refuzat, ceea ce mi-a fost interzis.<br />
Începe să-mi fie din ce în ce mai cald. Un corp de lumină se apropie de mine. Nu este Luna, ci altceva, altcineva. Mă prinde de mână şi mă conduce printre cei aflaţi pe alee. Zeiţele l-au încolţit pe Tlaloc, iar acesta nu găseşte vreo cale de scăpare. Dora priveşte scena, nevenindu-i să creadă. Îi şoptesc la ureche“Adio.” iar Mayahuelei “Mulţumesc.”<br />
Îmi întorc privirea către drumul alb ce se aşterne şi spre ghidul meu. Zgomotele se estompează. Lumina devine din ce în ce mai puternică. În curând, voi fi liberă, într-o altă dimensiune.Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-82981595636094378172010-04-15T13:34:00.001+03:002010-04-15T16:49:39.484+03:00Cenaclul online 4Joi, 15 aprilie 2010, ora 22, la cenaclul online discutăm despre proza foarte tinerei Andra Pavel (Ada Kiss). Textul îl aveţi aici, discuţiile, ca de obicei, vor fi pe blogul <a href="http://luciaverona.blogspot.com/">Luciei Verona</a>.<br />
<br />
<div style="text-align: center;"><b>Andra Pavel</b></div><div style="text-align: center;"><b><br />
</b></div><div style="text-align: center;"><b>Fugind de realitate</b></div><br />
<br />
Îi văd. Sunt părinții mei. Și-mi fac cu mâna! Dar nu pot să ajung la ei; sunt prea departe, între noi fiind o mare largă – ar fi trebuit să învăț să înot atunci când mi se propusese…<br />
<br />
Încă mă uit la ai mei când, dintr-o dată, văd ceva în spatele lor, dar nu-mi dau seama ce. Știu că se îndreaptă spre ei; vreau să strig, să-i avertizez, dar, deși deschid gura, nu articulez niciun sunet. Așa că rămân nemișcată, privind cum imaginea lor devine transparentă, apoi dispare.<br />
<br />
– Nu! am strigat, sărind din pat. Mi-am pus instinctiv mâna peste gură. M-am băgat înapoi în pat, ascunzându-mă sub pătură, și am început să plâng. Fir-ar ale naibii de vise idioate! Nu le mai suport! Îmi<br />
<br />
arată în fiecare noapte ceva ce știu: ai mei au murit. Nu ca într-un joc, așa cum visasem în noaptea asta – nu trebuia sa fi jucat „Prindeți Bănuții”, pe computer, cu Dalia aseară –, dar au murit, iar eu am rămas, ca să trăiesc într-un nimic.<br />
<br />
Am șaptesprezece ani și sunt tot în centrul ăsta idiot; evident că nimeni n-a vrut să adopte o adolescentă, cu grave probleme de atitudine! Stau în cameră cu șapte pici, care nu rămân mai mult de o lună pe aici, căci sunt adoptați mereu. Fac curățenie, ajut la mâncare, fac temele cu ei. Și merg la școală. Asta nu înseamnă că îmi place. Mai ales pentru că sunt orfană, dar nu numai, toți colegii (aproape) se uită la mine ca la felu' paișpe! Învăț bine, dar n-am medii mai mari de șapte, pentru că mereu comentez la ore sau arunc cu pixul după vreun fraier de prin clasă. Oricum, am cele mai mari medii din orfelinatul ăsta, așa că fac mereu pe meditatoarea și îmi place. Mă gândeam să devin profesoară, dar știu că e doar un vis. Habar n-am ce voi face anul viitor, când mă vor da afară, pentru că împlinesc optsprezece ani. Aș putea să mă angajez, dar trebuie să renunț la școală de pe acum ca să-mi găsesc de lucru. Trebuie să strâng și niște bani pentru a avea unde să stau.<br />
<br />
„Oare cât o fi ceasul?” mă întreb, văzând că e încă întuneric. Bâjbâi până-mi găsesc telefonul pe noptieră – l-am câștigat la un concurs de eseuri, iar creditul mi-l reîncarc din bursa pe care o primesc, datorită faptului că sunt orfană; o bursă de nimic, de altfel, dar ce să mai zic… E ora șase; abia peste jumătate de oră ar trebui să ne trezim. Încerc, fără succes, să adorm.<br />
<br />
Pentru că mă învârt de pe o parte pe alta fără încetare, decid că ar trebui să mă ridic din pat și să cobor; poate o ajut pe doamna Stone să facă micul dejun și pachetele pentru cei mici. M-am ridicat și am înjurat pe înfundate când am intrat cu genunchiul în piciorul patului. Mi-am pus papucii și am ieșit din cameră. Lumina de pe hol a dat năvală în cameră și am zâmbit: Greg, un băiat de vreo opt ani, iar căzuse din pat și acum dormea cu capul pe papucii vecinei, cu un picior încă în pat și cu o mână agățată într-o gaură dintr-un colț al cearșafului. La baie, m-am spălat repede pe față și pe dinți, mi-am pieptănat părul șaten, drept, și l-am prins într-o coadă lejeră. Mi-am luat halatul, agățat într-un cui pe ușă, și am coborât scările.<br />
<br />
Tocmai coboram ultima treaptă, când am auzit-o pe doamna Blake, directoarea – dacă asta e de fapt funcția ei – orfelinatului, vorbind cu cineva în camera de zi, o încăpere imensă unde, în general, ne petrecem zilele. Am rămas cu piciorul în aer, deasupra treptei, ascultând. Nu e frumos, dar n-ar fi politicos nici să dau buzna.<br />
<br />
– Vă spun, e cea mai grijulie fată de aici. Nu ar face nimic de genul acesta, spuse doamna, pe un ton ce se dorea a fi relaxat.<br />
<br />
– Sunteți sigură că vorbim despre aceiași persoană? întrebă un bărbat, a cărui voce nu am recunoscut-o. Am impresia că mă luați peste picior.<br />
<br />
– Domnule Gray, nu-mi subestimați influența. Acuzațiile pe care i le aduceți Soniei sunt lipsite de sens.<br />
<br />
Când mi-am auzit numele am tresărit, făcând lemnul de sub picioare să scârțăie, așa că doamna s-a întrerupt. Cred că s-au uitat amândoi spre hol – cel puțin așa am simțit – și și-au dat seama că era cineva, căci, după o clipă de liniște, a reluat:<br />
<br />
– Cred că ar fi mai bine să plecați acum. Și stați departe de ea. Bărbatul nu a răspuns, ci s-a îndreptat spre ușă. Am rămas înghețată pe trepte, în fața ușii, dar polițistul a ieșit repede, fără să mă observe. Ce naiba căuta poliția aici? Și ce avea cu mine? N-am făcut nimic în ultima lună.<br />
<br />
Am auzit din camera de zi un scaun scârțâind – probabil se așezase doamna; apoi și-a dres vocea, vrând să-mi zică să nu mă mai ascund. Am coborât și ultima treaptă și m-am oprit în ușa camerei, cu privirea în pământ.<br />
<br />
– Bună dimineața, am șoptit. Urma să mă certe iar, eram sigură, așa că de ce să mă prefac că nu-mi auzisem numele rostit de un polițist?<br />
<br />
– Bună dimineața și ție, zise doamna, oarecum distrată. Mi-am ridicat privirea, ca s-o văd zâmbind. Așa matinală? continuă ea.<br />
<br />
– Da. M-am gândit că, de vreme ce nu mai pot dormi, aș putea să ajut la treburile de dimineață, am răspuns confuză.<br />
<br />
De ce era fericită, nu înțelegeam; sau poate încerca doar să nu mă sperie pe mine și, dacă asta făcea, avusese exact efectul contrar.<br />
<br />
– Bine atunci. Doamna Stone e în bucătărie. Am dat din cap, întorcându-mă spre bucătărie. Sonia? mă strigă ea.<br />
<br />
Am rămas înghețată în mijlocul holului. Acum avea să-mi spună să-mi fac bagajele și să plec, pentru că polițiștii nu sunt tocmai o reclamă favorabilă pentru ea.<br />
<br />
– Da? am zis, încet.<br />
<br />
– Ești drăguță să-mi aduci o cafea? Am răsuflat ușurată.<br />
<br />
– Sigur, doamnă.<br />
<br />
Și asta a fost tot. Mi-am bătut toată dimineața capul să-mi dau seama ce făcusem, de ce mă căuta poliția și de ce nu-mi zisese doamna nimic.<br />
<br />
Primele ore au fost la fel de plictisitoare ca de obicei, iar în pauza de masă am ieșit în curtea școlii și, cocoțată pe o bancă, cu ochii închiși, am lăsat soarele timid de februarie să mă încălzească.<br />
<br />
– Gabe ne-a dat în gât, zise Cris pe un ton plat, din spatele meu. Am deschis ochii și m-am uitat la el. Razele se reflectau aurii în buclele lui dezordonate. I-am făcut semn să se așeze.<br />
<br />
– Cu ce ocazie? am întrebat, închizându-mi iar ochii; voiam să simt căldura mângâindu-mi pielea albă.<br />
<br />
– L-au prins gaborii aseară la Jarry's; se îmbătase ca un porc…<br />
<br />
– … ce e, l-am întrerupt.<br />
<br />
– Și când și-a revenit, continuă fără să reacționeze la intervenția mea, a scuipat tot ce știa. Prostul!<br />
<br />
– Și pe mine de ce? am gândit cu voce tare.<br />
<br />
– Păi idiotu' a zis de toți care au luat vreodată de la el.<br />
<br />
– Cred că jumătate de liceu a primit „vizita” vreunui polițai azi, am șuierat. Mă enervasem pe fraierul ăla; luasem o țigară o singură dată, acum vreo trei luni, și mi se făcuse atât de rău de la ea, încât am jurat că nu mai pun mâna pe droguri.<br />
<br />
– Ce vizită? întrebă el, întorcându-se cu tot corpul spre mine.<br />
<br />
– A fost unu' pe la centru de dimineață; cred că era șase și ceva.<br />
<br />
– Pe bune? Era chiar surprins de ce-i spusesem.<br />
<br />
– Ce, la tine n-a venit?<br />
<br />
– Nu… Hei, Ana, ia vino! îi strigă el roșcatei care se hlizea cu vreo trei tipi din echipa de fotbal în capătul aleii. Pe lângă faptul că făcuse rondul pe la toți fotbaliștii care trecuseră prin sala de sport a liceului, era și clientă fidelă de-a lui Gabe.<br />
<br />
– Ce-i? întrebă ea, cu un oarecare dispreț. Nu ne suferea, dar mai dădea de noi prin camera de internat a lui Gabe.<br />
<br />
– Te-a vizitat vreun polițist în ultima vreme?<br />
<br />
– Nu, slavă Cerului! Mai are tupeul să vorbească de Divinitate! Spurcata! Da' de ce?<br />
<br />
– Așa, zise Cris repede, fluturându-și mâna prin aer. Ea a ridicat din umeri și s-a întors la „compania” ei.<br />
<br />
– La naiba! Cum de m-au nimerit ăștia tocmai pe mine. Fir-ar!<br />
<br />
Cris consumă de când a apărut Gabe, emigrant ilegal din Mexic, la școală; roșcata la fel. Și ei mă nimeriseră pe mine! De parcă nu aveam o groază de reclamații că speriem clienții la Tipton, pentru că stăm peste drum de restaurant și facem gălăgie.<br />
<br />
– Să-i ia naiba.<br />
<br />
– Tu să taci! Că tu ai casă și ai tăi nu te-ar da afară, că-și strică imaginea, i-am zis, destul de tare încât să întorc câteva priviri. Dar nu-mi păsa – eram prea furioasă și îngrozită.<br />
<br />
N-am continuat, deși știam exact ce să zic. De-asta nu vorbesc când sunt nervoasă, că mă ia gura pe dinainte și zic prostii. Cum n-am vorbit cu Ana, puteam să tac și acum. Dar n-am făcut-o, iar Cris se simțea jignit.<br />
<br />
– Nu la asta mă refeream, am șoptit, încercând să mă scuz. Doar că… pe doamna Blake n-o împiedică nimic să mă dea afară.<br />
<br />
– Vii la mine.<br />
<br />
– Sigur, am pufnit. Ți-ai luat apartament și eu nu știam? Mă privi perplex. Ne-ar da ai tăi afară pe amândoi. Nu merit osteneala.<br />
<br />
– Ba da, șopti. Am ridicat din sprâncene.<br />
<br />
– Iar începi?<br />
<br />
– Bine, gata, se scuză repede.<br />
<br />
Iar făcea referiri la dragostea lui pentru mine. Faza era că eram singura care nu-i cedase blondului cu ochi albaștri, băiat de bani-gata, cu mai mulți bani de buzunar decât tot ce-mi trecuse vreodată, adunat, prin mână.<br />
<br />
– Hai în clasă; iar întârziem, i-am spus, ridicându-mă.<br />
<br />
Pe hol, tocmai se sunase și toți erau ca muștele, încercând să ajungă la clasele lor. S-a auzit un zgomot din interfon – semn că directorul voia să ne vorbească – și mi-am auzit numele strigat.<br />
<br />
– Vin cu tine, a zis Cris.<br />
<br />
– Ar fi mai înțelept să te duci la oră, i-am sugerat, cu subînțeles. A dat din cap și a plecat spre clasă.<br />
<br />
Eram sigură că era un polițist sau ceva asemănător. Și, așa cum mi se întâmplă des, am avut dreptate. Directorul stătea la biroul lui, încordat, de parcă avea ace pe scaun; un polițist era în picioare, privind pe geam.<br />
<br />
– Bună ziua, am salutat formal când am intrat. Tipul în uniformă s-a întors spre mine. Am fost puțin surprinsă să văd că nu era cel de dimineață. Acesta era mai bătrân, parcă, și mai scund decât celălalt. Era, oricum, un gabor.<br />
<br />
– Domnișoara Brown? întrebă el.<br />
<br />
– În persoană, am răspuns, ironică. Ar fi trebuit să mă abțin, dar n-am putut. El a zâmbit; nu știu sigur dacă era de bine sau de rău.<br />
<br />
– Luați loc, mă îndemnă directorul.<br />
<br />
– Mai bine nu; nu vreau să întârzii prea mult la oră, m-am scuzat. S-a întâmplat ceva? M-am întors spre polițist. El se uită spre scaunul din fața biroului. Dacă era cineva acolo, nu-l văzusem din cauza spătarului înalt. Dar acum, uitându-mă la picioarele scaunului, l-am văzut. Avea pantaloni de costum și pantofi negri. Ăsta cine mai era?<br />
<br />
– Sonia, zise tipul ascuns, am vrut doar sa-ți aducem la cunoștință că am mai aflat câte ceva. Pentru binele tău, vezi-ți de treburile tale.<br />
<br />
M-am enervat imediat. Nu suport ca un necunoscut să-mi vorbească de parcă m-ar ști de o viață și nici când alții decid ce e „spre binele meu”. Am strâns pumnii și am tăcut.<br />
<br />
– Cred că ți-ai dat seama de asta și mai devreme, continuă vocea. Acum realizam că tipul ăsta era cel care venise la centru de dimineață. Am aprobat din cap, deși știam că nu mă poate vedea; dar nu intenționam să deschid gura.<br />
<br />
– Hai, du-te la oră! zise, fluturând mâna prin aer. Am salutat și am ieșit, trântind ușa în urma mea, fără intenție; sunt oricum sigură că ei n-au interpretat așa.<br />
<br />
***<br />
<br />
– Deschide nenorocita asta de ușă! îi strigam lui Gabe de pe hol, bătând cu pumnul în ușă. A deschis brusc și am rămas cu mâna în aer, în dreptul feței lui. M-a prins furios de încheietură și m-a tras înăuntru.<br />
<br />
– Ce vrei? întrebă obosit, așezându-se în pat.<br />
<br />
– De gabori aveam eu nevoie! m-am răstit.<br />
<br />
– Nu mai țipa. Ce gabori?<br />
<br />
– Cam ăia de te-au tras de limbă aseară la Jerry's, am zis ironică și plină de nervi.<br />
<br />
– Care gabori?!? Ce naiba, face pe prostu'?<br />
<br />
– Păi mi-a zis Cris…<br />
<br />
– Ce dracu' vrea și ăla? m-a întrerupt. N-a fost niciun polițai.<br />
<br />
– Dar a fost la mine de dimineață și la școală în pauza de masă, am constatat, confuză. Dacă nu el le zisese, de unde știau de mine? Sau de ce?<br />
<br />
– Cu cine-ai vorbit aseară? Și de unde știe Cris de poliție?<br />
<br />
– A venit azi, dar nu i-am dat nimic; i-am zis că m-au prins ăștia și că nu mai fac nimic o vreme.<br />
<br />
– Bine… Totuși, poliția? Să fiu a naibii dacă înțeleg ceva!<br />
<br />
– De cine naiba zici mă? Cum arată? E posibil să-l cunosc.<br />
<br />
– E înalt, brunet… Da' nu l-am văzut prea bine! A ridicat din umeri. Stai! am sărit. S-a prezentat ca „Domnul Gray” azi de dimineață.<br />
<br />
– Ha! făcu el. Mafiotu'. Nu e polițist; de fapt este, dar e prea implicat în altele ca să-l poți considera om al legii.<br />
<br />
– Ce e?!? M-a amenințat!<br />
<br />
– Stai calmă!<br />
<br />
– Stau pe naiba! Ce vrea de la mine? Și de unde mă știe?<br />
<br />
– Te-o fi văzut ieri, când ai ieșit de la mine, zise, zâmbind cu subînțeles. Nu vrei să stai și azi?<br />
<br />
– Du-te dracu'! am spus și am vrut să ies. El a sărit din pat și m-a prins de mână. Mă trase înapoi și-și lipi buzele de ale mele.<br />
<br />
Of… Ce-aș vrea să mă desprind de el și să-i lipesc și-o palmă. Dar știu – cum, de altfel, știe și el – că nu pot să stau fără să-l văd nici măcar o zi. N-o s-o recunosc vreodată; faptul că nu mă îndepărtez de el cred, totuși, că o demonstrează.<br />
<br />
– Trebuie să ajung acasă, am îngăimat, fără convingere. Mi-a dat drumul și am ieșit din cameră fără niciun cuvânt. Trebuia să fug; nu vreau nicio dependență, iar el e un drog al naibii de bun.<br />
<br />
Holul lung și îngust era slab luminat – un singur geam în capăt.<br />
<br />
Mai aveam trei pași și ieșeam din clădirea aceea mică și, în ultima vreme, ispititoare, când m-am simțit prinsă de încheietură și trasă într-o încăpere. Polițistul m-a lipit de perete, strângându-mi umerii.<br />
<br />
– Lasă-mă! am țipat, încercând să mă eliberez. A dat nemulțumit din cap.<br />
<br />
– N-ai decât să țipi, nu te aude nimeni. Iar fraierul ăla nu va ieși din cameră curând.<br />
<br />
Nu reușeam să scap, așa că am renunțat și mi-am sprijinit capul de peretele rece, privindu-l cu ură direct în ochii lui negri.<br />
<br />
– Ce vrei? l-am întrebat.<br />
<br />
– Trebuia să te fi dus acasă când ai avut ocazia.<br />
<br />
– Mă duc acum, am replicat, fără să-mi iau ochii de la el. Nu-mi venea nici mie să cred cât curaj aveam.<br />
<br />
– Mda. Nu te duci nicăieri. Te-am prins, ești a mea, zise, zâmbind mișelește. Îmi venea să-i dau un cap în gură, dar am rămas nemișcată.<br />
<br />
– Ce vrei tu de fapt? am repetat întrebarea, ridicând o sprânceană; încercam să stau calmă. N-a răspuns, dar se pregătea să o arate. S-a aplecat și m-a sărutat, prea brusc să pot realiza. Fir-ar! Are un gust teribil!<br />
<br />
Am încercat zadarnic să-l dau deoparte, în timp ce buzele lui îmi dădeau fiori, „lipite” pe gâtul meu. Am început să mă gândesc că poate interacțiunea mea îi plăcea, așa că am rămas nemișcată, prinsă între perete și corpul lui bine-făcut, dar care-mi provoca greață.<br />
<br />
S-a auzit un zgomot dinspre ușă: îngrijitorul tocmai își trântise găleata, cu două mături în ea, vrând să ne distragă atenția. Profitând de momentul de neatenție al Mafiotului, l-am călcat tare pe picior și am reușit să scap din strânsoarea lui. Am sărit în fugă peste găleată – mulțumiri omului cu mătura! – și am țâșnit afară din clădire. Am dat peste vreo trei inși în fuga mea, dar nu m-am oprit decât atunci când am ieșit pe bulevardul principal.<br />
<br />
Nu mă mai urmărea. Sau cel puțin așa speram.<br />
<br />
Deși se întunecase, mă plimbam încă pe stradă; mi-era tramă că mă aștepta în fața casei sau… Cine naiba ar fi știut?<br />
<br />
Tot nu înțelegeam ce avea cu mine. Era clar că îl supraveghease pe Gabe; poate idiotul avea vreo datorie la Mafiotu' și ăsta voia să se răzbune pe el prin a-mi face mie rău. Sau poate era doar un nebun afemeiat. Oricum ar fi fost, eu nu ieșeam bine.<br />
<br />
– Hei, ce faci? Replica m-a făcut să revin la realitate și să realizez că lângă mine tocmai ajunsese Cris. Chiar de el speram să nu dau!<br />
<br />
– Bine, am răspuns sec.<br />
<br />
– Nu trebuia să ajungi repede acasă? întrebă el, ironic.<br />
<br />
Așa îi spusesem când am terminat cursurile la ora patru și mă îndreptam furioasă spre cămin, unde stătea Gabe.<br />
<br />
– Schimbare de plan, am zis, privind în urmă – mi se păruse că mă urmărea cineva.<br />
<br />
– Ce-ai? se uită și el înapoi.<br />
<br />
– Poate ar trebui să te duci tu acasă. Serios. Nu voiam ca tipul ăla să-l vadă cu mine; începusem să țin la Cris. A dat dezaprobator din cap; evident…<br />
<br />
– Pe-aici, am zis, cotind spre stânga pe o alee. Dacă treceam de ea, ajungeam pe strada lui și l-aș fi trimis acasă.<br />
<br />
Eram la mijlocul străduței când am auzit pași în urma noastră, apoi am văzut pe cineva așteptând în partea cealaltă. I se vedea doar silueta, dar eram sigură că era polițaiul ăla, sau ce naiba era el. M-am oprit, dar Cris a realizat prea târziu și s-a oprit exact în fața lui.<br />
<br />
– Ce ți-am zis eu să faci? întrebă Mafiotu', ivindu-se în lumina palidă a unei ferestre de la etaj. Tipul din spatele meu și-a întins brațele în jurul meu, prea repede, căci am apucat doar să scot un țipăt. Cris și-a încordat pumnul și a încercat să i-l administreze lui Gray, care s-a ferit; Cris, în schimb, n-a fost așa rapid când și-a primit un pumn în nas.<br />
<br />
– Lasă-l! am strigat, zbătându-mă să scap de maimuțoiul din spatele meu. Mafiotu' s-a uitat zâmbind la mine, înainte să-l lovească din nou pe Cris, care a căzut în genunchi.<br />
<br />
Am încercat o ultimă variantă, sperând că astfel îl voi scăpa pe Cris și voi atrage atenția asupra mea. Am ridicat piciorul și l-am izbit cu putere pe tipul care mă imobiliza – n-aveam tocuri înalte, dar talpa era puțin ascuțită; a scos un „Au!” și mi-a dat drumul. Am fugit în direcția opusă lui Gray, nu înainte de a-i arunca o privire și să văd că planul meu funcționase. Îl simțeam fugind în urma mea și când era să dărâm o femeie pe stradă și când am fugit prin fața unei mașini, care m-a claxonat strident. Am intrat pe o altă alee, mult mai lungă; se auzeau, cu tot cu ale mele, trei perechi de pași – doar nu venise și Cris! Dar n-aveam timp să mă uit înapoi; trebuia să încerc să fiu mai rapidă decât Mafiotu'.<br />
<br />
Cum dracu s-a nimerit ca aleea să fie închisă de un gard pe care l-am văzut prea târziu?! M-am oprit brusc; tot ce mai aveam de făcut era să aștept să mă ajungă și el în câteva clipe și să văd cum voi scăpa de data asta. În secunda următoare însă, își strângea brațele în jurul meu. Am țipat, văzându-l pe maimuțoi cum îmi bagă un ac în mână. Am mai dat din picioare prin aer câteva clipe; deja amețisem și vedeam în ceață. Ce naiba îmi băgase ăla în vene? Apoi am închis ochii și am rămas în întuneric.<br />
<br />
Simțeam din când în când că sunt în mișcare, mai auzeam voci, dar nu cred că am reușit să mă mișc sau să zic ceva, căci tot corpul meu părea deconectat de creier.<br />
<br />
Ce Dumnezeu?!?...<br />
<br />
***<br />
<br />
Am deschis ochii. Același tavan pătat al camerei mele; același miros de igrasie. Mă simțeam amețită și mi-era sete. Am vrut să mă ridic, dar n-am reușit; mă dureau toate părticelele corpului meu.<br />
<br />
Am rămas întinsă pe pat.<br />
<br />
Oare ce se întâmplase? Am visat? Nu înțelegeam de ce nu mă trezise nimeni; după lumina care invada camera, era aproape prânz. Să fi fost realitate… De ce m-au adus înapoi? Sau cum am reușit să scap – de fapt, cine a reușit să mă scape? Oare cum se simțea Cris? Speram că l-au lăsat în pace.<br />
<br />
Aș fi putut să mă ridic, să aflu ce se întâmplase. Dar n-am făcut-o. Mai bine să sper că a fost un vis decât să știu că a fost realitate – măcar încă cinci minute.<br />
<br />
<br />
<br />
Scurt CV<br />
<br />
<br />
Nume: Andra Pavel<br />
<br />
Liceu: Colegiul Național Vlaicu Vodă (Curtea de Argeș)<br />
<br />
Vârstă: 16 AniLucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-33539353375360036302010-04-08T00:01:00.000+03:002010-04-08T00:01:16.834+03:00Cenaclul de joi seara-3Joi 8 aprilie la ora 22 va fi o nouă întîlnire a cenaclului online. Avem textele unor autori foarte tineri - Adrian-George Matus din Satu Mare, 19 ani şi James R. Blaisse, pentru prieteni Răzvan, din Curtea de Argeş, 16 ani. Discuţiile vor avea loc, ca de obicei, pe blogul <a href="http://luciaverona.blogspot.com">Luciei Verona.</a><br />
<br />
Iată, în continuare, textele.<br />
<br />
<b>Adrian Matus - poezie şi proză</b><br />
<br />
Viermi<br />
<br />
în intangibila privire găsesc o <br />
întreagă lume ce încearcă să-ţi <br />
spună, să ne spună de fapt (pe sub preşul unde doarme pisica) <br />
despre ce vrei să răsfrângi, într-o aşteptată <br />
moarte clinică a tuturor <br />
celor care trist, răsfoiesc <br />
o scrisoare, un mail, un chat. <br />
poate azi, de azi începând renunţ la piele, <br />
la mâini, la haine şi la materie. voi arunca <br />
apă, dizolvând cărămida, iar viermii, ai tăi <br />
viermi vor sări din noapte. <br />
<br />
stelele vor reuni albiturile noastre <br />
şi visele vidrelor vânate vineri şi <br />
vom vrea vremurile vechi, dar uite <br />
suntem doar martori muritori mistificând <br />
materia. <br />
viermii şi vidrele vor sări din noapte, <br />
eu voi renunţa la piele, <br />
tu la viermi, <br />
cerul la stele, <br />
şi vom privi în sec, albastrul cerului (sau <br />
negrul, de va fi noapte?).<br />
<br />
Geografie<br />
<br />
şi dacă mi-este o teamă de alba stare <br />
a temerilor de stare, <br />
de umila sărăcească stare şi <br />
de starea lichidă, <br />
<br />
ar trebui, să <br />
sting cumva un vis ascuns în explozia solară <br />
a nimănui, să <br />
zbier radiaţia solară şi să <br />
sper la un înger care poate îmi aduce <br />
în chip nemijlocit vederea. <br />
<br />
Grijulii suntem noi, ascunşi de atmosfere <br />
de tainice straturi care <br />
ne împământenesc, ne trag <br />
mai jos, tot mai jos, culminând <br />
cu acea forţă de Newton. <br />
<br />
Dorim să trăim veşnic, dar nu putem <br />
decât dacă ardem pentru o secundă...doar atunci putem şti <br />
de vai, <br />
acea stare, <br />
doar atunci vom fi în stare, <br />
să nu mai fim într-o lichidă stare, ci <br />
gaz pur, <br />
vid, <br />
fără sens, desigur. <br />
<br />
Vid topit în materie<br />
<br />
timid,sunt păşit în ziua a cărei deşteptare <br />
o sună un ceasornic al <br />
vânătului timp neatins <br />
de simplitatea neajunsă a serii de noiembrie, <br />
de început de lume. <br />
<br />
un copil îşi bucură a sa fericire <br />
legânându-se într-un mall al reclamelor: îşi strigă <br />
al său daimon: <br />
doar el, doar el e fericit! <br />
deşi, ştim, îl aşteaptă sicriul ce va <br />
lua locul căruciorului. <br />
<br />
trist, îmi sting eşecul într-o notă gravă a unui <br />
pian al cărui sunet îl cunoaştem de mult timp: <br />
şi totuşi, aceeaşi oscilaţie, altă gravură <br />
a timpului nostru. <br />
cerem sfaturi în lumi anexe, pe care <br />
le distrugem în timp ce ele gravitează în jurul <br />
unui alt centru. praful cade, iar noi privim <br />
şi aşteptăm iubirea <br />
dintr-o lună ceţoasă <br />
sau inelele nearse ale lui Saturn. <br />
<br />
şi putem răcni asemeni covrigilor, care au în <br />
coadă câini, desigur. <br />
cânta în vidul spaţial, care ia loc <br />
albastrului din cer. <br />
<br />
Înger<br />
<br />
şi dacă putem deschide un impertinent, <br />
fericit şi disonantic sens acestui <br />
visător ce ne roagă urlător să <br />
ne întoarcem spre maestrul ce ni l-a trimis. <br />
spirit de începător heruvimic, <br />
cu aripi de aur, grele de atâta ceaţă şi <br />
gudron condensat, <br />
lovit cu capul de asfalt <br />
bătut în faţa eşafodului comunal. <br />
<br />
şi dacă un impertinent ar putea fericit <br />
găsi filosoful trântit într-o garsonieră a <br />
nevanităţii, rupt <br />
şi cu haina grea, cu <br />
fire smulse şi fără dinţi în gură. <br />
ştie, sunt grele aripile de aur, <br />
trebuie săă ne curăţăm praful de maşină <br />
şi să mergem desculţ <br />
prin câmpia plină de corbi <br />
unde sunt aruncaţi executaţii eşafodului <br />
comunal. <br />
<br />
Sephiroth modern<br />
<br />
Grija arşilor de pe rug prăvăliţi în <br />
mod spasmodic în luturi neîntinate de soare, <br />
nearse de foc şi <br />
jurăminte cavalereşti este doar spre un fals <br />
Sfânt Graal. <br />
E echilibrul care hrăneşte <br />
retina cu culori netopite de hulă, <br />
cel ce dă deşertului un vânt mult prea sec <br />
pentru a-l topi de gheţarii neiviţi; <br />
e şi balanţa Judecăţii care ştie dacă <br />
muribundul a preacurvit sau a luat mită de la <br />
instituţiile etatizate... <br />
<br />
Ape ce topesc în ele sentimente, nu cad <br />
de-a valma într-o neuniformă moarte. <br />
La fel ca sodomiţii, merităm din plin poate <br />
pedeapsa raţională a înţelepciunii <br />
lui Solomon <br />
care împarte <br />
fiul între două mame. <br />
iar universul care are o logică ce fisurează atomul centralelor <br />
în alte mii de universuri unde visul e mai real decât <br />
tot ce simţim în faţa hârtiei albe sau pe peretele <br />
inimii camerei ascunse. <br />
<br />
Abia apoi stăm şi privim o inteligenţă care <br />
poate funcţiona (ilogic pentru unii)- este doar <br />
legea pe care <br />
o căutăm de la Galilei. <br />
Şi jocul propus de El, are reguli nestinse de <br />
un timp sau loc, se poate scrie clar, pe tablă neagră, cu cretă <br />
prăfuită: <br />
e=mc pătrat. Şi da, aşa ştie <br />
căprioara rosul ierbii şi pasărea adunarea <br />
stolului în vreme de toamnă precoce. <br />
<br />
Şi degeaba gândim, fără a milostivi, am fi doar <br />
salivă şi pământ, fără de suflu divin, <br />
şi fiecare ar fi fost un avorton în <br />
alt avorton al lumilor nenăscute... <br />
Şi doar dacă banul sau mizeria înlocuită de rugăciune, <br />
sfat şi pace, vor fi fost un târg <br />
concret al vieţii indiferente nouă...ar fi <br />
un schismatic schimb <br />
<br />
ay! <br />
ay ay! <br />
ay ay ay! <br />
şi neîmpărţeala împărţirii duce la o gâlceavă <br />
a lucrurilor neînţelese. Mai presus de veac, stă balanţa <br />
care decide greutate infimă sau infinită <br />
a stropilor de apă..care pot distruge o sodomă sau <br />
hrăni cerealele agricultorilor chinezi <br />
care se tem încă de <br />
fluviul Galben. <br />
<br />
Şi privim adânc înspre cer, oftăm şi <br />
încercăm să readucem albul pur într-un sur <br />
cearceaf. Strigăm: <br />
ay, ay <br />
ay! <br />
ce frumos! iar îngerul plânge, deoarece <br />
nu are hainele cele mai noi de la Prada, <br />
nici geacă de piele, ci doar <br />
cele mai strălucitoare aripi. <br />
şi e doar mesager al Cuvântului, nu <br />
model blond, prost şi anorexic. <br />
<br />
şi totuşi, ştim că vom muri: <br />
insistent ne convingem că maşina vecinului nu ne va călca <br />
sau nu ne vom ciocni de vreun glonţ al <br />
visului neaccidentat. dar creştem înspre <br />
mormânt, iar seara, vom dormi în patul de lemn, <br />
cu dormitor subpământean, <br />
dacă nu ştim să visăm...vom muri cu trupul de ruah <br />
insistentă voluptate a ne-sufletului nostru. <br />
<br />
Daa...abia acum ştim că suntem una <br />
cu albastrul cerului şi una cu Dumnezeu, fără a-l sfida <br />
dacă dorim să credem într-un cer, şi vom <br />
dori să mutăm munţi, vom putea doar cu o <br />
lingură de muştar, fără a distruge însă <br />
oraşe, ci <br />
pentru a le crea frumos. <br />
<br />
Stelele din cer şi lună din noapte <br />
sting grindurile şi oftaturile romanticilor: <br />
ay,ay ay <br />
lumea e un vis, iar <br />
visul e o lume, dar <br />
pentru noi, <br />
e mai mult text, subconştient <br />
şi religie ascunsă în echilibrul <br />
jocurilor de culise din nopţile în care lupii şi urşii <br />
strigă la luna din noapte şi <br />
stelele din care care sting grindurile şi oftaturile <br />
romanticilor. <br />
<br />
Şi sub lună, adânc în ascunsa formă de stea: <br />
stă oraşul citadin, cu zgârie-nori ce sfidează <br />
impertinent soarele. zboară în loc de poezii, înşiruiri <br />
stilistice de tabele, date, <br />
devize care <br />
speră, ha, ce glumă bună, <br />
să facă o lumă mai bună.. <br />
.e doar malkuth <br />
sfârşit de sephirot kabbalic. <br />
<br />
<br />
Fericirea durerii<br />
<br />
Oprim topirea dintre sârma ghimpată <br />
ce înconjoară lagărul topit de o rudimentară ură <br />
împotriva ceasului nestins. <br />
Stingem privirea unui ochi nestins de propria <br />
mea vanitate care arde între iad şi <br />
un pământ (de altfel, tot un iad , un cerc suplimentar <br />
la "divina comeddia" ), articulăm <br />
necuvintele din <br />
spatele lumii <br />
arse de soare <br />
şi de aşteptări neatinse. <br />
<br />
Păziţi de propria noastră temătoare moarte <br />
de alte deveniri.. stingem deocamdată apa cu puţin foc <br />
de tabără din jurul indienilor călători, iar <br />
pofta vine mâncând, dar <br />
ura? vine iubind din disperarea vieţii <br />
de apucarea ei cu dinţii caninilor! <br />
fericirea din dugheana huliganilor şi <br />
mizeria şanţului şi voma beţivilor. <br />
da, şi din purpuriile răni ale propriilor noastre suculenţe, <br />
din covorul alb al durerii, am putea <br />
striga a fericire!<br />
<br />
Alfabet (capul spart al lumii)<br />
<br />
Motto: "La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul" <br />
(Evanghelia după Ioan) <br />
I <br />
antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară. <br />
Iar visam, <br />
cum spargi oul creierului, <br />
cum din craniu se năştea un nou copil, întocmai mie. <br />
Începea să îmi mănânce sinapsa, <br />
neuronii, hipofiza şi în final, <br />
să mă controleze ca un adevărat păpuşar. <br />
<br />
blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice. <br />
acum, chiar acum, ţeasta mi se sparge, <br />
printre oase stinse mai se vede <br />
un ochi, ce era cândva albastru, azi decolorat. <br />
Copil al minţii, mă bucur că ai scăpat de cuşca creaturii mele. <br />
capul. <br />
<br />
credeam coriştii care cântau canţonete calme. <br />
Te temeai de tractoare, <br />
de proiectilele de la finalul Kali Yugăi, <br />
fugeai, şi te-ai ascuns în mine. <br />
Copil al creierului meu, rod de vis <br />
perplex joc de fantezii albe, nopţi nestinse de actori slabi. <br />
<br />
ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii. <br />
Capul îmi era un ou: <br />
seminţia pusă, a macerat, <br />
vreme de nouă luni, <br />
nouă luni de extaz, fericiri şi amăgiri. <br />
credeam că pot scăpa undelor <br />
bermudelor întinse la soare, <br />
dar nu. oare moare? <br />
<br />
elicele elipsoide evitau elfii eleganţi. <br />
Gratiile formate de mâini în jurul lumii ţi-au pornit <br />
nelucidul. <br />
urlam toţi, ca-ntr-o bezmetică frenezie: muzica, muzica, muzica <br />
înainte de toate. dansam cu rubine arămii, iar patru perle <br />
albastre se stingeau mereu una în alta, de atâta fericire. <br />
<br />
fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea. <br />
Perlele topite, deosebite, albastre, s-au unit, şi au format <br />
o mare. <br />
stinsă însă de <br />
orgolii, vanitate <br />
nepuritate, beri aruncate pe plaje, bilete de papagal, porumb prea fiert de soare, seminţe, <br />
lume adunată la concerte extatice; <br />
trei sute de fire de nisip. arămii rubine şi amare brăţări cu amulete trântite peste baruri. <br />
<br />
grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală. <br />
Stomacul s-a spart într-o trufaşă şi emotivă <br />
zonă a transcendentului ignorant. Porumb fiert, slănină, caviar alături de agurida, <br />
care strepezea dinţii copiilor le topea minţile, ca într-un creuzet <br />
plin de cărbuni nestinşi (-împletitor ceas de dor). <br />
păpuşa de mine, era controlată din cap de acel micuţ păpuşar brunet, <br />
cu perlele furate de somn. <br />
<br />
hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice. <br />
un fluier şi o unghieră, <br />
un buchet de trandafiri decojiţi pe masă de la o ultimă aniversare cu ciocolată şi alune, <br />
aşteaptă spargerea unui ou. <br />
ţeasta îmi zvâcneşte...tac, tac, tac! <br />
ca un pui umed, îmi baţi din interior ritmul de creaţie pe care nu pot să-l zbor: <br />
ciocul îmi macină ochiul rând pe rând, amorf, <br />
urechea mi se dizolva în somn, mirosul în faraonic nas. <br />
<br />
indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant <br />
ca şi consecinţă, am murit. <br />
ai ieşit, al doilea om din mine. <br />
ai asumat o lume, schizofrenic dans de fantasme albe. <br />
filfizoni cu joben, costum cu butoane, broşe şi brioşe. capete de câini aşezate estetic <br />
pe drumul din parcul oraşului provincial. <br />
II <br />
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind. <br />
frigul forma un foc neaşteptat în căutarea herminelor... <br />
crivăţ de pace, crivăţ de nour, iar din el <br />
apare un solomonar ce şoptea o spurcată <br />
blestemăciune. <br />
<br />
kilogramele kantiene? <br />
era doar o iluzie, căci bătrânul cu nor în spate <br />
nu era om, ci duh. <br />
toţi v-aţi temut de moşul care ne-a furat ploaia, a oprit mana vitelor, topit <br />
bitumul satului şi a luat cărămizile crâşmei lui moş Aloisiu. <br />
Nisipul devenise o furtună a tobei de eşapament <br />
praful o mizerie cu alură de ceaţă, <br />
iar din ea vine fata albastră, zburată din <br />
creierul craniului meu, alături de fratele ei geamăn. <br />
<br />
licuricii lingeau liniştit lanternele lunii <br />
noapte atipică: Aloisiu a scos mătura (stridentă, ruptă de atâtea bătăi date nevestei) <br />
a cârpit copiii după ce au adus ploaia. <br />
şi i-a alungat la mine în cap, înapoi la casa lor. <br />
imprudent, a păstrat marea albastră de perle. <br />
<br />
mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri. <br />
Hansel şi Gretel s-au întors poznaşi, <br />
bătuţi şi băuţi; cu lacrimi întinse înapoi, în loc de firimituri. <br />
încă capul era zvârcolit pe jos, <br />
cioburi-coji roşii de ouă de Paşte. Vroiau înapoi <br />
în al lor ovul, în uterul minţii mele. <br />
Jeluia şi Ceauşescu, şi Cantemir <br />
şi Nelson Mandela îşi arăta dinţii albi în faţa-i neagră... <br />
III <br />
Noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste. <br />
Ulise se legase de-al său catarg al sufletului, iar <br />
eu alături de el îmi înfundam urechile pentru a nu auzi <br />
de şuierul lui Kali. <br />
degeaba, <br />
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste <br />
fără creier, fără mielină sau neuroni plezniţi <br />
râdeam de filosofie, ce era acum o glumă proastă. <br />
ei râdeau de noi, cei neatinşi de placa de grotesc, <br />
de fanfară, somn, droguri ieftine, marocane. <br />
<br />
ochiul odihnea ologii ofticaţi... <br />
Pe jos, în bâlci dansau Hypnos, de mână cu Thanatos <br />
(travestiţi, jucăuşi, zglobii)-etern şi stins aparat al <br />
morţii minţii sau a tuturor. <br />
lumea- sarcofag de Cernobâl, plină de explozii nucleare, <br />
de azotaţi de amoniu şi mai presus de orice, <br />
aburi de alcool şi nicotină. <br />
<br />
Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte, <br />
dar se loveau de ale lumii dureri, care <br />
asemeni capului meu, dădea să se spargă. <br />
Dinăuntru, mintea lor rodea gândirea pură, <br />
iar eu contribuiam la mişunata robotire. cu voi, cu voi, strigam ca un eretic! <br />
strânsesem inconştient gazele şi toxicul <br />
în pielea de pe cap. <br />
plumbul ne era osânda tuturor. <br />
<br />
reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti. <br />
ţiuia un sunet de pixeli de ecouri surde de chitare distorsionate, <br />
felinarele luminau degeaba în <br />
întunericul nopţii primordiale. <br />
îşi căutau licuricii a lor lumină <br />
în oglindirea <br />
apei negre, plină de stele. <br />
<br />
stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem: <br />
loc şi timp de mare final, <br />
capul lumii stătea să pleznească, focul să ardă în bezna haosului, <br />
în privinţa secolului damnaţilor. <br />
statuile îşi ridicau provocator fustele, <br />
ochii deveneau licăriri roşiatice, <br />
picioarele-demonoizi albaştri, <br />
zombioţii existau: drogaţi ai societăţii, <br />
nu cu iubire, ci metadonă şi medicamente stoarse din dulceaţa macului. <br />
<br />
şopteau şoimii şuieratul şobolanilor, <br />
logicul se pare că <br />
tresare, <br />
iar lumea pocnea a durere, a greutate depăşită, a presiune de mii de kilobari <br />
doar luna mai rămânea martoră a roşului carnagiu <br />
căpăţâna spartă a creierului meu, <br />
dar şi a viitoarei lumi. <br />
<br />
tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu <br />
limpezirea ochilor de aramă atingeau nemurirea (tristeţea, o anula) <br />
trăiau spiritual doar animalele aduse pentru carne şi reîn-carne? <br />
era o linişte după, <br />
ca într-o cochilie de melci... <br />
vedeai doar ochiul lumii, spart <br />
şi el, <br />
zburau zidurile şi betoanele de azbest... <br />
<br />
ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri? <br />
întreaga lume se topea în acel singur punct <br />
al nemuririi negre...mâna mea îşi desfăcea <br />
oasele, muşchii, <br />
nervii deveneau una cu ai tuturor, <br />
picioarele- gigantici mamuţi, <br />
într-un singur, uimitor supraom al viselor apuse de noapte ale unor filosofi, <br />
cu hainele rupte. <br />
<br />
Unii uituci unelteau uniri umaniste <br />
degeaba le era...se uneau, iar <br />
Supraom ne trăgea printr-un creier adus nou, al unui lider necunoscut <br />
pentru a ne trage în punct... <br />
am ajuns.... <br />
nu mai aveam nici creierul lumii, <br />
nici creierul de păpuşar, <br />
nici falşi profeţi, <br />
ci doar greutatea infinită <br />
a întregii lumi. <br />
<br />
<br />
Vai, virtuţile veneau vărsate vara! <br />
dar vara nu mai exista. <br />
Tremura doar nebunia, chinul, scrâşnetul şi durerea, latrina unui schizofrenic <br />
plină de desene nebune, <br />
cu hârtii şi femei dezgolite de piele, <br />
vene, <br />
cu dinţii şi nervii provocator expuşi.... <br />
atât s-a ajuns din acea lume a frumuseţii <br />
a statuilor şi fântânilor arteziene ale verii. <br />
<br />
wilhelm willsonian, waţi... <br />
toate acestea erau efemerităţi, sparse din acel micuţ cap <br />
topit, aduse toate într-un loc ca şi canalizarea. <br />
Fericirea a apărut de la răsărit, <br />
un nou soare, mai fericit, plin de milă <br />
şi compasiune umilă. <br />
<br />
Zburam zorzoanele zornăitoare: <br />
degeaba, <br />
capul meu, <br />
la fel ca şi lumea a rămas un ciob, punctuleţ... <br />
fericită zare a lumii netopite, <br />
orbitoare. <br />
un adevărat alfabetar: <br />
<br />
antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară. <br />
blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice. <br />
credeam coriştii care cântau canţonete calme. <br />
ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii. <br />
elicele elipsoide evitau elfii eleganţi. <br />
fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea, <br />
grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală. <br />
hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice. <br />
indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant <br />
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind. <br />
kilogramele kantiene? <br />
licuricii lingeau liniştit lanternele lunii <br />
mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri. <br />
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste <br />
ochiul odihnea ologii ofticaţi... <br />
Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte, <br />
reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti. <br />
stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem, <br />
şopteau şoimii şuieratul şobolanilor, <br />
tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu <br />
ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri? <br />
Unii uituci unelteau uniri umaniste <br />
Vai, virtuţile veneau vărsate vara! <br />
wilhelm willsonian, waţi... <br />
Zburam zorzoanele zornăitoare... <br />
<br />
Şi proza aceluiaşi autor.<br />
<br />
Plapuma de vise <br />
<br />
Fierbea timpul. În fiecare din aceste zile, el era nerăbdător cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Stins de orice dorinţe, de orice alte vise care în mod normal îi topeau creierul, doar nerăbdător. Nu putea să fugă; nu avea unde. Cel puţin în casa lui îşi avea propria lui plapumă, roasă de şoareci şi molii, unde se mai cuibăreau plozii vecinilor. Până nu demult, avea şi un acoperiş deasupra capului. L-a lăsat însă despuiat un vânt de săptămâna trecută, în miez de noapte, când vremea i-a arătat că a venit şi toamna anului de tranziţie electoral, în oraşul electoral, cu afişe electorale. Şi pomeni, desigur.<br />
<br />
Timpul fierbea pentru Alex. Chiar dacă de obicei zilele treceau fără sens, zilele erau ascunse sub covor, iar minutele stinse cu pahare de vodcă ieftină, acum fiecare secundă are pironirea ei. Parcă îl urmăreşte ceasul nescris şi nestins. Unul care este deasupra acoperişului său, smuls de viforul tomnatic, deasupra releului de curent şi chiar deasupra avionului care lin adună dorinţele multor visători ca el. Au mai fost ca el câţiva, care au visat la o lume nouă, dar nu...nu ai voie să deschizi ochii. Viaţa sa trebuie să se desfăşoare între eternul "Taci!", "Lucrează!" şi singura fericire permisă deopotrivă de stat cât şi de semenii hoardei, se găseşte în paharul plin. Îşi dizolvă disperarea între glandele sale din stomac şi abia apoi spune ce doreşte. Deocamdată nimic...doar aşteaptă cu nerăbdare.<br />
<br />
Duminica seara se plimbă până în oraşul cu mercedesuri şi adidaşi puma. Ar râvni, dar degeaba....are rămas un singur gram de onoare astfel încât să nu plece în străinătate. Încă nu. Ar însemna să îşi abandoneze plapuma găurită, acoperişul de tablă şi televizorul care îi oferă toate produsele lui Alex. Îi dă totul, în mod ascuns...prin credinţă şi nădejde. Îi aduce mâncarea, femeile frumoase, muzica şi noul, scandalul. Este mulţumit că are de toate. Doar în mintea sa, evident. Însă îi este de ajuns...deocamdată doar se plimbă în oraş şi încalţă pantofii din vitrină, mănâncă mirosul de pizza şi se distrează cu luminile din afara discotecilor. Înghite în sec acel: "Marş, vagabondule" adresat de către bodyguardul care probabil este apăsat de acei muşchi foarte precoce folosiţi. Trece apoi la barul ascuns, urât mirositor, serveşte şi pleacă. Nu spune nimic. Învârte cheia, intră în cămăruţă, îşi ia plapuma în braţe şi se bucură că are de toate. Da, sticla şi sticla (de ecran, evazivă).<br />
<br />
Stinge becul, stinge şi lumina albastră binefăcătoare, îşi stinge şi ochii negri. Îngână o rugăciune târzie, trage plapuma peste cap ca o mantie a veseliei şi adoarme. În vis, sieşi îşi scrie o lume nouă, în care crede că nu are nimic, doar o jerpelitură şi nici măcar acoperiş deasupra capului. Se trezeşte şi ţipă. În niciun caz nu s-ar visa astfel, să nu aibă nimic, pentru că el are de fapt de toate...Tot, chiar şi aşa, când femeile din parc râd de Alex când le spune că are muzică şi frigider şi maşină, el are totul. Toate sunt concentrate într-un singur punct, pe care mulţi nu-l vedeau de durerea inimii, de nevoile continue pe care şi le alimentau cu noi dorinţe, nemulţumindu-se de bucuria altora de a le avea. <br />
<br />
Dimineaţa îşi trezeşte corpul o dată cu ţipetele vecinilor. Ei vor merge la şcoală, vor căuta în gunoaie, vor fura prin tramvai, iar seara se vor bucura de acea fericire la suta de litru cu miros de drojdie fermentată. Strigătul lui lăutric parcă străbate acel cartier, ducând departe, mult mai departe dorinţa simplă de a fi. De a fi onest, demn, în fond pentru Alex dorinţa de a fi. Îşi ia paltonul de sub plapumă, şapca cu "Chicago Bulls" înlocuieşte capacul televizorului cu capul lui. Porneşte. Strada pustie, arsă de frunze şi de soare ascuns. Cineva îl surprinde din spate şi îl prinde de geacă. Este Leo, amicul său fără o mână, care în fiecare dimineaţă îl roagă să îl lege la şiret.<br />
<br />
-Alex, ai uitat de mine. Ai stat şi ai topit paharele aseară. Ajută-mă, nu pot, aruncând privirea spre picior.<br />
<br />
-De ce zici că am topit paharele aseară?, rămase mirat visătorul cu ochii negri.<br />
<br />
-Pentru că de beat ce ai fost, ai uitat că vântul ne-a luat acoperişul...Ai uitat că nu avem curent şi apă. Doar te-ai culcat şi ai uitat şi de noi.<br />
<br />
-Eu am acoperiş, am maşină în faţa cămăruţei, dar nu se vede de realitate.<br />
<br />
-Eşti nebun, concluzionă simplu Leo. Mă duc să cerşesc, poate fac un ban. Ar trebui să vii şi tu.<br />
<br />
În fiecare dimineaţă mergea, dar nu pentru bani. Ci doar pentru a cunoaşte lumea mai bine. Ar sta cu statuile. O vreme a şi vorbit cu ele, dar le cunoaşte prea bine. Sunt mult prea previzibile şi tăcute. Primea acelaşi răspuns în fiecare zi de la ele, la întrebarea "ce mai faceţi?". Indiferent că erau gurgui, poeţi sau criminali, răspundeau la fel, ca într-un unison: "astăzi nu facem cu nimic mai mult decât am făcut ieri." Cei de pe stradă îl mai înjură, îi mai aruncă bani, îl mai bat, în special poliţiştii) sau îl ignoră. Şi totuşi...deduce cu fericire dacă cel la costum a primit salariu sau a fost dat afară de la slujbă. Şi după bani...contrar bunelor legi ale matematicii, atunci când omul e bogat nu dă nimic. În schimb, la ananghie, dă cu falsă bucurie, ca o aşteptare din partea Clemenţei divine. Leo ştie să speculeze mult mai bine, dezvelindu-şi parcă erotic ciotul în loc de mână. Nu îi pasă. Decât să ai mână, mai bine minte şi un gram de credinţă. Şi plapuma de vise pe care o împarte cu Alex. Acoperişul e opţional.<br />
<br />
Se opresc pe caldarâm şi îşi împart un colţ de pâine. Leo sparge tăcerea străzii aglomerate în care nimeni nu vorbeşte şi totuşi nu te auzi şi spune, ca trăznit:<br />
<br />
-Hai să mergem...să mergem după urmele celor ce ne-au înaintat.<br />
<br />
Alex ştie foarte bine ce spune Leo, nu e o replică de tâmpit absurd. Ca urmaşi ai ţiganilor deportaţi, sunt şi ei inconştienţi ţinuţi în lagărul nou. -fără paznici, fără dulăi şi fără crematorii.Ci într-un lanţ al distrugerii, în care visul este interzis, la fel ca şi bucuria de a fi. Nimeni nu te pedepseşte, te ataci tu însuţi. Trebuie să ştii să te naşti, să iei prima gură de aer timid, să înveţi să mergi pentru a fura, primul cuvânt în cartier nu e cel al mamei, iar bătaia se dă din rai. Trebuie să dai mită poliţiştilor, să fii pe o mână cu ei, iar dacă ai vise, vei fi râs.<br />
<br />
Aşa a fost şi acum şaizeci de ani, când bunicii lui Alex stăteau în şatră, iar cei ai lui Leo în kibuţ. Şi atunci se auzeau şoapte, dorinţe de bani, de înavuţire...au venit însă cei cu chipiul cu cap de mort pe el şi i-au dus în noroi şi lanţuri. Şi abia atunci şi-au cunoscut FERICIREA, care exista şi într-un kilogram de pâine stricată sau apă moartă, plină cu viermi. Se bucurau nespus de patul uscat, de gerul, iar urletele călăilor le păreau o muzică fenomenală. Au fugit înapoi, au venit în acest loc al infamei mizerii, dar nu au găsit aceeaşi stare. Şi-au crescut deci copii cu flori în mână, cu mingea pe maidan, cu mâna în buzunarele altuia. Priveau cu tristeţe cum ei credeau că sunt fi fericiţi, dar nu ...o amăgire. Cel mult îşi simulau bucuria cu bere, muncă şi exaltarea pentru Conducător şi Partid. "Parcă s-au mai trezit părinţii tăi prin 85-89 când nu aveau mâncare deloc. Erau mai fericiţi!", ofta bunicul lui Alex când stăteau împreună sub plapumă în dimineţile de sâmbătă, iarnă fiind.<br />
<br />
-Moşii sunt de mult timp în pământ. Hai să mergem pe urmele lor, cât mai trăim!, repetă Leo în tăcerea asurzitoare a străzii.<br />
<br />
Celălalt îşi ridică trupul parcă ar fi fost un Atlas care e nevoit prea tare să ţină cerul. Blajini , merg prin orăşelul provincial cu iz vienez. Pereţii se depărtează de corpurile lor, la fel ca şi cum lumea s-ar derula, iar ei ar fi statici. Se lovesc de afacerişti, de cei care împart pliante, de vânzătoarele de covrigi aburinzi, mai primesc un ban în schimbul milei mâinii ciuntite. Pleacă apoi după plapumă, şapcă, mâncare şi poveştile bunicilor. Îşi iau rămas bun de la trandafir, de la gaterul care i-a tăiat mâna lui Leo, de la tabla de acoperiş şi de la lume. În urma lor, se aud zumzete din geamurile sparte: "Bine că au plecat şi nebunii ăştia, că multe necazuri au adus!" sau "auzit-ai că au plecat ciungu' şi nebunu'?". Chiar şi poliţiştii au răsuflat uşuraţi, pentru că au scăpat de privirile lor ascunse şi de eventuala suspiciune. Pot liniştiţi să vândă acum droguri mai scumpe copiilor sau să ucidă la comanda mafioţilor. Pot să îngrijească infractorii, pentru că ei şi-au luat catrafusele şi au plecat departe.<br />
<br />
Strada Floreştilor se întindea la nesfârşit în acest oraş până în pădurea în care uneori băieţii îşi duceau gagicile pentru a profita de banca din spate. Goneau, în dorinţa de fericire şi se izbeau de plopii care veneau înspre ei. Mureau, dar înainte, deveneau una cu metalul greu. Deseori maşina devenea sicriu de tablă...al lumii celor doi. Pe acest drum zguduit de TIR-urile şi ţiganii ce stau şi vânează oameni la barul de lângă piaţa de vechituri, pe această şosea au pornit. S-au avântat în pădurea bucuroasă, în care vilele apar şi drogaţii fug prin spatele caselor. Dar erau fericiţi...atât de bucuroşi pentru ei înşişi! Umblau, salutau ţăranii care veneau cu căruţa, se uitau miraţi, mergeau. Umblau, priveau frunzele şi viermii. Se bucurau nespus când vedeau cadavre de oameni căsăpiţi de criminali cu ochi dulci. Râdeau de drogaţii cu piercinguri în limbă, ochi, nas, sprâncene şi de fetele care fugeau după ei bete, prin pădure.<br />
<br />
Strada Floreştilor nu se mai termina niciodată. Ea era o continuare a picioarelor lor, iar pădurea o completa. Nu se gândeau niciodată că aceasta se va putea termina; într-adevăr, ea mergea la un pas cu ei. Leo şi Alex se mai opreau, îşi puneau plapuma peste ochi, se odihneau, mergeau. Înghiţeau cu bucurie privirile scârbite ale şoferilor. Ale prostituatelor care se ascundeau sub capotă. Ale ecourilor.<br />
<br />
-Se pune de ploaie. Nu e a bună. Poate va smulge astăzi şi acoperişul lumii...<br />
<br />
-Probabil, îngână Leo mai mult pentru a dialoga. Sper doar să nu avem coşmaruri! De o vreme visez tot timpul că nu am o mână...<br />
<br />
Pentru ei vorba era un semn de a fi. Nu spuneau ceva doar din dorinţa de a spune, de a fi formali, ci pentru a contura ceva. Când erau mici, preotul catolic le spusese ferm să nu vorbească în deşert, orice. Ei respectă cuvântul lui mai mult decât orice. Deoarece a fost prieten cu bunicii în lagărul păzit de câini, gardieni şi ură, şi<br />
<br />
le-a oferit fericirea, o dată cu plapuma.<br />
<br />
Într-adevăr cerul devenea un gri tot mai murdar, de parcă ar fi fost oglinda asfaltului. Primele pocnete de departe anunţau o ploaie sănătoasă, cu ropote şi picuri de ulei de soare. Şi probabil un semn (tardiv) al unei divinităţi anunţate. Şi pe lângă acestea, multe vise oprite. Spaţiul fierbea pentru amândoi. Şi timpul, după cum erau obişnuiţi. Durerea se revărsa în oraşul din spate. Ploua parcă cu foc. O ropotă uriaşă. Pe întreaga cale a Floreştilor nu era nimeni, doar apa dorea să devină om. Oraşul din spate ardea de viu, ca şi o replică modernă a Sodomei şi a Gomorei. Se temeau să se uite în spate. Îşi aminteau că pot deveni oricând statuie de sare, iar pe ploaia aceasta, s-ar fi dizolvat în pământ. Târau plapuma mocirloasă pe bitum, iar capetele acesteia deveneau noroi gros.<br />
<br />
-O vom curăţa mai târziu, îi spune Leo aruncându-şi ochii peste ea. Trebuie să mergem pe urmele înaintaşilor noştri.<br />
<br />
Îşi trag adidaşii înnoroiaţi, respiră aerul umed şi care prevesteşte tuberculoza în satele de munte, se bucură de frunzele căzute şi pornesc mai departe. Calea Floreşti se termină, la fel ca şi lumea lor. Mai departe nu au fost niciodată. Nici cu gândul, însă nu aveau nimic de ezitat. În fapt, Leo este un bărbat cu braţe puternice, iar Alex are tot ce îşi doreşte. Ar putea intra liniştiţi în câmpia cu căsuţe de lemn înconjurată de sârmă ghimpată.<br />
<br />
-N-am ştiut niciodată că există o tabără de campat aici. Pare una superbă. Au şi paznici, măcar suntem mai în siguranţă...<br />
<br />
Inconştient, şi-au găsit propriul lor ţel din viaţă, la fel ca acel lagăr mizer, cu rotweilleri feroce, puşti şi crematorii, de care le povestea bunicul lor. Era aproape la fel, însă un permanent ţiuit se auzea în ale lor urechi. Apare un soldat, tatuat cu chipurile femeilor trecute prin pantalonii săi şi îi bruschează. Îi duce într-o cameră albă, de un alb pur, ca şi cel al monitorului din spatele ecranului de word. Şi la fel de strălucitor. Luaţi prin surprindere, nu ştiu ce să facă.<br />
<br />
-Ce,cce nnaiba faceţi! Ce se întâmplă?<br />
<br />
-Parcă acum un minut eram la sfârşitul drumului Floreştilor...plapuma, mă...plapuma!<br />
<br />
-E aci, stai....<br />
<br />
Se auzi un pocnet. Alex şi Leo puteau să descifreze cuvintele ce apăreau pe pereţi întocmai ca şi cursorul editorului de texte. Le spuneau articole şi paragrafe de neînţeles, iar în final, concluzia era următoarea:<br />
<br />
Dacă vei respecta lumea, Sodoma,Gomora, îţi oferim fericirea. (de pe calea Floreşti)<br />
<br />
Timpul era îngheţat. Noroc cu plapuma care mai încălzea ochii celor doi, visele şi vidul din cameră. Se părea că acel ne-spaţiu era centrul răutăţii întregii lumii, punctul de unde fugea calea Floreştilor înspre oraşul distrus de bomba atomică, însă ei rămăneau aceeaşi în faţa lui. Se mirau, se înveleau, glumeau. Dacă lagărul bunicilor avea drugi de lemn, gratii de sârmă şi motivaţia distrugerii ţigănimii, respectiv a evreimii, aici Leo şi Alex sunt acuzaţi pentru că sunt buni. Vor afla mult mai târziu, dar în acest timp, într-o sală învecinată, ei sunt judecaţi de către un imparţial calculator, programat însă de cea mai parţială instituţie, Grupul Fericirii Automate.<br />
<br />
La ora trei noaptea, în timp ce ei dormeau guduraţi în pătratul alb, se auzi un ţiuit scurt. Au fost scoşi afară, dezbrăcaţi, fără plapumă. Vârâţi în sala de judecată, care de fapt era un grosolan sistem de oglinzi gaussiene, nu ştiau cesă facă, să privească. Becuri şi becuri se aprind, se sting, se aprind, se sting, inducându-i într-o stare de transă. Leo, întocmai ca şi Adam, îşi vede pentru prima dată goliciunea trupului. Mâna sa devenea parcă o creangă hidoasă de copac. S-a speriat, dar ştia parcă<br />
<br />
în mod subconştient că îl vor speria...ca şi în poveştile bunicului, care îi spunea să nu îl creadă pe cel care îi promite fericirea.<br />
<br />
Judecătorul-computer şi avocatul lor stătea în faţa lor, ca o discuţie amicală. Magistratul imprima deja verdictul, pe o foaie A4 albă, de un alb atât de negru pe ascuns.<br />
<br />
"Acuzaţii Alex şi Leo, din cauza faptelor care contravin societăţii de drept de astăzi, prin refuzarea clemenţei statului şi a fericirii garantate şi gratuite, sunt recomandaţi pentru reeducare în lagărele special concepute în acest scop, timp de 5 zile. Sentinţa este definitivă şi irevocabilă."<br />
<br />
Totul s-a petrecut atât de repede, parcă s-ar fi derulat în câteva secunde. În câţiva fractali, în câteva miimi de milioane de ani divizaţi la mii de sarcini...Timpul era atât de îngheţat, încât abia puteau merge prin el. Cele cinci zile vor deveni ani, decenii şi finalmente ere pentru condamnaţi. Sunt duşi undeva departe, într-o altă locaţie, a unei lumi dispersate, pentru a învăţa să fie fericiţi. Leo este dus la un spital biotehnic, unde este silit să primească o mână nouă:<br />
<br />
-Nu, nu doreesc! Deja am două mâini. Sănătoase...(degeaba, i s-au imputat alta). Totuşi, parcă funcţionează mai bine, îşi zice sieşi. Parcă pot să fur cu ambele mâini, cât noroc!<br />
<br />
Plapuma cu care se înveleau în ghetoul din micul oraş cu iz burghez a fost lăsată trântită undeva într-un colţ o dată cu primirea unei sume de bani cu care fiecare putea să facă ce doreşte. Chiar ce doreşte...deoarece au fost duşi într-o dubă şi lăsaţi într-un bâlci care le amintea prea mult de oraş. De data aceasta puteau face orice...Abia acum simţea dulceaţa îngheţatei cu vanilie şi scorţişoară, care mereu apărea în reclame. Îşi explica totul dintr-o altă aură. La fel şi Leo, care putea acum să scrie la tastatură, să mănânce cheeseburgerul fără a se chinui. Bântuiau bâlciul, cu o satisfacţie sporită. Chiar li se putea citi pe frunte, FERICIRE.<br />
<br />
Sistemul începea să fie mulţumit. Ei doreau parcă tot mai mult, într-o avidă tendinţă de a se remarca. Începeau să îşi schimbe chipurile, aroganţa le creştea în ochi. Se duceau ziua la casino, seara la vreun streaptease bar, unde bodyguarzii îi lăsau de data aceasta cu respect. Chiar dădeau mâna, în semn de preţuire. Leo, cu mândrie îşi scutura braţul drept, sănătos, iar Alex, discret, strecura o fâşie verde de bani. Dezlănţuirea abia acum începea pentru ei doi: bani, femei, băutură şi, luni mai apoi, au început cu drogurile. Prima oară, falşii prieteni le ofereau câte o doză, la ocazii speciale (sfârşit de săptămână, partyuri deoasebite), dar treptat a devenit o necesitate.<br />
<br />
Pedeapsa de cinci zile a trecut de mult timp, dar inconştient Alex şi Leo erau dominaţi de o altă presiune. Cea a nebuniei umanului, reluând păcatul lui Adam cât se poate de nonşalant şi modern. Se distrau zi şi noapte şi îşi închideau ochiul în propria lor vanitate. Topeau visele de mii de ani, uitau de bunici, de totul, şi dansau cu ispita. Bineînţeles procesul lor era de mult timp închis, iar Grupul Fericirii Automate anunţă verdictul oficial: reeducaţi, integraţi în bucuroasa noastră lume nouă. Totuşi, parcă ei nu erau mulţumiţi. Parcă totul nu era destul, nu era suficient, vroiau mai, mai mult...<br />
<br />
Adică mai mulţi bani:<br />
<br />
-Alex, hai să vindem droguri. E rentabil. Am putea să trecem şi să aducem dincolo de calea Floreşti. Merită.<br />
<br />
-Hai, Leo, măcar ne aducem şi nouă mai ieftin...<br />
<br />
Hotărâţi şi subjugaţi, se hotărăsc să facă trafic de droguri. Vor mitui poliţiştii, vor da prima pastilă gratuit, vor rezolva simplu. Şi treaba chiar a mers, mult timp. Venele lor însă deveneau tot mai slabe, înţepate de atâtea seringi. Lumea îşi pierdea coerenţa pentru ei. De o vreme şi logica. Parcă nu le mai venea să râdă, să zâmbească sau să glumească. Fericirea devenea un chin dureros, care apăsa fiecare neuron, fiecare celulă. Nu puteau scăpa de el, sub nicio formă. Nu mai aveau alt ţel în deşertul urban decât o altă doză, deşi simţeau că le distruge ochii, le înveninează retina şi le distorsionează imaginea vieţii. Şi căderea a fost bruscă, inevitabilă. Prietenii au plecat, banii deloc, iar sistemul chiar îi declarase în cazier "cetăţeni model".<br />
<br />
Parcă totuşi de-o vreme, timpul era molcom pentru ei. Ajunseseră tot vagabonzii bâlciului. Lui Leo i se strică atela bionică ce până mai ieri imita perfect mâna bună. Fusese nevoit să o arunce. Venea iarna, iar frigul lunii noiembrie le pişca urechile expuse. Deja bruma se aşeza pe părul şi pe barba lor nerasă din cauza neglijenţei. Tremurau amândoi; simţeau că li se apropie sfârşitul. Nimeni nu îi mai băgă în seamă, toţi îşi vedeau de treaba din lagărul fără sârmă ghimpată. Alex şi Leo zăceau în schimb pe o dugheană, ca nişte scaune vechi, rupte, în fundul unui atelier de tâmplărie, gata pentru a fi arse...<br />
<br />
-Mi-e frig, Leo, mi-e frig...unde e plapuma?....şoapta era purtată deasupra ruinelor orăşelului vechi de unde au venit, parcă urlând a disperare şi tânjire pentru un fir de aţă. Cel care i-ar putea acoperi măcar o celulă, o venă, un deget...<br />
<br />
-Plapuma, măcar de-am crede în ea, să visăm măcar o secundă.<br />
<br />
Era prea târziu, îngheţase apa şi o dată cu ea sângele din picioare. Fiorul le cuprindea apoi şoldurile, mâinile, inima şi ficatul. Preţ de o secundă au mai avut zăbavă de a mai spera, de a se mai încălzi puţin cu plapuma de vise. A doua zi au fost găsiţi de către cei care curăţă piaţa şi au fost incineraţi. Ziarele au anunţat scurt "Doi boschetari au decedat într-una din cele mai friguroase nopţi de noiembrie, deşi au fost înveliţi într-o plapumă groasă..." <br />
<br />
<br />
<br />
<br />
Fătul Monicăi <br />
<br />
Stăteam în faţa calculatorului şi mă jucam, când brusc s-a întrerupt curentul. "Ce-o mai fi şi asta? E a treia pană de curent săptămâna aceasta!" e replica inconştientă ce îmi sare în minte. Decuplez totul din priză şi mă gândesc ce aş putea face. Cum să îmi omor timpul în această zi toridă de vară în care bitumul oglindeşte soarele de atâta căldură? Pisica leneşă de somn cască. Până şi aerul ar căsca. Îmi aduc aminte de fonograful vechi al bunicii şi de discurile de ceară. M-am hotărât să le ascult deoarece în fond nu aveam altceva de făcut.<br />
<br />
Ansamblez cu grijă totul, pentru a nu strica nimic. Învârt cheiţa şi aud primele note ale unei viori. E un ritm calm, care evoluează treptat într-o frenezie de ritmuri şi instrumente, un cântec al evreilor, un şlagăr klezmer din perioada interbelică. Parcă aduce cu el mirosul dulce şi îmbătător al acelor ani. Iau vioara şi încerc să repet piesa după auz. Se dovedeşte a fi destul de greu. Mai ascult încă o dată piesa, desfac totul şi plec din casă. Plictiseala îmi apasă fiecare celulă cu presiune infinită.<br />
<br />
Din dorinţa de a mă răcori, îmi cumpăr de la magazin un suc. Mă aşez în parcul de alături. Nu e nimeni, decât nebuna Moni, cea care roade seminţele aruncate de alţii şi ocazional câte un chiştoc de ţigară. Mă uit distrat la ea şi mă feresc de soare cât pot de mult. Nu cere niciodată bani şi mai întotdeauna este beată, încă de la primele ore ale dimineţii. E o parodie... măruntă, sub un metru cinzeci, nu ştie număra, dar înţelege banul. Prin parc trece bătrâna Elena, cea care ştie tot ce mişcă în cartier. Bineînţeles, doreşte conversaţie, spre a-şi anihila eterna ei plictiseală de pensionar, mai mare decât a mea:<br />
<br />
-Ce faci? Nu ţi-e cald?<br />
<br />
Plictisit, mai mult din dorinţa de a scăpa, răspund scurt:<br />
<br />
-Mă răcoresc. Nu mai e curent , acasă nu am ce face.<br />
<br />
Perseverentă, ea continuă:<br />
<br />
-Ceva nu e în regulă. Am pus în congelator carne de viţel care se va decongela şi se va strica. Bunătate! Am cumpărat-o acum un an, de la un măcelar bun.<br />
<br />
Nu eram dornic să ascult toate aceste detalii nesemnificative legate de carnea ei, dar din politeţe răspund, schimbând subiectul:<br />
<br />
-Totuşi, nebunei nu îi este cald!<br />
<br />
-Păi când are băutură, este mulţumită. Aşa e de mult timp. Nu mă mir deloc...<br />
<br />
-Dar cum de nu e internată la sanatoriu, mă întreb...<br />
<br />
-Povestea e mai lungă...fă-mi loc pe bancă să ţi-o înşir.<br />
<br />
De acest lucru mă temeam cel mai mult posibil. Poveştile bătrâneşti, fără coadă, fără cap, fără sens, la care eşti silit să asişti şi să dai aprobator din cap. Altă perspectivă nu am şi îi las loc, pregătit fiind să ascult bârfele. Totuşi sunt atent. Pare interesant, iar în mintea mea se construieşte firul vieţii ei din replicile vulgare ale babei Elena. Un alt coştient, lăuntric, prelucrează informaţiile mele, şi le proiectează faţa ochilor mei. Probabil e de vină căldura... <br />
<br />
E anul Domnului 1938. În mahalaua de la marginea oraşului prăfuit, casele parcă aşteaptă soarele care răsare. O dată cu el se vor trezi şi cei de sub acoperişurile lui de stuf sau ţiglă. Cei din centru îşi asortează papionul cu cămaşa proaspăt călcată, iar cei ca şi familia Monicăi îşi pregătesc vaca pentru păscut. Timpul grâului deja trecuse, era seceta şi dogoarea lui iulie. Comercianţii evrei speculau deoarece era cel mai bun moment al anului. Nici ţăranii nu o duceau rău, chiar dacă cu 4-5 ani mai devreme nu aveau ce mânca sau ce să îmbrace. Acum, bărbaţii lucrează la câmp,fetele tinere tricotează şi împletesc, iar mamele ţin în sus gospodăriile.<br />
<br />
La fel este şi în familia Gardinov, care locuieşte în mahala, la margine de oraş şi început de ţară. Aici, fetele fac curat, mama lor găteşte, iar tatăl lucrează pământul ce l-a cumpărat în arendă. Monica este fata cea mai mică, are doisprezece ani şi deocamdată priveşte straniu lumea prin ochii ei albaştri. Ea se limitează la jocurile de păpuşi din cârpe, la culesul dudelor din mahala, la mersul cu vaca. Merge la biserică şi se teme de bătăile tatălui său. Încă mai crede în Moş Crăciun, chiar dacă nu în fiecare an îi aduce cadouri. Are aceeaşi pereche de pantofi de la opt ani...de aceea nu îi încalţă des, pentru că o strâng îngrozitor. Preferă să meargă desculţă, mai ales vara. Chiar mai mult acum, când e soare torid...<br />
<br />
-Monica, nu mai sta, hai să mergi cu vaca. E deja târziu, o strigă mama.<br />
<br />
-Vin, mamă, vin, stai doar puţin...<br />
<br />
Merge în grajd, unde ia vaca şi o duce pe câmp, la păşune. Va sta puţin cu ea, până se vor mai aduna vite. Vor rămâne alţii să o păzească. Acest moment nu a întârziat să apară. Cel responsabil de vaci apare şi fata pleacă acasă pentru a-şi găsi de lucru sau să zăbovească. Pe drum se opreşte puţin la bătrâna Lena, moaşa , pentru că primeşte corn dulce, singurul din lume gătit cu dragoste şi aromă de vis.<br />
<br />
-Ştii, bătrâna Lena era bunica mea şi ea mi-a povestit multe despre ea..., zice cu mândrie interlocutoarea mea, stricând farmecul. Sorb din suc, arunc o privire nebunei care mănâncă seminţe în soare şi sunt atent din nou.<br />
<br />
Monica se ataşează foarte greu, iar cei care intră în "graţiile" ei sunt puţini. Bătrâna Lena se înscrie aici, alături de mama ei şi câţiva amici cu care se joacă seara în praful mahalalei. Primeşte cornul, îl mănâncă cu poftă deoarece până la amiază nu va primi altceva de mâncare. Familia ei nu este atât de bogată, dar nici săracă lipită.<br />
<br />
Toate zilele, în afara duminicii decurg astfel, cu trezirea, dusul vacii şi scurta oprire la bătrână. Prânzul, de obicei sărăcăcios, e urmat de lucrul până seara târziu. Uneori are timp să se mai joace. Permisiunea însă se răreşte deoarece a crescut. E anul 1940 şi deja are treisprezece ani. Găteşte şi are grijă de casă în timp ce părinţii pleacă pe câmp.<br />
<br />
Războiul începuse, dar ea nu ştie ce înseamnă front, bombe, arme sau armate. Deocamdată priveşte neputincioasă cu ochii ei mari. Totul se schimbă când a venit poştaşul, cu o scrisoare ciudată.<br />
<br />
-Noi nu primim scrisori, răspunde ea.<br />
<br />
-E una specială, importantă. Tata trebuie să meargă mâine la cazarmă.<br />
<br />
Nu ştie ce înseamnă cazarmă. Curioasă foc, doreşte să ştie ce scrie, pleacă la amicul ei Tiberiu, care este elev la şcoala de stat. Îi citeşte despre război, despre faptul că tatăl ei trebuie să plece pe front, să lupte... Se sperie îngrozitor.<br />
<br />
-Voi ascunde scrisoarea, tata trebuie să rămână acasă, să ne apere pe noi! cugetă sincer, cu mintea ei de copil.<br />
<br />
Chiar aşa a făcut. A ascuns-o şi se comporta senin, se parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu ea. Doar ochii ei mari, albaştri reflectau o fracţiune din acea posibilă durere pe care ar fi suferit-o dacă ar fi plecat. Din păcate, a doua scrisoare, cu un ordin de încorporare, a surprins întreaga familie acasă. Ba mai mult, Monica a recunoscut adevărul privind ascunderea scrisorii.<br />
<br />
-Voi merge fără nicio ezitare. Războiul nu va dura mult, până la Crăciun voi fi din nou aici, vă promit.<br />
<br />
Atmosfera apăsătoare din casă parcă spunea că nu va fi aşa. Ştiau că acum fetele sunt pe cont propriu, nu au niciun sprijin sau protecţie. Tatăl le va apăra de inamicul ascuns....rusul, de undeva de departe.<br />
<br />
Momentul despărţirii veni, şi o dată cu el lacrimile, tristeţea, dar şi speranţa de a se revedea. Doar că aceasta părea puţin probabilă. Noaptea, visele fetelor erau alintate de bombele aruncate de către aviaţia oricărui inamic. Totul se schimba în mahala...deja câteva familii de evrei au fost mutate de acolo şi adunate într-o zonă împrejmuită. Monica nu înţelegea de ce trebuie să aibă grijă atunci când sunt în preajmă soldaţii roşii- "nişte porci", cum îi numeşte întotdeauna mama. Împotriva lor luptă tata în tărâmuri îndepărtate, în Caucaz, Nistru...locuri de poveşti parcă, de unde venea până când mai credea în el, însuşi Moş Crăciun. Greutăţile vieţii, povara sarcinilor şi faptul că nici anul acesta Moşul nu i-a adus cadoul cerut (pe tata), chiar dacă a fost o fată cuminte, i-a confirmat gândurile. <br />
<br />
Căldura ne copleşea. Monica încă îşi mânca seminţele, ascunsă într-un colţ. Tanti Elena îmi confirmă: <br />
<br />
-Bunica mea i-a citit telegrama. De atunci a început să fie aşa... <br />
Literele scurte, înşiruite clar, aparent fără niciun sens: "Gardinov mort salvă tun Stalingrad" îi vâjâiau în minte. Ochii ei albaştri s-au întunecat preţ de o secundă. Ea este prima care ştie...deci va trebui, nu, va trebui să spună mamei. Simtea că este neputincioasă, că nu poate să facă nimic, că este neprotejată de inamicul rus, care va veni şi o va ucide. Merse acasă, unde mama o aştepta bucuroasă. Era februarie, soţia îşi aştepta deja bărbatul pentru a pregăti porumbul. Aştepta şi îşi forţa conştiinţa să creadă că totul este normal.<br />
<br />
Monica mergea clătinat, iar lacrimile păreau să aducă furtuna din spatele ei. O întreagă lume căzută, cel care i-a fost Tată a murit în urma unei salve de tun la Stalingrad. Numele acesta parcă l-a mai auzit undeva...nu era cumva un om mustăcios, pe care tata îl înjura? Totuşi, cum să îi spună mamei? Dilema era adâncă...şi trebuia spusă din toţi plămânii, din fiecare celulă şi cu tot chinul corzilor vocale:<br />
<br />
-Mamă, a murit tata, pe front! Suntem singure...<br />
<br />
-Nu cred....nu cred. Cum? De unde ştii?<br />
<br />
-Am primit telegramă. Mi-a citit-o bătrâna Lena...suspină printre lacrimi Monica.<br />
<br />
Casa întreagă s-a îmbrăcat în negru. Tatăl a fost pomenit, pentru odihna veşnică, iar vecinii s-au îmbrăcat în doliu. Seara, după ce fiecare a plecat acasă, ea s-a dus în spate, în locul de unde tatăl privea răsăritul de soare. Aici ea şi-a îngropat batista primită de la el, iar o dată cu ea, speranţa de a mai visa. Printre tunetele de artilerie ce zburau deasupra mahalalei, se vedea cerul înstelat. " E moale pământul, mâine plugari ca tata vor merge să are, iar el...nu e.". El era între humă şi cer, între stele şi lut.<br />
<br />
Viaţa continua în mod dureros la fel. În fiecare lună, o înmormântare, în fiecare săptămână, un bărbat din vecini moare pe front. Mama Monicăi şi-a găsit un ajutor în gospodărie, un fost ucenic al soţului ei. Surorile Monicăi au fugit într-un port. Nimeni nu mai ştia nimic de ele. Fata o avea doar pe bătrâna Lena, cea care o mai alina şi alinta cu veşnicul ei corn dulce. Timpul ei trecea greu, mai ales pentru că nu avea nimic de făcut toată ziua, dat fiind că vaca a fost vândută. Chiar dacă are doar 14 ani, fruntea ei cuprindea durerea întregului război.<br />
<br />
Bombele cădeau tot mai des, semn că armata inamică se apropie de oraş. Mama făcea provizii serioase în pivniţă, pentru orice eventualitate. Noul şi falsul tată pregătea sacii, dacă trebuiau să fugă. Monica...pierde vremea. Se plimbă chiar şi în centrul oraşului, admiră primăria şi fântâna arteziană care funcţionează chiar şi pe timpurile acestea grele. E uimită de frumuseţea clădirilor, de flori... parcă nu mai e mult, până se termină totul.<br />
<br />
Strada e goală. Clădirile sunt jerpelite şi cu tencuiala căzută, dar îşi păstrează din farmecul trecutului. Ea se pierde printre vitrinele magazinelor, prin piaţa zgomotoasă şi nici nu observă faptul că oraşul este ocupat. Soldaţii ruşi jefuiesc totul, dar pe ascuns. Oficial, ei aduc fericirea şi egalitatea. Fata de paisprezece ani trăia clipele de fericire în lumea ei şi departe de bezmetica lume a lor. Se înserează de atâta visare. Monica pleacă încet, din această lume înspre casa ei din mahala...parcă nu mai e mult până se termină războiul.<br />
<br />
Pe maidan însă, stăteau patru soldaţi, cu o sticlă de vodcă în mână. O opresc pe fată, îi îngână ceva într-o limbă de neînţeles şi o lovesc. Lacrimile îi izbucnesc...ei erau beţi, ţărani din Siberia care nu aveau căpătâi. Speriată, Monica doreşte să fugă, cât de repede posibil. Nu poate, o ţine pironită războiul întreg, nu doar cei patru dezmăţaţi. Deodată, ochii îi cad asupra mâinii unuia dintre ei: ceasul tatălui ei era pe mâna lui... Simte o moliciune în întregul corp, o durere profundă:<br />
<br />
-Tată! strigă Monica.<br />
<br />
Soldaţii râd de ea. Au flacăra patimii în ochii lor. O trântesc, îi rup hainele. Maidanul neiluminat devine terenul de tortură al fetei. Rând pe rând, o violează, sec, sărutându-i forţat gura. Cel din urmă a fost ucigaşul tatălui ei...Monica nu putea suporta. Plângea, striga, dar nimeni nu avea curajul să îi sară în ajutor. Pantalonii erau trântiţi, iar revolverul atârna lângă curea. Ceilalţi, satisfăcuţi, dormeau. Monica profită de ocazie şi fură pistolul. Trage trei gloanţe, în inimă. Sângele lui şiroia alături de lacrimile ei.<br />
<br />
-Ştii, luă o pauză Elena, aici s-a petrecut totul. Chiar în parcul acesta, pe undeva pe unde stă ea acum...<br />
<br />
Rămân stupefiat. Până acum credeam că nu s-a întâmplat nimic în acest loc uitat de lume. Dar iată...<br />
<br />
...că fuge acasă. Lumea Monicăi zvâcneşte între două emisfere care plâng. Între cele două, tatăl ei, cel care a fost ucis a doua oară astăzi. Îi este ruşine să îi spună mamei. Vor veni după ea? Măcar că....şi-a răzbunat tatăl!<br />
<br />
-Mamă, l-am omorât pe cel care ni l-a luat pe tata, strigă ea încă de pe stradă.<br />
<br />
-Poftim? Ai ucis? Ce ai făcut?<br />
<br />
-M-au....violat. L-am omorât pe cel din urmă. El avea ceasul tatei.<br />
<br />
Femeia simplă a făcut ochii mari. Nu a mai ştia este viaţa în sine: soţul i-a murit, fetele mari au fugit de acasă, iar acum Monica, fata cu ochi albaştri a fost violată. Nu avea sens nimic. Abia acum bombele au încetat să cadă, chiar şi războiul se sfârşea în câteva săptămâni. Pentru ei abia acum începea chinul vieţii, al morţii şi durerea. Pântecul fetei creşte pe zi ce trece...tot mai mare, ca o mare bubă. Ştia mama că răul este în interiorul fiicei sale, că ea îl creşte şi că va aduce pe lume poate diavolul în persoană. Simţea cum ochii îi sunt devoraţi, cum mintea îşi pierde coerenţa, iar lumea cade. Nu mai îşi doreşte decât o moarte senină. Seara, îşi sărută fata care adormise printre lacrimi, noul soţ şi luă funia vacii. Şi-o legă scurt în jurul gâtului. Un scurt zvâcnit s-a auzit în sat. A doua zi, toţi rămân stupefiaţi în jurul nucului bătrân. Soldaţii ruşi râd şi îi iau trupul mamei. Îşi consideră răzbunată moartea camaradului lor. Războiul e încheiat, socialismul şi poporul a învins.<br />
<br />
După nouă luni de nebunie, comunism, jaf şi adunări populare, Monica este aproape de a naşte. S-a mutat la bătrâna Lena, singura care o mai ocroteşte. Vorbeşte de una singură şi deseori o aude conversând imaginar cu mama sau tatăl ei. Mănâncă seminţe şi refuză medicul, care e tot mai îngrijorat de ea. Într-o seară, o strigă lung. Ea ştia că i-a venit soarta de a naşte. Aduse lumânări, apă caldă şi faşă, gata să îl întâmpine cum se cuvine pe copil, chiar dacă era fiul ucigaşului viselor fetei. Ţipete dureroase se aud din casa de lut, zvâcniri şi lacrimi.<br />
<br />
Fătul s-a născut mort. Monica îşi plângea întreaga fiinţă. Pe de-o parte era şi băiatul ei De atunci, îmi spune bătrâna, a înnebunit femeia. Puţin după aceea, s-a mutat în casa ei. Pe timpul comunismului a lucrat vreme de douăzeci de ani în aceeaşi fabrică de lemne, unde lăcuia parchet. Plângea des, începuse să şi bea. Mahalaua şi-a schimbat faţa, azi a devenit un cartier liniştit de case, dar tristeţea războiului încă rămâne valabilă pe faţa ei. În fiecare zi trece cu teamă pe lângă maidan, speriată de fantomele soldaţilor, iar seara merge în grădina, sub nuc, unde şi-a îngropat mama, batista tatălui şi fătul. Priveşte din nou cerul înstelat, dar înainte de răsărit pleacă. Niciodată nu stă să privească apariţia soarelui pe cer.<br />
<br />
În parc s-a mai răcorit niţel. O scurtă briză îmi aduce puţină răcoare pe frunte. Nebuna a plecat de mult timp, probabil la cârciumă. Aud un radio în vecini, pesemne că a revenit curentul. Mă ridic, salut interlocutoarea şi mă îndrept spre casă:<br />
<br />
-Vă mulţumesc. A venit curentul, trebuie să merg acasă...<br />
<br />
-Da merg să văd şi eu ce s-a întâmplat cu carnea mea din congelator. Presimt că trebuie să şterg iar pe jos apa...<br />
<br />
În cârciuma de peste drum, mărunta Monica stă la o masă, cu paharul gol în faţă. Ochii ei spun totul, sunt de cel mai albastru posibil. Câteva stele au licărit preţ de o secundă. Intru, o salut...ea îmi răspunde cu eternul "cum eşti?".<br />
<br />
-Sunt bine, mulţumesc.<br />
<br />
-Şi eu, şi eu....<br />
<br />
Barmana îmi dă berea, iar eu mă aşez pe terasă. Aud în casetofon, ciudat, aceeaşi piesă pe care o ascultam adineaori, la magnetofon. Totul are un sens acum: În partea lentă, se aude o voce tânguită, a vreunei cântăreţe grase, care lamentează grav. Mă ridic şi plec. Din respect pentru tot, îi umplu paharul. Îmi zâmbeşte, priveşte spre răsărit, spre maidan. Îmi răspunde evaziv:<br />
<br />
-Da, a venit curentul, într-adevăr....dar viaţa mea? <br />
<br />
----<br />
<br />
<b>James R. Blaisse</b><br />
<br />
Weiters — elogiul nebuniei<br />
<br />
James R. Blaisse <br />
Scâncea încet, cu lacrimile curgându-i calde pe obraji şi topindu-se în covorul de dedesubt. Stătea într-un colţ al camerei întunecate, cu genunchii strânşi la piept. Se împingea tot mai tare în perete, plângând amarnic. Ar fi vrut să dispară… Să o ia cu el pe Monique şi să dispară pentru totdeauna. Departe de coşmarul care devenise viaţa lor de o lună încoace, de casa care se transformase într-o veritabilă închisoare şi de monstrul care o conducea. Dar el nu fusese întotdeauna aşa. Nu. Odată era bun şi blând, îi iubea, îi strângea în braţe. Odată… Acum însă totul se schimbase. El era crud, lipsit de milă, dement şi înecat în propria-i ură.<br />
<br />
— Oare ce am făcut atât de rău încât să merit asta? bâigui băiatul printre sughiţuri.<br />
<br />
Dar nu mai avu timp să se gândească la un răspuns — dacă exista unul. Uşa de la parter scârţâi, semn că cineva intrase. Băiatul sări în picioare, făcând lanţul să zornăie şi alergă disperat spre uşă. Se împiedică de un scaun răsturnat şi căzu, julindu-şi coatele. Usturimea era îngrozitoare, însă el se ridică rapid şi răsuci cheia în broască. Apoi, pradă unei disperări totale, împinse cu greu fotoliul de piele, care odinioară fusese în sufragerie, în faţa uşii şi se întoarse în colţul lui, abia stăpânindu-şi icnetele.<br />
<br />
Monstrul se întorsese… Tatăl lui venise acasă.<br />
<br />
*<br />
<br />
Monique auzise clic-ul făcut de uşa care se închidea. Ieşi cât putu de repede de sub pat şi îşi scoase cheia dintr-un buzunar al rochiţei. Încercă să o introducă în micuţa gaură, însă mânuţa îi tremura atât de tare, încât o scăpă. Se aplecă şi o ridică. După ce termină se ascunse din nou sub pat.<br />
<br />
Nu-şi putea stăpâni lacrimile. Îi era atât de frică de tati. Ce s-a întâmplat cu tati? îl întrebase deseori pe Quentin, iar el mereu ridicase din umeri şi o strânsese în braţe. Îl iubea mult pe tati, dar el era atât de rău… Mai rău decât Baubau-ul despre care îi povestise odată mami. Mami… Îi era dor de ea. Plecase într-o zi şi nu se mai întorsese acasă. Tot atunci se schimbase şi tati. „Unde e mami?” îl întrebase pe tati, când acesta se întorsese acasă. În loc să-i răspundă, el urlase la ea. O scuipase. De atunci se temea. Pe Quentin nu-l chestionase despre mami. Dacă şi el se înfuria pe ea? Dar Quentin nu era aşa… Ştia, totuşi, că fratele ei nu avea să-i mai vorbească. În faţa ochilor revedea pentru a mia oară totul. Se întâmplase când tati venise acasă, aseară, în a optsprezecea zi după dispariţia lui mami. Aceea fusese prima zi în care tati se dusese la serviciu, după ce... Striga încontinuu că fusese concediat. Ea nu înţelesese nici atunci şi nu înţelegea nici acum ce înseamnă acel cuvânt. Se gândise să-l roage pe Quentin să-i explice, dar nu mai avusese ocazia.<br />
<br />
Ea era în bucătărie şi mânca din sandvişul cu unt de arahide, pe care i-l pregătise fratele ei. Tatăl ei se aşezase la masă, ţinându-şi capul în mâini şi părând că vorbeşte cu sine însuşi. Apoi se uitase la ea. Îşi amintea cum scăpase sandvişul. Privirea lui tati era înspăimântătoare. O îngrozea.<br />
<br />
— Veniţi aici! spusese el cu putere. Se holbase la el şi aproape că începuse să plângă.<br />
<br />
— Veniţi aici! repetase tati. Ţipase. Tremurând, se îndreptase către el. Quentin făcuse acelaşi lucru. Crezuse că tati avea să-i bată, dar nu fusese aşa. Începuse să-i strângă în braţe… Din ce în ce mai tare, până ce ea simţise că nu mai poate respira şi începuse să lovească cu picioarele în încercarea de a se elibera. În acest timp, el urlase întruna chiar în urechea ei.<br />
<br />
— Voi sunteţi tot ce am! Tot ce mai am! Sunteţi ai mei, AI MEEEI! Nu mai plecaţi niciodată de lângă mine! NICIODATĂ!<br />
<br />
Se revăzu scâncind. Era şi acum sigură că dacă nu l-ar fi muşcat cât putea de tare pe tati de ureche, corpul i-ar fi fost frânt. După ce tati îi aruncase cât colo, ţinându-se cu mâna de urechea sângerândă, se repezise la ea înjurând. Îi apucase braţul ca într-o menghină şi ridicase pumnul pentru a o lovi.<br />
<br />
Nu mai voia să-şi amintească, însă trecutul o bântuia, o prinsese şi nu mai voia să-i dea drumul.<br />
<br />
Închisese ochii şi îşi simţise obrajii scăldaţi în lacrimi. Dar nu se petrecuse lucrul de care se temea… fusese chiar mai rău! Quentin îl lovise pe tati cu pumnul în faţă. Tati se dezechilibrase şi o pierduse pe ea din vedere. În schimb se aruncase asupra fratelui ei şi îl pocnise în moalele capului. El căzuse, iar apoi tati începuse să îl lovească cu picioarele. Quentin încasase fiecare lovitură fără să scoată un sunet şi apoi se uitase spre ea, cu un firişor de sânge roşu curgându-i pe bărbie.<br />
<br />
— Pleacă, îi mimase el din buze, înainte ca tati să-l apuce de gulerul cămăşii şi să înceapă să-l scuture cu putere.<br />
<br />
— De ce faci asta, Quent, de ce? Tati repetase asta de câteva ori, privind în ochii fiului său, care semăna cu o păpuşă de paie. Monique parcă auzea şi acum respiraţia lui sacadată. Quentin îi spusese să plece, însă ea nu se putuse desprinde din acel tablou terifiant.<br />
<br />
— Nu vezi, Quent, nu vezi că toţi vor să mi te ia. TOŢI! Şi mama ta vrea să mi te ia. Şi ea… Nu o vezi? NU! NU ŢI-L DAU, E AL MEU! Al meu!<br />
<br />
Apoi începuse să plângă, strângându-l pe Quentin în braţe, în timp ce acesta scâncea uşor. O hăituia imaginea fratelui său care, nerostit, o implora să plece. În ochii lui văzuse atâta durere, încât ştia că nu o să uite în veci acea scenă.<br />
<br />
Plecase, lăsându-l pe tati să urle la arătări numai de el văzute.<br />
<br />
Quentin nu mai ieşise azi din camera lui. Şi nici ea nu mersese la el. Era numai vina ei. Dacă murea? Începu să plângă de-a binelea, deformând, inconştient, capul lui Jeremy, ursuleţul primit de la mami cu aproape un an în urmă, când împlinise şapte ani. <br />
<br />
*<br />
<br />
Băiatul se opri brusc din plâns.<br />
<br />
— Gata, Quentin, încetează! se admonestă el. Nu o să rezolvi nimic dacă stai şi boceşti. Avea nevoie să gândească la rece.<br />
<br />
— Să luăm lucrurile în ordine.<br />
<br />
Deşi nu înţelegea cum, faptul că vorbea cu voce tare îi dădea un curaj pe care nu-l crezuse posibil. Asta şi faptul că Monique ar putea fi omorâtă în bătaie. Seara trecută o salvase, dar trebuia să admită că fusese al naibii de norocos. După ce încetase să mai tune la stafii, tatăl său îl dusese în camera lui, îl aşezase pe pat, apoi nu ştia decât că agonizase un timp, după care adormise. De dimineaţă se trezise cu corpul gemându-i de durere. Respira cu greutate şi era sigur că avea o coastă ruptă. Dar poate cel mai important aspect era faptul că piciorul drept îi era prins de cadrul metalic al patului cu un lanţ nu foarte gros, însă suficient pentru a-l reţine. Un lacăt încheia improvizaţia — din păcate destul de bine realizată — a tatălui său. Lanţul era destul de lung încât să-i permită să se mişte în voie în interiorul camerei, dar cam atât.<br />
<br />
Se întrebase dacă şi lui Monique i se întâmplase acelaşi lucru, însă răspunsul venise la fel de repede ca şi întrebarea: nu. După ce se întorsese în cameră, aseară, Monique închisese cu siguranţă uşa. Vorbise cu ea dinainte ca, în caz că se întâmplă ceva rău, să se ducă în camera ei şi să închidă uşa. Iar el, chiar şi suferind cum era, ar fi auzit dacă tatăl său ar fi încercat să spargă uşa. În plus, probabil că Allan Weiters îşi dăduse seama, în toată nebunia lui, că Monique nu ar fi plecat nicăieri singură. <br />
<br />
— Nu cred că voi putea face nimic azi. Cel puţin nu până nu adoarme tata. Sau până pleacă. Se considera norocos — chiar se putea numi noroc — că tatăl său nu stătea toată ziua acasă. De obicei pleca în jurul orei prânzului şi se întorcea seara, după asfinţit, sau chiar a doua zi. Duhnea permanent a alcool şi odată venise acasă cu cămaşa pătată de sânge. Quentin nu ştia ce se întâmplase şi nu voia să afle.<br />
<br />
— Dar, după aceea, prima problemă care se pune este cum să scap de lanţ. Of, sper ca tata să adoarmă curând. Doare ca dracu’. Era sigur că după ce va desface lanţul va da peste o vânătaie uriaşă.<br />
<br />
Se uită în jur după ceva cu care să rupă lanţul, dar nu văzu nimic care l-ar fi putut ajuta. Şi oricum era stupid. Ar fi făcut prea multă gălăgie.<br />
<br />
— La naiba! Va trebui să îi cer ajutorul lui Monique. Nu-i plăcea deloc ideea de a o pune pe surioara lui în pericol.<br />
<br />
— Şi apoi? Apoi ce?<br />
<br />
Nu avea nici un răspuns la aceste întrebări. Să plece? Dar unde? Nu avea nicio rudă prin apropiere — de fapt, nu cunoştea să fi avut vreo rudă oriunde în lume —, de colegi de clasă nici nu putea fi vorba — era absolut sigur că niciunul nu i-ar fi găzduit pe el şi pe Monique —, la vecini era mult prea aproape de pericol, iar traiul pe stradă era o variată inacceptabilă. Surioara lui merita ceva mai bun.<br />
<br />
— Puii mei, amândoi merităm ceva mai bun! Şi atunci ce rămâne de făcut? Poliţia… Părea cea mai bună alternativă, dar pentru moment era inaccesibilă. Într-unul dintre accesele sale de furie, tatăl său distrusese sufrageria, cu tot cu telefon. Telefonul lui mobil fusese de asemenea zdrobit.<br />
<br />
— Dar dacă poliţia îl ridică pe tata, pe mine şi Monique ne aşteaptă un centru de plasament şi, mai mult ca sigur, la un moment dat vom fi despărţiţi pentru totdeauna. Nu! În nici un caz!<br />
<br />
Îşi îndepărtă rapid acele gânduri din minte şi ascultă cu atenţie. Nu se auzea nimic.<br />
<br />
— O fi adormit deja?<br />
<br />
Ar fi fost un noroc neaşteptat. Mai ascultă câteva minute pentru a fi sigur, apoi merse şi deschise uşa.<br />
<br />
— Monique! şopti el. Monique! repetă, îndrăznind să ridice puţin glasul.<br />
<br />
— Unde e tati? se auzi o voce înfricoşată de dincolo de uşă.<br />
<br />
— Nu ştiu, cred că a adormit. Hai, deschide, trebuie să mă ajuţi cu ceva.<br />
<br />
Uşa se deschise uşor şi în faţa băiatului apăru o fetiţă cu păr negru, prins în două codiţe neîngrijite. După ochii roşii şi umflaţi îţi puteai da seama că plânsese mult. Încă mai plângea. Se uită la băiat pentru câteva secunde şi apoi se aruncă în braţele lui.<br />
<br />
— Gata, gata, linişteşte-te!<br />
<br />
— Îmi… îmi pare r… rău! îndrugă ea printre sughiţuri.<br />
<br />
— Pentru ce?<br />
<br />
— Pentru că a… am fugit…<br />
<br />
— Şşşt! Nu a fost vina ta! Nici să nu te gândeşti la asta. Acum trebuie să încercăm să scăpăm de aici. Ai înţeles?<br />
<br />
Fetiţa se desprinse încet de el şi dădu din cap.<br />
<br />
— Monique, ascultă-mă, tata m-a legat de pat. Îi arătă lanţul. Dacă aş încerca să sparg lacătul sau să rup lanţul, ar auzi. Am nevoie de cheia de la lacăt.<br />
<br />
Monique aprobă.<br />
<br />
— Unde e?<br />
<br />
— Nu ştiu. Cel mai probabil o ţine la el.<br />
<br />
Văzu cum, pentru o clipă, pe faţa surioarei lui se aşterne groaza, dar apoi aceasta se făcu nevăzută, fiind înlocuită de hotărâre. Fără să mai spună un cuvânt, Monique plecă.<br />
<br />
*<br />
<br />
Coborî scările, încercând în zadar să nu scoată nicun zgomot. Când ajunse jos, împietri pentru câteva clipe şi ascultă. Răsuflă uşurată. Un sforăit slab se auzea dinspre bucătărie. Merse până acolo pe vârfuri. Tati dormea cu capul pe masă, răspândind în toată camera un miros dulceag de băutură. Fetiţa îşi ţinu respiraţia şi introduse mâna într-unul dintre buzunarele jachetei uzate de motociclist. Nu dădu decât de două hârtii de câte cincizeci de lire, pe care le băgă în buzunarul rochiţei, gândindu-se că s-ar putea să fie nevoie de ele mai târziu.<br />
<br />
Încercă alt buzunar. Scoase un pachet de ţigări gol pe jumătate şi o brichetă pe care le puse lângă bani, cu scopul de a le arunca mai târziu. <br />
<br />
Dintr-o dată tati îşi mişcă puţin mâna şi scoase un zgomot gutural. Monique înţepeni, cu inima bătându-i nebuneşte. După câteva secunde, când fu convinsă că tati doarme cu adevărat, cercetă un alt buzunar şi avu noroc. Cu cheiţa mică în mână, urcă tiptil scările.<br />
<br />
*<br />
<br />
— Gata! anunţă bucuroasă fetiţa. Quentin luă cheiţa şi deschise lacătul.<br />
<br />
— Să mergem, zise el. Dar imediat ce se mişcă auzi o zornăitură.<br />
<br />
— La naiba! Încă nu scăpase de povara lanţului. Nu în totalitate. Lanţul era desprins de pat, dar încă mai agăţa de piciorului lui şi nu avea nicio modalitate de a-l da jos. Îl strânse şi îl ridică într-o mână. Era destul de greu, dar nu avea de ales. Trebuia să-l ia cu el.<br />
<br />
Haide!<br />
Cât stătuse nu realizase cât de mult rău îi provocase lanţul, dar acum resimţea o durere acută, îngrozitoare, la fiecare pas. Nici măcar nu-şi mai putea simţi laba piciorului.<br />
<br />
Înjură încet şi începu să coboare scările. Durerea provocată de coasta ruptă era dublată de cea făcută de lanţ. Nu mai putea continua aşa mult timp. Se sprijini cu mâinile de balustradă şi lanţul îi scăpă din mână, făcând un zgomot infernal.<br />
<br />
— Nu, şopti el, căscând ochii de groază. DU-TE! strigă, dându-şi seama că nu mai are rost să vorbească încet. În câteva secunde Monique ajunse la uşa de la intrare. O deschise, dar nu ieşi. Zgomote se auziră dinspre bucătărie. Quentin sări trei trepte, simţind o explozie de durere la aterizare. Ajunse jos chiar în momentul când tatăl lui apăru în sufragerie. Începu să strige şi se repezi la băiat. Acesta îşi mişcă rapid mâna şi îl lovi peste faţă cu lanţul. Bărbatul căzu, cu faţa acoperită de un tatuaj stacojiu.<br />
<br />
Quentin se avântă spre uşă, cu lanţul şerpuind în urma lui.<br />
<br />
— HAI! strigă el şi o împinse afară pe Monique. PLEACĂ! ACUM! Monique începu să alerge pe aleea pietruită, dispărând rapid în negura nopţii.<br />
<br />
Băiatul îşi dădea seama că are nevoie de ajutor. Nu avea nici un rost să încerce să fugă… nu în starea în care se afla.<br />
<br />
Şchiopătând, străbătu cu greu aleea şi ajunse pe trotuar. Tocmai atunci tatăl său ieşi pe uşa casei. Cu faţa schimonosită de furie, începu să alerge după fiul său.<br />
<br />
Cu ultimele puteri, Quentin ajunse în faţa uşii soţilor Lane, doi bătrânei de origine americană, ce fuseseră întotdeauna foarte drăguţi cu el. Apăsă pe sonerie de mai multe ori, strigă şi bătu de două ori cu pumnii în uşă, înainte de a fi apucat de la spate şi aruncat violent un metru în spate. Tatăl său îşi aşeză un genunchi peste pieptul lui şi începu să-i care pumni. După a treia lovitură deja căzuse în inconştienţă.<br />
<br />
*<br />
<br />
Ella Lane mormăi, mişcându-se cu greutate până la uşă. Oare cine era la ora aceea? Când deschise uşa, rămase înmărmurită de spaimă. Un om ce semăna cu Allan Weiters, vecinul ei, îşi întoarse privirea spre ea. Faţa îi era plină de sânge, iar chipul lui reprezenta o mască perfectă a nebuniei. Se sperie şi închise uşa, răsucind cheia în broască, după care începu să strige după soţul ei.<br />
<br />
Marty, Marty! Sună la poliţie!<br />
Ce s-a întâmplat? o întâmpină el, alarmat.<br />
Sună la poliţie! Domnul Weiters omoară pe cineva.<br />
Ce?<br />
Sună acum!<br />
*<br />
<br />
Poliţiştii sosiseră în mai puţin de cincisprezece minute, iar ceea ce găsiseră le întrecuse cu mult temerile. Era de-a dreptul stupefiant. Un băiat omorât în bătaie, apoi sugrumat cu un lanţ. Faţa îi semăna cu un terci însângerat. O fetiţă care stătuse ascunsă după o tufă de gard viu şi care, după venirea poliţiei, strângea amarnic în braţe trupul fără viaţă al fratelui ei, asta până ce fusese luată de acolo cu forţa. Un dement ce ţipa înnebunit că soţia lui îi răpise fiul. Un cuplu în vârstă de-a dreptul terifiat.<br />
<br />
Cu alte cuvinte, în acea parte a suburbiei londoneze se vedeau urmările unui coşmar ce nu luase sfârşit în întregime. Nu pentru Monique Weiters.<br />
<br />
*<br />
<br />
Femeia depuse buchetul cu flori şi rămase în genunchi, lângă mormânt. Trecuseră treisprezece ani şi totuşi suferinţa era la fel de mare ca în acea blestemată noapte de august. Lacrimi îi izvorâră din colţurile ochilor. Quentin…<br />
<br />
Nu avea să uite niciodată acea imagine, care părea desprinsă dintr-un film de groază. Pierduse totul în acea noapte. Chiar şi sensul de a trăi… Dar speranţa îi fusese redată. Patru luni după tragedie fusese adoptată de domnul şi doamna Lane, iar ei îi arătaseră grijă şi dragoste, o crescuseră ca pe propria lor fiică. Abia târziu aflase că singurul copil pe care îl avuseseră cei doi murise la două săptămâni după naştere, din cauza unor probleme respiratorii. Ştia că fără ajutorul lor nu ar fi trecut peste acel episod al vieţii ei.<br />
<br />
Tatăl său fusese internat într-un sanatoriu şi, opt ani mai târziu, murise. Nu-l mai văzuse niciodată după acea noapte, însă mersese la înmormântarea lui. Măcar pentru timpul în care a fost un om normal…<br />
<br />
Apoi, peste doi ani, tatăl ei adoptiv se stinsese din viaţă. Ea îl considerase mereu mult mai mult şi de aceea pierderea lui fusese cu atât mai dureroasă. <br />
<br />
Mai stătu câteva minute, privind piatra funerară din marmură. Într-un final se ridică, ştergându-şi lacrimile.<br />
<br />
— Sper că ţi-e bine, Quent…, şopti, după care se îndreptă spre principala alee a cimitirului, unde o femeie micuţă, al cărei păr alb era acoperit de o pălărie neagră, o aştepta. Apucă braţul mamei sale şi porniră împreună spre ieşire, în aerul fierbinte al însoritului august.Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-29379998774724951902010-03-31T19:48:00.001+03:002010-04-01T21:58:13.543+03:00Joi 1 aprilie, cenaclul online nu va fi o păcălealăDacă săptămîna trecută am discutat despre piesa lui Valentin Eleazar, un foarte tînăr dramaturg fără blog, de data asta vom avea în mijlocul nostru doi bloggeri-prozatori: Valive, <a href="http://valive.wordpress.com/2010/03/31/interzisinterzisa/" target="_blank">al cărei text îl găsiţi chiar pe blogul ei</a> şi Augustin Rădescu, al cărui text îl puteţi citi aici. iar mîine seară, la ora 22, ne întîlnim la cenaclu, pe blogul <a href="http://luciaverona.blogspot.com/">Luciei Verona</a>.<br />
<br />
<div style="text-align: center;">Augustin Rădescu</div><div style="text-align: center;">POVESTE CU UN ARICI </div><br />
E nebună! Nebună, nebună!<br />
<br />
Nu ştiu dacă într-adevăr am rostit cuvintele astea, sau poate doar le-am gîndit. Oricum, nu se mai aude altceva în infernul ăsta: doar valurile enorme care se zdrobesc de stînci cu un bubuit adînc, rotund rostogolit, şi vîntul care şuieră rece, duşmănos.<br />
<br />
Un pescăruş cu aripi parcă zdrenţuite de descătuşarea surdă a stihiei fuge din calea furtunii cu strigăte stridente, ascuţite.<br />
<br />
Vîntul ridică nisipul plajei pustii şi-l înşurubează în vîrtejuri fără început şi sfîrşit.<br />
<br />
Lumina se cerne zgîrcită, murdară, printre norii cenuşii care aleargă nebuneşte pe un cer mohorît şi parcă trist.<br />
<br />
În capătul digului, pe bolovanul imens care primeşte,ca un pinten de corabie, toată furia valurilor, se zăreşte o rochie albă care-mi atrage privirile ca un magnet.<br />
<br />
Prezenţa ei acolo, acum, în toiul furtunii dezlănţuite mi se pare atît de absurdă, atît de ilogică, încît mă întreb dacă nu cumva visez. Simt că nu pot rămîne un simplu spectator.<br />
<br />
Clătinîndu-mă sub rafalele nemiloase de vînt, păşesc pe dig. Nu-mi pot dezlipi privirea de făptura ireală ce se desenează clar pe cenuşiul zării, in rochia ei albă.<br />
<br />
Mă apropii. O strig. Zadarnic, zgomotul valurilor e, pe măsură ce mă apropii, tot mai puternic.<br />
<br />
Ajung la doi paşi de ea. Strig din nou.<br />
<br />
Degeaba. Fata priveşte undeva, spre larg. Puzderia de stropi în care se sparge fiecare val cade asupra ei ca o ploaie deasă şi grea. E udă pînă la piele. Părul ei negru, în care lucesc stropi mari de apă, i s-a lipit de gîtul frumos şi gol, şi de umerii rotunzi şi mici, bronzaţi pînă peste poate.<br />
<br />
"E nebună!"<br />
<br />
De data asta sînt convins că am rostit cuvintele astea, fiindcă le-am şi auzit, într-un scurt moment de acalmie.<br />
<br />
Ea însă nu le-a auzit. Priveşte mai departe în zare, cu mîinile încrucişate peste genunchi.<br />
<br />
Simt crescînd în mine o furie absurdă. Împotriva cui? O fi, poate, furia furtunii care s-a înşurubat adînc în mine, în creier şi-n fiecare mădular.<br />
<br />
Urc cu greu bolovanul alunecos, acoperit cu alge ude. Iată-mă lîngă ea.<br />
<br />
Tresare. Îşi întoarce spre mine chipul. O privesc în ochii mari, încercănaţi, ce înoată în lacrimi, şi mă simt, deodată, părtaş la toate fărădelegile trecute, prezente şi viitoare, ale întregii lumi.<br />
<br />
Îi privesc cutele de pe frunte şi ridurile fine din jurul ochilor, buzele vineţii muşcate cu sălbăticie, pînă la sînge, şi firele albe de la tîmple şi mă întreb ce alte furtuni, cu mult mai aprige decît asta, i-au furat tinereţea.<br />
<br />
Pe chipul ei nu citesc nici surpriză, nici enervare, nimic altceva decît tristeţe, o tristeţe mai adîncă decît hăul lichid din faţa noastră.<br />
<br />
Simt că trebuie să fac ceva, orice. Şi asta repede!<br />
<br />
Îi cuprind umerii.<br />
<br />
Se scutură sălbatic şi sîntem gata să cădem amîndoi. Mă priveşte intens, sfredelitor, şi pare acum, deodată, alta. Fiecare părticică din ea emană ură, o ură primitivă, ancestrală.<br />
<br />
- Ce vrei? Ce MAI vrei? - îmi şuieră în urechi glasul ei pătimaş. Nu te-am chemat! Ce vrei? Ce mai vrei? De ce-ai venit? <br />
<br />
Simt, în chip bizar, că, în mine, ea urăşte acum o lume ... şi-un bărbat. Un ALT bărbat. Şi, nu ştiu de ce, sînt hotărît să plătesc! Să răscumpăr ... Ca şi cum m-aş simţi vinovat... Ca şi cum m-aş simţi ... celălalt!<br />
<br />
O prind de braţ. Se smulge din nou. Pumnii ei mici, strînşi cu furie, mă izbesc ca o ploaie de primăvară, fără alegere: în umăr, în obraz, în piept. Simt în gură gustul sîngelui; buza mi-e plesnită, obrazul îmi arde.<br />
<br />
Zîmbesc, fără să vreau: fata asta nu glumeşte!<br />
<br />
Nu glumesc nici eu! Şi simt cum, încet încet, mă invadează o linişte cosmică. Mă simt acum ca Dunărea: lin, molcom, dar implacabil.<br />
<br />
O ridic în braţe: e uşoară ca fulgul. Ea continuă să mă lovească, dar nu mai simt loviturile ei. Cobor de pe stîncă atent, cu preţioasa povară în braţe. Pornesc, de-a lungul digului, spre plajă. Simt în piept o căldură ciudată inundîndu-mă.<br />
<br />
Ajung pe plajă. O aşez cu grijă pe nisip. Se ridică brusc. Încearcă să fugă. O prind de mînă. Se smuceşte. Îmi şuieră în urechi:<br />
<br />
- Bestie!<br />
<br />
Simt, ştiu că ea vorbeşte acum cu EL. Cu CELALALT. PRIMESC JOCUL!<br />
<br />
Îi prind capul între mîini şi o silesc să mă privească în ochi:<br />
<br />
- Mă urăşti prea tare ca să nu-nţeleg că mă iubeşti! - îi şoptesc apăsat.<br />
<br />
Îi apăs uşor tîmplele cu podul palmelor şi simt cum, încet încet, trupul ei se destinde, şi-i văd fruntea descreţindu-se. Mă priveşte furişat, printre pleoapele întredeschise, şi-mi răspunde:<br />
<br />
- Poate că te iubesc prea tare ca să nu te urăsc!<br />
<br />
- Atunci, vino!- îi spun, pornind, cu ea de mînă, spre cort.<br />
<br />
Mă urmează fără împotrivire. Cînd ajungem, are un mic moment de şovăială.<br />
<br />
- Intră! - rostesc cu glas hotărît.<br />
<br />
Şi-n clipa asta, se întîmplă ceva. Cîteva clipe nu realizăm, nici eu, nici ea, ce. Ne privim miraţi. Apoi înţelegem.<br />
<br />
S-a înstăpînit o linişte ciudată. Vîntul s-a oprit cu totul. Valurile sînt acum mici, cuminţi şi rotunde. Ca şi cum, acţionînd o uriaşă scenă turnantă, cineva ar fi schimbat instantaneu decorul. Mă uit mirat în jur şi parcă nu-mi vine să cred că zbuciumul nebun de adineauri a dispărut fără urmă. Privesc din nou spre ea şi tresar. Privesc şi iar privesc, şi-mi pare că sînt victima unei mistificări.<br />
<br />
Fiinţa din faţa mea pare acum alta, cu totul alta. Ochii senini şi zîmbitori, fără urmă de cearcăne, părul mai negru decît tot ce-am văzut pe lumea asta, buzele senzuale, obrazul neted şi proaspăt, toate contrazic flagrant ceea ce-am văzut, sau poate crezusem că văd, acolo, pe bolovanul din capătul digului.<br />
<br />
Dar ceea ce mă frapează cel mai mult este lănţişorul de argint pe care-l zăresc la gîtul ei şi pe care, aş fi în stare să jur, acolo, pe dig, nu-l avea.<br />
<br />
Şi, prin nu ştiu ce mecanism ciudat al gîndirii mele alambicate, mi se năzare că de lănţişor atîrnă acolo, în adîncitura tulburătoare dintre sînii ei ca de fecioară, un medalion filigranat, cu o montură ciudată în care irizează, tainic, un mic safir.<br />
<br />
- Dumnezeule, chiar am luat-o razna! - îmi spun în gînd, şi-i fac semn să intre în cort.<br />
<br />
Intră, dar după doar cîteva clipe, aud un ţipăt mic şi-o văd ieşind, speriată. Se cuibăreşte la pieptul meu, căutînd, parcă, ocrotire, şi-mi spune, arătînd spre cort:<br />
<br />
- Acolo, înăuntru ... e ceva! Mişcă ceva!<br />
<br />
Zîmbesc, neîncrezător. Intru în cort, trăgînd-o după mine. Aprind lanterna şi ...<br />
<br />
Într-un ungher al cortului, tolănit comod pe nişte haine de-ale mele, s-a cuibărit un arici.<br />
<br />
Vizibil deranjat de lumina prea puternică pentru el, ne priveşte cu ochii lui rotunzi şi negri, ca de mărgea, clipind des. Adulmecă nehotărît în stînga şi-n dreapta, încreţindu-şi boticul prelung şi sur; apoi, lămurindu-se că aici nu mai e de el, evadează pe sub marginea cortului, spre un loc mai liniştit.<br />
<br />
Zîmbesc. Ce poveste ciudată! Aici, pe malul mării, eu, o fată nebună şi un arici ... nearici. Şi, deodată, tresar: povestea asta îmi aminteşte de o alta, petrecută tot aici, pe malul mării, cîndva... Un băiat, o fată şi-un arici... Dar nu, nu vreau să-mi mai amintesc povestea aia, care se termina bine doar pentru arici...<br />
<br />
Ridic "uşa" cortului, ca să avem mai multă lumină, şi mă apuc să cotrobăi prin lucrurile mele aflate, ca de obicei, într-o dezordine perfectă. Într-un tîrziu, reuşesc să descopăr un prosop pe care i-l întind fetei, apoi un tricou şi nişte pantaloni.<br />
<br />
-Schimbă-te! O să răceşti! Eşti udă leoarcă.<br />
<br />
Ezită. Într-un tîrziu înţeleg. Ies din cort şi-mi aprind o ţigară. Carpaţi fără. Privesc din nou în jur şi parcă nu-mi vine să cred că din tot zbuciumul nebun de adineauri n-a mai rămas nici urmă. Totul şi-a reintrat în matcă. Chiar şi eu!<br />
<br />
După cîteva clipe, apare şi ea. O privesc şi, fără să vreau, zîmbesc. Îi stă grozav în hainele mele prea mari şi care stau pe ea strîmb. Şi recunosc, în sinea mea, că-mi face bine s-o privesc.<br />
<br />
Zîmbeşte şi ea. Un zîmbet tainic şi fugar, aninat o clipă în colţul gurii.<br />
<br />
Trag adînc fumul în piept. Ea se aşează pe nisip, cu picioarele strînse sub ea şi mă priveşte cu un aer de geambaş multumit.<br />
<br />
- Ştii, îmi place cum fumezi! - îmi spune ea. Arăţi a om care nu face niciodată lucrurile pe jumătate.<br />
<br />
Oare vorbeşte serios? Îi întind, fără să-mi fi cerut, pachetul de ţigări. Ia una, o aprinde şi trage cu teamă un fum. Se îneacă, tuşeşte şi aruncă ţigara.<br />
<br />
O privesc lung, nesăţios. Şi, deodată, am revelaţia faptului că o cunosc de undeva, din timpuri imemoriale, parcă dintr-o altă viaţă. Caut cu înfrigurare, cu disperare chiar, în memorie, dar nimic nu se leagă. Şi totuşi o cunosc cumplit de bine. Dar de unde oare?<br />
<br />
Pregătesc cele trebuincioase pentru ceai. Se aşterne o tăcere grea, nefirească, încărcată de întrebări nerostite.<br />
<br />
Privim amîndoi spre largul potolit, parcă pentru a afla acolo un răspuns. Deşi, fără îndoială, răspunsul e mult mai aproape. Probabil chiar aici, pe plajă.<br />
<br />
Deodată, ea rupe tăcerea:<br />
<br />
- Îţi mulţumesc!<br />
<br />
- Pentru ce?<br />
<br />
- Pentru ceea ce-ai făcut pentru mine!<br />
<br />
- Stai liniştită, n-am făcut-o pentru tine! Şi nici pentru mine. De fapt, nici nu ştiu de ce-am făcut-o. Şi nici nu ştiu ce-am făcut ... Dar, la urma urmei, ce naiba căutai acolo?<br />
<br />
- Poate că ... te aşteptam.<br />
<br />
- Bine, dar... Puteai să mori!<br />
<br />
- Puteam să mor? Puteam?! Cînd poţi să trăieşti, ai putea să poţi să mori?!<br />
<br />
Ei bine, eu voiam să aflu! Să ştiu ce pot şi ce nu!<br />
<br />
- Tare grăbită mai eşti. Vrei să afli, într-o zi, lucruri pe care alţii le învaţă într-o viaţă întreagă. Ia-o încet, ai tot timpul. La cei ... - o privesc lung - 20 de ani ai tăi ...<br />
<br />
- De ce te miri? Poate că n-am timp. Poate că nu prea mai am. Şi de unde ştii că nu sînt mai bătrînă decît tine, chiar dacă pari a avea vreo ... 35?<br />
<br />
- Ai ghicit!- recunosc, putin surprins. Îi împlinesc în septembrie. Dar nu înţeleg ...<br />
<br />
- Ei bine, dac-am număra doar clipele trăite cu adevărat, doar clipele de fericire, aş putea, foarte bine, să fiu mai "în vîrstă" decît tine, nu-i aşa? Oricum, ăsta cred că ar fi un criteriu mult mai corect pentru a măsura vîrsta oamenilor.<br />
<br />
- Poate că ai dreptate, dar tot nu înţeleg cum ai ajuns să te întrebi dacă mai poţi trăi ...<br />
<br />
Se posomorăşte brusc. Colţurile gurii îi cad într-un zîmbet amar.<br />
<br />
- O să afli ... după ce bem ceaiul. Fierbe? - întreabă ea, arătînd spre micul meu aragaz de voiaj, pe care am pus la fiert un ibric cu apă.<br />
<br />
- Încă nu, mai are puţin ... - îi răspund, cu gîndul aiurea.<br />
<br />
- Mă-ntorc imediat! - spune, ridicîndu-se şi îndepărtîndu-se în grabă.<br />
<br />
Sînt tentat să mă întreb dacă se va mai întoarce, dar simt că n-ar avea niciun rost să mai adaug, la noianul de întrebări de pînă acum, încă una. Mai ales că prima şi cea mai importantă dintre ele îmi pare sortită să rămînă, pe veci, fără răspuns: de unde o cunosc?<br />
<br />
Îmi rămîne o singură speranţă: că după ce vom bea ceaiul ...<br />
<br />
Apare cînd mă aşteptam mai puţin, cu o floare purpurie de brusture în păru-i negru, despletit, care acoperă în întregime umerii minunaţi pe care-i zărisem acolo, pe dig. În palma făcută căuş aduce cîteva inflorescenţe de ciulin, scaiete sau cine mai ştie ce ...<br />
<br />
Păşeşte tainic, parcă dansînd, parcă îndeplinind un ritual păgîn şi, pînă să mă dezmeticesc, aruncă inflorescenţele în apa clocotită. Apoi, ia ibricul de pe foc şi se retrage cu el 3 paşi. Îl aşează în nisip şi, întinzînd mîinile deasupra lui, murmură ceva doar de ea auzit.<br />
<br />
Îmi spun, în sinea mea, că nu trebuie să mă mai mir de nimic dar, după doar o clipă, rămîn interzis: Ea îşi desface încet lănţişorul de la gît şi-l ridică, preţ de cîteva clipe, deasupra capului.<br />
<br />
Şi, Dumnezeule, sînt nevoit să recunosc că tot ceea ce mi se năzărise ÎNAINTE de a-l vedea, e riguros adevărat: medalionul, filigranul, safirul, totul este exact aşa cum mă aşteptasem să fie.<br />
<br />
Îmi surprinde privirea mirată şi surîde fugar. Apoi, cu un gest brusc, aruncă lănţişorul, cu medalion cu tot, în ibricul cu ceai. Mă priveşte, parcă poznaş, şi mă anunţă cu voce melodioasă:<br />
<br />
- Ceaiul e gata! Eşti invitatul meu.<br />
<br />
Toarnă ceai în două căniţe mici de aluminiu pe care le pregătisem în lipsa ei. Ia una cu amîndouă mîinile, ascunzînd-o în palme. Soarbe cu înghiţituri mici şi grăbite.<br />
<br />
Doamne, cum o fi putînd să-l bea aşa fierbinte?<br />
<br />
Eu am uitat de ceai. O privesc, şi asta mi se pare de-ajuns să mă poată face să uit orice.<br />
<br />
O privesc, o ascult, o respir. Şi-mi pare că miroase a fragă, a fîn cosit şi a iubire.<br />
<br />
Se ridică încet.<br />
<br />
- Şi-acum, plec! - şopteşte ea, parcă trist. Trebuie să plec.<br />
<br />
Mă simt jefuit la drumul mare.<br />
<br />
- Cum adică? Cum să pleci?<br />
<br />
- Aşa! Plec şi gata! Tu n-ai plecat niciodată?<br />
<br />
Întrebarea ei îmi sfredeleşte creierul, şi inima, reverberîndu-se în mine la nesfîrşit. Eu n-am plecat niciodată? Chiar niciodată?<br />
<br />
Simt un gust amar în gură şi, parcă, o gheară de oţel îmi strînge stomacul.<br />
<br />
"Ba da, am plecat!"- îi răspund în gînd. Au trecut veşnicii de-atunci, dar asta nu se poate uita. Niciodată! Rămîn cîteva clipe cu capul între mîini.<br />
<br />
Apoi ridic, încet, privirea spre ea. E iarăşi îmbrăcată în rochia ei albă, încă jilavă.<br />
<br />
Aşadar, va pleca. Simt că n-am nicio putere, şi n-am niciun drept s-o opresc.<br />
<br />
Mîna ei mică rătăceşte cîteva clipe prin părul meu aspru şi rebel.<br />
<br />
- Rămîi cu bine! - îmi şopteşte.<br />
<br />
Se-ndepărtează încet, cu paşi mici.<br />
<br />
- Hei, stai! - strig în urma ei. Ai uitat să-mi spui...<br />
<br />
- Nu ţi-ai băut ceaiul ...- aud, ca un ecou.<br />
<br />
E departe, tot mai departe. Imaginea ei e acum estompată, tulbure, neclară. Ca şi cum ochii mi-ar înota în lacrimi. Dar nu-i adevărat. N-are de ce să fie adevărat! La urma urmei, nici nu ştiu cine e. Şi rămîn aşa, privind în urma ei, pînă cînd nu se mai zăreşte.<br />
<br />
Brusc, îmi amintesc de arici şi mă-nveselesc pentru o clipă. Apoi, mă-ncrunt: Cum oare s-o fi hotărît să intre în cort? Ariciul e un animal ursuz şi temător, căruia îi place să fie singur, să fie lăsat în pace. Şi-atunci?<br />
<br />
Dau din mînă a lehamite. Ce mai contează? Treaba lui!<br />
<br />
Dar ea? Nici măcar n-am întrebat-o cum o cheamă, chit că, sînt convins, oricum nu mi-ar fi spus.<br />
<br />
Şi, deodată, îmi amintesc ultimele ei cuvinte:<br />
<br />
"Nu ţi-ai băut ceaiul..."<br />
<br />
Sorb, cu teamă parcă, din cana cu ceai. Pînă la fund. Parcă aştept să se întîmple o minune. Nu se întîmplă nimic.<br />
<br />
Pentru o clipă, îmi vine să rîd de mine. Dar nu vreau să rîd. Vreau să mai cred. Vreau să mai sper.<br />
<br />
"Poate a mai rămas un pic de ceai în ibric" - îmi trece prin cap.<br />
<br />
Constat însă, dezamăgit, că n-a mai rămas nimic. Şi, deodată, mă simt electrocutat. Privesc din nou în ibric. Nu, n-a mai rămas CHIAR nimic.<br />
<br />
Mi se pune un nod în gît. Şi medalionul?<br />
<br />
Se-ntîmplă, în ultima vreme, prea multe lucruri pe care nu le pot înţelege. Simt însă că nu mai am ce căuta pe plaja asta pustie. Şi dacă vreau nişte răspunsuri, ele se află în altă parte.<br />
<br />
M-apuc să strîng cortul. Zăresc urmele ariciului, care se pierd spre tufele de ciulini. Zîmbesc. Probabil că şi pentru el, prea multe lucruri au rămas de neînţeles.<br />
<br />
Iată-mă cu tot calabalîcul în spinare. Pornesc spre maşina pe care am lăsat-o cîteva sute de metri mai încolo, sub un copac bătrîn.<br />
<br />
Gîndurile îmi roiesc prin cap ca nişte viespi furioase. De ce am lăsat-o să plece? Fără măcar să-mi spună ...<br />
<br />
"Nici nu ţi-ai băut ceaiul" - îmi răsună, din nou, în urechi, ultimele ei cuvinte. Încerc să pătrund, pînă la capăt, sensul cuvintelor ei.<br />
<br />
Ei bine, ceaiul l-am băut. Cu tot cu medalion, s-ar zice ... Un medalion pe care, bizar, îl cunoşteam înainte de-al vedea prima dată!<br />
<br />
Iată-mă ajuns la maşină. Îndes, cu năduf parcă, lucrurile în portbagaj. Mă sui la volan. Răsucesc cheia în contact. "Înainte de a-l vedea ..."<br />
<br />
Dar dacă ... Îmi prind tîmplele în palme. Dar dacă l-am mai văzut, cîndva?<br />
<br />
În mintea mea mijeşte o geană de lumină. Dar, dacă l-am mai văzut, atunci nu poate fi decît ... acela pe care eu, atunci, la plecare ... Atunci, cînd cu ariciul ... Cînd cu fata ...<br />
<br />
În faţa ochilor am imaginea fetei cu părul negru, fluturînd în vînt. Un păr aşa de negru n-am mai văzut vreodată. Deşi ...<br />
<br />
Tresar. Ba da, am mai văzut, dar unde, Doamne?<br />
<br />
Simt un cerc de fier strîngîndu-mi fruntea şi tîmplele. Unde? Unde?<br />
<br />
Şi, deodată, în sfîrşit, în mintea mea se face lumină!<br />
<br />
xxxxx<br />
<br />
S-a făcut, demult, întuneric. Farurile spintecă, îndărătnice, noaptea clisoasă. Nu e nevoie să privesc la kilometraj ca să îmi dau seama că n-am mai mult de 50 la oră. Nu mă grăbesc. Nu mă mai grăbesc.<br />
<br />
Trag cu coada ochiului la ceas. E trecut de două. Încotro sa mă-ndrept? Pe cine să-ntreb? Unde s-o mai caut?<br />
<br />
Şi, poate că, de fapt, am visat. Sau poate că-s nebun. Cine poate şti?<br />
<br />
Nemulţumit, dau un bobîrnac maimuţoiului atîrnat de oglindă. Acesta incepe să valseze nebuneşte dar, după doar cîteva clipe, se domoleşte.<br />
<br />
- Ţi-e somn, urîtule?- îl apostrofez cu năduf.<br />
<br />
Mie, însă, nu mi-e somn. Mă uit din nou la ceas. Două şi jumătate. Unde să mă duc? Ce să fac?<br />
<br />
Mă hotărăsc. Mai merg un pic spre Constanţa şi, apoi, mă întorc la Mangalia. Poate pînă atunci mă ajunge şi somnul….<br />
<br />
Tresar şi virez scurt. O mogîldeaţă cenuşie tocmai a traversat drumul.<br />
<br />
- Un arici! – exclam, brusc înveselit. Ia te uită, nici el n-are somn!<br />
<br />
Apoi, la fel de brusc, mă întristez. Ariciul acesta îmi aminteşte de o poveste veche, din vremea tinereţii. O poveste petrecută tot aici, pe malul mării. Eu, un arici … şi o fată. Mă scutur, fără să vreau, încercînd, instinctiv, să alung amintirea. Povestea se sfîrşea bine doar pentru arici!<br />
<br />
Apăs, nervos, acceleraţia. Cu un fluierat uşor, maşina înghite kilometru după kilometru.<br />
<br />
Abia cînd intru în Eforie Sud realizez că, de fapt, n-are nici un rost să gonesc. De parcă aş fugi de cineva. Sau de ceva…<br />
<br />
Reduc viteza şi îmi aprind o ţigară.. Constat cu nemulţumire că pachetul de Kent e aproape gol.<br />
<br />
- Fumezi cam mult!- mă apostrofez singur, cu glas tare.<br />
<br />
Din sens opus se apropie o maşină.<br />
<br />
- Alt plimbăreţ! - gîndesc. Cînd se apropie, claxonez scurt, în semn de salut. Îmi răspunde la fel.<br />
<br />
Trece val vîrtej pe lîngă mine. Am timp doar să desluşesc un superb Mercedes alb. Îl conduc, puţin invidios, cu privirea. Faină maşină!<br />
<br />
După doar cîteva clipe, în conul de lumină al farurilor apare o siluetă, gesticulînd nedefinit. Încetinesc. Cînd ajung în dreptul ei, opresc. Deschid portiera.<br />
<br />
O fată de vreo 23 de ani, într-o rochie înflorată şi suficient de scurtă ca să nu ascundă deloc nişte picioare superbe, se suie cu nonşalanţă lîngă mine.<br />
<br />
- Bună, dragă! - mă salută cu voce catifelată.<br />
<br />
Ambalez.<br />
<br />
- Încotro, dragă? – încerc s-o imit.<br />
<br />
- Unde vrei tu!<br />
<br />
Pornesc. Hm!! Iată că nu mai sunt singur! O privesc cu coada ochiului.<br />
<br />
Stă picior peste picior, conştientă de farmecele cu care a înzestrat-o natura. Iar rochia ei scurtă devine, parcă, nu ştiu prin ce mijloace, tot mai scurtă.<br />
<br />
Pasăre de noapte – gîndesc. Vechea poveste: un local, un hotel… Numai că, în noaptea asta, nu ştiu cum naiba dar scenariul nu mi se potriveşte. Începe să-mi pară rău c-am oprit.<br />
<br />
- Singur? – întreabă, stupid, cu voce afectată.<br />
<br />
„Singur” – răspund în gînd. „Şi, cu tine sau fără tine, la fel de singur.”<br />
<br />
Privesc, rigid, înainte. Fata se foieşte, indispusă că nu mă arăt ceva mai interesat de persoana ei.<br />
<br />
Zăresc, pe marginea drumului, o pereche. Merg în aceeaşi direcţie.<br />
<br />
Încetinesc. Cînd ajung în dreptul lor, opresc. Fără o vorbă, deschid portiera din spate.<br />
<br />
Se urcă bucuroşi.<br />
<br />
- Mulţumim frumos! – spun amîndoi deodată.<br />
<br />
Pornesc. Îi privesc prin oglindă. Sunt amîndoi foarte tineri, abia dacă au 20 de ani.<br />
<br />
- Încotro? – întreb, înveselit. Acum chiar că nu mă mai simt singur.<br />
<br />
Ea îl priveşte pe el. El schiţează un gest foarte vag cu mîna.<br />
<br />
Am înţeles! Alţi somnambuli!<br />
<br />
După doar cîteva minute, intrăm în Eforie Nord. De undeva, din dreapta, se aude o muzică domoală.<br />
<br />
Tînărul îşi drege timid glasul, apoi mă înştiinţează: <br />
<br />
- Noi coborîm aici. Mulţumim mult!<br />
<br />
Zîmbesc.Doi copilandri, plecaţi aiurea, după miezul nopţii. Încotro? Oriunde e muzică. Oriunde e dans.<br />
<br />
Şi eu, care mă tot întrebam, fără să găsesc răspuns. Încotro?<br />
<br />
Au dreptate, copiii ăştia!<br />
<br />
Dar , oare, eu sunt chiar aşa bătrîn? Bine, dar abia am împlinit 35 de ani.<br />
<br />
Vom vedea – scrîşnesc printre dinţi, parcă ameninţînd pe cineva.<br />
<br />
Încetinesc, căutînd să ghicesc direcţia din care vine muzica. Virez curînd la dreapta şi, după vreo 30 de metri, iată-ne la destinaţie. În faţă, o firmă luminoasă ne aduce la cunoştinţă că am ajuns la Potcoava de Aur.<br />
<br />
Mă crispez brusc. Mi-am amintit că am mai fost aici, cîndva, demult. În povestea aia cu ariciul. Cu ariciul şi cu fata.<br />
<br />
Coborîm. Fata cu rochie scurtă se lipeşte de mine şi mă ia de braţ.<br />
<br />
- Îi cunoşti? – mă întreabă, privind spre cei doi.<br />
<br />
Probabil, o deranjează prezenţa lor. Pe mine, însă, începe să mă deranjeze prezenţa ei.<br />
<br />
- Da, îi cunosc! – răspund sec, şi am senzaţia ciudată că nu mint deloc. Cei doi mi se par, cu adevărat, foarte cunoscuţi. Chiar dacă nu realizez de ce, sau de unde.<br />
<br />
Intrăm. În mijlocul unei săli rotunde, un bar cochet, înconjurat de o estradă în formă de potcoavă. Programul de cabaret s-a terminat demult.<br />
<br />
În spatele potcoavei, pe o scenă joasă şi discretă, o trupă de puştani cîntă pentru puţinii care au "supravieţuit" orei înaintate. E aproape 3.<br />
<br />
Cei doi tineri cu care am venit se aşază la masă. La cea alăturată mă aşez eu, împreună cu „achiziţia” de care nu ştiu cum să fac să scap.<br />
<br />
Apare, ca prin farmec, ospătarul. Firesc, la ora asta, clienţii sunt preţioşi. E-adevărat, nu toţi. Cel puţin, nu tinerii mei vecini, care comandă doar o cafea. Probabil, nu cu banii stau cel mai bine. Ce să-i faci? La vîrsta lor …<br />
<br />
Brusc, îmi amintesc că tot o cafea am comandat şi eu, atunci… Cînd cu ariciul … Cînd cu fata …<br />
<br />
Comand un coniac. 7 stele. Vecina mea de masă mă priveşte lung, întrebător.<br />
<br />
- Pentru domnişoara, o limonadă!<br />
<br />
Domnişoara se ridică, mă priveşte vexată şi pleacă, legănîndu-şi, nu tocmai paşnic, poşetuţa şi aruncîndu-mi printre dinţi cîteva vorbe, dintre care reuşesc să înţeleg doar bădăran şi nesimţit.<br />
<br />
"Bădăranul şi nesimţitul" oftează uşurat, mulţumit că a scăpat aşa uşor.<br />
<br />
Între timp, luîndu-şi inima în dinţi, cei doi tineri se ridică. Băiatul aşază cu grijă, la piciorul mesei, o sacoşă cenuşie, pe care n-o observasem. Apoi se îndreaptă, amîndoi, spre ringul de dans.<br />
<br />
Începe un tangou spumos. Ceva argentinian. Cîndva, dansam şi eu tangou. În vremurile acelea…<br />
<br />
Acum, constat că am devenit ursuz, închis, nesociabil. Mai ceva ca un arici! La urma urmei, poate că nu trebuia s-o pun pe fugă pe fata aceea.<br />
<br />
Îi privesc pe cei doi. Trupurile lor înlănţuite par contopite într-o singură fiinţă, care trăieşte doar prin şi pentru acest tangou.<br />
<br />
Dansează minunat.<br />
<br />
Pe nebăgate de seamă, celelalte perechi s-au retras de pe ringul de dans. Unele s-au oprit pe margine şi privesc cu admiraţie perechea care nu mai ştie de nimeni şi nimic.<br />
<br />
Melodia se termină. Se aud aplauze. Pentru orchestră sau pentru dansatori?<br />
<br />
Cînd cei doi se întorc la masă, mă ridic:<br />
<br />
- Aţi dansat grozav. V-am admirat, ca şi toţi ceilalţi.<br />
<br />
Fata se îmbujorează la faţă şi pleacă, timidă, privirea. Băiatul mă priveşte cu interes şi-mi răspunde, zîmbind:<br />
<br />
- Iubim dansul. Şi muzica. Şi, mai ales, ne iubim!<br />
<br />
- Se vede!<br />
<br />
Din nou tangou. Simt că nu mai am loc pe scaun. Oare mai ştiu să dansez?<br />
<br />
Mă adresez băiatului:<br />
<br />
- Nu-i aşa că n-o să te superi dacă o invit pe iubita ta la dans?<br />
<br />
- Bineînţeles că nu!<br />
<br />
- Cu plăcere! – adaugă şi fata.<br />
<br />
Pornim amîndoi spre ringul de dans. Mi se strînge inima. De ce oare? Poate pentru că n-am mai dansat de foarte, foarte mult timp. De la povestea aia cu o fată şi cu un arici.<br />
<br />
Nu mai dansează nimeni. Cu-atît mai bine! Vom avea mai mult loc.<br />
<br />
O cuprind. Ce subţire e! Ce mlădioasă!<br />
<br />
De la primii paşi, înţeleg că m-am temut degeaba. Ne potrivim de minune.<br />
<br />
Ea dansează desăvîrşit. Ne lansăm în piruete largi. Simt privirile celor de pe margine aţintite asupra noastră, iscoditoare şi invidioase, şi sunt mîndru că dansez tangou, cu o fată frumoasă, la o oră tîrzie, în Potcoava de Aur.<br />
<br />
Părul ei negru şi lung, răsfirat de rotirile rapide pe care le facem, odihneşte acum pe umărul meu.<br />
<br />
Dumnezeule mare! Pe gîtul ei frumos, dezgolit o clipă, străluceşte un lănţişor fin de argint. Nu ştiu, nu vreau să ştiu, refuz să mă gîndesc CE atîrnă de lănţişor acolo, în adîncul secret dintre sînii ei ca de fecioară! Ca şi cum, ceea ce nu ştii nu există!<br />
<br />
Privesc spre băiatul de la masă. Tresar. Îl privesc cu atenţie. Parcă nu e chiar aşa de tînăr pe cît mi-l închipuisem la început. Ba chiar, pare a fi uşor trecut de 30 de ani.. Privirea îi e, parcă, obosită, puţin crispată, puţin nervoasă. Pe frunte îi sunt săpate cute adînci, de neşters.<br />
<br />
O privesc din nou pe cea cu care dansez. Nu, n-are 20 de ani, asta-i sigur. Dar cît de bine dansează! Dansăm şi simt că plutesc.<br />
<br />
Melodia se sfîrşeşte. Se aud aplauze.<br />
<br />
Ne întoarcem spre masă şi ne aşezăm. Cafeaua s-a răcit de mult.<br />
<br />
La masa vecină, celălalt, cu paharul de coniac în mînă, ne priveşte ciudat, parcă oarecum nostalgic. Îşi aminteşte, oare, ceva?<br />
<br />
- Aţi dansat grozav! - spune el. V-am admirat!<br />
<br />
Nu mi se pare ciudat că ne-a admirat cineva. Simt că a fost un dans atit de special …<br />
<br />
Deodată, fata tresare şi se ridică:<br />
<br />
- Ariciul!<br />
<br />
Mă ridic şi eu. La piciorul mesei, sacoşa zace, răsturnată. Din ea, iese la iveală, cu gesturi circumspecte, un arici. Cu botul lui lung, negru şi umed, adulmecă în stînga şi-n dreapta. Apoi, pîş, pîş, o porneşte, agale, spre ringul de dans.<br />
<br />
Iulia, strîns lipită de umărul meu, strigă cu năduf:<br />
<br />
- Unde pleci? Unde pleci IAR? Urîciosule!<br />
<br />
Cu el vorbea, vezi bine!<br />
<br />
Ce poveste! Un arici, în Potcoava de aur!Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com7tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-65633701762477345762010-03-24T17:37:00.000+02:002010-03-24T17:37:32.767+02:00Cenaclul online se reia joi.Citiţi acest text, pe care-l vom comenta mîine seară - joi, 25 martie, ora 22, pe blogul <a href="http://luciaverona.blogspot.com">Luciei Verona</a>, în prima reuniune a celei de-a doua ediţii a cenaclului online. <br />
Absolut întîmplător, începem, la fel ca şi anul trecut, cu o piesă de teatru. Dar să ştiţi că este doar o coincidenţă :)<br />
<br />
<br />
<br />
<b>CINE IUBEŞTE MAI MULT, EU, TU SAU INSTALATORUL? </b><br />
<br />
de Valentin Eleazar<br />
<br />
<br />
<br />
Personaje:<br />
EL<br />
EA <br />
AMANTUL I<br />
AMANTUL II<br />
INSTALATORUL<br />
<br />
<br />
Decor. Un pat conjugal. Un dulap cu uşi transparente. La ridicarea cortinei, cei doi amorezi privesc cu încordare pe fereastră. Evident, amândoi sunt îmbrăcaţi în haine de scandal, mai bine spus, în costumul lui Adam, costum stilizat printr-o frunză de viţă de vie, simbol al desfrâului, dacă nu bahic, cel puţin carnal.<br />
<br />
<br />
AMANTUL II: Ce faci? <br />
AMANTUL I: Crezi că ştiu? <br />
AMANTUL II: N-ai o ţigară? <br />
AMANTUL I: Nu. (aprinde o ţigară) Dar tu n-ai o...? <br />
AMANTUL II: Nu. (aprinde o ţigară)<br />
AMANTUL I: Eşti antipatic. <br />
AMANTUL II: Uite cine vorbeşte, antipaticul! <br />
AMANTUL I: De cum ţi-am văzut mutra obosită, mi-am dat seama câte parale faci. <br />
AMANTUL II: De cum te-ai instalat aici bine mersi, am ştiut că nu faci nici cât o ceapă degerată. <br />
AMANTUL I: Degenerat eşti tu! <br />
AMANTUL II: Nu cred că-s degenerat din moment ce tu eşti degenerat. <br />
AMANTUL I: De ce te suport? <br />
AMANTUL II: Mă suporţi pentru că nu se poate altfel. <br />
AMANTUL I: Te suport pentru că nu te suporţi pe tine. <br />
AMANTUL II: Mă suport cu mult mai mult decât te poţi suporta pe tine. <br />
AMANTUL I: Ştii ce cred eu? <br />
AMANTUL II: Uimeşte-mă! <br />
AMANTUL I: Eşti un papagal. <br />
AMANTUL II: Eu, papagal?! <br />
AMANTUL I: Da, papagal, papagal. Nu faci decât să repeţi, repetând tot ce spun eu. <br />
AMANTUL II: Nu cred că repet, deoarece tu repeţi ca un papagal ce eşti! <br />
AMANTUL I: Nu mă repet. <br />
AMANTUL II: Te repeţi. <br />
AMANTUL I: Nu mă repet. <br />
AMANTUL II: Te repeţi. <br />
AMANTUL I: Papagalule! <br />
AMANTUL II: Papagalule! <br />
AMANTUL I: Papagalule! <br />
AMANTUL II: Papagalule! (pauză, cei doi se privesc cu ură) De ce întârzie? Crezi că încornoratu′... <br />
AMANTUL I: Încornoratu′ e prea prost să gândească. <br />
AMANTUL II: Eu zic nu e prost. <br />
AMANTUL I: E prost, atât de prost, încât nici nu ştie câte urechi are. <br />
AMANTUL II: Două. <br />
AMANTUL I: Două ce? <br />
AMANTUL II: Două urechi! <br />
AMANTUL I: Mă exasperezi! <br />
AMANTUL II: Crezi că nu mă exasperezi?! Sunt nouă luni de când mă exasperezi! <br />
AMANTUL I: Zece luni de când îmi ocupi abuziv dulapul. <br />
AMANTUL II: Nu e dulapul tău. <br />
AMANTUL I: Nu? <br />
AMANTUL II: Da, nu e dulapul tău pentru că tu n-ai avut, n-ai şi nu vei avea nimic niciodată. <br />
AMANTUL I: Am, cu mult mai mult decât tine! <br />
AMANTUL II: Da? <br />
AMANTUL I: Da! <br />
AMANTUL II: Ce da? <br />
AMANTUL I: Cum adică ce da? <br />
AMANTUL II: Păi ce da? <br />
AMANTUL I: Da, da, da. <br />
AMANTUL II: Ei, da, da, da. Iar repeţi ce spun eu. <br />
AMANTUL I: Nu repet ce spui tu. <br />
AMANTUL II: Ba repeţi ce spun eu. <br />
AMANTUL I: Nu repet ce spui tu. <br />
AMANTUL II: Chiar acum te repeţi, papagalule! <br />
AMANTUL I: Tu eşti papagal, papagalule! <br />
AMANTUL II: Ba tu eşti papagal, papagalule! <br />
AMANTUL I: Ba tu eşti papagal, papagalule! (în acest moment se aude un scrâşnet de roţi, cei doi amanţi se ascund în dulap, pauză) <br />
AMANTUL I: (din dulap, în şoaptă) Papagalule! <br />
AMANTUL II: Papagalule! <br />
AMANTUL I: Tu eşti un papagal! <br />
AMANTUL II: Tu eşti un papagal! <br />
AMANTUL I: Mută-ţi fizicu′ dezordonat mai încolo. <br />
AMANTUL II: Iar tu picioarele... put de cazi jos. <br />
AMANTUL I: Picioarele mele nu miros niciodată. <br />
AMANTUL II: Iar eu n-am fizic dezordonat, pentru că-s muşchiulos din fire. <br />
AMANTUL I: Da, eşti atât de muşchiulos, că atunci când păşeşti, se aude o zdrăngăneală de oase de la trei kilometrii depărtare. <br />
AMANTUL II: Firele de păr din nas o iau la fugă cînd simt mirosul picioarelor tale.<br />
AMANTUL I: Eu am zis să te dai mai încolo. <br />
AMANTUL II: Şi dacă nu vreau? <br />
AMANTUL I: E dulapul meu. <br />
AMANTUL II: Ba e dulapul meu. <br />
AMANTUL I: Eu am fost primul. <br />
AMANTUL II: Şi ce dacă? Celui de-al doilea i se cuvine cinstea celui dintâi. <br />
AMANTUL I: Ştii ce?... Cred că ne-am înşelat... (amândoi ies din dulap) <br />
AMANTUL II: Da, frica de-a nu fi prinşi e de-a dreptul mortală. Eu zic că încornoratu′ nu e aşa de prost, într-o zi o să se prindă... Îi mâncâm mâncarea? Îi fumăm ţigările? Îl facem la buzunare? Îi împrumutăm chiloţii şi prezervativele? <br />
AMANTUL I: Nu cobi. <br />
AMANTUL II: Nu se poate să nu-şi dea seama că nevasta îl înşeală cu noi, care locuim în dulap de luni bune. <br />
AMANTUL I: Şi dacă se-ntâmplă, ce poate face? <br />
AMANTUL II: O să ne împuşte! <br />
AMANTUL I: Stai liniştit. Nu e în stare să ucidă o muscă. <br />
AMANTUL II: Eu presimt că după masca aia blândă se ascunde un om violent. <br />
AMANTUL I: E plin de complexe. Se simte inferior tuturor bărbaţilor. <br />
AMANTUL II: Nu e adevărat. <br />
AMANTUL I: Cunosc adevărul şi e de ajuns şi pentru tine. Nu te mai gândi. <br />
AMANTUL II: Poţi să nu te gândeşti? Nimeni nu ştie ce-i poate mintea. O să ne trezim într-o dimineaţă împuşcaţi, tranşaţi, făcuţi bucăţele-bucăţele şi aruncaţi drept în Dâmboviţa. Ştiu eu cum reacţionează cei înşelaţi de consoarte. <br />
AMANTUL I: Toţi încornoraţii merită să fie încornoraţi. <br />
AMANTUL II: Da, nevestele se simt cu mult mai bine ştiindu-se superioare. <br />
AMANTUL I: Cele mai frumoase coarne se cuvin soţiorilor dragi. <br />
AMANTUL II: Toţi purtăm coarne, fie că dorim sau nu. Un bărbat fără coarne îşi pierde din prestigiu, deoarece coarnele îi dau distincţie, rafinament, putere. <br />
AMANTUL I: Când nevasta mi-a pus coarne cu vecinul de la şase, am crezut că turbez, că înnebunesc. Am şi stat câteva săptămâni la zâmbăreţi. Iar acolo am meditat, în cămaşă de forţă, la filosofia chibriturilor, încât s-a aprins un foc lăuntric în mine, mai ceva ca focurile de artificii. I-am pus şi eu coarne vecinului de la şase cu nevăstă-sa, care e urâtă ca noaptea. <br />
AMANTUL II: Nu cumva e... hâda aia crăcănată, fără ţâţe, fără dinţi şi slabă ca o scobitoare? <br />
AMANTUL I: Şi tu... <br />
AMANTUL II: Am posedat-o cu perna pe faţă, dar şi acum am coşmaruri. <br />
AMANTUL I: Eu mă întreb: ce naiba au găsit femeile frumoase de s-au căsătorit cu nişte babalâci, papă-lapte, cu handicapaţi, urangutani în toată regula? <br />
AMANTUL II: Nu-mi explic. <br />
AMANTUL I: Trebuie să existe o explicaţie. <br />
AMANTUL II: Banii? <br />
AMANTUL I: E ceva mai presus de bani, nu-mi explic. <br />
AMANTUL II: Ce ne pasă nouă de explicaţii atât timp cât avem un destin? Cu cât un încornorat e mai încornorat decât toţi încornoraţii, cu atât destinul nostru... <br />
AMANTUL I: Crezi? <br />
AMANTUL II: Desigur. Tragedia celor înşelaţi îşi trage seva din măreţia destinului nostru, de amanţi mortali, care seduc şi posedă tot ce le cade în plasă. Şi femeile nu se lasă mult rugate. Ideea de pericol, de-a nu fi prinse asupra faptului împlinit, care smulge gemete de plăcere şi orgasme peste orgasme, le incită şi mai mult imaginaţia nelimitată. (în acest moment se aude un scrâşnet de roţi, cei doi amanţi se ascund în dulap, pauză) <br />
AMANTUL I: Ei sunt? <br />
AMANTUL II: Nu ştiu. <br />
AMANTUL I: Dacă ne înşelăm? <br />
AMANTUL II: Să mai aşteptăm. De ce nu te-ai uitat pe fereastră? <br />
AMANTUL I: Eşti nebun? Dacă ne-ar fi văzut? <br />
AMANTUL II: Da, e adevărat. Încornoraţii suspectează orice umbră, chiar şi umbra lor. De ce întârzie atât de mult? <br />
AMANTUL I: Abia aştepţi s-o vezi, nu-i aşa? <br />
AMANTUL II: Parcă tu nu te sufoci departe de ea? <br />
AMANTUL I: Este că nu poţi rezista o secundă? <br />
AMANTUL II: Când ştiu că e cu încornoratul ăla impotent, îmi vine să vomit. <br />
AMANTUL I: Eu n-am stare. Tremur de nervi. <br />
AMANTUL II: Imi vine să mă urc pe pereţi! <br />
AMANTUL I: Să sparg totul! <br />
AMANTUL II: Să lovesc în stânga şi-n dreapta! <br />
AMANTUL I: Să mă dau cu capul de toţi pereţii! <br />
AMANTUL II: Urlu! <br />
AMANTUL I: Latru! Îmi vine să muşc! <br />
AMANTUL II: Nu pe mine! <br />
AMANTUL I: Dar pe cine altcineva? <br />
AMANTUL II: Muşcă-te singur. <br />
AMANTUL I: Te urăsc! <br />
AMANTUL II: Şi eu te urăsc! Te urăsc de moarte! O să te strâng de gât în somn. <br />
AMANTUL I: O să-ţi pun sticlă pisată în ciorbă. <br />
AMANTUL II: O să-ţi bat un cui în cap. <br />
AMANTUL I: O să-ţi tai jucăria şi o voi arunca la câini. <br />
AMANTUL II: Ba eu o să-ţi tai eu jucăria şi o voi arunca la câini. <br />
AMANTUL I: Recunoşti că sunt mai dotat ca tine? <br />
AMANTUL II: Eu-s mai dotat, am facultatea şi vorbesc limba malgaşă. <br />
AMANTUL I: Tu? Care nu ştii cum te cheamă cu buletinu′ în mână? <br />
AMANTUL II: Tu? Care ai două clase, una mai multă ca trenu′? <br />
AMANTUL I: Ţi-e ciudă că mă iubeşte mai mult decât tine. <br />
AMANTUL II: Să te iubească, ea?! <br />
AMANTUL I: Da, mă iubeşte la nebunie. E moartă după mine. <br />
AMANTUL II: Ba după mine e moartă. <br />
AMANTUL I: După tine?! Nu ştiu eu cum te sictireşte cînd vine vorba să vă iubiţi? O face din milă. <br />
AMANTUL II: Din milă?! Cu mine? Poate cu tine o face din milă. Cunosc eu, mi-a făcut şi confidenţe într-o noapte de dragoste demenţială, că s-a plictisit de faţa ta şi-ar dori să faci paşi din viaţa ei sentimentală. <br />
AMANTUL I: Ba mie mi-a spus într-o noapte de dragoste nebună, când a avut nu mai puţin de un orgasm, că te urăşte cum numai o femeie poate urî şi-ar vrea să dispari din dulapul meu pe care l-ai ocupat abuziv, împotriva dorinţei mele. <br />
AMANTUL II: Minciuni! Astea-s minciuni! <br />
AMANTUL I: Da? Dacă-s minciuni, cui să-i crească atunci nasul? <br />
AMANTUL II: Păi cui să-i crească nasul? <br />
AMANTUL I: Păi cui să-i crească nasul? <br />
AMANTUL II: Păi cui să-i crească nasul?<br />
AMANTUL I: Păi cui să-i crească nasul?<br />
AMANTUL II: Ţie! <br />
AMANTUL I: Ba ţie! <br />
AMANTUL II: Ţie! <br />
AMANTUL I: Ba ţie! <br />
AMANTUL II: Ţie! (cei doi s-au luat la păruială, totul durează ceva timp, apoi se ascund în dulap, intră el şi ea) <br />
EA: O seară ratată! Ratată din toate punctele de vedere. Şi ce piesă execrabilă, plictisitoare, lipsită de bun gust! <br />
EL: Nu ţi-a plăcut seara de teatru? <br />
EA: Nu. Oare ce piesă cretină s-ar numi Cine iubeşte mai mult eu, tu sau instalatoru′ ? <br />
EL: E un nume foarte inspirat. <br />
EA: Inspirat pe dracu! Şi de ce mă priveşti aşa? Iar începi? <br />
EL: Şi de ce să nu? <br />
EA: Pentru că m-ai înnebunit cu tâmpeniile tale! <br />
EL: Recunoşte. <br />
EA: Ce să recunosc? <br />
EL: Ce-i de recunoscut. <br />
EA: Ce?<br />
EL: Ştii bine. Ai pe cineva. <br />
EA: Da, am, şi ce-i cu asta? <br />
EL: Cine e? <br />
EA: De ce vrei să ştii? <br />
EL: Cine e? <br />
EA: Nu-ţi spun. <br />
EL: Nu? <br />
EA: Nu. <br />
EL: Bine. Eu nu mai suport. Dacă nu-mi spui, mă sinucid. <br />
EA: Sinucide-te. <br />
EL: Nu mă crezi? <br />
EA: Nu? <br />
EL: Nu mă crezi, nu? <br />
EA: S-o văd şi pe asta. <br />
EL: Bine. Chiar acum... ai să vezi... Unde e? Unde naiba e cravata?! (caută febril, din dulap i se întinde o minunată cravată de mătase, el se înclină şi spune un sincer mulţumesc frumos) Ai să vezi de ce-s în stare. (leagă cravata de candelabru) <br />
EL: O să mă sinucid. Îmi leg cravata de gât şi... <br />
EA: Şi ce aştepţi acum? <br />
EL: Să-mi spui cu cine mă înşeli. <br />
EA: Nu ţi-am spus că nu-ţi spun? <br />
EL: Mă sinucid. <br />
EA: N-ai decât. <br />
AMANTUL II: (din dulap) Pun pariu că nu se spânzură. <br />
EL: (soţiei) Nu mă crezi că mă sinucid? <br />
AMANTUL I: (amantului II) Pariu?<br />
EA: Sinucide-te, dar mai repede. <br />
AMANTUL II: Pariu.<br />
EL: Mai repede? <br />
AMANTUL I: Pe ce?<br />
EA: Da, n-am toată ziua la dispoziţie. <br />
AMANTUL II: Zuzulica.<br />
EL: Nu mă crezi? <br />
AMANTUL I: Zuzulica?<br />
EA: Săpunul. (îi aduce un săpun) <br />
AMANTUL II: Dacă se spânzură, ai câştigat. Scapi de încornorat şi de mine. <br />
EL: Ce să fac cu el? <br />
AMANTUL I: Şi dacă nu? <br />
EA: Săpuneşte frânghia. <br />
AMANTUL II: Dispari pentru totdeauna.<br />
EL: De ce?<br />
AMANTUL I: Cine taie pariul?<br />
EA: Ca să ai o moarte mai uşoară. <br />
AMANTUL II: Cum cine? Incornoratul.<br />
EL: Eu vreau să mor greu, în cele mai mari dureri, ca să vezi că te-am iubit ca un nebun. <br />
AMANTUL I: Ai înnebunit?<br />
EA: Puţin îmi pasă. Aştept. <br />
AMANTUL II: Mă faci nebun?<br />
EL: Ce? <br />
AMANTUL I: Nu.<br />
EA: Te sinucizi azi sau nu? <br />
AMANTUL II: Dar ai gândit-o, şi încă cu voce tare.<br />
EL: Da, da, mă sinucid (îşi face curaj) să mor eu dacă nu mă sinucid... şi zici că fără săpun... doare? <br />
AMANTUL I: Da, am gândit-o cu voce tare. Şi ce-i cu asta?<br />
EA: Da. Toţi spânzuraţii, care se respectă ca spânzuraţi, îşi săpunesc frânghia. <br />
AMANTUL II: Nu-s nebun. Dovada, încă trăieşti.<br />
EL: Bine (săpuneşte frânghia) Miroase a levanţică. O să am parte de o moarte parfumată... <br />
AMANTUL I: Bine. Nu eşti nebun, da deloc, deloc nu eşti nebun. Mulţumit? (aparte) Sonat la bibilică.<br />
EA: Îţi iau scaunul? <br />
AMANTUL II: De ce nu încearcă să se arunce în urma trenului?<br />
EL: Şi de ce să-mi iei scaunul? <br />
AMANTUL I: E disperat. Ştie că Zuzulica şi-o trage cu noi.<br />
EA: Poate n-ai curaj să te arunci în gol. <br />
AMANTUL II: E prost. Nu ştie nimic. Ai văzut, e atât de prost, că ne-a mulţumit frumos. (cei doi râd în surdină)<br />
EL: Am curaj. Am curaj să mă arunc şi singur. Da, da, da, am foarte mult curaj... sunt cel mai curajos (începe să plângă) <br />
EA: Şi-acum de ce te smiorcăi? <br />
EL: (brav) Da, nu trebuie să plâng... (apoi învins) dar nu mă pot abţine. De ce te comporţi aşa cu mine? Ce rău ţi-am făcut eu? <br />
EA: Tocmai aici e problema, că nu mi-ai făcut nici un rău. <br />
EL: Credeam că ţii la mine, că sunt totul pentru tine, că mă adori... <br />
EA: Ai crezut prost. Hai, n-am toată ziua la dispoziţie. Dacă ţi-e frică să mori spânzurat ca toţi spânzuraţii, am nişte sodă. <br />
EL: Sodă? <br />
EA: Caustică. Medicament nu altceva! Te albeşti una, două! <br />
AMANTUL I: Sodă?! Cum să te sinucizi cu sodă caustică?<br />
EL: Vreau, dă-mi să beau, să termin odată! <br />
AMANTUL II: Puţină cianură...<br />
EA: Sticla e dincolo, dulăpiorul de sus. <br />
AMANTUL I: Măcar să moară împăcat...<br />
EL: (din culise) Am găsit! (intră) Iată sticla de sodă caustică. (mică pauză) <br />
AMANTUL II: Un încornorat, care se respectă ca încornorat, nu trebuie să moară împăcat cu nimeni. <br />
EA: Şi ce te uiţi aşa, nu ştiu cum? <br />
AMANTUL I: Nici măcar cu noi, care îi fericim nevasta?<br />
EL: Aştept să-mi spui cu cine mă înşeli. <br />
AMANTUL II: Nu. Orice amant trebuie să fie categoric când vine vorba de încornoraţi.<br />
EA: Tu eşti prost? Nu ţi-am spus că nu-ţi spun? <br />
AMANTUL I: De ce?<br />
EL: Nu-mi spui? <br />
AMANTUL II: Pentru că instinctul e mai puternic decât raţiunea.<br />
EA: Nu. Hai, ce tot o fâlfâi. Te înţeleg în cazul frânghiei că aveai rău de înălţime şi nu suportai să te legeni... Hai, fii caustic! Fii caustic ! Bea şi gata, te-ai curăţat de tot. <br />
EL: Nu ustură? <br />
EA: Nu ustură deloc, da deloc, doar faci aşa... spume la gură. <br />
EL: Spume? Fac spume? Cum adică fac spume? <br />
AMANTUL I: Şi dacă raţiunea e mai puternică decât instinctul? <br />
AMANTUL II: Dacă raţiunea triumfă, putem să ne sinucidem de acum, împreună cu încornoratul.<br />
EA: Hai, bea. <br />
EL: Beau. <br />
AMANTUL II: Joacă teatru. N-o să se sinucidă.<br />
EA: Da, bea mai repede. <br />
AMANTUL I: Dar noi jucăm teatru?<br />
EL: Beau. <br />
AMANTUL II: Da, jucăm cel mai frumos teatru posibil, din moment ce Zuzulica şi-o trage cu noi. <br />
AMANTUL I: De ce să fim raţionali când putem fi instinctuali? <br />
AMANTUL II: Vânători de vânători. (cei doi râd în surdină)<br />
EA: Eu nu te reţin. <br />
EL: (bea, dar o stropeşte pe ea) E sirop de tuse. <br />
EA: Sirop de tuse? Cum adică sirop de?... (bea pentru a se convinge) Nu eşti bun de nimic. Ai încurcat sticlele. E sirop de tuse pntru tusea ta măgărească, măgarule. Unde te duci? <br />
EL: După sodă. <br />
EA: Stai. Ia lacul meu de unghii. <br />
EL: Crezi că?... <br />
EA: Cu acetonă. Te efeminezi de tot. <br />
EL: Nu vreau să mă efeminez cu tâmpeniile tale. Îmi tai venele dacă nu-mi spui cu cine mă înşeli. <br />
EA: N-ai sânge în... <br />
EL: Am sânge în... <br />
EA: Ba n-ai sânge în... <br />
EL: Am sânge în... Bine. Îmi bag degetele în priză. <br />
EA: Dacă vrei să dansezi rock-roll, n-ai decât. <br />
EL: Atunci mă arunc pe fereastră. <br />
EA: Aruncă-te. Ai uitat că stăm la parter? <br />
EL: Fi-ar mama lui de parter! Să nu te apuce disperarea?! Când vrei să te sinucizi şi tu ca omul, să termini cu viaţa... Şi tu de ce zâmbeşti? Ţi-ar place să mă vezi mort, nu-i aşa? <br />
EA: N-am eu norocul ăsta! <br />
EL: Dar ţi-ar plăcea, recunoaşte. <br />
EA: Şi încă cum! Aş dansa de fericire pe cadavrul tău. <br />
EL: Ei, uite, n-am să-ţi dau satisfacţie. Nu mă mai sinucid. <br />
EA: Nu te mai sinucizi? <br />
EL: Nu. <br />
EA: Ştiam eu că n-ai sânge în... <br />
EL: Am sânge în... Cu cine mă-nşeli? <br />
EA: Nu vrei cam multe? <br />
EL: Spune ca să nu te iau la palme. <br />
EA: La palme? Tu pe mine, la palme? <br />
EL: De ce râzi? <br />
EA: Sau trebuie să-ţi reamintesc cine a încasat-o săptămâna trecută. <br />
EL: Nu aminti. Eram beat. <br />
EA: Pentru c-ai băut ca un porc fără permisiunea mea. <br />
EL: Am băut... deoarece mă înşeli. <br />
EA: Eşti un prostuţ. Eu ţin la tine, iubire mică. <br />
EL: Da? <br />
EA: Da, mult, mult de tot, iubire mică. Stai. Vreau să te răsfăţ. (aduce un borcan şi o linguriţă) <br />
EL: Ce-i asta? <br />
EA: Dulceaţă. <br />
EL: Dulceaţă? <br />
EA: Da, dulceaţă. <br />
EL: (ea îl serveşte cu linguriţa) E bună. Să te lingi pe buze. Dulceaţă de ce?<br />
EA: Dulceaţă preparată de mine cu atâta dragoste, de nu mai găseşti aşa ceva în toată lumea dulceţurilor. E dulceaţă de coarne. <br />
EL: De ce? <br />
EA: De coarne, dragul meu. <br />
EL: Dulceaţă de coarne?! Cum de coarne? Şi de ce de coarne? <br />
EA: Nu mi-ai spus tu până acum, în fiecare zi, la orice oră, secundă de secundă, că-s o dulceaţă?... Acum, fii drăguţ, şi îndulceşte-te cu dulceaţa mea de coarne.<br />
EL: Nu mă duce cu zăhărelul! <br />
EA: Dar cine te duce cu zăharelul, puişor? <br />
EL: Tu. <br />
EA: Eu, puiuţ mic ce eşti?<br />
EL: Da, şi nu te mai preface.<br />
EA: Dar nu mă prefac. <br />
EL: Ba da, te prefaci cum te-ai prefăcut şi ieri. <br />
EA: De câte ori vrei să-ţi repet că nu mă prefac?! <br />
EL: Să fim serioşi. <br />
EA: Suntem serioşi. <br />
EL: Atunci recunoaşte... <br />
EA: Că te înşel? <br />
EL: Da!!! <br />
EA: Ce-ai vrea să fac? Să spun nu? <br />
EL: Da. <br />
EA: Ei bine, nu. <br />
EL: Ce nu? <br />
EA: Nu te înşel. <br />
EL: Să mori tu? <br />
EA: Să mori tu! <br />
EL: Adică tot eu să mor? <br />
EA: Doar ne-ai dori să mor eu. Sunt tânără. Am toată viaţa înainte.<br />
EL: Ai toată viaţa înainte ca să mă-nşeli până mor?!<br />
EA: N-am eu norocul ăsta. Mor înaintea ta. <br />
EL: Ba am să mor eu, că-mi mănânci zilele. <br />
EA: Eu îţi mănânc zilele?! <br />
EL: Da, îmi mănânci zilele. <br />
EA: Nu cred. Ţin cură de slăbire. <br />
EL: Se şi vede. Eşti cât o balenă... De ce mă rozi pe dinăuntru ca un vierme? <br />
EA: Pentru că eşti un vierme! De când ne-am căsătorit umbli cu tot felul de paraşute. <br />
EL: Nu e adevărat!<br />
EA: Cum să fie mincinosul? <br />
EL: Păi, cum să fie mincinosul? <br />
EA: Păi, cum să fie mincinosul? <br />
EL: Păi, cum să fie mincinosul? <br />
EA: Păi, cum să fie mincinosul? Să rămână fără mâini? Fără picioare, fără limbă, fără ochi? Fără podoabe? <br />
EL: Nu, asta nu! <br />
EA: De ce? <br />
EL: Pentru că nu voi fi singurul care va suferi... <br />
EA: Mă descurc şi singură.<br />
EL: Ei, nu mai spune! <br />
EA: Ca şi până acum. <br />
EL: Deci recunoşti că atunci când sunt plecat în deplasări, tu... <br />
EA: Ce? <br />
EL: Te cam plictiseşti şi... <br />
EA: Şi? Şi ce? <br />
EL: Te cam joci cu... <br />
EA: Cu ce? <br />
EL: Ştii tu cu ce... <br />
EA: Ce-ai vrea să fac... <br />
EL: Să faci ceva util! <br />
EA: Util? Ce poate fi util? <br />
EL: Să dai cu aspiratorul? <br />
EA: E stricat. <br />
EL: Să speli cratiţile şi farfuriile murdare? <br />
EA: N-avem apă. Au tăiat-o. <br />
EL: Să mături? <br />
EA: Şi mătură, şi aspirator, imposibil! <br />
EL: Să-mi speli chiloţii?<br />
EA: Nu pot. Mi se ia oja. <br />
EL: Sau cămăşile? <br />
EA: Merg şi nespălate. <br />
EL: Să văruieşti apartamentul? <br />
EA: Cocina asta?<br />
EL: Să educi copii? <br />
EA: Care copii? <br />
EL: Ai noştri?<br />
EA: Poate ai tăi, că eu nu recunosc nici unul. <br />
EL: Atunci măcar, măcar să croşetezi şi tu un pulovăr! <br />
EA: Un ochi pe faţă, un ochi pe dos. Un ochi pe faţă, un ochi pe dos. Altceva? <br />
EL: Să te duci dracului! <br />
EA: Mă duc şi dracului. Altceva? <br />
EL: (îşi trece mâinele peste faţă, disperat) De ce m-am căsătorit cu tine? De ce, de ce, de ce? <br />
EA: Pentru că mă iubeai la nebunie. Pentru că nu puteai respira fără mine. Pentru că eu însemnam totul pentru inima ta. Pentru că eram idealul tău. Pentru că-mi ofereai ciocolată şi flori furate din cimitir. Pentru că alergam pe bulevard în nopţile cu lună plină. Pentru că făceam dragoste în parc tocmai datorită faptului că era mai palpitant să ne prindă cineva şi să ne ducă la poliţie. Pentru că, demult, ai mărturisit iubire veşnică unei fetiţe fără sâni, cu ochelari, cu părul făcut codiţe, codiţe, cu picioare strâmbe, şi c-o proteză cât Casa Poporului. Îţi mai aminteşti toate astea, porcule?! <br />
EL: Nu, nu, nu vreau să-mi amintesc. Ce doresc e: cui faci tu ochi dulci? <br />
EA: Ochi dulci? <br />
EL: Da, ochi dulci, dulci. <br />
EA: Eu fac... <br />
EL: Da, faci...<br />
EA: Eu fac ochi... <br />
EL: Da, tu faci ochi... <br />
EA: Eu fac ochi dulci... <br />
EL: Da, tu faci ochi dulci... <br />
EA: Promiţi că nu râzi? <br />
EA: Promit solemn. <br />
EL: Eu fac ochi dulci... ţie, iubire, scumpule... <br />
EL: Fără chestii siropoase, că-mi fac greaţă. <br />
EA: Îţi fac greaţă, da? Eu îţi fac greaţă, tu care ai aşa o faţă palidă, de lămâie? Spune, hai, spune de câte ori ai venit aghezmuit acasă, de nu ştiai cum te cheamă cu buletinul în mână? <br />
EL: Eu? <br />
EA: De câte ori m-ai alintat cu furtunul maşinii de spălat? De câte ori ai făcut scandal monstru, de-ai spart tot din casă? <br />
EL: Niciodată. <br />
EA: Până şi televizorul, la care urmăream telenovelele mele, l-ai aruncat pe geam, de la etajul zece, făcând praf maşina administratorului. <br />
EL: Cine? Nenorocitul ăla care-a fugit cu banii de întreţinere? <br />
EA: Şi... şi la băile termale când îmi reproşai mereu că flirtezi cu grasul ăla în tricou verde... <br />
EL: Care gras? Ce băi termale?<br />
EA: Ştii bine despre ce vorbesc! <br />
EL: Uite că nu ştiu despre ce vorbeşti. Despre ce vorbeşti? <br />
EA: Eşti un idiot! <br />
EL: Da, un idiot. <br />
EA: Un porc misogin. <br />
EL: Da, un porc foarte misogin. <br />
EA: Du-te dracului! Hai, vreau să dorm. <br />
EL: Aha, eşti foarte obosită, n-am ce zice... <br />
EA: Gata, am încheiat discuţia! (pauză, ea adoarme instantaneu şi începe să sforăie, el se zbate ca peştele pe uscat) <br />
EL: Auzi?... N-aude. Auzi?... E surdă. Auzi?... Are dopuri de vată-n urechi. Auzi?!?<br />
EA: Ce e? Ce s-a întâmplat? <br />
EL: Sforăi. <br />
EA: Poftim? <br />
EL: Sforăi! <br />
EA: Sforăi? <br />
EL: Da, sforăi, şi nu pot adormi. <br />
EA: Şi de asta m-ai trezit? Puteai să faci abstracţie de sforăitul meu. <br />
EL: Nu mă lua pe mine cu abstracţiuni, căci nu-mi arde de aşa ceva. <br />
EA: Da, de ce-ţi arde ţie? Nu cumva de puţină... <br />
EL: Puţină ce? <br />
EA: Ştiu tu ce. <br />
EL: Uite că nu ştiu ce! <br />
EA: Te satisface mai bine aia, cu care eşti combinat acum? <br />
EL: Doar ţi-am spus că n-am pe nimeni. <br />
EA: Vrei să cred că nu mă înşeli? <br />
EL: Da. <br />
EA: Du-te şi te culcă! <br />
EL: Eu m-aş culca, dar vei începe cu sforăitul, şi mă tem c-o să mă uit pe pereţi. <br />
EA: Şi crezi că mie nu mi se întâmplă acelaşi lucru când adormi înaintea mea? <br />
EL: Eu nu sforăi. <br />
EA: Da, tu nu sforăi deloc, da deloc. Numai nu trece o locomotivă cu aburi prin apartament. <br />
EL: Ce locomotivă? <br />
EA: Cu aburi! (imită sforăitul) <br />
EL: Fabulezi. Eu nu sforăi aşa. <br />
EA: Dar cum? <br />
<br />
-----------<br />
Curriculum vitae <br />
<br />
<br />
Valentin Eleazar <br />
Student, Facultatea de litere, Iaşi, literatură comparată-spaniolă, anul III,<br />
Membru al cenaclului literar Mihai Eminescu, Secretar de redactie al revistei Junimea Studenteasca<br />
Marele premiu la concursul naţional Mihail Sorbu, Botosani, 2006, piesa Omul e un animaaaaaaaaaaaaaal,<br />
Marele premiu la festivalul naţional de teatru Contemporanis, 2007 <br />
Piesa Cum spui tu, Johny! jucată pe scena teatrului Luceafarul Iasi, în cadrul proiectului Dramatis, tineri dramaturgi ieşeni <br />
Publică în diverse reviste de cultură , Timpul, Convorbiri Literare, Cronica, Feed-Back, Dacia literarăPremiile Lilihttp://www.blogger.com/profile/11158966799520310827noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-23586970929331478092010-03-19T11:13:00.003+02:002010-03-19T11:14:35.185+02:00Vacanţa s-a încheiat! Se reia Festivalul Premiile LiliAnul trecut i-am zis "un festival la vremuri de criză". La fel va fi şi în acest an, pentru că nu se vede nici un semn că respectiva criză s-ar îndepărta de noi, dimpotrivă. Dar noi rămînem optimişti. Avem şi întăriri - Horia Gârbea, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi poeta Ioana Diaconescu şi-au anunţat disponibilitatea de a se implica în organizarea şi desfăşurarea festivalului.<br />
Iată două anunţuri importante:<br />
<ol><li>Anul acesta, festivalul va avea patru (4) secţiuni: poezie, proză, teatru şi critică/memorialistică/eseu.</li>
<li>Cei care doresc să participe sunt rugaţi să trimită texte nu mai lungi de 10 pagini, neapărat cu semne diacritice, plus un scurt CV la adresa <span class="Apple-style-span" style="color: red;"><b>premiile.lili@gmail.com</b></span>. Cei care au bloguri ne pot trimite linkurile, cu condiţia ca blogurile să fie citibile ( adică să nu fie pe fond negru şi să aibă diacritice). Poate participa oricine, debutant sau nu, cu excepţia membrilor Uniunii Scriitorilor.</li>
</ol>Ca şi anul trecut, textele vor fi publicate pe blogul <a href="http://premiilelili.blogspot.com/">Premiile Lili</a>, în vederea discuţiilor din cenaclul online, care va avea loc pe blogul <a href="http://luciaverona.blogspot.com">Luciei Verona</a>.<br />
Sperăm ca în scurt timp să începem prima fază a festivalului - cenaclul online. Faza a doua - lecturile publice de la Ogrezeni - va începe la sfîrşitul lunii mai.<br />
<br />
<b>Un anunţ pentru participanţii de anul trecut</b><br />
<br />
Pregătim şi sperăm să publicăm foarte curînd antologia cu cele mai bune texte de la prima ediţie. Autorii selectaţi vor fi anunţaţi prin e-mail.Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-87857331622588382192009-10-04T13:07:00.000+03:002009-10-04T13:07:48.476+03:00VACANŢĂ!Premiile Lili intră în vacanţă pînă la data cînd se vor relua :)<br />
Probabil prin februarie anul viitor. Să fim sănătoşi pînă atunci!<br />
Dar nu este exclus să reluăm mai repede cenaclul online. Urmăriţi blogul meu, am să vă anunţ cînd puteţi începe să trimiteţi texte.Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-53366554282491376342009-10-04T13:03:00.000+03:002009-10-04T13:03:42.341+03:00Trophaeum Traiani (Premiile Lili - Fine del primo tempo)<div style="text-align: right;"><b><span style="font-size: small;">Extras din regulament: "Premiile Lili se vor acorda în toamna fiecărui an la o dată anunţată din timp şi vor consta în câte o găină vie, grasă şi vorbitoare"</span></b><br />
</div><a href="http://www.youtube.com/watch?v=1ztnxG6PGlU">Aşa</a>?<br />
<object height="344" width="425"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/1ztnxG6PGlU&hl=en&fs=1&"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/1ztnxG6PGlU&hl=en&fs=1&" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="425" height="344"></embed></object><br />
Sau <a href="http://www.youtube.com/watch?v=lUcTvhyof8I">aşa</a>?<br />
<object height="265" width="320"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/lUcTvhyof8I&hl=en&fs=1&"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/lUcTvhyof8I&hl=en&fs=1&" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="320" height="265"></embed></object><br />
Legile lui Murphy au funcţionat perfect - tot ce ar fi putut fi împotriva noastră a fost: <br />
<ul><li>premianţii n-au venit,</li>
<li>a plouat îngrozitor, ceea ce i-a ţinut în case pe mulţi dintre cei ce ar fi dorit să vină,</li>
<li>omul din Buftea, care ar fi trebuit să aducă găinile, n-a apărut.</li>
</ul><br />
Să nu vă imaginaţi însă că asta ne-a deprimat! La urma urmei, ce poate fi mai original decît o festivitate de premiere fără premianţi, fără premii şi fără public!?<br />
Şi a fost chiar foarte plăcut, am dat diplomele celor care veniseră (da, au venit totuşi unii, personal sau prin reprezentant), <a href="http://stefaniacosovei.blogspot.com/">Ştefania </a>şi cu mine am dat cîteva cărţi şi autografe, ne-am amintit, cu Denis Dinulescu, de momentul în care ne-a venit ideea Premiilor Lili, dar mai ales am înţeles cu toţii că aceasta a fost <b>prima</b> ediţie a Premiilor Lili. Da, da, exact asta am vrut să spun, n-am greşit cînd am scris! Ieri ne-am dat seama că vom continua. Pentru că merită. Pentru că am descoperit talente autentice şi prieteni buni. Pentru că ideea noastră, de a promova autori aflaţi la începutul carierei, este bună şi necesară. Şi pentru că formula pe care am ales-o, o formulă inedită care îmbină cenaclul online cu lecturile offline, se dovedeşte viabilă.<br />
<br />
Juriul concursului, format din scriitori, bloggeri şi afiliaţi, a decis să acorde următoarele premii:<br />
Marele Premiu - <b>Emilia Alexandra Bucur</b><br />
<br />
<b>Carmen Nicoară</b> – premiul pentru poezie<br />
<b>Mălina Aniţoaei</b> – premiul pentru proză<br />
<b>Oana Stoica Mujea</b> – premiul pentru dramaturgie <br />
<br />
Juriul bloggerilor, format din <a href="http://lilick-auftakt.blogspot.com/">Lilick</a>, <a href="http://madalinaionescu.blogspot.com/2009/10/lili-premiile-lili.html">Mădălina</a>, <a href="http://gserban.wordpress.com/">George </a> (care a şi sponsorizat festivitatea de ieri, mulţumim!) şi <a href="http://codeus41.wordpress.com/">Cody</a>, a acordat două premii speciale: <br />
<b>Renata Carageani </b><br />
<b>Adrian Voicu </b><br />
<br />
A fost şi şampanie - rece şi seacă, aşa cum trebuie să fie. E drept, în pahare de plastic :(<br />
<br />
Mulţumiri speciale lui T<b>raian T. Coşovei</b>, creatorul trofeului "Premiile Lili". Sau să-i zicem Trophaeum Trajani?<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="http://2.bp.blogspot.com/_JF8uU2oodHc/SshZaLlXZxI/AAAAAAAACJg/4ANg_laJGHA/s1600-h/PremiileLili+008.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="http://2.bp.blogspot.com/_JF8uU2oodHc/SshZaLlXZxI/AAAAAAAACJg/4ANg_laJGHA/s320/PremiileLili+008.jpg" /></a><br />
</div><i>Foto: Mădălina Ionescu<br />
</i><br />
P. S. Spuneam că premianţii au lipsit. Dar <a href="http://malina-din-vis.weblog.ro/">Mălina Aniţoaei</a> a fost alături de noi printr-o frumoasă scrisoare din care am citit un fragment, iar Oana Stoica-Mujea a fost reprezentată de scriitorul şi editorul <a href="http://tritonic.ro/bogdanhrib/blog/">Bogdan Hrib</a>.<br />
Mărturisesc că am un mare regret: aş fi vrut să-l văd pe Bogdan Hrib ducînd o găină vie cu Qashqai-ul lui :)<br />
<br />
Asta a fost, ne vedem la ediţia viitoare!Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-8388559597129694552009-10-03T00:30:00.003+03:002009-10-03T10:39:46.407+03:00Premiile Lili. Cîştigătorii sunt aiciPrintre ei se află cîştigătorii primei ediţii a Premiilor Lili: <br />
<span style="font-weight: bold;">Honoria Diaconescu, <a href="http://epiteteleiubirii.blogspot.com/">Cristi Giambaşu</a>, <a href="http://blog.adrianvoicu.ro/">Adrian Voicu</a>, <a href="http://agonia.ro/index.php/author/0009234/Traian%20Rot%C4%83rescu">Traian Rotărescu</a>, <a href="http://www.poezie.ro/index.php/author/0014628/bucur%20alexandra-emilia">Emilia Alexandra Bucur</a>, <a href="http://calimara-cu-cerneala.blogspot.com/">Aida Baumler</a>, <a href="http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/">Octavian Perpelea</a>, <a href="http://lemondegala.blog4ever.com/blog/article-257534.html">Carmen Nicoară</a>, <a href="http://alexandervsalexander.blogspot.com/">Ştefan Ciobanu</a>, <a href="http://malina-din-vis.weblog.ro/">Mălina Aniţoaei</a>, <a href="http://renata-proza.blogspot.com/">Renata Carageani</a>, <a href="http://oanastoicamujea1.wordpress.com/">Oana Stoica Mujea</a>, Adrian Socaciu.</span><br />
Evident, nu toţi pot lua premii, dar toţi sunt autori talentaţi şi... la urma urmei, vor mai fi şi alte ediţii, alte premii...<br />
Iată şi trofeul Lili, creat de Traian T. Coşovei special pentru cîştigătorul Marelui Premiu:<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="http://2.bp.blogspot.com/_JF8uU2oodHc/SsZtm_Y6r2I/AAAAAAAACJY/9T3tm5gVAwI/s1600-h/DSC05321.JPG" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="http://2.bp.blogspot.com/_JF8uU2oodHc/SsZtm_Y6r2I/AAAAAAAACJY/9T3tm5gVAwI/s200/DSC05321.JPG" /></a><br />
</div>Deci, pe mîine, la ora 15.30, la Muzeul Literaturii Române.Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-56073529577114472472009-10-02T01:24:00.000+03:002009-10-02T01:24:09.946+03:00Premiile Lili. Juriul a deliberat îndelung.Da, îndelung. Aproape trei ore. Juriul a decis cine este cîştigătorul Marelui Premiu Lili şi a acordat cîte un premiu pentru fiecare gen - proză, poezie, teatru. Cei care n-au luat premii vor primi cîte o diplomă de participare. A fost greu de decis, pentru că în concurs au fost mai multe creaţii de certă valoare, mai mulţi autori talentaţi. Din păcate, nu putem să-i premiem pe toţi. <br />
Festivitatea de decernare a premiilor va avea loc<b> sîmbătă, 3 octombrie, ora 15,30</b> (atenţie, nu 16, cum v-am anunţat anterior) în Rotonda Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, Bulevardul Dacia nr.12.<br />
Sunt invitaţi toţi cei care doresc să fie alături de noi la penultimul act al primei ediţii a Festivalului de literatură "Premiile Lili". Penultimul, pentru că mai urmează ceva, spre sfîrşitul anului - antologia "Premiile Lili", un volum care va cuprinde o selecţie din cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs.<br />
Vă aşteptăm!Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-71201713188337776122009-10-02T01:21:00.002+03:002009-10-02T01:21:12.102+03:00Premiile Lili - afişulDupă cum vedeţi, sunteţi invitaţi cît se poate de oficial la festivitatea de decernare a Premiilor Lili. Invitaţia se adresează nu numai concurenţilor şi celor care au participat la cenaclul online, ci tuturor celor interesaţi. <br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="http://2.bp.blogspot.com/_JF8uU2oodHc/SsUeFdH9ECI/AAAAAAAACJM/mbB5c7CKu5I/s1600-h/lili+premii+2.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="http://2.bp.blogspot.com/_JF8uU2oodHc/SsUeFdH9ECI/AAAAAAAACJM/mbB5c7CKu5I/s320/lili+premii+2.jpg" /></a><br />
</div><i>Afişul a fost creat de <a href="http://stefaniacosovei.blogspot.com/">Ştefania Coşovei</a>.</i>Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-42931915288586179822009-09-24T14:23:00.002+03:002009-09-24T14:24:41.166+03:00Premiile Lili. S-a întrunit juriulMiercuri, 23 septembrie, s-a reunit juriul Premiilor Lili. Au fost prezenţi <a href="http://luciaverona.blogspot.com/2009/09/premiile-lili-momente-grele.html">Lucia Verona</a>, <a href="http://lilick-auftakt.blogspot.com/2009/09/premiile-lili-la-final.html">Lilick</a>, Renata, <a href="http://rodicabuzdugan1.blogspot.com/">Rodica Buzdugan</a>, <a href="http://stefaniacosovei.blogspot.com/">Ştefania</a>, Denis Dinulescu, <a href="http://gserban.wordpress.com/">George Şerban</a>, ba chiar şi, pentru scurt timp, Cornelia Maria Savu şi <a href="http://poemulmatrita.blogspot.com/">Dan Mircea Cipariu</a>. <br />
Iată hotărîrile juriului:<br />
<br />
<ol><li>După dezbateri furtunoase, juriul a hotărît, prin consens, să nu dea premii de consolare, de popularitate, de simpatie, de prietenie, de cumetrie, de rudenie, de ochi frumoşi şi de inimă albastră. </li>
<li>S-au discutat nominalizările pentru Premiile Lili. Juriul va reciti lucrările prezentate în concurs şi se va întruni din nou miercurea viitoare pentru decizia finală.</li>
<li>Festivitatea de acordare a premiilor Lili va avea loc sîmbătă, 3 octombrie, ora 16, în Rotonda Muzeului Istoriei Literaturii Române.</li>
</ol><br />
<embed type="application/x-shockwave-flash" src="http://picasaweb.google.ro/s/c/bin/slideshow.swf" width="288" height="192" flashvars="host=picasaweb.google.ro&hl=en_US&feat=flashalbum&RGB=0x000000&feed=http%3A%2F%2Fpicasaweb.google.ro%2Fdata%2Ffeed%2Fapi%2Fuser%2Fluciverona%2Falbumid%2F5384767264314717937%3Falt%3Drss%26kind%3Dphoto%26authkey%3DGv1sRgCIn94PW5hNqbkAE%26hl%3Den_US" pluginspage="http://www.macromedia.com/go/getflashplayer"></embed></p>Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-38356436904832832842009-09-22T09:34:00.002+03:002009-09-22T09:34:45.729+03:00Premiile Lili. Miercuri, şedinţă importantă!Convocator, ca la şedinţele de bloc. Care vă ştiţi pe listă, veniţi să semnaţi!<br />
Deci.<br />
Miercuri, 23 septembrie, ora 13,30 spre 14, pe terasa de la Uniunea Scriitorilor, se va reuni comitetul de organizare format din membri fondatori şi bloggeri susţinători. Ordinea de zi va fi următoarea:<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="http://4.bp.blogspot.com/_JF8uU2oodHc/SZAPDW-kaMI/AAAAAAAAAgc/TbmUIbXCrEE/s1600/premiullili.gif" imageanchor="1" style="clear: right; display: inline !important; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img border="0" src="http://4.bp.blogspot.com/_JF8uU2oodHc/SZAPDW-kaMI/AAAAAAAAAgc/TbmUIbXCrEE/s200/premiullili.gif" /></a><br />
</div><ol><li>Juriul va decide (prin consens sau prin vot secret) cîştigătorii Premiilor Lili pe anul 2009. </li>
<li>Comitetul va stabili locul şi data festivităţii de acordare a premiilor.</li>
<li>Diverse</li>
</ol>Şi gata, că mai avem şi alte treburi.Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-78766742457884800882009-07-31T21:36:00.002+03:002009-07-31T21:42:57.800+03:00Premiile Lili: următoarea întîlnire va fi pe 29 augustCum spuneam în titlu, următoarea întîlnire literară de la Ogrezeni va fi sîmbătă, 29 august. Lecturi, discuţii, surprize. Dar pînă atunci mai e aproape o lună.Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-67391518800549261752009-07-20T11:30:00.002+03:002009-07-20T11:43:00.800+03:00Premiile Lili, a treia întîlnireA treia întîlnire din cadrul Festivalului Premiile Lili a fost, pentru toţi participanţii, un mare succes. <br />Au fost prezenţi:<br /><ul><li><a href="http://stefaniacosovei.blogspot.com/">Ştefania Coşovei</a>, Denis Dinulescu, Rodica Buzdugan, <a href="http://luciaverona.blogspot.com/">Lucia Verona</a> (fondatori)</li><li><a href="http://lilick-auftakt.blogspot.com/">Lilick</a>, <a href="http://gserban.wordpress.com/">George Şerban </a>(bloggeri susţinători)</li><li>Anda Dumitrescu, Renata Friedenberg, Gina Eftimie, Adrian Socaciu şi Eszti (susţinători fără blog)</li><li><a href="http://renatablogr.blogspot.com/">Renata Carageani</a>, <a href="http://epiteteleiubirii.blogspot.com/">Cristi Giambaşu</a> (proză), <a href="http://alexandervsalexander.blogspot.com/">Ştefan Ciobanu</a>, Traian Rotărescu (poezie) - autori care au citit, mai mult sau mai puţin emoţionaţi, din creaţiile lor. A fost cu noi, chiar dacă nu fizic, ci în lectura lui Denis Dinulescu, şi prozatoarea <a href="http://www.calimara-cu-cerneala.com/">Aida B</a>Toţi autorii au fost selectaţi pe baza discuţiilor din cenaclul online.</li><li>Marea surpriză a zilei, Special Guest Star, prozatorul <a href="http://www.geocities.com/bnedelcovici"><span style="font-weight:bold;">Bujor Nedelcovici</span></a>, venit de la Paris. Nu, n-a venit special pentru Festivalul Lili, a venit în vacanţă, dar participarea la întîlnirea de azi o avea notată în agendă. </li></ul>Momentul culminant al întîlnirii a fost cînd Bujor Nedelcovici a vorbit despre textele tinerilor autori şi despre ce înseamnă a scrie proză, a scrie în general. <br />Iată şi albumul întîlnirii:<br /><embed type="application/x-shockwave-flash" src="http://picasaweb.google.ro/s/c/bin/slideshow.swf" flashvars="host=picasaweb.google.ro&hl=en_US&feat=flashalbum&RGB=0x000000&feed=http%3A%2F%2Fpicasaweb.google.ro%2Fdata%2Ffeed%2Fapi%2Fuser%2Fluciverona%2Falbumid%2F5360243120449895393%3Falt%3Drss%26kind%3Dphoto%26authkey%3DGv1sRgCJ_rh-C3mYv66gE%26hl%3Den_US" pluginspage="http://www.macromedia.com/go/getflashplayer" width="288" height="192"></embed>Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-54685825085143137132009-07-02T12:54:00.003+03:002009-07-02T12:59:18.952+03:00E vacanţă, dar noi continuămCenaclul este în vacanţă pînă în toamnă. Dar asta nu înseamnă că noi stăm degeaba. Pe 19 iulie va avea loc a treia întîlnire de la Ogrezeni din cadrul Festivalului Premiile Lili. <br />Toate informaţiile legate de acest eveniment vor fi publicate pe blogul <a href="http://luciaverona.blogspot.com">Luciei Verona</a>Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-2842377453009002772009-06-10T09:18:00.003+03:002009-06-10T09:40:17.773+03:00Premiile Lili - faza pe bloguri 9Pentru cenaclul de joi, iată textele unei tinere prozatoare şi bloggeriţe - <a href="http://renatablogr.blogspot.com/">Renata Carageani</a>. Citiţi-i şi blogul.<br /><br /><div style="text-align: center;"><span style="font-weight: bold;"><br />Gara </span><br /></div><br /> Îşi ştergea iar fruntea de transpiraţie. Începuse să-l usture.<br /><br />Cămaşa i se lipise de spate şi între omoplaţi apăruse un triunghi umed, mai închis la culoare.<br /><br /> Dincolo de geam, funcţionarul moţăia, toropit de căldură. O muscă îi explora cu răbdare şaua nasului. Se strâmbă şi bolborosi ceva prin somn.<br /><br /> - Când am tren spre...? şi rosti numele oraşului său, în timp ce gândul i se adâncea deja în fotoliul vechi din faţa patului. Un duş fierbinte şi o duşcă de gin curat aveau să-i spele şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, senzaţia de năclăială unsuroasă cu care se luptase toată ziua.<br /><br /> Omul de la ghişeu clipi buimac şi privi ceasul rotund din perete, care arăta şase.<br /><br /> - Peste patru ore, spuse el.<br /><br /> Îşi lipi fruntea de sticlă. O clipă, răcoarea îi făcu bine. N-avea rost să se enerveze. Pornise cu stângul de la bun început. Două sute de kilometri într-o maşină hodorogită, lângă un şofer mirosind a transpiraţie, până în văgăuna asta pe care n-o putea numi oraş. Strada Coroanei se termina înainte de numărul 71, într-un maidan de gunoaie. Martin Hus nu locuia nici pe Coroanei, nici pe vreo altă stradă, pur şi simplu nu auzise nimeni de el.<br /><br /> Şoferul se oferise să-l aştepte până către prânz, dar el zăbovise la poliţie, încăpăţânându-se să dea de urma acestui Martin Hus. Ajunsese prea târziu la locul întâlnirii. Pe moment nu regretase cine ştie ce. Scăpa de mirosul de sudoare şi de hodoraga fără suspensii. Se putea întoarce foarte bine cu trenul. Trebuia să fie unul după amiază. Alergase într-un suflet la gară şi poftim: încă patru ceasuri de amorţeală în urbea aceea râncedă.<br /><br /> Îşi cupără bilet şi numără restul, un cocoloş de bancnote jilave. I se păru că funcţionarul s-a înşelat – „aşa de puţin costă?”, îl întrebase, dar acesta nu mai răspunse. Aţipise iar.<br /><br /> Rămase nehotărât în mijlocul sălii, neştiind unde să se aşeze. Nu erau prea mulţi călători, dar se înşiraseră în aşa fel, încât oriunde şi-ar fi ales locul, ar fi înghesuit pe cineva. Tocmai atunci unul se ridică, alergând spre uşile batante care se deschideau spre peron. Nici nu mai apucă să-şi ceară scuze pentru că îl îmbrâncise şi dispăru. De afară se auzea deja, din ce în ce mai repede, păcănitul sacadat al roţilor care treceau peste îmbinarea şinelor. „Vreun aiurit căruia îi pleacă trenul de sub nas, îşi zise, or poate că adormise din pricina arşiţei, ca şi omul de la bilete”.<br /><br /> Oricum, se făcuse loc lângă blonda care sugea o bomboană, mototolind în neştire bucăţica de celofan. Cel puţin ea nu dormea. Poate chiar avea chef de vorbă.<br /><br /> o Îmi daţi voie?<br /><br /> Femeia ridică din umeri, plictisită, semn că puţin îi păsa dacă stă, sau nu, cineva lângă ea. Din când în când, bomboana îi lucea rubiniu între buze, răspândind o aromă dulceagă de zmeură şi vanilie.<br /><br /> Chiar în faţa lui şedeau doi bătrâni. Probabil soţ şi soţie. Ea tricota. Firul de lână cenuşiu se pierdea în sacoşă. În răstimpuri, îţi trecea degetul arătător de-a lungul lui, într-o mişcare domoală, contemplându-l. Părea că nu face asta decât ca să-şi omoare timpul şi că nu ţine morţiş să termine ce-a început.<br /><br /> o Aveţi un foc?<br /><br /> Tresări. Se uită în sus. Un tânăr slab şi gălbejit de căldură se înclinase către el, cu ţigara între degete.<br /><br /> o Da, sigur, spuse. Se poate fuma aici?<br /> o De ce nu? Măcar atât! Aşteptarea asta te face să-ţi pierzi minţile.<br /> o Chiar! Încuviinţă el şi-i aprinse slăbănogului ţigara, bucuros că are cu<br /><br />cine schimba o vorbă. Puteţi sta aici, dacă doriţi.<br /><br /> - N-am răbdare. În sfârşit, poate că e mai bine, parcă nu e aşa zăpuşeală.<br /><br /> - Nu, e puţin curent. Nu ştiu ce o fi cu căldurile astea.<br /><br /> - Acum nu mai are nicio importanţă. Mult a fost, puţin a rămas.<br /><br /> Nu prea înţelegea ce voia să spună. Poate că şi acela se păcălise, ca şi el, venind cu cine ştie cât timp înainte la gară.<br /><br /> -Plicticos oraş! Şi slinos, zău! Iertaţi-mă, poate că sunteţi localnic, dar e dezolant.<br /><br /> - Cine, eu? A, nu! Ce localnic?<br /><br /> - Credeam că locuiţi aici.<br /><br /> - Aici?<br /><br /> - Da.<br /><br /> Tânărul îl privea contrariat.<br /><br /> o Ce impotanţă mai are unde am locuit?<br /> o Plecaţi definitiv?<br /> o Definitiv? Nu ştiu. Fiecare cu norocul lui.<br /><br /> „Parcă-i de pe altă lume”, gândi, şi nu-l mai întrebă nimic, pentru că avea<br /><br />impresia că nu pricepe nimic. Îl frământa ceva. Era crispat tot, fuma mecanic.<br /><br /> Deodată se auzi iar un tren. Îi fu lehamite să se întoarcă. Se mulţumi să-i asculte fâsâitul frânelor. Tânărul o şi zbughise pe uşa, aruncându-i o privire disperată. Îi veni să râdă: alt zăpăcit.<br /><br /> Îţi aprinse şi el o ţigară. Atunci observă că ceasul din perete stătuse. Probabil chiar la şase, pentru că era şi douăzeci, după al lui. Totul era anapoda. Până şi ceasul gării.<br /><br /> Blonda terminase de ros bomboana. Stâtea liniştită, cu ochii în gol. O privi pe furiş. Nu era urâtă, poate cam ofilită şi cam plină pentru gustul lui. Obrajii îi străluceau şi fardul i se ştersese puţin de pe pleoape, dar emana o căldură molcomă care îi plăcea. Umerii şi genunchii care se iveau de sub mătasea înflorată se conturau somnoros. Poate aerul ei leneş, poate zăpuşeala îi zgândăriră îmaginaţia şi dori să-i audă glasul.<br /><br /> o Megeţi departe?<br /> o Ce-aţi spus?<br /> o V-am întrebat dacă mergeţi departe.<br /><br /> Altă ridicare din umeri.<br /><br /> o Depinde...<br /> o Am putea încerca să bem ceva rece prin apropiere? Trebuie să existe<br /><br />o terasă, un bufet... Vreţi?<br /><br /> Femeia îl măsură cu ochii ei rotunzi, aurii. Chiar avea ochi aurii ca de pisică.<br /><br /> o Oh, nu trebuie să interpretaţi greşit! Doar ca să treacă vremea mai repede şi să scăpăm de căldură.<br /><br /> Nu părea o puritană. Totuşi îl privise dezaprobator, ca şi când ar fi spus un lucru nelalocul lui.<br /><br /> o Nu e vorba de asta, dar nu ştiu dacă mai e timp.<br /> o Păi la ce oră aveţi tren?<br /> o Depinde, poate acum, imediat...<br /> o Nu ştiţi la ce oră pleacă?<br /> o Nu.<br /> o Adică nu ştiţi cu ce tren plecaţi? Mai aşteptaţi pe cineva?<br /> o Nu, pe cine să aştept?<br /><br /> Era sincer uimită de întrebare.<br /><br /> Îşi aprinse altă ţigară, jenat de situaţie. Proastă, sau puţin nebună.<br /><br />Altminteri n-ar fi răspuns aşa, fără noimă. Bătrâna de vizavi îi spunea ceva bărbatului ei la ureche. Acesta încuviinţa din cap. Vorbeau despre el? Aşa părea, fiindcă omul asculta, privindu-l ţintă. Simţi nevoia să se cerceteze într-o oglindă. Avea ceva deosebit? Îşi trecu iar palma peste faţă, apoi îşi netezi părul. N-avea cum să arate altfel decât ceilalţi: o faţă descompusă de căldură.<br /><br /> Acum bătrânii îl observau făţiş, cu oarecare tristeţe. Le zâmbi, şi ei îşi coborîră privirile.<br /><br /> Începu să-i cântărească pe toţi, cu atenţie. Nu mai erau decât vreo cinci inşi: cuplul în vârstă, blonda, el şi încă doi bărbaţi. Toţi tăceau. Abia atunci băgă de seamă cât de linişte e. O linişte de pâslă. Nimeni nu vorbea şi, mai ales, nu exista megafonul obişnuit, de la care se anunţă plecările şi sosirile trenurilor. Gara părea cufundată într-o stare de prostraţie.<br /><br /> -Pot să vă ofer o ţigară?<br /><br /> - De ce nu?<br /><br /> Femeia avu un surâs scurt care o făcea să pară mai tânără şi mai puţin stupidă. Acceptă ţigara. Continua să-l privească aproape prietenos. În atmosferă plutea o vagă senzaţie de intimitate.<br /><br /> o Sunt ziarist, îi spuse el. Lucrez la o rubrică pe care am botezat-o<br /><br />„Insolit”. Am făcut două sute de kilometri din cauza unui telefon care s-a dovedit a fi o farsă de prost gust. Mulţi ne sună aşa, pentru că n-au ce face sau pentru că sunt nişte închipuiţi plini de fantezie. Omul pe care îl căutăm noi nici nu locuieşte aici. Dar, credeţi-mă tot oraşul ăsta poate fi inclus la „insolit”. Mai ales gara. Şi călătorii. Şi dumneavoastră...<br /><br /> -Eu?<br /><br /> - Da, aveţi un aer ciudat, absent, părăsit... Nu vă supăraţi că vă spun! Am o deformaţie profesională. Încerc să ghicesc câte ceva despre fiecare. Cu dumneavoastră nu merge. Nu se leagă nimic. Trăiţi singură?<br /><br /> - Singură!... Fiecare e singur.<br /><br /> - A, dacă e s-o luăm aşa... Dar priviţi, bătrâneii din faţa noastră par să fie de o veşnicie împreună. Şi seamănă puţin, ca expresie, nu?<br /><br /> - Totuşi vor pleca separat.<br /><br /> - De unde ştiţi?<br /><br /> - O să vedeţi.<br /><br /> - Nu, nu cred. Poate că n-aţi urmărit niciodată cu atenţie mişcarea dintr-o gară. Oamenii care pleacă au o cu totul altă stare de spirit decât cei care îi conduc.La ei se vede de la o poştă că sunt pregătiţi sufleteşte să călătorească împreună. Sunt genul pereche. Probabil că nu şi-au petrecut nicio singură zi departe unul de celălalt.<br /><br /> - Dar vor pleca separat!<br /><br /> Ziaristul clătină din cap.<br /><br /> o Păreţi foarte convinsă! Haideţi să facem un pariu!<br /> o Dacă nu cumva eu sau dumneavoastră vom pleca înaintea lor.<br /> o Eu în niciun caz. Trenul mau soseşte peste trei ore.<br /><br /> Îţi controlă ceasul: apreciase bine. Trecuse abia o oră.<br /><br /> o De unde ştiţi că plecaţi aşa târziu?<br /> o Păi aşa mi-a spus cel de la bilete. Că n-am tren decât la zece.<br /> o A spus el la zece?<br /> o Nu, a zis peste patru ore, dar atunci era şase.<br /> o A, aşa răspunde el mereu.<br /> o Cum aşa răspunde mereu? Dar trebuie să existe un mers al trenurilor<br /><br />afişat pe undeva! Nu m-am gândit să mă uit.<br /><br /> o Nu există.<br /><br /> Dădu ocol cu privirea pereţilor. Femeia avea dreptate: nu era nimic afişat,<br /><br />nicăieri.<br /><br /> o Sunteţi pentru prima dată aici? Îl întrebă ea.<br /> o Da.<br /> o Atunci se explică.<br /> o Ce?<br /> o Siguranţa asta, că veţi pleca la zece. Unii vin de mai multe ori. Vin<br /><br />mereu.<br /><br /> o Cine vin mereu?<br /> o Cei care trebuie să plece.<br /> o Nu înţeleg...<br /> o Aţi câştigat pariul, spuse ea deodată.<br /><br /> Bătrânii se ridicaseră şi se îndreptau spre ieşire. Sacoşa cu ghemul de<br /><br />lână rămăsese pe bancă.<br /><br /> o Nu, se întorc. Ea şi-a lăsat lucrul acolo.<br /> o Pentru că nu mai are ce face cu el.<br /> o Nu puteţi vorbi mai clar, domnişoară? Ce insinuaţi că se întâmplă aici?<br /><br />Strigase puţin la ea ca să acopere zgomotul trenului părăsind staţia şi pentru că se enervase. Era un oraş de nebuni. Asta era: un oraş de nebuni!<br /><br /> Dispăruse şi unul dintre cei doi bărbaţi. Celălalt rămăsese pe loc, cu un aer îngândurat.<br /><br /> Blonda desfăcuse celofanul altei bomboane.<br /><br /> o De ce ţipaţi? Aşa e întotdeauna.<br /> o Cum de ce ţip? Nu ţip! Dar am impresia că aiurez de căldură. Ce fel de<br /><br />oraş e ăsta? Ce fel de gară e aici? Ce fel de oameni sunteţi? Trenurile nu se anunţă, ceasul nu merge...<br /><br /> Se repezi la ghişeul de bilete, dar nu găsi pe nimeni. Ciocăni în geam, agasat. Degeaba. Femeia îl privea speriată.<br /><br /> o Nu mai faceţi atâta zgomot! E şi aşa destul de greu.<br /> o Ce e greu? Ajutaţi-mă să pricep! Vorbiţi în doi peri! Ce dumnezeu se<br /><br />întâmplă? E vreun sanatoriu de boli nervoase prin împrejurimi?<br /><br /> o Nu trebuia să veniţi dacă nu sunteţi hotărât. Vă faceţi rău.<br /> o Nu înţelegeţi că nu am venit de plăcere? Trebuia să scriu un articol<br /><br />despre un anume Martin Hus. Nu l-am găsit. Vreau să mă întorc acasă! Asta e tot.<br /><br /> o Martin Hus?<br /> o Da, îl cunoaşteţi?<br /> o Nu, zise ea, dar se vedea bine că minte.<br /><br /> Alt tren se apropie din depărtare. Alt scrâşnet de roţi. Altă siluetă care se precipita spre uşă. Totul dura atât de puţin... Şi nu cobora nimeni. Simţi un val de căldură cum îi cuprinde ceafa, urechile. Un fel de panică neaşteptată puse stăpânire pe el. Totul era inexplicabil, incoerent, neadevărat...<br /><br /> Se năpusti spre uşă tocmai când duduitul trenului se pierdea în depărtare. Alergă pe dalele maronii, ascultându-şi paşii. Un peron obişnuit de gară provincială. Buruienile năpădiseră linia. Se apropie de bordură. Trebuia să se zărească ultimul vagon. Ce prost fusese! Ar fi putut să plece cu oricare tren. Oriunde. Să plece de-acolo. Să scape. Ar fi fost acasă acum...<br /><br /> Nu se desluşea nimic în zare. Contururile copacilor unduiau în aerul lăptos, înfierbântat. Privi în jos. În primul moment nu-şi dădu seama ce nu e în regulă. Apoi groaza aceea cumplită îi explodă iar în capul pieptului, determinată de un fapt precis: nu existau şine.<br /><br /> Se întoase în fugă răsuflând greu, cu gura uscată şi amară. Femeia nu se clintise de-acolo. O apucă de umeri, scuturând-o cu furie.<br /><br /> o Ce-i aiureala asta? Unde mă aflu? Nici măcar nu există...<br /> o Taci! Ţipă ea şi-l lovi cu toată puterea peste gură.<br /><br />Simţi sângele călduţ cum se prelinge din buza plesnită pe bărbie, apoi pe gulerul cămăşii. De-afară răzbătea clar gâfâitul unul tren.<br /><br />---------<br /><br /><br /><div style="text-align: center; font-weight: bold;">Sindromul Regina Nopţii<br /></div><br />Cred că aveam opt ani, când am început a sfârşi să mai fiu copil. Bunicu’ mă trezea la şase, mă lua de mână şi ma ducea în baie. Îmi punea pasta de dinţi pe o periuţă foarte mică, galbenă ca un jeleu, care mie îmi amintea de ţigaretul lui. Rămâneam acolo singură, cu periuţa în mână, rezemată în coate pe ghizdurile chiuvetei şi mai aţipeam un minut, două.<br /><br />Între şapte şi opt dimineaţa traversam Bucureştiul moţăind, cocoloşită ca o boccea pe ultimul scaun de la fereastra unui troleibuz. Troleibuzul abia se târa, cu mişcări clătinate, ca o vacă puturoasă.<br /><br />La ora unu se-ntâmpla acelaşi lucru, numai că în sens invers. Eram gălăgioasă şi mă-nghionteam cu Marius şi cu Roland, colegul meu de bancă. Bunica-sa ne lua pe toţi trei deodată de la şcoală, lor le căra viorile, mie - sacoşa cu partituri , avea toate mâinile ocupate şi totuşi cumva izbutea să ne mai zmuţuie şi pe noi de urechi şi mie-mi spunea, invariabil, “nu fi rea!” Nu ştiu cum, ce făceam, de eram rea.<br /><br />La patru dupa amiaza eram mâncată, cu lecţiile făcute, cu somnul îndeplinit şi ieşeam în faţa blocului să mă joc. Nu era nici ţipenie. Băteam de două ori mingea de asfalt, ieşea vecinul de la parter, domnul Ionescu, nume predestinat de om care locuieşte la parter şi mă ruga cu voce joasă să nu mai fac zgomot, că nevastă-sa e bolnavă de inimă şi doarme. În fiecare după amiază doamna Ionescu era bolnavă de inimă şi dormea. A murit târziu, când eram printr-a opta, când dispariţia ei nu-mi mai era de niciun folos.<br /><br />Mă aşezam pe bordură şi aşteptam să se facă cinci. Era atâta linişte, încât fix la cinci, când bunicul apărea la geam ca să mă cheme sus, eu auzeam zgomotul scrâşnit pe care-l făcea deschisul ferestrei şi eram deja pe scări.<br /><br />Fereastra rămânea larg deschisă şi, în pauzele dintre game şi arpegii, dintre studiile de Hanon si Czerny, ascultam ţipetele şi chiotele copiilor care se jucau în disperare. Intr-unul din momentele astea de respiro, câte cineva mă striga cântat, pe silabe, Re-na-ta! – cvinta perfecta ascendentă, terţă mică descendentă, do-sol-mi, aşa se auzea. Nu trebuia decât să mă ridic de pe scaun ca să-i văd jucându-se.<br /><br />Nu le răspundeam niciodată, poate că de încrezută ce e - se gândeau ei, adevărul era că mi se punea un nod în gât care m-ar fi împiedicat să le vorbesc.<br /><br />Povestea aceasta se repeta de luni până sâmbătă ca trasă la indigo.<br /><br />Sâmbăta însă, întreaga mea viaţă lua alt curs. Nu mă atingeam de pian toată după amiaza. Nu ieşeam din casă la patru, ci mult mai tarziu, cand toată liota de copii era adunată in faţa blocului. Mă primeau ca pe un musafir dar, spre norocul meu, mă adoptau imediat în gaşcă. Nu făceam mofturi şi mă jucam orice stabileau ei. Dacă trebuia sa fiu în echipa “răilor”, care pierde şi e pedepsită, eram. Dacă mi se repartiza rolul ingrat de “sora lui Winnetou” ( nu mai ştiu dacă personajul a avut vreodată o soră sau partitura era nascocită pentru mine, fiindcă aşa voia Laurenţiu), să fiu soră-sa.<br /><br />N-aveam pretenţii, nu veneam cu idei, le eram pur şi simplu recunoscătoare că mă acceptă…<br /><br />In toate amintirile mele despre sâmbătă seara e vară. Se-ntunecă târziu, e cald, praf, sunt transpirată şi mi-e veşnic sete.<br /><br />Pe la opt jumăte iese Ionescu afară, cu un furtun tras prin fereastra bucătăriei. E îmbrăcat invariabil în maieu alb, pantaloni scurţi, gri, de bumbac şi poartă nişte papuci de cauciuc. Nevasta-sa dă drumul la apă, furtunul zvâcneşte o dată în mâna lui, făcându-l să tresară. Pe urmă el potriveşte şuvoiul spre grădină şi-i stabileşte presiunea din strânsoarea degetelor.<br /><br />Jucăm “ţară-ţară vrem ostaşi”, ori poate “ţările”. La “ţările” cineva aruncă mingea în sus şi strigă un nume de ţară.<br /><br />“Portugalia!”<br /><br />Sar cât pot de sus şi prind mingea. Eu sunt “portugalia”. Habar n-am ce-nseamnă. Ştiu că e o ţară portocalie.<br /><br />Ionescu udă grădina şi, din când în când, stropeşte şi asfaltul aleii , care e încă fierbinte de peste zi. Atunci se formează brusc mirosul acela de asfalt încins-udat, amestecat cu parfum de regina nopţii şi crăiţe şi pe mine mă cuprinde o fericire fără margini, îmi vine să plâng şi să ţip de bucurie, că e sâmbătă seara, că sunt acolo, cu ei, că ne jucăm, că mâine nu e şcoală, că viaţa poate fi atât de frumoasă.<br /><br />Ciudat este că, şi acum, ori de câte ori miroase a regina nopţii, pe mine mă loveşte aceeaşi streche şi totuşi mi se umplu ochii de lacrimi.<br /><br />-----<br /><br /><div style="text-align: center;"><span style="font-weight: bold;">Oamenii-buză-de-iepure </span><br /></div><br /><br /><br /> Malo spinteca burţile peştilor cu dexteritate. La piciorul mesei, pe un ziar, se adunase o grămăjoară de măruntaie sângerânde. Pisica le clefăia cu lăcomie.<br /><br /> - Proasto! Îi zise Malo. Dacă ai avea puţină răbdare, te-ai înfrupta dintr-o plachie pe cinste.<br /><br /> Pisica mesteca mai departe, aruncându-i din când în când priviri piezişe, neîncrezătoare.<br /><br /> -Treaba ta, mormăi el. O să plezneşti într-o zi.<br /><br /> Se opri din curăţat ca să-şi umple pipa cu tutunul scump, aromat pe care i-l adusese Alexandru. În fiecare vară, pe neaşteptate, poarta cocârjată de vreme scârţâia lung şi sub umbrarul de viţă îşi făcea apariţia Alex. Petrecea acolo o lună întreagă. Pescuiau, mâncau pe săturate şi serile beau vinul dulce şi greu pe care-l scotea bătrânul din câţiva butuci de vie. Nu ştiau mare lucru unul despre celălalt, pentru că vorbeau puţin. Între ei se înfiripase mai degrabă o prietenie a tăcerii. Cât erau împreună, Malo boscorodea mai ales pisica, şi aminalul prinsese pică pe Alexandru, din pricina căruia, o lună încheiată, nu-i intra în voie pescarului. Câteodată bătrânul îl iscodea la plecare:<br /><br /> - Când vii şi tu, mă, cu o fată? Tot singur, tot singur, în fiecare an...<br /><br /> - Lasă, moşule. Mai e timp. Tu nu eşti singur?<br /><br /> - Ei, zicea Malo, cu mine aşa a fost să fie.<br /><br /> Alexandru nu ştia dacă Malo avusese vreodată o nevastă, dacă murise or plecase de la el, sau dacă îşi trăise cei şaptezeci de ani în burlăcie. Şi nici nu-l întreba.<br /><br /> Bătrânul pufăi îndelung, urmărind arabescurile albăstrii încremenite în aer. Nu era nicio adiere. Tutun bun aveau orăşenii! Bun, da scump. Se vedea după pachet că e lucru bun de bani mulţi. Trăgea de el până cădea bruma. Pe urmă se întorcea la mahorca lui puturoasă, înfunda vinul şi-l punea la păstrare. Mai trecea un an.<br /><br /> Alexandru crescuse şi avea câteva fire cărunte în părul castaniu. Pescarul se gândea cu îngrijorare, că într-o zi, găsindu-şi perechea, n-o să mai petreacă verile cu el. O să bea vinul de Crăciun, singur şi gata. Asta era viaţa...<br /><br /> Deocamdată însă era acolo., dormea aşa cum făcea în fiecare amiază, bătrânul se mira cum de puteau orăşenii să doarmă în miezul zilei.<br /><br /> Privi cerul pâclos. Vipia se domolise dar văzduhul era înăbuşitor. Soarele părea vremelnic ascuns după nori şi tot aşteptai să se arate iar şi să dogorească, dar el nu se înşela niciodată: avea să fie furtună mare.<br /><br /> - Mă duc să înot puţin, îl auzi pe Alexandru care apăruse în prag, târând după el un prosop mare, galben.<br /><br /> - Ba nu te duci nicăieri! Uită-te la cer: o să fie rupere de nori, cât de curând.<br /><br /> - Lasă, moşule,! Zi mai bine că n-ai cu cine bea un păhărel.<br /> -Şi asta. Da’ uite ce furtună se pune. Te duci mâine, ce zor ai? spuse<br /><br /> Malo şi se apucă iar să despice burţile argintii ale chefalilor.<br /><br /> Alexandru era deja la poartă. Bătrânul clătină din cap:<br /><br /> - Tot copil ai rămas. N-ajungi tu la plajă, că ploaia o te întoarcă din drum. Acu’ începe…<br /><br /> Marea era liniştită şi se mişca greoaie în lumina amurgului. Aruncă prosopul pe nisip şi porni spre larg. Atunci când ţărmul abia se mai vedea, ca o fâşie zdrenţuită în depărtare, se răsuci pe spate, făcând pluta. Apa îl legăna, ameţitoare, îmbiindu-l să închidă ochii. Nu cunoscuse vreodată plăcere mai mare decât clipele astea, când se afla singur în larg, departe de toate, liber, curat, puternic. Ce ştia bătrânul Malo! Unsprezece luni dormea noapte de noapte visând marea.<br /><br /> Prima picătură îi căzu pe vârful nasului. Până să înţeleagă ce se întâmplă, ploua torenţial. Cerul părea legat de mare prin nenumărate frânghii strălucitoare, perfect perpendiculare. Începu să înoate spre mal. Se întunecase brusc. Vântul iscat din senin căsca fălci de apă vinete asupra lui. Îl dureau braţele de efort şi ţărmul nu se apropia de loc. Încercă să-şi păstreze calmul, dar de câte ori inspira, înghiţea apă. Pierduse noţiunea timpului. Trecuseră câteva minute, sau un ceas de când se zbătea în neştire, cuprins de panică, luptând cu marea hămesită?<br /><br /> Ultimul gând, că se îneacă prosteşte, se topi într-un fel de beznă şi nu mai simţi nimic.<br /><br /> x x x<br /><br /> - Se mişcă, tată!<br /><br /> Mai întâi îi auzi vocea, deschise ochii, o văzu şi îi închise la loc, speriat. Probabil murise şi moartea semăna cu un vis ciudat... Se făcea că o fată cu păr alb, până la glezne, stă aplecată asupra lui. Până aici ar fi putut să treacă drept vis frumos, dar fata era hidoasă, cu pielea alb-albăstruie, transparentă, sub care se contura o reţea de vinişoare urâte, cu ochii rotunzi şi bulbucaţi, lăptoşi, cu buza de sus scurtă, neterminată, ca a rozătoarelor, deşi nu era tocmai ce ştia el că se cheamă „buză de iepure”. Îl atinse şi tresări scârbit: avea mâinile ca ghiaţa.<br /><br /> „E însăşi Moartea! Cugetă Alexandru, Doamne, de ce trebuie să simţi totul şi după ce mori?”...<br /><br /> Se hotărî s-o privească mai cu luare-aminte, să accepte realitatea, în definitiv moartea e o experienţă unică. Între silă şi curiozitate, învinse curiozitatea. Mâna arătării cobora tocmai pe umărul lui, spre cot, parcă vrând să-l îmbărbăteze. Îi privi cele cinci degete lipsite de unghii şi observă, cutremurat de un spasm, că erau unite printr-o pieliţă subţire.<br /><br /> - Unde mă aflu? Şopti el, ghicind deja că întrebarea va rămâne zadarnică, n-o să-l înţeleagă sau n-o să vrea să-i răspundă, şi, într-adevăr, ochii ei se rotunjiră şi mai mult, a mirare.<br /><br /> - E încă speriat, o auzi iar şi îşi ţinu respiraţia de uimire: gura ei de iepure nu schiţase nicio mişcare. Vorbea ca ventrilogii sau aşa era în coşmarul lui absurd? Se săltă în capul oaselor şi nu fu în stare să ghicească pe ce e culcat, de ce se sprijină. Nu era nici pat, nici hamac, nici saltea, nimic din toate astea, era altceva, elastic, spongios, părea umed şi totuşi nu simţea umezeala.<br /><br /> - Să-l hrănim, răsună vocea din nou, buzele rămânând înţepenite şi de astă dată.<br /><br /> - Nu-l putem ţine aici, ştii bine, trebuie să-l ducem, să-l arătăm.<br /><br /> Celălalt glas era la fel şi aparţinea unei făpturi asemănătoare, doar că părea bărbat şi mult mai bătrân. Aceeaşi faţă nesănătoasă, străvezie, acelaşi păr subţire, alb, neînchipuit de lung, ochii bulbucaţi, buza de iepure...<br /><br /> Alexandru îi privea fascinat. Se întreba dacă pentru toată lumea somnul morţii e populat de asemenea monştri şi dacă aşa era, într-adevăr, atunci de unde credinţa cu îngerii şi grădinile minunate?...<br /><br /> - Lasă-mă puţin să-l privesc, tată! E atât de diferit. De unde o fi venind? De ce e atât de cald?<br /><br /> Nu trebuia să-l aduci. Ţi-am spus, o să avem necazuri.<br /><br /> - Părea bolnav. Apa nu-i face bine. Era plin de apă. Acolo unde sălăsluieşte aerul, era plin cu apă.<br /><br /> Ascultase totul cu atenţie. Vocile erau identice. Parcă vorbea unul singur. Şi timbrul îi părea cunoscut. Deodată îl fulgeră înţelesul ciudăţeniei aceleia: era VOCEA LUI! Îşi auzea propriul glas, în gând, fireşte, pentru că - asta era, de aceea nu-şi mişcau buzele, cei doi nu vorbeau. El le înţelegea gândurile. Înainte, când trăia, n-avusese nicun fel de aptitudini paranormale. Ştia că există telepatie, dar atât. Acum, după ce murise, or după ce trecuse la o altă formă de existenţă, iată poseda o asemenea putere ieşită din comun.<br /><br /> Îşi pipăi corpul: el era. Respira. Uite! Trase adânc aer în plămâni şi-l scoase încetişor, şuierând, ca să se convingă. Mai devreme, în cealaltă viaţă, se înecase şi acum respira iar. Începea să priceapă, nu era nicio plăsmuire, vieţii îi urma o altă existenţă pe care o numise moarte, ca toţi ceilalţi, pentru că n-avea de unde să bănuiască despre lumea cealaltă că e aievea, până ieri. Ieri, sau acum câteva clipe, murise pentru o lume şi intrase în alta. Îl înfioră gândul că arată, probabil, ca ei, îşi pipăi repede obrazul – nu! Ochii lui erau normali în orbite, buzele întregi, se atingeau.<br /><br /> Fata se apropiase cu palmele făcute căuş, ţinea ceva în ele, i le duse la gură. Voia să-l hrănească. Mirosi înspăimântat tocătura măruntă, vegetală. Miros de alge. Treptat mai pricepu puţin din noua lume, că se afla sub apă, poate asta era rânduiala pentru cei ce sfârşeau prin înec, cum de nu băgase imediat de seamă că încăperea semăna cu un acvariu golit de apă, apa era dincolo de pereţii transparenţi, bombaţi, de sticlă. Tot din afara lor venea şi lumina stranie, rece, mai mult albastră.<br /><br /> Întoarse capul, tot mai buimăcit de locul unde se află, refuzând mâncarea ciudată, cu care-l îmbia fata cea urâtă şi albă.<br /><br /> - Se teme de noi, tată, spuse ea, spuse în felul ei, cu mintea.<br /><br /> - Lasă-l! Lasă-l, mi-e frică! Făcu bătrânul. Mai bine cheamă-l pe Dinja, să ne sfătuim cu el.<br /><br /> - Bine dar promite-mi că nu-i faci niciun rău.<br /><br /> - Ce rău să-i fac? E puternic. Întoarce-te repede!<br /><br /> Alexandru o urmări cum se mişcă lent , ca în vis, dar nu era vis, ştia doar, cum trece prin geam şi cum geamul nu se sparge, rămâne întreg în urma ei. Era, va să zică, o membrană, nu sticlă!<br /><br /> Se târî de-a buşilea până la colţul pe unde ieşise ea, neîndrăznind să se ridice în picioare şi-şi apăsă arătătorul pe suprafaţa aceea. Degetul se afundă puţin, apoi simţi răceala apei. Retrase mâna, pregătit să astupe cu palma cealaltă spărtura. Dar apa nu năvăli înăuntru. Membrana era intactă, ca şi cum n-ar fi străpuns-o.<br /><br /> I se făcu frig şi greaţă. Se întoarse în culcuşul lui, ghemuindu-şi genunchii la gură. Visa? O asemanea suprafaţă nu putea să existe, pe nicio lume, nici în aceasta, a oamenilor cu buză de iepure...<br /><br /> Două siluete se iviră plutind, în acelaşi fel, TRECÂND PRIN, şi nu lăsară niciun semn. Noul venit le semăna întru totul.<br /><br /> - Să nu te miri, Dinja, spuse tatăl, sau miră-te cât pofteşti, dar învaţă-ne ce să facem cu el.<br /><br /> Văzându-l pe cel de-al treilea, Alexandru simţi cum se naşte în el o speranţă şi, uitând că tomai îşi acceptase moartea, strigă cât putu, lovindu-şi pieptul cu pumnii: „Alexandru, om, pâmânt, vin de la suprafaţă”. Dinja îl privi cum se zbate, cu îngrijorare parcă, dar nu-i răspunse, nu făcu niciun gest care să arate că l-ar fi auzit şi speranţa se nărui.<br /><br /> „Aerul lor nu propagă sunetele şi nici gândurile mele nu ajung până la ei”, îşi spuse Alexandru. Se afla printre oamenii-buză-de-iepure, izolat în muţenie. Mai rămâneau semnele. Îşi duse mâna la gură, vrând să arate că poate vorbi şi fata îi oferi iar hrana aceea cu miros de mare. Ceva din privirile ei îl îndemna să aibă încredere şi gustă. Nu-şi dădea seama dacă e bună or nu. Se putea mesteca şi înghiţi. Nu semăna la gust cu nimic.<br /><br /> - Nu te mai apropia de el, Helis. Nu ştim ce vietate este. Nu poate gândi, nu vezi!<br /><br /> Alexandru se întoarse consternat. Nimeni până atunci nu-i spusese că nu poate gândi. Doar hidoşeniile astea.<br /><br /> - Poate că-i e frică. Sau poate e bolnav. Să mai aşteptăm, spuse Helis, rugător.<br /><br /> Şi aşteptă, alături de ei, un timp asupra căruia nu putea să se pronunţe ca durată. După cele câteva căderi în somn, cu care lupta să-l biruie, căci se temea să adoarmă, puteau fi trei zile. Pricepu că trăiau destul de normal, după ce înţelegea el prin normal, se hrăneau des cu tocătura aceea umedă, intrau şi ieşeau plutind prin peretele elastic, mersul lor era o plutire şi înotul asemănător vieţuitoarelor acvatice, rezistau mult în apă, deşi se aflau probabil la mare adâncime, unde presiunea ar fi trebuit să-i strivească. El însă, călca normal şi avea greutatea cu care era obişnuit. Asta nu şi-o explica de fel. Nici membrana sferică în care locuiau nu putea fi asociată cu nimic din lumea cunoscută, lucru care îl enervă la început. Se mira că nu simte nevoia de mişcare. Zăcea ore în şir întins, fără să-l doară nimic, apoi se ridica şi privea afară, adică în apă, alte câteva ceasuri bune. Bănuia că peretele era transparent într-un singur sens. Ori de câte ori alţi oameni-buză-de-iepure treceau prin apropiere, le făcea semne cu mâna, dar nu păreau conştienţi de existenţa lui. Odată atinse pe furiş pânza, dac-o putea numi aşa, cu care era îmbrăcată fata, dacă putea spune îmbrăcată, şi iarăşi nu semăna cu nimic din viaţa de la suprafaţă.<br /><br /> Nu înţelegea întotdeauna ce-şi „spun”. Poate mai comunicau şi altfel. Se părea că Dinja e un fel de protector al celorlalţi doi.<br /><br /> Helis rămânea multă vreme lângă el şi ochii ei exoftalmici exprimau mereu aceeaşi neştiinţă. Se mai obişnuise cu ea, îşi stăpânea sila acum şi la un moment dat încercă să-i zâmbească. Buza de iepure se scurtă şi mai mult. Părea că doreşte să-l imite.<br /><br /> Pe măsură ce timpul trecea, Alexandru începu să se întrebe n-ar trebui să întreprindă ceva. Ce să întreprindă? Era sclavul sferei străvezii. Ar fi putut ieşi nestingherit din ea, dar asta i-ar fi adus pieirea.<br /><br /> Se-ndoia tot mai mult că murise într-adevăr. Era prea conştient de trupul lui, avea aceleaşi nevoi fiziologice. Câteodată îl bătea gândul că nu trăia altă existenţă, ci pe aceeaşi, pe a lui, că fusese salvat într-un fel, dar mediul era inexplicabil, ca şi fiinţele din jur. Alteori presupunea că suferă de vreo boală nervoasă care i-a afectat percepţia realităţii, că se afla pe pământ, într-o casă de pescari, gurile de rozătoare, nările orizontale, aproape lipite, ochii bulbucaţi, erau simple elucubraţii ale creierului său bolnav. În definitiv se cunoşteau asemenea maladii, cu halucinaţii continue.<br /><br /> Nimic din ce i se contura în minte n-avea darul să-l liniştească. Dimpotrivă.<br /><br /> Chiar şi această absenţă a unei nelinişti fireşti îi părea un semn de boală. Curios şi faptul că-şi amintea de Malo cu senzaţia că avea să-l revadă curând şi-o să-i povestească despre oamenii-buză-de-iepure de pe fundul mării. Malo avea să clatine din cap neîncrezător. „Ai visat”, o să-i spună. Nici asta nu era imposibil: să viseze. Să fi visat totul: furtuna, înecul, adâncul mării în care era captiv... N-avea decât să aştepte să se trezească.<br /><br /> Dar dacă totul era adevărat? Da. Atunci ce se va întâmpla? Ei, adică fata, o să-l ducă înapoi la suprafaţă. Cum? Găsea ea cum. Poate că nici nu-l bănuia că şi-ar dori acest lucru. De câteva ori privise intens, demonstrativ, bolta elastică şi ea îi urmărise direcţia privirii. În cele din urmă, crezând că înţelege ceva, se înălţase domoală, stăpungând pojghiţa subţire. Se întorsese aducând cu sine nişte obiecte roşii, cărnoase; semănau a fructe.<br /><br /> El clătinase din cap dar le gustase totuşi, pentru că asta o bucura cel mai tare, să îl vadă mâncând. Erau bune, aproape dulci.<br /><br /> Într-o zi, când se trezi din somn, lângă el se aflau toţi trei, cu un aer grav.<br /><br /> - Trebuie să-l ducem acum? Întrebă fata.<br /><br /> - Da. Aşa a hotărât Dinja.Ştiu deja de el. Nu se cade să punem răbdarea Divinului la încercare. Ne aşteaptă.<br /><br /> Alexandru se grăbi să se ridice, bucuros să le poată dovedi că i-a auzit.<br /><br /> - Tată, priveşte! Pare să fi înţeles că îl ducem de aici.<br /><br /> - Lasă, murmură bătrânul. Grăbeşte-te!<br /><br /> Făcură câţiva paşi plutitori de-ai lor şi Alexandru veni după ei. Pe urmă se ridicară oblic în sus. Îşi puteau pierde oricând greutatea, ca nişte baloane, propulsându-se lent în direcţia dorită. El nu putea.<br /><br /> Helis reveni apucându-l de subţiori. Alexandru zbură cam doi metri. În faţa membranei se zbătu îngrozit. Oare ei nu pricepeau că nu poate trăi sub apă? Dar imediat băgă de seamă că sfera se prelungea în acel punct printr-o gâtuitură, un soi de coridor, la fel de etanş, de plin cu aer. Nu-l văzuse până atunci.<br /><br /> Drumul fu întortocheat, sfere, coridoare, sfere, iar coridoare...nimic nu se vedea din exterior. Aşezarea lor era invizibilă privită din afară. Pentru că asta era: o aşezare. Un oraş. Alexandru şi-l imagina ca pe un ciorchine imens, cu boabe transparente. Pe măsură ce înaintau, lumina creştea. Pătrunseră în sfârşit într-o incintă identică, doar că mult mai mare, un glob uriaş. Se aflau acolo pe puţin cicncizeci de oameni-buză-de-iepure, aşezaţi de-o parte şi de alta a unuia singur, cel mai bătrân, cu mult mai bătrân decât ei. Acela era, fără îndoială, Divinul. Chipul lui se tulbură la vederea lui Alexandru, fu cuprins de disperare, părea că înţelege ceva, o taină care celorlalţi le era străină şi imediat îi auzi gândul:<br /><br /> - De ce atât de curând? De ce atât de curând se împlinesc Cele Aşteptate?<br /><br /> Se îndreptă spre el, îl privi cu atenţie, aproape cu durere şi începu să plângă. Alexandru era sigur că schimonosirea aceea a feţei lui albicioase nu ar putea fi asemuită decâ plânsului. Îl văzu apoi întinzând o pânză, ceva ca o pânză, foarte subţire, cu pete mici, ordonate. Un înscris, gândi Alexandru şi chiar asta era, Divinul le citi şi toţi ascultau înmărmuriţi.<br /><br /> - „Şi mult va trece până ce veni-va sfârşitul, numai de mine ştiut. Sfârşitul cu chipuri înşelătoare, frăţeşti, temătoare de apă, dar puternice şi răzbunătoare; însă neamul vostru nu se va înclina după voia lor, ci va pieri fără urmă, căci veţi străpunge pentru ultima oară Pleoapa divină.”... Acesta e Ultima Taină, urmă gândul tremurător şi nu credeam că mie-mi va fi dat s-o dezleg pentru voi.<br /><br /> Plângeau acum cu toţii, chipurile lor urâte devenind şi mai respingătoare. Prea uluit, Alexandru nu făcea nici un gest, abia dacă înţelegea pentru sine, ştiind că n-are timp să găsească o soluţie.<br /><br /> Bătrânul care le era conducător scoase la vedere un fel de lamă ascuţită şi toţi căzură în genunchi, amestecându-şi şoaptele îndurerate pe care nu le mai pricepea. „Îmbrăţişaţi-vă!”, mai spuse Divinul, plutind către membrama transparentă, cu vârful lamei îndreptat înainte.<br /><br /> - Opreşte-te! Strigă Alexandru. Te înşeli! Nu sunt Sfârşitul. Stai, staai!... urlă din toate puterile. Nu sunt decât un un înecat.<br /><br /> Dar nimeni nu-l putea auzi şi chiar în acea clipă tăişul sparse misterioasa Pleoapă care-i ocrotea, iar apa pătrunse cu o forţă nesăbuită, înverşunată, în vreme ce oamenii-buză-de-iepure deveneau tot mai străvezii...Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-36625744382185224502009-06-03T10:08:00.004+03:002009-06-03T17:58:05.733+03:00Premiile Lili - faza pe bloguri 8Săptămîna aceasta vă propunem scrierile unui poet, Ştefan Ciobanu şi proza unei autoare din nordul ţării, Mălina Aniţoaei. Cenaclul va fi joi seara la ora 21,30.<br /><br />Ştefan Ciobanu<br /><br /><br /> <span style="font-weight:bold;"> 1. acatist </span><br /><br /> <br /><br />Condacul 1 <br />Am ţipat în pieptul unui mort dar acesta nu a înviat şi-a văzut de moartea lui până la capăt în dormitor am o găleată în găleată atâţia morţi atâta apă <br /> <br />Icosul 1 <br />Fiindcă de mică purtai rochii vaporoase cât fierul de călcat la care te uitai şi ziceai că seamănă cu barca din care cobora mereu un miros de peşte căruia mama îi spunea tata <br /> <br />Bucură-te iubito că îţi voi aduce gogoşi calde care îţi vor lăsa pe buze o mustaţă de zahăr <br />Bucură-te iubito cea care spui te iubesc pe munte cât să audă doar pietrele <br />Bucură-te iubito cea care vrei să urci pisicile pierdute prin copaci pe lună <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică <br /> <br />Condacul 2 <br />Am început să semăn cu cineva pe care nu l-am văzut decât din profil se plimba pe acoperiş cu un stol de păsări la subraţ acel om trăgea tare aer în piept până îi venea luna în gât atunci tuşea de ieşeau păsări din trunchiurile copacilor <br /> <br />Icosul 2 <br />Mama te mângâia pe păr la culcare mâna ei se mânjea de sorin (cum îi spuneai tu la soare încă de pe atunci că îţi doreai un frate) îţi spunea poveşti până ce vocea ei se dubla apoi se tripla se înlănţuia într-o horă de iele şi tu adormeai mama ta se transforma în păpuşa de la capul patului <br /> <br />Bucură-te iubito cea care ai în loc de sfârcuri doi ochi de înger <br />Bucură-te iubito că ţie nu îţi mai răsare noaptea de sub pat <br />Bucură-te iubito cea frumoasă ca miezul unei rodii <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică <br /> <br />Condacul 3 <br />Am pe gură lipit un bileţele galben pe care scrie /buze/ nu ţip pentru că nimic nu mai ajunge la capăt în aceste zile tălpile mi se dizolvă în drum şi alunec <br /> <br />Icosul 3 <br />În ziua când te-ai îndrăgostit prima oară îţi ieşeau fluturi din buzunare şi pielea îţi făcea poc pe ici pe colo aveai cutii în care îţi puneai bătăile inimii atunci când o să te atingă prima oară visai să vă transformaţi în unul şi acelaşi lucru tu ai fi vrut în tobogan poate şi el <br /> <br />Bucură-te iubito meterezo <br />Bucură-te iubito îţi spun până şi cerşetorii în loc să te roage de bani <br />Bucură-te iubito căreia pot să îi bag mâna printre coaste ca printre gratii <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică <br /> <br />Condocul 4 <br />Îmi este dor de cârligele bunicii care ţineau dimineaţa agăţată de sârmă o vacanţă întreagă nu arunc la gunoi cojile le vitaminizez în mine privind la maşina de spălat iau lecţii de dat peste cap ca să mă transform <br /> <br />Icosul 4 <br />Visele tale stăteau neciugulite de nimeni oamenii erau departe dacă ar fi venit vreunul cu un pahar cu apă s-ar fi evaporat până şi omul îţi plăceau doar oamenii spontani ca sughiţul oamenii tineri invidios de tineri cu ciorapi curcubeu până în bărbia genunchiului <br /> <br />Bucură-te iubito că nu te frige soarele când îl cuprinzi <br />Bucură-te iubito că tălpile încă îţi suportă greutatea de pe creştet <br />Bucură-te iubito sâmbure cu sâmbure <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică <br /> <br />Condacul 5 <br />Învăţătorul meu este cerşetorul dimineţii care îşi caută mâinile sub pietre draperia nu mă ţine treaz trasul ei însă da visez la o mobilă fără canturi şi la un pescar în larg fără barcă <br /> <br />Icosul 5 <br />Când priveai la păsări din pieptul lor ieşeau alte păsări veneau la tine ţiganii cu sufletul de aluminiu vroiau să îţi ghicească în zaţul de cafea depus pe inimă orice asemănare este pur întâmplătoare spuneai oglinzii <br /> <br />Bucură-te iubito că aşa se bucură animalele de pradă după ce sunt sătule <br />Bucură-te iubito cruce de pâine pe apă din care ciugulesc peştii <br />Bucură-te iubito că mă pot uita în inima ta ca printr-un vizor <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică <br /> <br />Condacul 6 <br />În ridurile cuvintelor se simt unduirile sunt nişte serpentine unde sternul zboară haotic ca o hârtie în vânt mai sunt speranţe pentru că există cel puţin un om care încă nu s-a născut <br /> <br />Icosul 6 <br />Oamenii cu tabieturi la butonieră te înghionteau de parcă ai fi fost un sac de cartofi în tine erau însă gânduri multe şi frumoase numai bune de sărutat pe frunte dar cine să pună urechea pe pieptul tău ca să te asculte şi să rămână urma urechii ca semn al certitudinii că da se apasă cu implicare <br /> <br />Bucură-te iubito că ai un dulap cu mai multe sertare decât loc pentru ele <br />Bucură-te iubito că stau îngerii în jurul tău ca la o sobă <br />Bucură-te iubito ca firele de iarbă în care se face dragoste <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică <br /> <br />Condacul 7 <br />Pe stradă sunt linii ca în palmă sub formă de ebrietate din loc în loc vânzători cu privire de sticlă pisată cresc printre boscheţii de la marginea bordurii curând nu o să se mai deosebească piatra de câine <br /> <br />Icosul 7 <br />Mama ta uitase obiceiul de a mai avea palme imense iar poza tatălui avea mereu un nimb de praf în jur spre tine veneau păsări în galop aveai o glugă ca o capelă după ce mâncai pâine strîngeai firimiturile întro grămăjoară sub formă de munte pe care visai să ajungi <br /> <br />Bucură-te iubito mai ai până să mai poţi fii văzută doar prin microscop <br />Bucură-te iubito care visezi tâmple în flăcări <br />Bucură-te iubito că există iarbă în verde <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică <br /> <br />Condacul 8 <br />Deschid uşa la frigider mă loveşte o lumină albă ştiu că voi visa mirese în hol potcoavele încălţărilor ard mocnit în fundal o muzică de scaune trase pe podea <br /> <br />Icosul 8 <br />Când va veni el în pieptul tău va începe să crească o girafă şi te vei trezi cu capul în nori fericită inima deja la regim va semăna cu un cântec de fluier <br /> <br />Bucură-te iubito vom căsca braţele admirându-ne gingiile iubirii <br />Bucură-te iubito bucură-te sepia <br />Bucură-te iubito aşa întinsă peste munţi văi şi ateliere de potcovit <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică <br /> <br />Condacul 9 <br />Când eram copil mă jucam cu mingea a venit un băiat mai mare mi-a luat mingea şi a degajat-o sus în soare aşa tu cu mine te rog <br /> <br />Icosul 9 <br />Afară ningea cu fulgi cât căţeii de usturoi îţi atârnai visele pe sârmă erai roşie ca un fier înroşit văzându-l pe el ninsoarea s-a oprit brusc de parcă te-ai fi aflat în faţa unei frunţi de dumnezeu îl sărutai de parcă ai fi lins un nor îţi venea să îi strângi pielea dorind să rămâi cu el sub unghii <br /> <br />Bucură-te iubito fără abajur <br />Bucură-te iubito cu tot cu plajă <br />Bucură-te iubito când visezi şi când eşti visată <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică <br /> <br />Condacul 10 <br />Cititul doar decupează din norii de hârtie forme fără lesă şi când mergi prin pădure singurul lucru prin care te deosebeşti de copacii din jur este inima răsucită în piept ca o ţigară în scrumieră <br /> <br />Icosul 10 <br />Era unul din cei căruia visai să îi ghiceşti în plescăitul de dimineaţă să îl ţii în palme ca pe o gâză cu el soarele va trece prin dreapta pe o bicicletă cu miros de salcie oamenii în vârstă cu umbra în formă de avion de război vă vor binecuvânta prin tăcere <br /> <br />Bucură-te iubito de câte cifre există pe lume <br />Bucură-te iubito că nu îţi mai face stomacul ca o maşină de spălat <br />Bucură-te iubito aer care trage la cântar <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică <br /> <br />Condacul 11 <br />Peste masa din camera mea zboară păsări în formă de cană de mouse de pix de hârtie de monitor de cutie de chibrituri iar pereţii le arată direcţia <br /> <br />Icosul 11 <br />Fire de păr adică multă multă frică ştiai că geamurile trebuiesc spălate pentru a fi văzuţi oamenii mai bine şi că nu trebuie să primeşte aplauze dimineaţa când reuşeşte să te îmbraci acum toate s-au rezovat parcă gheaţa pe care stăteai s-a îngroşat mult cu un zgomot de fermoar <br /> <br />Bucură-te iubito cu tot cu frunze <br />Bucură-te iubito ce ţi-ai înfăşurat aripile ca pe nişte ziare <br />Bucură-te iubito ca un zgomot ce sparge vitraliile liniştii <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică <br /> <br />Condacul 12 <br />În metrou mă uit de la nivelul înălţimii mele capetele oamenilor par nişte boabe de struguri aşteptând să se contopească toţi în vin să se cunoască să contribuie să ocupe acelaşi spaţiu <br /> <br />Icosul 12 <br />Ghivecele tale vor deveni adevărate terenuri agricole iubeşti florile le uzi cu apă apa de la botez după cât de frumos ţi se reflectă chipul în ea de la o vreme <br /> <br />Bucură-te iubito că te transformi în păpuşa cu care te jucai când erai mică <br />Bucură-te iubito căci mai ai două braţe ce îţi mocnesc în piept <br />Bucură-te iubito ca un colţ de pâine transformat într-un cap de peşte <br />Bucură-te iubito ca şi când ai deveni Duminică<br /><br /> <br /><br /> <span style="font-weight:bold;"> 2. odihneşte-ţi duminica </span><br /><br /> <br /><br />îşi lasă mâna să umble singură <br />fără velă <br /> <br />lasă fructele pe masă <br />până ce le vor creşte gingii <br /> <br />priveşte oamenii <br />şi picioarele lor se subţiază <br />ca nişte scobitori <br /> <br />între el şi iubită <br />un muşuroi de furnici <br />devorează <br />resturi şi umbra unei ferestre deschise <br /> <br />la magazin <br />vrea să cumpere vânzătorii <br /> <br />sare şotronul zguduind pământul <br />până ce ies din grinzile caselor <br />animalele lui Noe <br /> <br />se gândeşte mereu <br />cum să prindă soarele <br />dimineaţa <br />în antenele blocurilor <br /> <br />îşi sprijină coatele de marginea geamului <br />şi coatele i se preling <br />până la parter<br /><br /> <br /><br /> <span style="font-weight:bold;">3. mă asculţi? </span><br /><br /> <br /><br />cu noi merge un mim <br /> <br />îmi vine să îl smulg ca pe o buruiană <br />cu tot cu ghearele înfipte în gleznele noastre <br /> <br />toate sunt asfixiate acum <br />cuvintele gândurile gesturile <br /> <br />privirile <br /> <br />ştii <br />în ultimul timp parcă sunt mutat de o macara <br />dintr-o zi în alta <br />nu ţi-am spus că <br />vânătăile mele mari cât nişte insule îşi modifică formele <br />odată cu norii <br /> <br />sunt obişnuit să se strige la mine <br />doar tu îmi şopteşti<br /><br /> <br /><br /> <span style="font-weight:bold;"> 4. spaţiile goale urmează să fie completate </span><br /><br /> <br /><br />inima mea este o cameră <br />în care tu <br />poţi trăi fericită <br />atât de fericită încât să uiţi de mine <br /> <br />cum mă simt <br /> <br />din când în când îmi trec libărci prin suflet <br />cu viteza sângelui <br /> <br />ăsta e refluxul <br />atunci între noi se face loc gol cât pentru un deşert <br /> <br />cum mă mai simt <br /> <br />parcă aş fi cearşaful care îţi acoperă trupul <br />în serile de vară <br /> <br />ăsta e fluxul <br />atunci ne unim <br />devenim unul şi acelaşi lucru <br /> <br />a te ţine de mână <br />înseamnă să mă urc din mers în pulsul tău <br />ca într-un tren <br /> <br />dar asta îmi doresc atât de mult <br />încât am ajuns să arunc în lacuri <br />toate monedele sufletului meu <br /> <br />ştii <br />atunci când mă uit prin binoclu <br />vreau <br />să mă văd pe mine făcând semne de fericire <br /> <br />şi tu să fii cumva în ochii mei<br /><br /> <br /><br /> <span style="font-weight:bold;"> 5. el te caută </span><br /><br /> <br /><br />când ai de ales între <br />detergent şi piatra ponce <br />îţi înfigi în inimă un pai şi o umbreluţă <br />doar pentru că aşa se poartă <br />şi te duci la plimbare pe bulevard <br />/te văd printr-un telescop de la fereastra mea <br />stai liniştit nimeni nu se ascunde în spatele unei perdele <br />mâncate de molii/ <br /> <br />lumea ţi se pare un şir nesfârşit de <br />omuleţi decupaţi din hârtie <br />care se pot aprinde la primul fulger <br />îţi mângâi singur oasele cu glaşpapir <br />/ţi-am văzut colţurile măi amărâtule/ <br /> <br />în fiecare loc întrebi de ea <br />cu vocea pe jumate din lumea lor <br />vs. <br />ei ridică din umeri <br />de parcă ar avea arcuri prin suflete <br /> <br />eu chiar ţin cu tine <br />îţi fac galerie <br />nu zic că sunt singurul asta te-ar deprima <br /> <br />mi-ar place să stăm la o bere să te ajut să îţi scoţi soarele îngropat în pământ până la gât de nu ştiu ce căpcăun <br /> <br />la semafor oamenii trec strada nu vin spre tine <br /> <br />îţi sfârâie mii de titirezi în carne <br />să nu te apuci să îi compui poezii <br />asta te-ar face să crezi că ai găsit-o <br />te-ar aşeza pe o bordură şi <br />ai începe să umpli străzile blocurile tarabele florile cu scrisul tău lălâi <br />ţi s-ar părea că literele seamănă cu rufele ei puse la uscat ar fi un drog <br /> <br />gândurile te urmează <br />de parcă ar fi nişte heringi <br />te opreşti obosit pe o bancă <br />în spatele tău într-o biserică <br />corul îţi cântă armonios <br />/o veeeei găssssiiiiiii/ <br /> <br />eu <br />îmi notez ceva <br />prezentatorul de la ştiri îşi notează ceva <br />Dumnezeu îşi notează ceva <br />tu habar nu ai şi adormi zâmbind <br /> <br />mă uit la tine iar <br />ai început <br />să pâlpâi ca un bec stricat<br /><br /> <br /><br /><span style="font-weight:bold;">6. şi marginea roasă ca un timbru </span><br /> <br /><br />ana (a se citi invers) <br />merge pe pod <br />când ajunge la capăt şterge podul cu o radieră <br /> <br />păşeşte mai departe <br />pe marginea subţire a unei rigle <br /> <br />întinde mâinile <br />acestea depăşesc marginile universului <br />şi hienele urlă <br /> <br />talpa dreaptă <br />i se împarte în două <br />precum emisferele creierului <br />talpa stângă rămâne o gaură de şoarece răsare în ea <br />pe acolo pleacă lumina <br />cu bagajele ei cu tot <br />zice <br />şi trage fermoarul la iglu <br /> <br />ana (a se citi invers) <br />are la gât cheia casei <br />când vede că tot timpul a stat pe loc <br />o smulge <br />şi o aruncă în sus <br />măcar ea să iasă din apă <br /> <br />când atinge aerul <br />cheia se face o amprentă pe retina ei de cretă<br /><br /> <br /><br /><br />Şi iată proza Mălinei:<br /><span style="font-weight:bold;">Mălina Aniţoaei</span><br /><span style="font-weight:bold;">Toporaşul albastru </span><br /> <br /><br /> Treceam adesea pe strada Grânelor şi când ajungeam în faţa casei cu porţi albe îmi îndreptam spatele mergând dreaptă, simţind în creştet privirea cercetătoare de după fereastră. Faldurile de catifea ale perdelei se repliau uşor şi eu întorceam rapid capul, zicându-mi că doar,doar voi putea surprinde chipul cuiva. Nimic. O umbră se prelingea tainic şi chipul rămânea în continuare nedesluşit.<br /><br />E doar o părere,îmi spuneam uneori, îndreptând şi mai tare umerii, ca şi cum aş fi coborât de pe un podium.<br /><br />Casa este imensă şi veche,pe la uluci, timpul şi-a aşezat amprenta tămâios-ruginie iar sus,sus,la mansardă grilajul are o broderie din veacul trecut. <br /><br /> Astăzi dimineaţă am ajuns din nou pe stradă,păşind încet spre oficiul poştal. Nu mai fusesem de luni de zile prin zonă, de aceea când faldurile de catifea s-au dat la o parte am tresărit grăbind pasul. ‚,O clipă,o clipă!’’, am auzit glasul unei femei şi am întors capul, văzându-i faţa veştejită şi chipul aducând a portret de Van Gogh. ,,Intraţi o clipă ,vă rog!’’, a repetat femeia, smuncindu-mă aproape de mână şi introducându-mă într-un coridor tapetat cu albastru. ,,Domnul vrea să vă vorbească!’’,mi-a spus, împingându-mă de data asta ceva mai uşor spre salonul cu uşă glisantă.<br /><br />Nu vedeam decât fotoliul întors cu spatele,nu desluşeam prezenţa care îmi transmitea un fluid dintr-o lume trecută. ,,Apropiaţi-vă!’’,mi-a dictat hipnotic ,de astă dată o voce cu un timbru grav ,bărbătesc, dar destul de cald ca să pot simţi un tremur ciudat în picioare.<br /><br />Atunci l-am văzut. Era infirm,bătrân şi orb. Cu mîna stângă mi-a întins o ceaşcă de cafea şi o feliuţă de zahăr cubic în formă de inimioară ciuntită. Stângacii sunt deştepţi- am gândit pentru că aşa îmi spusese mie odată bunicul. ‚’’Care va să zică aţi fost bolnavă.’’, a spus bărbatul în timp ce eu priveam zahărul cubic topindu-se uşor în ceaşca de sticlă. ,,De unde ştiţi?’’,am dat să întreb însă omul mi-a făcut semn să tac. Cu mâna dreaptă mi-a întins ziarul şi mi-a spus :,,De mult îmi doream să-mi citeşti chiar dumneata ceea ce scrii!’’.,,Scuzaţi-l ,e om bătrân,la 90 de ani…’’, a dat să intervină femeia. Am luat ziarul şi cu glasul tremurat,străin parcă mie,am început să citesc. Omul şi-a scos ochelarii negri şi atunci i-am văzut ochii imenşi şi albaştri. <br /><br /> ,,Dacă nu ai fi atât de slabă, ai fi chiar drăguţă!’’, mi-a spus, ţintuindu-mă cu privirea oarbă până în adâncul inimii.,,De unde ştiţi? Doar nu mă vedeţi!’’,am zis eu,sfârâmând şi ultima bucăţică de zahăr.,,Poate!’’, a răspuns, mulţumindu-mi ca şi cum mi-ar fi făcut semn că întrunirea e gata, expediindu-mă într-un mod crud dar suficient de elegant ca să nu şocheze.<br /><br />M-am ridicat aproape ameţită şi omul mi-a prins mâna, strecurându-mi ceva între degete. Am închis pumnul şi am păşit năucită în stradă.<br /><br />Dintre degete, se ivea un toporaş fraged, albastru…încărcat de puritatea şi înţelepciunea unei vieţi petrecute într-un cărucior. Şi totuşi îmi părea mai fericit decât mine. ’’Poate,, l-am citat în gând,îndreptându-mi spatele ca şi cum aş fi coborât de pe un podium şi aş fi primit cea mai frumoasă recompensă.<br /><br /> N-am să mai trec niciodată pe strada Grânelor. Ar însemna să forţez mâna destinului şi să mă întorc în timp pentru a doua oară… <br /> <br /> <br /> <br /> <br /> <br /><br /><span style="font-weight:bold;">La rădăcina iubirii (Mahalaua Pietrărie)</span><br /><br /> În curtea casei noastre era un măr mare cu un trunchi înalt şi aspru. Încercasem de zeci de ori să mă caţăr până la locul acela pe care mă apuca ameţeala privindu-l. Undeva, printre crengi, printre mere putrede, sufletul meu parcă mă aştepta ostatic. Mama îmi spunea că în ogradă mai fusese un astfel de copac şi că în locul rădăcinilor lui s-a făcut o groapă destul de adâncă. Aflasem groapa şi mă aşezam în ea, îmi făceam chipuri din lut şi priveam la soare. Stăteam aşa culcată pe spate ceasuri întregi până dădeau năvală urechelniţele. Târâturile mici şi perfide mi se păreau cele mai îngrozitoare fiinţe. Mă înspăimânta gândul că aş putea rămâne surdă. Cred că într-o zi m-am îndrăgostit de mărul cu trunchi înalt pentru că le povesteam copiilor din mahala cum am să mă mărit cu copacul, am să fac dragoste cu el şi am să fiu Doamna Copac ori Doamna Pădure. Nu-i vorbă, eu le explicam într-un limbaj mai frust, pe care îl învăţasem de la negustorul de gaz în ziua în care pândisem pe gaura cheii cum o scărmăna în pat pe învăţătoarea mea Puia. ,,La naiba cu gazul!”, am strigat. N-am mai vrut să mă duc nici la şcoală şi îmi plăcea mai mult întunericul. Şedeam aşa şi mă gândeam la dragostea mea. Chestia cu Doamna Copac a ajuns la urechile bunicii care n-a fost încântată deloc. Mi-a tras o bătaie bună, aşa ca să-mi scoată toate bazaconiile din cap şi m-a lăsat şi fără un dinte din faţă. Negustorul acela porcos îţi dădea gaz numai dacă reuşea să-ţi vândă şi- o carte. O uram pe domnişoara Puia cea frumoasă, cu ochi greţoşi, ca de urechelniţă. Cred însă că m-am săturat de stat pe întuneric în ziua în care am dat o raită prin mahala şi m-am oprit să cumpăr o sticlă cu gaz. Erau în hruba de casă o mulţime de cărţi aruncate prin unghere, amestecate cu sfori,saci,vopsele,cutii. Mă necăjisem destul din pricina dintelui iar povestea cu măritişul meu devenise notorie... ,,S-avem pardon, dar mirele dumneavoastră s-a cam uscat pe la vârfuri”, s-a maimuţărit la mine negustorul. Eu am început să-i strig aşa, de la obraz, vrute şi nevrute, despre el şi scroafa de Puia. Cred că l-am supărat foarte tare pentru că m-a scos de păr afară şi a trântit uşa după mine. Vreau să spun că în încăierare am reuşit să-mi iau sticla cu gaz şi cartea pe care mi-o băgase pe gât bătăuşul. M-am aşezat din nou în groapă , cu faţa spre soare,cu cartea pe piept,sub apăsarea cuvintelor nedesluşite. Era o poveste scrisă de Hans Christian Andersen, despre Klaus cel mic şi Klaus cel mare, tipărită pe foi lucioase,cu litere încârligate şi vesele. Am citit-o doar o dată şi aş fi recitit-o dacă nu m-ar fi atacat duşmancele care îmi ameninţau auzul şi dacă hârtia n-ar fi mirosit atât de tare a gaz. Puia a şters-o cu un geamantan pe care scria ceva în nemţeşte. Era o rablă găsită prin magazia negustorului care, de necaz, a închis prăvălia, a devenit smerit şi s-a făcut dascăl. Numai la mine se uita chiorâş fiindcă nu dădeam doi bani pe smerenia lui. Ghinionul tot ghinion. L-am întâlnit ieşind beat turtă, din cimitir, braţ la braţ cu groparul. Tata fusese ofiţer de cavalerie şi avea tot felul de aere cosmopolite. I-ar fi surâs ideea să aibă în curte canalizare. Vorbea ceva despre apa care curge prin ţevi, robinete lucioase şi alte lucruri de genul ăsta. Aşa s-au înfiinţat la noi câţiva negricioşi cu cazmale şi târnăcoape, plus şmecherul de gropar care în viaţa lui nu făcuse altceva decât să scuipe în palme şi să sape. Era început de toamnă şi ograda era plină de merele care cădeau cu zgomot de pâslă. Eu mă scălâmbăiam într-un picior pe aleea pietruită şi muşcam din merele vişinii. Dar dragostea tot dragoste. Mi s-a năzărit că vor să dea cu târnăcoapele în copacul meu şi m-am hotărât să stau prin preajmă,la pândă.Când au scos la iveală oasele acelea, negricioşii au început să vorbească în şoaptă. Am putut desluşi că aşa arată oamenii când dorm în pământ, iar dacă vor să se mai trezească devin meri sau cireşi sau gutui. Groparul era un om care nu se pierdea cu firea. Investigaţiile printre morţi erau parte din divertismentul lui, făcute, ce-i drept, nu în curţile oamenilor. Numai tatei i-a trecut cheful de canalizare. Astfel cei care dormeau cine ştie de când la rădăcinile iubitului meu au fost reacoperiţi cu grijă.<br /><br /> Azi despre mine se spune că am crescut... Mi-am aranjat dantura şi uneori mă mai bate gândul să mă caţăr prin locuri pe care te apucă ameţeala privindu-le. Şi azi mă înfrupt din merele care cad şi mă lovesc cu răutatea lor de pâslă. Stau de mult, în groapă, cu foile pe piept, sub greutatea vorbelor vrăjite. Aştept pe întuneric şi mă gândesc la dragostea mea. Porcul ăla de negustor şi-a despăduchit şandramaua şi a devenit editor. Se anunţă timpuri grele. Parcă văd că va începe să vândă iarăşi gaz. Numai biata Puia, cu ochii de urechelniţă, poate a devenit cireş. Câteodată, se uită la soare şi citeşte o poveste despre Klaus cel mic şi Klaus cel mare...<br />Sub o lespede grea<br /><br /> Când a coborât din tren m-a luat de umeri şi m-a privit drept în inimă. Pentru întâia oară am simţit că nu mai pot ascunde spasmul ventriculelor. Ca la ecograf, când un medic miop, cercetând atent, clatină din cap şuierând acel ,,Daaa!”, despre care nu pricepeai niciodată dacă te condamnă la moarte. ,,Daaa!”, a zis şi el prinzându-mi mâinile. Amprentele lui miroseau a mălin. Mai degrabă eu toată mă strânsesem în palmele lui .M-a tras în taxi şi îl aveam în faţă, aşa cum îl descoperisem pe afişe sau pe coperţile cărţilor. ,,Ah!”, am ţipat în interiorul meu. Căci, uitându-mă la el, nesăturându-mă de fiinţa lui, o clipă l-am pierdut sub roţile taxiului. ,,Tremuri, iubita mea”, mi-a spus, neştiind că pentru mine el în fiecare clipă moare şi că învie tot de atâtea ori, ca un mort pe care îl crezusem şi sub o lespede grea şi-ţi apare deodată în prag şi rămâi paralizat de bucurie şi spaimă. Iar când m-a împins în holul hotelului, m-a învăţat să văd cu ochii lui. Uluită, mi-am dat seama de splendoarea luminii de care mă poticnisem ca de-o noapte covârşitoare. Am început să mă tem că-l voi pierde, grozav am început să mă tem, fir-ar al dracului, şi mi-am scos haina ca şi cum aş fi rupt zdreanţa de pe-o păpuşă. De fapt nu făceam dragoste. Îmi împletisem două codiţe din trupurile noastre, jucându-mă cu un ursuleţ împrumutat de pluş. ,,Nu-ţi fie teamă, iubitul meu”, i-am spus, ascunzându-i toate ridurile sub pernă. ,,Bătrâneţea e doar o oboseală, o să-ţi treacă”. Şi, deodată, aproape de noi sau chiar în noi, s-a frânt ceva. Nu ştiu, poate veioza, ori felul în care el îmi plângea în carne, poate un pahar cu care îmi turnase cianură pe trup, sau chiar fereastra deschisă spre peretele îndoielii noastre, oricum, am simţit o tăietură în umăr şi am vrut din nou să fie linişte. ,,Ce fragil e totul!”, am spus. ,,Facil?”, s-a cabrat el, neînţelegând că mă iubeam cu un mort, căruia îi purtam greutatea pietrei pe care o dăduse la o parte. ,,Lasă-mă să te privesc”, a şoptit. Mi-am acoperit chipul, căci în adâncul sufletului meu mi-ar fi văzut unghiile pline de pământ. ,,Ai ochi de nebună”, a râs. ,,Tu eşti povestea lui Marquez; «Ochi de câine albastru»”. Întinsă pe pat, capul îmi căzuse din umeri, nu alta. Şi printre ridurile ascunse tăinuisem cuţitul din mângâierile mele. ,,Tu dormi în noaptea asta atât de abruptă”, a ţipat el, lipindu-mi cu sărutări capul de trup, vitrificându-mă, reîntregindu-mă vertebră cu vertebră. ,,Cum mi-am pierdut eu capul, iubindu-te pe tine”, am plâns. Şi, când m-am trezit încăperea se balansa limpede. Şi oricât aş fi căscat pleoapele, pentru ca întoarse înăuntru să nu-şi cerşească disiparea, oricât mi-aş fi masat tâmplele spunând ,,Nu, nu” dorinţa de a-l ucide era acolo, clară, intensă, adâncă. Căci, dacă aş fi văzut pata de sânge pe cearşaful alb, s-ar fi isprăvit cu disperarea de a-şi repeta de o mie de ori ,,Am şaptezeci de ani, iubito!”. Mult mai echitabil ar fi dacă ni s-ar lua totul dintr-o dată, gândeam. ,,Să fugim”, am tresărit. De fapt n-am vorbit eu, ci ucigaşa care îşi mai lăsa răgaz de căinţă. Şi mi-am dat seama că doi oameni mă urau: el şi femeia din încăpere care îl preţuise mai mult decât îşi venerase Dumnezeul.<br /><br /> Iar când ne-am despărţit în gară, eu, jumătate asasină, jumătate prostituată. ,,Eşti pură, iubita mea!”, a murmurat. Şi dacă frica s-a dislocat de stupoare, uram că se va întoarce cu pământ pe buze. ,,Daaa!”, a spus ca despre o sentinţă care te trimite la execuţie.<br /><br /> Urcam în tren sau aveam să aştept în gară secole la rând? Acolo, pe muchia unde se termină dragostea şi începe delirul de a nu mai şti care eşti tu şi care este celălalt. Şi pentru ca această echivalenţă să fie suportabilă, ce mai contează o sută sau două de ani, când n-ai fost în stare să-ţi duci crima până la capăt? <br /> <br /><br />Acea blestemată jumătate <br /><br /> Îşi umezise gura cu vin, o picătură i se prelingea pe marginea buzelor. Ascultam atent. ,,Cioc, cioc”, bătaia suna metalic. ,,N-aud cu o ureche”, mi-am spus. ,,Dacă aş şti, dacă aş şti ceva despre această surzenie”, repetam. Recăzând din nou în vis, ca într-un fir de aţă dus până la capătul buzelor lui, mereu treze, cărnoase, neobosite de viaţă, miraculos de bătrâne şi senzuale. ,,De Beckett, de Beckett, vrei să-ţi povestesc ?”, întreabă. ,,Nu ştii nimic”, râse, cu o strâmbătate care îi venea bine pentru că se plia perfect pe ura mea, pe voluptatea cu care aş fi vrut acolo, în camera cu zeci de ferestre, să-i încifrez bărbăţia, să urmăresc umbletul picăturii de vin, rătăcită din paharul lui tocmai în sângele sângelui meu. Uitase că exist, faptul că lâncezeam amândoi în ţesătura hipnotică a crâşmei făcea parte dintr-o poveste care oricum fusese scrisă demult, cu final cu tot, cu replici şi costume, cu mâini care dintr-un tic idiot încearcă să scundă o dantură strâmbă, cu fum şi uşi, cu scări care se recompun într-un singur sens, cu acel ,,Nu mă lăsa, dragostea mea, nu mă lăsa!”. ,,Nu-mi mai simt decât un ochi”, gândii, ascunzând ochelarii, strângându-i până când sticle subţiri, lame, îmi pătrunseră în degete şi începui să-mi ling rănile, să le ud cu alcool şi să mă gust din ele. Dar el, cercetând atent femeile din încăpere, nu-mi observase urletul.<br /><br /> Blestemam şi uram fecioara pe care o visasem pentru că ştiam că el îmi pătrunde în visuri şi se îndrăgosteşte de visurile mele. Atunci, apăru ea, în faţa oglinzii, ca o pată neagră, un soi de călugăriţă rătăcită. Se aşezase tăcerea, nu auzeam decât umbletul cârpei pe cristalul mesei într-o mişcare lentă, catifelată insidioasă. Simţii că trebuie să vorbesc fără noimă pentru ca acea imagine să nu ne absoarbă, fiindcă el era deja lângă ea, atingându-i picioarele, sărutându-i părul, mie rămânându-mi doar manechinul cu replici şi travesti, cu gesturi care dintr-o obsesie cretină îşi acoperă jumătatea de inimă, cu uşi glisante rostuite ca să te învârţi în cerc. Îi prinsei palma, o sărutai cu duşmănie, cu ochiul cu care mai vedeam, cu urechea cu care mai auzeam, cu acea jumătate de inimă care dintr-o blasfemie încă nu era sterilă. El zâmbi silit, o clipă observându-mi degetele zdrelite. ,,Ce ai la mână?”, întrebă. ,,Am şters praful”, zisei. ,,N-ai şters tu, chelneriţa!”, râse, un râs metalic, şarpe rănit în biata mea auriculă. ,,A, deci nu era, cioc, cioc, sunetul unei bătăi”, spusei, îngenunchind, încercând să nu mai aud nimic, să stau trează.<br /> O, nu mai vreau să dorm, nu mai pot să visez, aş putea proiecta o femeie pe care el să o iubească. Şi atunci cum ar mai încăpea urma mea pe adâncimea paşilor lui? Cum m-aş mai hrăni din mine, cu buzele lui cărnoase, neobosite de existenţă, magic de bătrâne şi senzuale? Ce m-aş face cu această ură mai smerită decât toate iubirile mele?<br /><br /><span style="font-weight:bold;">Fluturi de noapte</span><br /><br />(Mustăţile roase ale romancierilor) <br /><br /> Octombrie, vai, vai, era pe sfârşite. Dimineţile atingeam palmele de ferestre şi aburii de pe sticlă, uriaşe lacrimi, prelungeau dansul carnivor al frunzelor până în aşternutul în care întârziam, obişnuindu-mă greu cu brutalitatea luminii. Era plăcut să fii trist. Aproape catifelat.<br /><br /> Iubeam cu îndârjire un preot. Îl întâlnisem în urmă cu câteva luni, când mă deplasasem în ţinutul V pentru a scrie un interviu despre împăcarea cu sine şi alte dulcegării din acestea, destinate paginii de sâmbătă. Ziarul la care scriam de câţiva ani buni nu mă plătea cine ştie ce, însă redactorul-şef îmi era ca un frate vitreg cu care te hărţuieşti mereu, fără a putea schimba legătura de sânge care ţi-a fost dată. De altfel, începusem să colaborez cu fel de fel de reviste şi demersul gazetăresc mă obosea şi mă golea în acelaşi timp. Înţelesesem în schimb care este rolul meu şi îmi acceptasem limita. Cărticica pe care o publicasem nu mă ajutase să fiu bogată. Nu-mi câştigasem prin ea notorietatea nici măcar în ţinutul V. Aşa că preotul ştia foarte puţine lucruri despre mine, cum ar fi acela că eram un fragil os de peşte în gâtul autorităţilor care se schimbau periodic. Trebuie să recunosc, unele rânduri publicate în cărticică mă făceau să mă simt ciudat. Nu că n-aş mai fi crezut în teoriile mele dar mă jenam de stângăcia construcţiei frazei, de acea ezitare a verbului care, atunci când nu era trivială, devenea şi mai rău, patetică. Recitind ceea ce publicasem nu făceam decât să mă revolt împotriva stufoaselor poeme în proză, cariatide pentru templul mediocrităţii. Am recunoscut în faţa amicului C lipsa mea de talent şi atunci m-a privit cu un soi de ironie. Sigur, el avea încredere în scriitura lui. În plus mai era şi cleric-poet, realitate care îi sporea faima, îl făcea să pară exotic. Celălalt cleric, pe care îl iubeam, spusese despre volumul meu că are încărcătura unui pateric. Era cel mai fascinant lucrau care se putea preciza despre o carte şi mi-a plăcut să aud asta, ştiind că Patericul este o culegere de învăţături ale sfinţilor părinţi. Dar încântarea n-a durat mult pentru că în altă împrejurare l-am auzit gratulându-l pe alt autor cu aceeaşi expresie. Poate că în realitate îşi bătea joc de noi, mirenii proşti, care nu ştiam bine nici Tatăl Nostru şi nu stăteam la sfânta liturghie decât de Paşti sau de Bobotează. Când am început să-l iubesc? În seara în care l-am vizitat pentru întâiaşi dată la Parohie şi când, retraşi într-un ungher al bibliotecii, ne-am pornit să povestim privindu-ne în ochi. Ai lui erau imenşi, calzi şi întunecoşi, cum sunt nopţile de august, fierbinţi şi fără de sfârşit dacă de zvârcoleşti în pat de unul singur. Zâmbea tot timpul chiar şi când spunea lucruri triste. De necrezut cât de repede mi-am deschis inima şi i-am istorisit despre amicul meu homosexual. Nu mărturisisem nimănui cât mă frământa acea poveste, dar felul în care interlocutorul meu mă asculta m-ar fi făcut să mă descotorosesc poate cu uşurinţă şi de-un asasinat. În câteva rânduri m-a oprit dojenindu-mă cu blândeţe. Însă avea atâta iscusinţă în a te certa încât, dacă m-ar fi bătut pe dată şi aş fi căzut lac de sânge la picioarele lui, cred că nu m-ar fi durut deloc. Îmi doream cu înflăcărare să-l ating şi tentaţia se finaliză cu mângâierea cristalelor rânduite pe-o măsuţă. În altă ordine de idei, îmi cenzurasem cu greu pornirile. Dar încântarea nu se mai repetă. Pentru că prilejul de a rămâne singuri nu se mai ivi. Aşa că începusem să sufăr. Mă durea mult că nu voia să primească mărturisirea până la capăt. Săptămâni la rând n-am făcut decât să vorbim la telefon. Ţiuitul continuu intervenea rapid aşa că dialogul nostru se reducea la jumătăţi de fraze, de gânduri.<br /><br /> În aceeaşi perioadă se împlineau trei ani de la moartea prietenei mele, Alicia. Într-un din zile părinţii mă chemară ca să o pomenim, spuneau ei, cum se cuvine. Căpătasem obiceiul de a căra cu mine un aparat de fotografiat pe care nu-l uitam în ruptul capului. Rudele Alicei aduseseră trei călugări de la mănăstirea C, prezenţe care dădeau momentului o notă de sobrietate şi bizarerie. Arcuită şi înfăşurată în doliu, mama Alicei plângea fără întrerupere. Văicăreala aceasta mă irita pentru că moarta fusese cea mai veselă fiinţă pe care o cunoscusem vreodată. Mi-aş fi dorit să fac o şotie pentru că ştiam că Alicei i-ar fi plăcut mai mult. Aşa că am lăsat bliţul să-mi scape de sub control. M-am căţărat anume pe câteva pietre funerare pentru a-i surprinde din toate unghiurile pe martorii la eveniment. La urma urmei, eram încă vie. De ce n-aş fi găsit un motiv cât de mic pentru a izbucni în râs, aşa cum făceam cu Alicia, când, rătăcite pe la adunările unor literaţi măscăream vreun savant peltic? Sau când introduceam bileţele în buzunarele vorbitorilor, pe care scriam ,,literarat cabotin” ori ,,Câine rău! Atenţie la primul vers!”. Prin chenarul mic al aparatului am surprins cuta de pe fruntea unui călugăr. Câteva clipe m-a privit ripostând, însă a continuat procesiunea ignorându-ne (pe mine şi pe cei câţiva cerşetori care aşteptau cu nerăbdare finalul). Incidentul dintre călugărul meu cu fruntea înaltă şi cerşetorul beat nu m-a găsit nepregătită. Zdrenţerosul dădu drumul unui şir de sudalme, ceea ce îl făcu pe sfinţia sa să riposteze destul de dur. Imaginea care îmi rămăsese în aparat mi-ar fi adus un venit considerabil (în cazul în care m-aş fi hotărât să înfrunt mânia lui Dumnezeu) chiar nefiind clar dacă protagoniştii se îmbrăţişează sau îşi fac vând pentru a se lua la palme. I-am promis sfinţiei sale că nu voi publica nimic. Mă copleşea prin curăţenia pe care o transmitea şi un sentiment nelămurit îşi făcu loc în inima mea. L-am asigurat că îl voi căuta la mănăstire pentru a-i dărui bucăţica de film care deja îmi apăsa conştiinţa. Cert lucru, Alicia se întrecuse pe sine şi după moarte.<br /><br /> Noaptea mintea mea însă imortaliza crâmpeie din trecut. Neobosită, developam imagini imprimate pentru totdeauna înlăuntrul fiinţei mele. Chipuri dragi ardeau şi renăşteau pe dată. Îi vedeam pe rând pe Alicia, pe călugăr, pe preotul din ţinutul V. Într-una din nopţi a apărut tata. Purta o vestă vişinie, cravată şi mănuşi din piele. Sufla mereu în pumnii strânşi, încercând parcă să se încălzească. ,,Ai dat-o rău în bară, fetiţo! – mi-a spus. Eşti o impostoare”. M-am ridicat, am umblat prin cameră. Continua să mă certe: ,,Ţi-e ruşine cu tatăl tău. Ai publicat o cărticică idioată (da, da, aşa a zis) în care ai lăsat să se înţeleagă perfid că eu aş fi fost preot. Ştiai bine că Dumnezeu nu stă la taclale cu un biet lucrător la deratizare, decis să se sinucidă pentru că a aflat adevărul. Ţi-aduci aminte când am deratizat Muzeul Literaturii cât am râs împreună cu mustăţile roase ale romancierilor? Îţi aminteşti cum un poet nebun ne-a hrănit cu oase pentru căţei?”, a strigat tata, maimuţărindu-se ca pe vremea în care îmi dăruia jucăriile pe care le găsea la gunoi. Îmi plăceau acele jucării pentru că purtau în ele amprenta şi misterul oamenilor bogaţi. Dragul meu tată rămăsese demn de plâns pentru că îmi ţinea aceleaşi tirade despre adevăr sau măreţia omului şi purta încă vesta vişinie pe care i-o împletise mama. Crezusem că exponenţii celeilalte lumi sunt întotdeauna în pas cu moda. Oricum, prăbuşirea mea în coşmar (mai mult decât promisiunea făcută) m-a determinat să-l caut pe călugăr la mănăstire. Am mers zile la rând până când mi-am pierdut speranţa de a-l revedea. Iubirea pentru preotul din ţinutul V. devenea veriga dintre mine şi Dumnezeu. Clericii ridicau din umeri şi spuneau să-l caut pe călugăr altă dată. Nici nu ştiu dacă umblând pe acolo n-am ajuns să-l iubesc şi pe el. Iubeam tot ce-mi ieşea în cale: răsunetul paşilor pe pietre, flacăra lumânărilor, transpiraţia pelerinilor, petele de ceară, ţesăturile din covor. În iubire nu mă mai simţeam impostoare. Mă înverşunasem, deşi înţelesesem că tinereţea mea,vai, vai, era pe sfârşite. Curând avea să vină iarna; plăcută, tristă, aproape catifelată. Mai aveam vreme să scriu o povestire pe care să i-o dau în dar, de ziua lui, preotului din ţinutul V. Ştiam că o va citi, apoi o va rupe bucăţi, bucăţi şi va refuza să mă închin cu stânga. Ba nu, cu dreapta. Mi-am făcut un semn al crucii perfect.<br /><br /> ,,Fă, Doamne, să fie al meu”, mi-am spus, sperând să nu aflu niciodată adevărul. <br /><br />Eroul de pe strada cu liane<br /><br /> Am aşteptat multă vreme un semn de la el. În acest timp unele zile îmi păreau aspre şi fără de sfârşit. Începeam să-mi închipui că nu voi muri niciodată şi conştiinţa acestei eternităţi stupide îmi distorsiona întregul univers imaginar. Cred că îmi închipuiam că am vreme pentru toate pentru că anotimpurile deveniseră un soi de decupaje din reviste. Refuzam să mai înţeleg întregul şi în acel declic al minţii mele detaliile căpătau o importanţă primordială. Mi se întâmpla să fiu preocupată ceasuri la rând de nasul sau gura vreunui trecător,de rochia pastelată a vreunei femei,de pacea cu care Fecioara Maria îşi ţine pruncul în braţe. ’’Am un deget’’,îmi spuneam. Întregul nu conta. Îi pierdusem demult înţelesul. Sigur,altădată m-aş fi aşezat la masă şi aş fi început să scriu şi,fără îndoială,tot rupându-mi din inimă,la un moment dat aş fi reuşit să mă pun de acord cu mine. Îmi era dor de vâlvătaia cu care odinioară mă abandonam verbului,de forţa cu care reinventam cuvintele. Ştiam că marile poveşti mor în noi înşine,în muţenia suferinţei noastre,că durerea exaltată spectaculos în vorbe este resortul fanteziei născute dintr-o impostură a existenţei. Când n-ai curajul să trăieşti până la capăt te bâlbâi în fraze preţioase. Încet,încet,îmi pierdusem toţi tovarăşii,iar corespondenţa altădată cărnoasă,trufaşă se reducea la fraze convenţionale,la plicuri rămase închise şi fără răspuns. Era bine?Putea fi rău?Cine ar fi fost în stare să răspundă? La urma urmei,preotul îmi înşelase aşteptările. Îl iubisem la modul cel mai pur cu putinţă,dar acelei purităţi el nu-i putuse răspunde. Tot în acea perioadă îmi fu dat să trăiesc nenorocirea trădării de către prietenul meu,judecătorul. Cu el mă cunoscusem în locuinţa editorului Tina B. În ciuda frumuseţii sale fizice,judecătorul era de departe un om dezagreabil. Dacă ochii îi erau calzi şi negri,iar statura impunătoare şi strălucitor masculină,râsul nefiresc de subţire şi vocea îmbibată cu tutun îl urâţeau îndeajuns ca să pară respingător. Trebuia să-mi fi dat seama că esenţa fiinţei lui este hidoasă. N-aveau nicio vină pachetele de ţigări,nici sticlele cu tărie care-l transformau într-un monstru meschin şi făţarnic. Ce frumos este iadul pe lângă sufletul prietenului meu,judecătorul…Şi totuşi,cât de drag îmi fusese!<br /><br />Venise vremea ca amiciţia mea cu verbele la perfectul simplu să se destrame. În gramatica prăbuşirilor trecuseră peste mine toate. Ieşeam deja cu bine din dragostea pentru un evreu,moment asupra căruia voi stărui mai târziu. Oricum,nu-mi dăduse nici măcar şansa de a mă lua de piept cu Dumnezeul meu.Dar am ieşit eu oare vreodată din acea dragoste?Nu cumva este firul de argint al nebuniei mele?<br /><br />Pe călugărul cu fruntea înaltă îl regăsii într-o dimineaţă în curtea mănăstirii. Mă cuprinse un soi de ameţeală şi stupoare. Un val de bucurie care îmi înfierbânta cu iuţeală palmele făcu să-mi pierd pentru câteva clipe cumpătul. Deşi văzu că mă apropii călugărul îşi continuă lucrul în grădină,adâncit asupra unei tufe de trandafiri. Se răsuci pe călcâi şi mă privi în aşa fel încât avui impresia că binecuvântează iubirile din închipuirile mele. Aceasta îmi dădea un soi de libertate,mă ajuta să mă accept. Ce am să vă povestesc de acum nu este însă nici pe departe fantezie.<br /><br />Nu la mare distanţă de casa mea,pe o străduţă năpădită de muşchi şi liane,cu imobile arătoase,străjuite de porţi înalte şi brazi până la cer,locuia un bărbat de vreo patruzeci de ani. Îl întâlneam negreşit în fiecare zi de vreo doi ani şi mai bine. De fiecare dată când ajungeam în dreptul lui,încetineam pasul şi-l cercetam cu coada ochiului El păşea cu trupul contorsionat,ridicându-şi cu o mână piciorul drept. Cu cealaltă se sprijinea într-un baston sidefat,legănându-se uşor. Din pricina unei boli mistuitoare,bărbatul devenise păpuşarul propriului trup.<br /><br />Aveai impresia că fizicul lui este o jucărie de care mintea şi-a propus să-şi bată joc. Nu se apleca spre sine cu dragoste. În asta consta puterea care emana din el,din privirea lui. Bărbatul acela era pentru mine un erou .Îmi dădeam seama că mecanismul din carne se uzează de la o zi la alta pentru că lipsa de vlagă impunea noi şi noi forţe,pe care abia dacă le mai găsea pe ecranul voinţei.<br /><br />În mod curios,aş fi vrut să ştiu dacă mă vede,dacă mă place,dacă este conştient de prezenţa mea.<br /><br />Destul de aproape se afla şi parcul pe care îl traversam foarte des Acolo,uneori,bărbaţi fără căpătâi chicoteau scabros prin tufişuri. Dar dezgustul meu nu provenea neapărat din acele gesturi obscene care pun îndeobşte femeile pe goană,ci din acea nebunie tragică a înfăţişării lor. Existau în parc şi bărbaţi aparent liniştiţi,care răsfoiau o carte,ţinându-şi umerii încovoiaţi şi capul nemişcat,de ai fi putut crede că întreaga lor viaţă atârnă de paginile murdare şi lipite nepriceput .În realitate,corpul fiecăruia devenea un imens ochi la pândă,care se hrănea din pulpele trecătoarelor,din ţesătura rochiilor lor,din spaima cu care acestea se simţeau privite. Bărbaţilor le era foame de detalii.<br /><br />Dar niciodată nu le era foame de pacea cu care Fecioara Maria îşi ţinea pruncul în braţe.<br /><br />De ce a trebuit să bat acest drum printre cuvinte dacă prăpastia de la un capăt e mai imensă decât prăpastia de la altul?Iată-mă,Doamne,cu primele riduri şi fără aflarea tainei.<br /><br />Eroul meu nu mă privea .Ce nebunie spun acum,dar vă rog să mă credeţi,când treceam pe lângă el nu-mi mai păsa că sunt o ratată sau că prietenul meu, judecătorul, a scuipat pe prietenia noastră. Nici că diavolul mă ispiteşte din când în când,ori că marginea lumii este în mine. Nu-mi păsa nici de credinţa mea în Dumnezeu. Singurul lucru pe care mi-l doream era să ştiu că pe bărbatul acela infirm nu-l mai doare nimic Într-una din zile trecui ca de obicei pe străduţă,cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul,dar eroul meu nu mai apăru de nicăieri. În dreptul casei lui auzii soneria unui ceas deşteptător,lucru care mă făcu să cercetez curioasă fereastra. Perdelele rămaseră nemişcate,iar în mintea mea încolţi neliniştea chinuitoare,care se înteţi în zilele următoare. Ceasul suna la fel de viclean şi a doua zi,iar perdelele străjuiau în aceeaşi tăcere. ’’Lucru cert,eroul meu a murit’’,îmi spusei. Cu timpul,mi-am luat gândul de la el,însă de fiecare dată când ajungeam la locul întâlnirilor mă înspăimânta ideea că s-a stins în singurătate,că nu a avut vlagă nici măcar pentru a opri soneria deşteptătorului. Să mă fi strigat măcar o singură dată pe nume: ’’Mălina!’’…<br /><br />Luni la rând încercai să-mi amintesc împrejurarea în care îl văzusem pe eroul meu vesel şi sănătos. Poate că îmi dorisem atât de mult să-l văd astfel,încât începusem să cred că asta s-a întâmplat cu adevărat. Sub vraja acestei amăgiri se mai spulberară câteva luni. Doar călugărul cu fruntea înaltă binecuvântase iubirile din închipuirile mele. Iarna se aşeza din nou în Bucovina,scuturându-şi haina de vulpe argintie peste miile de păpuşari.<br /><br />Toate aspiraţiile erau mici,toate bogăţiile lumii erau mărunte. Numai brazii de pe strada eroului meu ajungeau până la cer. Într-o dimineaţă,pe cărarea acoperită cu un strat gros de zăpadă,el reapăru ca o vrajă. Încetinii pasul pentru a cerceta mai bine felul în care încerca să-şi facă pârtie cu bastonul. Îmi păru şi mai tras la faţă,cu linia obrazului deosebit de fragilă,trădând o stare de convalescenţă,dacă se mai poate spune astfel,dacă expresia de ’’bolnav în boală’’ are cumva corespondent logic.<br /><br />M-am gândit să-mi fac vânt şi să îndrăznesc să-l întreb ceva,dar surâsul lui de o clipă mă uimi şi mă derută în acelaşi timp. Avui chiar sentimentul că simulează un sărut,ducându-şi degetul la buze,ca şi cum mi-ar fi trimis bezele copilăreşti,ca şi cum mi-ar spune:’’Am mai trişat o dată moartea,am mai câştigat o bătălie’’.<br /><br />Iar acum,când scriu aceste rânduri,nici nu ştiu dacă n-a murit cumva.<br /><br />Poate o să mă credeţi nebună,dar nu ştiu de ce felul lui de a sprijini bastonul,de a se îndârji să trăiască îmi părea că seamănă cu modul în care Fecioara Maria ţine pruncul în braţe.<br /><br />Iar pentru mine,astăzi,în întregul învolburat al lumii,acest detaliu este singurul care contează. <br /><span style="font-weight:bold;">Tatăl lui Matei</span><br /> <br /> <br /><br /> În fiecare dimineaţă zăream privind prin geana ferestrei un puşti cârlionţat cu părul patinat spre roşu, cu faţa mică şi vicleană de veveriţă. Îmi plăcea să-i urmăresc pasul vioi şi nesigur. Mă fascina mai ales când se desprindea din mâna bărbatului care-l însoţea, vrând să cuprindă parcă răzvrătit şi cu mai multă afecţiune păpuşa mare pe care o căra cu el. Uneori jucăria trebuie să fi zăcut abandonată printr-un ungher, dar braţele copilului se mulau în gol (întotdeauna!) ca după o imensă jucărie. Puştiul acela era, cred, cea mai nevinovată făptură pe care o putusem vedea. Pentru că mă provoca parcă să fiu fericită. Sunt lucruri atât de dureros valide încât ţi-ar plăcea să ţi le fi imaginat de fapt. De pildă eu m-am pomenit la un moment dat cu gândul înspăimântător că depărtarea de puşti mă răneşte. Pentru că mă durea cu adevărat spectacolul purităţii lui. Unii ar crede că singurătatea mă adusese la o exaltare nesănătoasă sau că era vremea să am un copil al meu, aşa după cum este rostuită lumea. Acum ştiu că nu era aşa. Cu adevărat nu era aşa.<br /><br /> Doi ani am supravegheat din culisele casei mele jocurile puştiului despre care am aflat că se numea Matei. N-o să mă credeţi, dar într-un fel Matei devenise al meu.<br /><br /> Dacă se întâmpla să nu-l văd o zi, treceam prin chinuri cumplite. Mi-l imaginam bolnav sau flămând, prins în cortegiul nenorocirilor. Începusem să-i cumpăr ursuleţi de pluş, maşinuţe colorate, pe care le ascundeam în cutii până în ziua în care Matei ar fi pregătit să le primească.<br /><br /> Eu fac gazetărie, unii dintre voi ştiţi, (he, he, poate acum când citiţi nu mai fac mare lucru, ci mă odihnesc în rochie nouă şi pantofi de lac). Cândva am crezut cu îngâmfare că sunt profundă şi deşteaptă şi apoi am înţeles că numai tăcerea înseamnă profunzime. Trăncăneala mea scrisă era doar epilepsie în stare sublimă. În peregrinările gazetăreşti am şansa să întâlnesc mulţi oameni ciudaţi. Nu avem întotdeauna deschidere spre bizar, dar pe omul acesta despre care vreau să scriu l-am cunoscut când dorinţa de straniu din mine atinsese cote maxime. De fapt, vreme de doi ani, zi de zi, mă pregătisem poate pentru întâlnirea noastră.<br /><br /> ,,Ai părul aproape roşu”, i-am şoptit şi el m-a prins de umeri în vreme ce ochii îi străluceau şi buzele îi tremurau. Dintr-o dată îmi devenea atât de drag! Pentru că de-ar fi spus orice meschinărie, în gura lui răutatea se şlefuia, în mâinile lui cioburile deveneau obiecte preţioase. Am priceput că particularitatea lui consta în felul în care putea să se dăruiască.<br /><br /> Trăia cu senzualitate până la banala deconspirare a dimineţii, când mijeşti pleoapele şi deasupra ta se arcuiesc întrebări prăfuite. Avea stil, cum s-ar spune, în a se împăca (trişând!) cu sine. Capitula cu eleganţă. A râs văzând jucăriile. ,,Eşti mare şi nebună”. ,,Vezi puştiul acela, sunt îndrăgostită de el”, i-am zis, în vreme ce mă privea clipind şiret, cu ochi de veveriţă. Două luni a durat dragostea noastră, dragostea mea cu tatăl lui Matei, puştiul pe care îl supravegheam de la fereastră.Mereu m-am gândit că atunci când Dumnezeu îţi dă putere să scrii, nu ţi-o dă pentru tine. Scriind, capitulez şi eu cu eleganţă. Am furat dragoste. Ei şi?<br /><br /> De alte două luni, eu şi tatăl lui Matei nu mai suntem împreună. Privesc în zori cum se derulează cu încetinitorul acelaşi film pe care l-am văzut de sute de ori şi nu pot să scot la bătaie răbdarea. Îi văd pe amândoi trecând cu paşi înceţi; copilul puţin mai mare şi mai cârlionţat, bărbatul ridicând preţ de o secundă ochii spre locul în care îmi ghiceşte prezenţa. În momentul acela există între noi trei cea mai împlinită comuniune. Am sfidat formulele, am rupt ceea ce ne încorseta, noi trei, având secretul nostru peste moarte. Nimeni nu va putea spune că această mână care scrie n-a existat, că păpuşile, toate păpuşile pe care le-am cumpărat, n-au dansat şăgalnic şi că eu nu sunt cel mai fericit copil mare.Chiar dacă Matei nu m-a cunoscut niciodată, într-un fel a devenit al meu.<br />Dansând în negru ivoriu<br /> <br /> <br /><br /> Am răsucit fotografia, cercetând chipul din toate unghiurile, şi am înţeles că venise vremea să mă cunosc mai bine. În adolescenţă, pierdeam ore întregi prin cimitire. Mă fascinau fotografiile, cute argintii, adevăratele ferestre ale criptelor. De câte ori n-am fugit dintr-un aşternut de dragoste, din braţe fierbinţi, pe aleile cu cavouri care mă trăgeau de plete, mă pipăiau febril. De fiecare dată, în spatele meu alerga o fiinţă care dispărea viclean în laboratoarele de levănţică şi mentă. Dacă după o noapte de dragoste reuşeam să ating o fotografie îngălbenită, zeci de ace îmi înţepau degetele şi pentru o vreme mă puteam socoti împăcată. Îmi lingeam apoi rănile dulci şi îi ceream amantului mort să-mi rostească poeme. Odată m-am îndrăgostit de un bărbat care fusese ucis într-un accident de maşină. Avea în cimitir o adevărată casă. Coboram treptele, păşeam pe covoare moi, aprindeam sfeşnicele şi mă aşezam pe băncuţă. Acolo am cunoscut-o pe sora lui mai mică. Devenise o femeie gârbovită. Nu ne vorbeam şi făcusem greşeala să cred că nu-mi simte prezenţa. Se răsucea uşor, pe tocuri înalte, cu picioarele în ciorapi de mătase. Poate că avusese atât de puţine bucurii, încât nici să fie bătrână ca lumea nu era în stare. ,,Afară, târfă!”, a strigat, deodată, într-o zi. Ştiu că izbucnirea ei a făcut să nu-mi mai simt durerea din degete. Dacă aş fi apropiat urechea de piatră, sigur mi-aş fi auzit iubitul respirând. Puţină viaţă trebuie să se strecoare prin crăpături, gândeam.<br /><br /> Aşa şi era, de vreme ce moartea mă înlănţuia. Cu ciudă făceam dragoste până când un bărbat cu instincte palpabile îmi învineţea obrazul. Atunci îmi scoteam inima în palme şi o priveam. Da. Nu puteam iubi. Ar fi trebuit să-mi dau seama că sufletul rămânea mereu în urma faptelor şi că orice aş fi făcut nu le putea ajunge. Asta era nebunia. Dragostea era doar un fel de definiţie inventată de subconştient. Şi, când din raft, s-a răzvrătit volumul de Blecher, scriitorul mi-a făcut un semn şiret cu ochiul. Am apropiat poza, mioapă, cu o sete inexplicabilă de a săruta orbitele întunecate. Şi, din substratul minţii, m-a cuprins, o stare plăcută, ca şi cum aş fi înghiţit un drog. ,,Aţi auzit de Blecher?”, repetam ameţită de patimă. El îmi răvăşea intimitatea. ,,Paris, Paris”, îmi răsuna în minte, în timp ce continuam să citesc pe bancheta din tren. N-am priceput de pe marginea cărei definiţii se rostogolea plânsul meu. Era o răsucire interioară care mi se lăsa în tălpi şi mă făcea mereu să privesc mereu înăuntru, spre locul în care ar fi trebuit să fie inima. Dacă închideam ochii, îmi părea că sunt după o noapte de amor şi beţie. Când strângeam pleoapele, îl aveam în mine. Mă săruta pe gură, îmi deşira existenţa până la nodul pe care îl încâlcisem cu trupul. Ce sentiment androgin m-a făcut să-mi zgârii faţa ca o pisică turbată? ,,Chemaţi conductorul! Îi este rău!”, a strigat cineva. Am coborât la prima haltă. Am alergat pe străzi până am căzut în genunchi. Nu cădea doar ghemul încâlcit al nestăpânirii mele, ci durerea mea se lovea ca un bloc de granit de alt bloc de granit. M-am ridicat, am mers până m-am prăbuşit din nou, şi din răni a ţâşnit sângele care desena flori de zăpadă. Şi mi-am dat seama cât de uşor mi-ar fi fost dacă m-aş fi îndrăgostit de un om viu! Cum se mai desprinde zdreanţa cărnii pe la cusături! Ce uşor poţi abandona un om viu când i-ai descoperit turpitudinea! Ajunsesem pe câmp, în grâul de mult încolţit. Ningea parşiv peste grâu şi peste genunchii mei. Câmpul era alb, doar câteva picături roşii rămăseseră în urmă. Ce mai conta un strigăt pe un câmp imens de linişte? Ce mai însemna o zbatere în nesfârşirea de pace? Ce sens mai avea dragostea, marea mea dragoste, îndărătul urii, atât de abjecte? Undeva, pe un pod, un ţigan cânta la saxofon. Aproape, în sat, fusese o nuntă. Întotdeauna îmi plăcuse să ascult muzică de jazz. M-am apropiat de ţigan şi am început să-l mângâi. El mi-a dezgolit pulpele şi ne-am iubit acolo înconjuraţi de grâu şi zăpadă. La ureche, moartea lesbiană îmi spunea o poveste fantastică. ,,Ei, ei, te-ai cam destrăbălat, Mălina!”, mă mustra. Ţiganul m-a dus în sat, într-o casă plină de copii, unde ţigănci cu fuste înflorate se înzorzonau doar cu păduchi. Beam apă din ulcele jegoase şi cu toate astea, în încăpere era ceva foarte curat şi nu-mi dădeam seama ce anume. ,,De fapt amantul meu e mort! De şaizeci de ani îl plâng!”, am ţipat. ,,La urma urmei, nici n-a fost fată mare”, a socotit ţiganca bătrână şi toate mă arătau cu degetul. Dar cartea? Unde era cartea? Se rătăcise pe câmp, între sex şi disperare. Ah, moartea, vrăjitoarea, m-a făcut să-mi pierd minţile cu cuvintele ei mieroase! Până la oraş mai era destul. N-avea nici o importanţă dacă îmi continuam drumul sau mă întorceam. Oricum, nu mai mult decât dacă aş fi rămas pironită acolo. Numai oamenii se excită grozav crezând că mersul înainte este extraordinar. Şi-apoi, încolţise în mine gândul blestemat că aş putea cu adevărat să ajung undeva. Dar cum era posibil să găsesc un capăt când locul acela din urmă rămăsese gol?<br /> Doamna invidie<br /> Lui Max Blecher, într-un timp de mai fără moarte<br /> <br /> <br /> <br /><br /> Am lăsat uşile inimii mele vraişte. Au năvălit destui în zbaterea mea. Nu mai ştiam ce-mi aparţine. Stătusem răzvrătită într-o tristeţe neruşinată. ,,N-ai voie să fii tu”, mi-au spus. M-au zgâlţâit de umeri şi m-au dat afară din mine. Un trup umbla pe drumuri şi îi adulmecam urmele, hăituită de un animal rănit. Ehei, fiarele nu mor cu una cu două, învăţasem. Aveam să primesc banii. Îmi puteam cumpăra o pereche de ghete şi-un fular portocaliu. Visam chiar şi o vişinată în care să înmoi bucăţele de pâine. Cum m-aş mai fi împărtăşit în înfruptarea mea continuă! Dar, mai ales, aş fi putut da la săraci câte un ban, spunând îngâmfată, cu buzele ţuguiate! ,,Dumnezeu să-ţi ajute!”. Iar haimanaua de cerşetor m-ar fi înjurat birjăreşte. Nimic din toate astea nu mi-am amintit în ziua îmbogăţirii mele. Oricâte daruri începusem să fac, averea nu se micşora şi mi-am dat seama că singura mea şansă rămăsese aceea de a fi beată mereu. Încăperea era plină de sticle şi dopuri colorate. Stăteam întinsă pe fularul portocaliu (în zadar sperau unii că vor învăţa să spun peltic ,,oranj”). Desfăceam sticlele şi-mi turnam pe gât licorile tămâioase. ,,Pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu mă îmbăt?”, am ţipat, devenind din ce în ce mai trează, fiindcă răsuflarea fiarei îmi ardea fruntea. M-am ridicat şi-am lăsat răvăşite porţile încăperii. În urmă, s-au năpustit o sumedenie de beţivi. Se săturau de vin şi cădeau morţi. Eu umblam cu rochia ruptă şi părul încâlcit. Nimic nu-mi înfrâna trezia. ,,Spuneţi-mi o poveste de dragoste, vă dau această avere!”, am strigat şi-am aruncat cu bani prin pieţe. ,,Cred că ţi-aş putea istorisi una”, s-a apropiat de mine un drumeţ. ,,Dar ameţeala nu te va ţine veşnic”. Am acceptat târgul pentru că-mi era greaţă de-atâta luciditate. Am aşezat la picioarele străinului toată comoara. Drumeţul avea părul alb, chipul tânăr, glasul cald. Până la el trebuia să treci peste sute de cărţi. ,,Vii de la hotarul oniric?”, m-a întrebat. ,,Păi, acolo, locuieşte frumoasa mea dragă, cu plete negre şi buze subţiri. Are braţe firave şi ochi trişti. N-ai putea să mă ajuţi ca s-o găsesc?”. Străinul a început să-mi fie drag pentru că nefericirea lui îmi încălzea trupul. Am aţipit unul lângă altul în piaţa invadată de hârtie şi cuvinte. Dormeam vise separate dar somnul nostru se întâlnea în magia treziei.În arşiţa întunericului, simţeam răsuflarea animalului care nu-mi pierduse urma. Beată de dragoste, l-am înlănţuit pe străin cu toată fiinţa mea. N-am să vă spun ce am făcut, pentru că de data asta vreau să fiu puritană. Ce era mai sublim decât amorul pe o lamă de cuţit? Ce era mai amar decât viitorul meu care însemna trecutul lui? Vai, tinereţea, cum se ascundea în oglinzi, cum întindeam mâna să mă prind şi rămâneam pe degete cu pulberea chipului. Cât de vanitoasă am fost crezând că pot cumpăra totul! Fiara care mă urmărea devenise o doamnă superbă. Dormea cu mine în aşternut şi-mi chinuia iubitul. Stătea cu mine la masă şi mă lăsa nesătulă. Rostea vorbele mele, vedea cu ochii mei, gândea gândurile mele. ,,Unde sunt banii ? unde este hotarul oniric, Mălina?”, m-a certat drumeţul, pregătit să plece. Fusesem izgonită din propria poveste. Trăisem iubirea altcuiva. ,,Tot ceea ce scrii se poate întoarce împotriva ta”, mi-am amintit. Am dat să fug înapoi, în mine, urmărită de doamna sălbatică. Şi, totuşi, n-aţi văzut cumva, pe străzi, un trup care a fost al meu şi de care cândva aveam dreptul să mă bucur?<br /><br /><span style="font-weight:bold;">DUMNEZEU CARE DOARME</span><br /><br />(Blestematul aproape) <br /><br /> Poate că existau clipe în care sentimentele mele se conturau. Aproape că le pipăiam cu degetele inimii, inima mea ciuntă, sfârtecată în încleştarea dintre două disperări, inima mea, pasăre albă, blestemată să nu-şi afle cuibul. Dar lumina dura puţin. Ca o ameţeală, ca un pas şchiopătat de vals, ca o lovitură surdă în creştet. Îmi era sublim de scârbă. Mă agăţam, cu bucurie speriată, de primii fiori din fereastră. Îmi scuipam plămânii; „Mă duc naibii pe copcă, iar voi mă priviţi cu ochii holbaţi “, repetam. Trăiam – fără îndoială – un act ultim. Nu trebuia decât să mă clatin şi viaţa ar fi şters-o din mine. Aş fi rămas o păpuşă tâmpită care n-ar fi meritat nici descompunerea. Prin bronhiile mele curgea sepia. Viaţa deja exulta lângă mine. Şi pe urmă, ei, cu feţele neridate, cerându-mi aia şi aialaltă. Nu că eram o bibliotecară a dracului de deşteaptă sau mai ştiu eu cum. Dar aduceau ceva prostesc de sufocant. Odată, unul mi-a oferit cinci crizanteme mari cât nişte caracatiţe. Eu credeam că vietăţile submarine trebuie să fie imense. M-am dus la baie şi am vomitat. Nu pentru că aş fi fost bolnavă şi n-are rost să vă mai zăpăcesc fiindcă sunteţi sătui de experienţe bizare. Eram pe cale să mă liniştesc oarecum când lucrurile s-au încurcat şi mai tare. Iar mamei mele îi strigam în gând: „Uite, eu iubesc un bărbat cu zece ani mai bătrân decât tine!”. Dar ea nu-mi mai descifra tainele fiindcă ar fi râs cu capul dat pe spate, cum făcea când vărsam laptele pe braţe. „Hai, că ai luat-o razna rău!”, mi-ar fi spus. Da, aşa. De unde să ştie ea cum anume răsărise bărbatul meu? Îi ziceam astfel, indiferent că habar n-avea. Fac prinsoare că nici despre bătrâneţe nu ştia mare lucru. Inima lui era o rochie catifelată cu care aş fi vrut să mă mândresc. Şi pe urmă, mă întrebam cum m-aş zăvorî în cameră, îmbufnată, dacă m-aş rătăci în casa pustie. Dar dacă ar fi fost altfel şi, tiptil, m-aş fi băgat în patul lui iar unul dintre noi – da! – ar fi murit atunci? Mă înfiora gândul acela şi anume că, dacă n-am fost prima femeie din viaţa lui, atunci cu siguranţă puteam să fiu ultima.<br /><br /> Îmi doream, în nebunia mea, îmi doream să aibă o sută de ani. Pentru că iubirea ar fi venit de undeva de mai departe. Şi, dacă aş fi luat-o pe drumul iubirii aceleia, sigur m-aş fi întâlnit cu Dumnezeu care doarme.<br /><br /> Cred că toată nenorocirea a început de la afurisita de sticlă(fiindcă ne-am chinuit cu dopul cretin) şi, aşa cum stăteam aproape unul de altul, îl vedeam când fragil, când respingător, neînţeles de tulburător şi duios. Iar, dacă veşnicia poate avea dimensiuni, atunci era o armonie mai veşnică decât moartea şi mai pătimaşă decât dragostea. Am înţeles că n-am să mai pot pleca din casa aceea unde ningea mereu, dar marele avantaj era că nu mă mai sufocam, scăpasem de scârbă. Iar privirea lui mă făcea să devin uşoară de tot, ca şi cum aş fi fost purtată pe braţe. Nu reuşeam să ating podeaua cu tălpile. El făcea cu iuţeală ceea ce eu aş fi vrut să fac. Într-un fel, cred că începusem să mă împiedic de mine, în el. Mi-am dat seama că ochii lui aveau liniştea pe care o întâlneşti numai la sălbăticiunile din munţi care au văzut şi ştiu. Aş fi vrut să mi-l apropii mai mult, dar misterul acela mă înrobea. Şi pe urmă, am fost tristă, foarte tristă, când am hoinărit pe străzi. Căutam punctul din care apăruse iubitul meu. Ştiam că se afla la o distanţă egală, între disperare şi împlinire. Acolo, în încrâncenarea care îmi mutilase degetele de la mâna inimii. Vai de capul mângâierilor mele! Am stat multă vreme în parc, deja se înserase şi mă jucam cu frunze, crengi, şi fumam. Ba n-am fumat fiindcă nu fumez de cinci ani. În orice caz, făceam tot felul de calcule. Cât mai era până să mă nasc în ziua în care el împlinea treizeci de ani şi alte chestii de astea. Şi, deodată, am văzut în splendoarea de nisip a toamnei, aproape, atât de aproape încât aş fi putut să mă clatin şi – vai! – viaţa s-ar fi scuturat de mine, am văzut un trup acoperit de frunze. Dar, de fapt erau două trupuri viguroase, doi îndrăgostiţi care se hârjoneau. Băiatul o răsucea cu un singur braţ, în timp ce fata chicotea cu rochia ridicată până la coapse. Poate că m-a izbit catifeaua rochiei sau poate faptul că era un spectacol fascinant acea zbatere infantilă, jumătate inocentă, jumătate perversă, pentru că mi s-a făcut rău şi am început să vomit. „Scârbelor, habar n-aveţi! N-aţi văzut şi nu ştiţi!”, am urlat. Cred că i-am speriat fiindcă unul a aruncat spre mine cu o piatră, ripostând: „Stricată, nebună!”. Cam aşa. Atunci, în momentul în care piatra îşi urma traiectoria, m-a încolţit întrebarea amară: „Ce să mă fac pentru ca niciodată să nu mai cunosc blasfemia de a fi tânăr?”<br /><br /> Aşa că nu-mi mai oferiţi flori, am probleme cu plămânii. Aş putea deveni o păpuşă din sepia. Ăsta-i sensul acelei cărări. <br /><br /><span style="font-weight:bold;">MAX, DRAGOSTEA MEA </span><br /> De multe ori mă întâlnesc noaptea cu Max Blecher, pe străzile lăturalnice, când trenul mă aruncă târziu în orăşelul zgribulit şi revin acasă târându-mi picioarele. Max are pantofi noi, lucioşi, murdari de nisip. Alerg după el să-l trag de trenciul alb, dar mă adâncesc într-un lapte amărui şi atunci mă întorc în viaţa mea embrionară. N-am mâini, nici ochi, sunt diformă. Simt doar o arsură care devine pată şi se lăţeşte mereu.<br /><br /> Doamne, ce compromis ai făcut acceptând sfidarea pe care ai numit-o Mălina, umbra care va dăuna mereu în constituţia legilor tale? Fac un efort schizoid pentru ca somnul existenţei mele să poată seduce.<br /><br /> Trecu portiţa gardului de la vie, cercetând prin fereastra cămăruţei unde zăboveam lângă mătuşa mea infirmă, care croia rochii cu paiete şi decolteuri în formă de inimioară. Era întâia oară când îl vedeam şi când îmi vorbea. ,,Nu te mai chinui, zău, aşa n-are rost”, îmi şopti Max.De fapt numai eu îl vedeam ,numai eu îl auzeam. Mătuşa mea era prea speriată de bărbatul ei beat, cu faţa pătrată de porc, aşa că nu băgă de seamă sublimul început de developare a fiinţei mele. Poate ar fi trebuit să mă exprim cu eleganţă, dar, în materie de unchi şi tot soiul de neamuri, limbajul meu rămâne concav. Când întind mâna să pipăi cuvintele în scobitura lor mă rănesc în amintirile intrate în putrefacţie. Ajung din nou la învoiala că e mai înţelept să las capacul tras. Oricum trebuie să-mi car în spate bunicii care sar din cadru tocmai atunci când negativul promitea să nu se mai rupă. Mama se comporta de parcă sfârşitul meu ar fi fost foarte aproape. Bănuiam răutăcios că iminenţa asta o bucură. ,,Cum adică?”, o auzii pe mama. Mă năpustii la fereastră crezând că Max a fost descoperit. Era un aprilie uscat, într-o primăvară suferindă. Atunci îl desluşii pe bărbatul gras, în costum decolorat, cu mâneci roase. Obezul mă chema în curte şi îmi povesti cum stăteau lucrurile. Avea o proteză aranjată rău, un soi de protuberanţă scârboasă. Îi cercetam părul vopsit sub şapca în carouri, gândindu-mă că într-adevăr mă săturasem de grăsimea unsă pe pâine, îndulcită cu zahăr, aşa ca să nu vomit. Îmi era acru de rugăciunea de seară, rostită cu genunchii pe podeaua putredă. Mama mă conduse până la poartă. Eu mă clătinam ca mătuşa mea şchioapă şi toate astea îmi provocau o veselie ciudată. Ce sens avea să ies din personajul care putea atât de uşor să se lase manevrat? Oricum păşisem înapoi spre starea mea de germen, de ţipăt, de pată.<br /><br /> Doar Max, în ascunziş, înţelegea că eram blestemată să stăpânesc o paranteză în traiectoria spre nimic.<br /><br /> Dacă ascult ploaia cum se prelinge pe fereastră îmi acopăr urechile, le apăs cu degetele până când amprentele rămân în auz. Sunt clipe în care mersul ploii pe sticlă se contopeşte cu două cercuri înăbuşitoare. E de ajuns acest exerciţiu pentru ca să mă dizolv, în vreme ce zile la rând poarta casei mele rămâne închisă. Poate am surzit, îmi spun, şi nu mai aud bătăile în uşă. Ceasornicul îşi răsuceşte arterele ca un motan la pândă. Mişc pleoapele şi arcuirea secundarelor îmi stimulează ţesuturile. Parcă aş purta în jurul gâtului o blană de tigru în stare să mă sfâşie în somn. Merg tiptil până la uşă, ca un spion ascult tropăitul de pe scări. Dacă aş muri mâine, gândesc, alt necunoscut ar urca treptele şi altcineva şi-ar lipi iscoditor urechea de lemnul uscat. Presupun, nu-i lucru sigur, am doar certitudinea că mi se va întâmpla ceva şi acel ceva se va putea produce oricând. Important este să mi se pară că n-am scăpat înţelesurile. Relevantă este de azi înainte doar iluzia. Atâta timp cât pentru nimeni nu contez cu adevărat, sau nu însemn doar cât fuziunea ploii cu esenţa fiinţei mele, de ce n-aş trage toate foloasele din experienţa solitudinii?<br /><br /> Şi dacă, printr-o nebunie, aş conta pentru cineva cu ce s-ar schimba milioanele de căderi şi urcuşuri din mine dacă n-aş bea din substanţa visului?<br /><br /> Dacă umblu pe străzi şi mă amestec în mulţime unicitatea mea devine fragilă. Uneori păşesc aşa dreaptă, cu încheieturile parcă imobile. Şi când merg pe firul minţii rătăcesc şi mi-e bine în incertitudine. Îmi strâng umerii pentru ca trecătorii să nu mă observe. Ştiu că atunci când unul şi-ar întoarce capul izolarea şi-ar pierde misterul. Valoarea mea în mine creşte pe măsura înstrăinării. Mă împodobesc ameţitor cu această singurătate ca o scumpă bijuterie. Calc uşor până la zidul infatuării şi nu mai simt zvâcniturile inimii. Întorc spatele. N-are rost să ştiu cine încearcă să pătrundă prin zid. Acopăr cu mâinile imagini mişcate până când îmi ard palmele. Dacă pentru o clipă aş înceta să respir, ce importanţă ar avea ceasurile mele de dragoste, furia, mustrarea? Dar e fascinant când trupul meu rămâne ţeapăn. Nu este nici o diferenţă, sunt sigură, absolut nici una, între moartea mea şi viaţa mea. Sunt un fragment dintre tăcere şi vanitate.<br /><br /> Fiindcă unduirea ploii mi se furişează în auz şi am obrajii fierbinţi şi buzele mi-s uscate ştiu clar că aproape de mine altcineva îmi repetă gesturile. Dedublarea durează atât cât zbaterea unui fluture. N-am timp să o percep. Rămân cu polen pe buricele degetelor, îmi gust unicitatea şi astfel trufia se divide. Dacă un duh nevăzut îmi reproduce mişcările oare n-am pierdut până şi această şansă a micimii mele?<br /><br /> ,,Apropie-te!”, îmi şopti o voce. Priveam din spate şi imaginea se clătina. Părul alb, rar, gâtul lui cu pielea flască îmi aminteau de primul bătrân pe care îl văzusem în copilărie, cu spaima de a fi ajuns la marginea unei prăpăstii neînţelese. Mă lipii de piatră, simţind cum roca îşi replia sunetul. Umerii îmi îngheţară. El tresări şi, abia când se răsuci, pentru o clipă, ochii ni se întâlniră iar pe fibra ţesută între noi glasul preotului căzu ca un păianjen fragil. Număram cuvintele, de fapt număram psalmii, număram oamenii aşezaţi în faţa mea până la el. Număram ca o revoltă a blestemului că vârstele noastre erau atât de diferite. ,,Ce faci? Numeri?” chicoti vocea. Văduva mă împinse către ieşire. ,,Nici în biserică nu te astâmperi”, bolborosi şi aproape că mă înţepă cu unghiile până la inimă.<br /><br /> Picăturile de ploaie mi se prelingeau ascuţit pe şira spinării. Cârciuma era la doi paşi de biserică. Vânzătoarea îmi smulse banii şi împinse sticla pe tejghea. Încercam să mă descopăr în oglinda de la bar, dar o palmă ridicată întrebător îmi făcea semne din ovalul argintiu. Riscam o scenă curioasă, a mea cu mine. Un beţiv mă cerceta cu luare-aminte. Cu sticla ascunsă sub haină începeam să văd din nou lucrurile în racursi. Furtuna se înteţea transformându-mi rochia într-o ţesătură aspră. Beţivul din tavernă se găsea pe urmele mele. ,,Ai încurcat-o rău”, chicoti, deschizând ochii parcă pentru întâia oară, cercetându-mă până în coşul pieptului unde vinul mi se aduna în pumnul strâns. ,,Bea cu mine”, reuşii să articulez. ,,Poate c-o fi rost de-o aventură”, se hlizi vagabondul. ,,Să vorbim, continuai eu, să vorbim despre mortul viu din biserică”. Puşlamaua părea să mă asculte cu atenţie. Sticla din ascunzătoare era captivantă. Izbucnii în râs, cu hohote care făceau ca pumnul din piept să devină flexibil. În parc, apa strălucea ca o pojghiţă de zahăr. Aveam sentimentul de saturaţie din copilărie. Vorbele, duşmancele mele, îmi dăduseră să beau din băutura otrăvitoare a realităţii stupide. Începui din nou să număr şoptit rugăciunile pe car ele ştiam pentru ca să nu admit înfrângerea, pentru ca mortul viu să nu-mi pătrundă în vene. Era dragostea sau reversul necredinţei mele?<br />Fotografia<br /><br /> Prinţul Întunericului mi-a şoptit pe înserate<br /><br /> Moartea ocroteşte bolnavii de apus <br /> <br /><br /> Puţin câte puţin, existam împreună. Eu şi fereastra. Cadranul ferestrei şi el (aruncat undeva înapoia amintirii, dat spre mâncare şerpilor inimii mele). Nici măcar amintirea nu-mi suporta, abandonându-l unor iluzii. Ca şi cum ceea ce în plinătatea sfârşitului îşi trăieşte zbaterea mai poate plăti tribut speranţei absurde. Mână peste mână aşezam, spre purificarea amprentelor, ca să nu pot scrie. Pahar după pahar beam ca să nu-mi pot aminti. Ţipăt peste ţipăt adunam pentru ca pe firul gândului explozia să întârzie. Dar acolo, în mine, la limita dintre fiinţă şi moarte, înaintea tuturor amintirilor, unde eu şi fereastra din mine ne identificam din nou cu el – nu se putea să nu mă recunosc înfrântă.<br /><br /> Din ziua aceea, când el mă lăsase pe peron, aveam senzaţia stupidă că îl ştiu dizolvat în lucruri. Nimic nu mă putea feri de ochiul lui imens deschis spre lume. Şi nu disperarea că n-am să-l mai văd îmi producea nebunia. Ci faptul că-l ştiam instalat pentru totdeauna în chenarul interior, în alchimia paharelor. Câtă cruzime în a pleca, aflând că eşti stăpân peste toate! Câtă cruzime în a rămâne, văzând că totul ţi-e luat! Numai aşa credeam, da, îmi voi desăvârşi capodopera disperării şi-a urii, numai aşa, scriind despre cărţile lui, scuipându-l în faţă şi anume: ,,Vezi, eşti un falsificator de doi bani, un impostor de duzină, jumătate savant, jumătate plantă. Şi vegheaţi ca plagiaturile acestea barbare să nu invadeze imperiul de cuvinte!”.<br /><br /> Şi din nou mi-am acceptat voluptatea ciudată. Tot ce era decrepit, apus, îmi excita fantezia. Acolo, în mintea mea, zeci de fire încâlcite reclădeau o altă ordine a lumii. Recăzui în obscuritatea fiinţei, cerându-le zeilor să mă sacrifice promiscuităţii silogismelor mele. Îmi sondam gândurile, neruşinându-mă, devenind apărătoarea cutremurătoarelor orgii. Ştiam că trăisem cu plinătatea ceea ce moraliste frigide, înţepenite în propriile concepte, nu vor înţelege niciodată. Şi mai ştiam că-l caut în fiecare chip sfârşit, în fiecare bătrânel ce-şi târâie bastonul – ca un impuls răsturnat în superbia nevrozei. Aşa aveam să rămânem mereu în chenarul hârtiei. Lipiţi unul de altul, eu încercând să cresc, el reuşind să îmbătrânească. Dar dacă nu-l uram destul să-l pot ierta? Dar dacă nici măcar prin cuvinte nu fusesem a lui?<br /><br /> După nopţile noastre de senzualitate chinuitoare hoinărirăm prin oraş. Când trupurile ni se regăseau uşor alungite în argintul vitrinelor îmi făcea plăcere să-l strâng de mână, să mă adun lângă el, până când gândurile se roteau de la capăt pe axa instinctului. O singură dată chipurile ni se oglindiră limpede dar nu avui nici o repulsie. Părul lui alb, cu fire subţiri, îmi provoca înţepături în vene. Îi luai mâna şi i-o dusei înspre triunghiul tainic al vieţii mele. Făcui aceasta cu mai multă inocenţă decât vulgaritate, destul ca el să cadă în capcana feminităţii mele. Fiindcă îl ştiam puţin exhibiţionist şi mai ştiam că gestul de supunere publică deschidea multe uşi dintre noi. El continuă să mă subjuge fără desene lascive. Era de fapt o răscolire uşoară a dorinţei mele, mişcare delicată de întindere a stofei. Când rochia îmi rearanjă pliul, mă duru cu asprime că el nu mă putuse poseda în întregime, niciodată, ca femeie. Ne iubeam mai mult prin cuvinte. Asistam la violul trufaş dintre fraze. Atunci apăru şi fotograful acela cocoşat, căruia îi tremurau mâinile, grozav îi tremurau. Se ivi aşa, ca o profeţie, de parcă ne-ar fi aşteptat anume acolo. De parcă ar fi ştiut că în chenarul hârtiei trebuie să închidă toată dragostea noastră. Şi când fotograful fu mai aproape, iubitul meu mi se smulse din mână. Era prea târziu să mai scape. Deja respirau împreună, uşor cât mai uşor, el şi punctul secret al fiinţei mele, într-o înţelegere în care ambele părţi ştiau dinainte că nu există învingători. ,,Să rupem fotografiile, sunt întunecate, confuze”, spuse. ,,Sunt ale mele”, zisei cu viclenie şi le dădui drumul după cuta rochiei după linia dureroasă despre care numai noi doi înţelegeam că ne desparte cu adevărat. ,,S-au pierdut în deschiderea fiinţei”, răspunsei râzând, ,,n-ai să le iei acum pe stradă”. ,,Aveţi grijă, sunt încă umede”, strigă fotograful, clipind şiret spre mine. Şi eu mă aşezai în genunchi, râzând poate din calcul sau din spaimă, şi sărutai glezna iubitului meu, cu fierbinţeală, în piaţa consternată de propria normalitate.<br /><br /> Poate de asta, da, preotul bătrân căruia mă spovedeam deunăzi, mă atrăgea nebuneşte. Şi, agăţată de racursiul mărturisirilor mele îmi veni să mă apropii şi să-i muşc pătimaş buzele. Bătrânul tresări şi îmi înţelese povara. Dar, nu, nu, nu ştia tot. doar o imagine a mea îşi mărturisise căderea, revolta, trufia. Eu, cea adevărată, rămăsesem în cadranul senzual al pieţei. Şi mai ştiam, în mintea mea explozia oricum se produsese.<br /><br /> Dar voi, care deja aţi îndreptat degetul arătător spre mine, nu veţi şti niciodată cât extaz poate ascunde iubirea dintre cuvinte, câtă dulceaţă poate tăinui un trup gârbovit, cu pielea flască. Acolo, în creier, zeci de cute întinse la maxim îmi produseră iar şi iar plăcere când preotul mă luă în braţe şi-mi desenă cu mângâieri, de la frunte până la talpă, de la naştere până la moarte, cuvântul Eternitate. <br /> <br /><span style="font-weight:bold;">Inocenţa în stare de sclavie </span><br /><br /> Nu, nu-mi plăcuseră niciodată scriitorii care stăteau la taifas şi dădeau amănunte filigranate despre aşa-zisa lor creaţie. Acest soi de a te expune, de a explica fragilul univers interior – trufie de cretă! – unde ar fi putut să ducă decât la încălcarea poruncii divine? Îmi era de ajuns că mă aflu în proces cu Dumnezeu. Pentru ce trebuia să conştientizez că sunt învinsă? Cum să spun ,,scriu asta şi asta”, când milioane de particule din mine ştiau că voi scrie cu totul altceva? Sau oricum ceva care ar fi încercat să semene cu frământările mele. Dacă fusese totul o farsă şi niciodată n-aş fi găsit răspunsul pe care îl căutam? Nu se cădea să renunţ? Mă prefăcusem destul. Nu, nu eram scriitoare. Sau, oricum, lumea scriitorilor nu-mi plăcea. Pentru că atunci când era vorba de dragoste toţi mimau, ca să spun aşa, dragostea. Iar când era vorba de beţie, şi mă duceam la mesele lor, îi priveam cum ţineau paharele cu mâini subţiri şi se prefăceau că se îmbată. De fapt se ameţeau neputincios şi deveneau baloane de săpun. În orice caz, ei ştiau să se întreacă în discuţii politice despre Mallarme şi Prevert. Eu nu eram în stare să spun două vorbe. Când citeam Lupta cu îngerul îmi venea să plâng. Atât. Pentru ei a trăi însemna să-ţi cumperi un tablou căruia să<br /><br />nu-i cunoşti autorul. Vai, de mult nu mai distingeau contururile!<br /><br /> La toate acestea mă gândeam ascuţit. Mă întorceam în barul în care lucrasem cândva nopţile. Ştergeam paharele până când păreau cristale, iar dacă trenul de dimineaţă abandona în gară cerşetori, prostituate şi hoţi, spelunca se umplea de lume. De ce astăzi îmi spun cu amărăciune că toată acea grămadă de carne era inocenţa în stare de sclavie? Ei se îmbătau şi jucau jocuri de noroc. Jucam şi eu şi pierdeam tot câştigul meu de-o noapte. Apoi scoteau cuţite lungi şi un domn politicos venea întotdeauna şi-i aresta. Mai erau nopţi, vai, n-o să credeţi, când bărbaţii îşi smulgeau hainele de pe ei din pricina mea, când se loveau la tâmple şi se prăbuşeau în lacuri de sânge. Iar târgoveţii ar fi fost în stare să mă exileze cu pietre. Uneori mă căsătoream nebuneşte, plănuind cu săptămâni înainte ziua divorţului şi clipa adulterină. Dar Dumnezeu mă iubea. În adâncul inimii îi simţeam respiraţia. Pentru că viaţa avea ca preţ o monedă adevărată. Pentru că să iubeşti însemna s-o faci cu toate vertebrele, să cunoşti valoarea căinţei, a revoltei, a capitulării. Oricum erai o zdreanţă, dar ştiai că lupţi. Nu erai o natură moartă într-un tablou de anticar. În plus, câteodată ţi se întâmpla să fii aproape de răspunsul acela…dar în ziua în care nenorocirea s-a abătut asupra ta şi cineva ţi-a umplut capul cu prostii numindu-te ,,scriitor” te-ai îndepărtat pentru totdeauna. Şi nimic nu este mai amar ca nici cuvintele să nu-ţi ajungă pentru fantasma de a exista. Ce făcuse din mine gândul epileptic (înşelăciunea) că aş avea har? Îmi luase totul. Număram ce-i drept câţiva ani în plus. Dimineaţa mă speriau cutele de la ochi. Însă trucuri şi retuşuri se vindeau o mie. Dar când mergeam pe stradă şi mă atingeam de oameni zdrenţăroşi mă trăgeam cu silă câţiva paşi la o parte. Îmi pregăteam cuvintele, îmi studiam paşii. Încercam să mă îndrăgostesc şi, uneori, mintea mă prindea în capcană. Pentru că dragostea dura cât ai sparge un pahar. Apoi făceam scandaluri prin reviste şi nimeni, dar absolut nimeni, nu mă lua în serios. Nu mai aveam ce trăda, nu mai aveam ce vinde. Nu mai aveam prieteni. Nici măcar duşmanii nu mai contau. Şi Dumnezeu…Unde era Dumnezeu?Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-66944558422194535522009-05-27T09:33:00.002+03:002009-05-27T09:45:16.048+03:00Premiile Lili - faza pe bloguri 7În această săptămînă vom discuta despre scrierile a două tinere autoare, Alina Apostol şi Carmen Nicoară. Amîndouă au bloguri, deci nu trebuie să ne limităm la textele trimise. <br /><br /><a href="http://alinaapostol.blogspot.com/">ALINA APOSTOL</a><br /><br />"Din jurnal...<br />Trezit la 6.15 AM, dupa doar doua ore de somn. Atat a binevoit stapana mea - mintea cea rationala - sa se odihneasca. Imbracat repejor la ora 7 AM si iesit afara. Mutat masina pe alt loc de parcare, pentru ca pe primul loc, gasit in noaptea precedenta, parca nu statea bine. punem PAUZA cateva secunde...aer proaspat, taios de dimineata, copacii inca infloriti din gradina blocului, miros duios si rece. Inspir aer adanc, mintea, plamanii, stomacul, se curata de rele. Expir tot, raman goala, inchid ochii, repet dusul de aer. Ufff, frison de frig, dar ce bine este! Las frana de mana, a-ntaia, sofez pentru doua minute si imi culc prietena, insotitoarea de drum, intr-un loc mai ferit. hmmm...sub un alt copac inflorit. Si respir iarasi. Zambesc, urc sus, ma cuibaresc in pat unde raman pentru o ora. Corpul meu ar vrea atat de mult sa doarma, mintea mea a luat-o deja la trap, iarasi in prea multe directii deodata.<br /> 8.15 zice un alt insotitor, telefonul meu, prietenul meu destept, pe care il privesc dimineata la trezire, seara la culcare, de zeci de ori in timpul zilei. Ia te uita, esti chiar demn de o gelozie. Pacat ca nu ai suflet, caci prezent imi esti. Dus in cinci minute, ma imbrac in aroma de nuca, ma gatesc ca sa devin prezentabila. Dar nu prea, caci ochii si tenul vor odihna. Hai totusi, un pic de fard, cat sa traseze o umbra si rimel. Pe buze vesnicul lipstick de cirese, care deschide sertarul cu zambete. Mananc pe fuga cateva boabe de struguri, hmm, ce bucurie, sa manaci struguri oricand ai chef. Frumoasa-i libertatea! Si acum, se face tarziu...bifat laptopul, echipamentul de sport, cartea pe care vreau sa i-o daruiesc lui, bifat geanta de umar...prea multe de tinut minte, ce sa mai zic de purtat pana la masina. Ce bine ca azi nu port tocuri, as fi cazut sigur pe scarile de la intrare, cu asa o incarcatura pe brate.<br /> In sfarsit 20 de minute de relaxare, cat imi ia sa ajung la teatru. Iubire in spaniola, portugheza, engleza, toate la radio. Geam deschis, cat sa fie putin racoare. Parca mai putine ganduri, iar cele care sunt, macar sunt ordonate:ce am de facut astazi cu echipa, mail-urile plictisitoare dar obligatorii pe care le-am pus in agenda, cateva telefoane. Cafeaua cu fetele mele, de abia astept! Uite-l ca vine. Urca, ma imbratiseaza, spune "Ce frumoasa esti!" Primesc timida complimentul, retrag privirtea, pun zavor la inima. Nu de alta, dar suntem acum, eu si inima, sub tratament. Ne delectam doar cu emotii mici. Nu ii daruiesc cartea, ar fi ridicol. Coboara, las frana de mana, a-ntaia, pornesc. Alte douazeci de minute de liniste superba in sufletul meu. Si zambet constant pe buze. Normal, a zis ca esti frumoasa!"<br /> <br /> 2. "Iubirea ca invatatura despre tine<br /> <br />"El este singur. El adora sa fie singur. El a iubit doar o femeie, de doua ori. Prima data a fost ca la toata lumea, asa ca la carte. Cu intalniri, cu joc, cu dus si intors. A doua oara a fost peste ani, ea maritata, el singur. Ea plictisita, el indragostit. Tot de ea, desi nu ar fi recunoscut. In pauza dintre ani, fiecare a pus zavorul la poveste. El nu crede ca iubirea se poate intretine. Daca pleaca, dispare, moare, se transforma, atunci el nu face nimic.El a invatat din alte vieti si din asta viata ca dragostea este, nu devine. El este singur pentru ca DRAGOSTEA, aceea cu majuscule, nu aceea de vanzare, o intalnesti o singura data. Iar daca dispare, zice el, nu are rost sa o cauti. Pentru ca nu o vei gasi, ea este cea care te gaseste pe tine.<br />El nu crede in dragostea - marketing, cea de pe internet, cea de Valentines Day, cea din carti sau filme. El crede numai in dragostea dintre el si ea. El stie ca ea se plimba de brat cu sotul ei si isi striga fetita pe nume, in parc. In acelasi parc in care ei doi aveau pana acum cativa ani o banca. Era banca lor, aceeasi dintotdeauna, de langa fantana. Pe care isi scriau mesaje unul altuia dupa despartire. Mesaje pe care le citeau, le ascundeau in suflet, le mangaiau si le puneau la pastrare, pansament pentru dor. Caci le era tare dor unul de altul. Dar el mai stie ca ea a fost a lui. Nu conteaza mariajul, copiii, rutina, discutiile, divortul, impacarea, conteaza ca ea a fost a lui. In zori, la pranz, pe inserate, noaptea, in weekend-uri, pe strazile din Bucuresti, in parcuri, la Sinaia, unde le placea, la el in apartament, la ea in casa. S-au iubit fara griji, fara vorbe, atat cat au putut. Dar in ritm de dans. Salsa mai ales. Obisnuiau sa faca dragoste pe ritmuri latino. Asa se iubeau ei.<br />Cand ea a intrebat de ce nu o mai suna atat de des, de ce nu mai zambeste online la fel de mult, de ce..., de ce..., de ce... el a<br />tacut. Pentru ca nu asa era iubirea lui. El nu oferea pentru ca..., pentru ca..., te rog..., mai stai... nu te supara... El nu platea asa,<br />nu oferea bir pentru trecut. Si atunci, a privit-o in ochi, a luat-o de mana, a mangaiat-o pe chip si i-a spus ca va merge mai departe. Pentru ca el si ea s-au iubit, se iubesc si se vor iubi mereu, si pe alte taramuri. Dar aici, la momentul prezent, ei doi nu mai pot fi impreuna. Ea a plans, el a tacut si a plecat. Nu s-au cautat, caci au inteles.<br />El a fost singur si inainte si dupa ea. Dar vedeti, el este fericit. Pentru ca singuratatea lui este plina de cunoastere, de acceptare.<br />Pentru ca el traieste dupa regulile lui si prefera sa fie singur fiind doar el, decat sa fie singur fiind cu ea. Singuratatea lui nu este<br />goala, bolnava sau trista, ca a majoritatii. Singuratatea lui este ocazie, este timp de invatat despre el si despre lume.<br />El, asa singur precum vi l-am povestit, mi-a spus odata, pe cand paraseam strazile vieneze, ca spiritul nostru vine, se imbraca in<br />trairi, se rostogoleste, cade, se ridica, creste si apoi pleaca. Mai implinit, mai curat, mai stiutor. Catre alte trairi."<br /><br /><a href="http://lemondegala.blog4ever.com/">CARMEN NICOARĂ</a><br /><br /><span style="font-weight:bold;">aşa începem o lume de păcat</span><br /> <br /><br />... în jurul meu păpuşile ruseşti de la tine.<br /><br /> <br /><br />descătuşez din tainele lor toate visele gata de atac,<br /><br />le duc în oglindă, le dezbrac de cioburi din priviri.<br /><br />le simt, miros a tine insuţi,<br /><br />a cortine şi a sfeşnic roşu.<br /><br />le ascult biografia si palmaresul,<br /><br />le ating cu teamă să nu le strivesc aripile<br /><br />ş-apoi muşc cu nesaţ din ele...<br /><br />aud cum crapă între dinţii flămânzi de albi.<br /><br />mă joc printre ele, le încolăcesc,<br /><br />sunt prizonierele războiului meu cu Femeia.<br /><br /> <br /><br />nu ştiu să le sărut fatal aşa ca mă ling pe buze cu virilitatea lor.<br /><br /> <br /><br />le alint până bat din picioare ca majoretele,<br /><br />se dezgolesc de trufie şi se întind languros peste vălul meu palatin,<br /><br />bezmetice de dorinţă se lovesc de lueta ce tremură adolescentin,<br /><br />le plimb apoi peste toate papilele gustative să înmugurească de poftă,<br /><br />le mai înduioşez un pic cu şoapte şi le las să plutească cu capul pe spate<br /><br />să mă înece cu pulsul lor de absint.<br /><br />o velă afrodisiacă le împinge... mă înnebunesc cu mare,<br /><br />le mai molfăi senzual, pe margini, acolo unde mustesc a aguridă<br /><br />până le ating cu varful limbii să le simt caramelizate în pommes d’amour,<br /><br />le ţin la nesfârşit lipite, să le seduc, să mă corupă.<br /><br /> <br /><br /> <br /><br />apoi inefabil de luminoase şi incitant de fidele,<br /><br />mă imploră să tac...<br /><br />nişte icoane cu mâini de pământ.<br /><br /> <br /><br />le-nchei surâzând iluzii pentru ziua de mâine,<br /><br />la mâini şi picioare,<br /><br />le atârn speranţe la urechi,<br /><br />le-mpătur în promisiunea steagurilor de pace<br /><br />şi le scuip hoţeşte în sân să-mi fie de noroc.<br /><br /><br /><br /><span style="font-weight:bold;">cuţitul ludic</span><br /><br /> <br /><br />cuţitul tău<br /><br />a mai învârtit şi alte lumi<br /><br /> <br /><br />se întoarce dansează<br /><br />şi-mi răsuceşte pântecele<br /><br />în cercuri de gimnastică ritmică<br /><br /> <br /><br />cuţitul tău<br /><br />mă cere de soţie<br /><br />şi strigă:<br /><br />„ verde de gheaţă!”<br /><br /> <br /><br />cuţitul tău<br /><br />tranşează răsăritul soarelui<br /><br />şi mi-l serveşte la micul dejun<br /><br />modelează în carne vie<br /><br />ca un meşter de ceramică chinezească<br /><br />inimi de caolin în miniatură<br /><br />apoi tatuează pe toţi muşchii feţei<br /><br />cubul lui rubik<br /><br /> <br /><br />cuţitul tău<br /><br />inventează o lume de joacă<br /><br />ex nihilo<br /><br /><br /> <br /><br /> <br /><br /><span style="font-weight:bold;">de o sută de ori copil</span><br /><br /> <br /><br />o cheamă bleuette şi e păpuşa casei,<br /><br />aşa se alintă în faţa adunării care ia decizii.<br /><br /> <br /><br />dimineaţa, la cafeaua interzisă,<br /><br />scrâşneşte din dinţi, bate din picior, pune întrebări absurde<br /><br />încurcă roluri şi dă bătaie de cap familiei.<br /><br /> <br /><br />din nimic încearcă să contureze lumea ei de poveste<br /><br /> <br /><br />mai pe la amiază când soarele îşi serveşte farfuria ...de ce vrea ea!<br /><br />scoate creioanele colorate cu zâmbete<br /><br />şi desenează tot ce-i cade sub mână<br /><br />oameni de pluş cu ideologii verzi pe pereţi,<br /><br />scrijeleşte mobila cu fericire cât încape,<br /><br />lipeşte cu plastilină un strop de înţelegere pe covor,<br /><br />pictează cu acuarele empatie pe canapele.<br /><br />învârte cu dexteritate<br /><br />şi strigă în culorile curcubeului :<br /><br />« am dreptate de o sută de ori ! »<br /><br /> <br /><br />dupămasa e refractară la orice gest matur,<br /><br />nu face compromisuri cu viaţa,<br /><br />se bate cu ea , cu soldăţei de plumb,<br /><br />nu are planuri de cucerire, doar castele de nisip,<br /><br />ceilalţi, dacă nu văd şarpele boa care înghite elefantul<br /><br />să stea deoparte<br /><br /> <br /><br />seara apucă luna cu dinţii,<br /><br />din ascunzători scoate marionete<br /><br />şi mulţimea goală în oglinzi<br /><br />face avioane şi vaporaşe de hârtie<br /><br />pentru ocolul pământului în câte zile are chef.<br /><br /> <br /><br />e spontană şi dezordonată.<br /><br /> <br /><br />o ia mereu de la capăt…<br /><br />contrazice furtuni şi avalanşe de reguli,<br /><br />ignoră munţi de pedepse şi canoane,<br /><br />susţine până la sfârşit<br /><br />războiul lui potemkin şi kami-mura:<br /><br />« am dreptate de o sută de ori ! »<br /><br /> <br /><br /> <br /><br />adunarea se impacientează<br /><br />o încadrează la anarhişti,<br /><br />mustră, sancţionează<br /><br />şi caută soluţii de îndreptare.<br /><br /> <br /><br />noaptea, îmbracă totul în tăcere<br /><br />şi fuge la culcare în raftul cu utopie şi ingenuitate<br /><br />cu toate bicicletele, trotinetele şi rolele,<br /><br />şi-i lasă să-şi contabilizeze avariile morale.<br /><br /> <br /><br />divergenţe, ţipete, revolte şi mofturi<br /><br />trec de partea cealaltă a baricadei.<br /><br />bleuette zâmbeşte triumfătoare :<br /><br />«am dreptate de o sută de ori !»<br /><br /><br /><br /><span style="font-weight:bold;">vis de păpuşă<br /></span><br /> <br /><br />bleuette roşeşte<br /><br />bleuette plânge<br /><br />bleuette se revoltă<br /><br />bleuette tremură<br /><br />bleuette bate din picior şi râde amar<br /><br /> <br /><br />copilării şi identităţi se războiesc în exerciţii de afectivitate<br /><br />cu nonşalanţă de gânduri năstruşnice<br /><br />într-o doară scrie epistole cu amoranină<br /><br /> <br /><br />„în interiorul tău sunt maître design şi director artistic<br /><br />istorii masculine şi iluzii feminine se contopesc cu amintiri alb negru<br /><br />recomandăm împreună o sâmbătă din viaţa de-terminată<br /><br />prejudecăţi şi tradiţii rod suflete de lemn şi tentaţii de diamant<br /><br />prostituţii şi alianţe burgheze obosesc dragostea ca o ascensiune pe k2<br /><br />33 de imagini ne ţintuiesc în lecţiile lor de zbor<br /><br /> <br /><br />mai am nevoie de un cutremur în logodna cu îndoiala<br /><br />întins ca un arc de vânătoare spre ursoaica în blană de culoarea zilei<br /><br />zâmbesc...<br /><br />îmi întind la maxim sufletul de păpuşă peste caietele albe<br /><br />levitez în foşnetul lor şi al nopţii fakir<br /><br />frunze uscate plutesc pe sena cu umbră de corăbii înecate<br /><br />ceasurile din gara saint lazare intră în pământ cu mişcare de pikamer<br /><br />mareea de la muntele saint michel acoperă turla abaţiei<br /><br />paris by night e un joc de iluzii<br /><br /> <br /><br />mă întorc spre casă<br /><br />am un fiasco de chianti în mână<br /><br />şi confuzia în degetul mic<br /><br />aş vrea să mă aseamăn orelor ameţitoare de vârf<br /><br />în care simţurile tale făceau senzaţie pe calea lactee<br /><br />atunci treceam sentimentele prin mecanica cuantică<br /><br />le despicam misterul în patru roze<br /><br />le puneam porecle nume de străzi nume de cafenele<br /><br />închideam ochii peste ele şi le cutreieram<br /><br />cu pasul cu creionul cu măduva de păpuşă<br /><br /> <br /><br />vei uita desigur...<br /><br />va rămâne arcul şi ursa mare<br /><br /> <br /><br />mâini distopice pline încă de lut<br /><br />sufocă visul proaspăt întors pe roată<br /><br />biografii subiective şi exerciţii de feminitate<br /><br />îi ating plexul solar şi trufia cerebrală<br /><br />din nou bleuette bate din picior şi râde<br /><br />râde a fericire:<br /><br />« le deuxième sexe îţi aparţine...»<br /><br /><br /><span style="font-weight:bold;">maestra zborului</span><br /><br /> <br /><br />credeai că nu te-am văzut<br /><br />cuibărindu-ţi tălpile în sufletul meu<br /><br />la plecare<br /><br /> <br /><br />ea încă poate vorbi despre asta la superlativ<br /><br />cu toate măştile pe care le duce în pupilă<br /><br /> <br /><br />cuvintele din jur se rotesc în fantasme<br /><br />dinspre prima literă înspre a treia silabă<br /><br />totul are forţă statică, însă construieşte aripi<br /><br /> <br /><br />cineva îmi picură ceară pe suflet<br /><br />spunând că tălpile lipite de suflet sunt aripi<br /><br /> <br /><br />un cuvânt uitat între falange<br /><br />strigă cu glas de kissin-rachmaninov<br /><br />„nimeni nu mai ştie de mâinile lui icar”<br /><br /> <br /><br />îmi desenez alte aripi fără urmă<br /><br />de oase<br /><br />de pene<br /><br />numai celuloză şi cărbune<br /><br />apoi uit să mai scriu<br /><br />zgomotul paşilor din mine îmi şterge<br /><br />privirile, amintirile<br /><br />lebedele şi măştile<br /><br /> <br /><br />pe icar nu l-a învăţat nimeni<br /><br />să zboare cu tălpi de hârtie în suflet<br /><br /><br /><br /> <br /><br /><span style="font-weight:bold;">tăceri de lemn</span><br /><br /> <br /><br />un deget ţese pânze de paianjeni<br /><br />altul deasupra pictează răstigniri<br /><br /> <br /><br />colţurile inimii adună în stradă<br /><br />o lume de bestii şi sfinţi<br /><br /> <br /><br />zigurate cu plâns de văduvă<br /><br />fântâni stilizate în fecioare<br /><br />coboară în palma de suflet<br /><br />ce modelează oraşul<br /><br /> <br /><br />o muzică de jazz<br /><br />pătrunde noaptea adânc<br /><br />ca un galben de van gogh<br /><br />umbra lui pound tremură în lumânare<br /><br />un vis de trubadur<br /><br />şi ne învaţă să păşim printre roze şi morminte<br /><br />balade de viaţă şi de moarte ne încercuiesc lacrimile<br /><br /> <br /><br />închidem durerile şi le dăm foc<br /><br />vor arde până dimineaţă<br /><br />când tăcerea ne va încleşta sentimentele<br /><br />peste trupurile de lemn<br /><br /> <br /><br />singurătăţi şi sacrificii<br /><br />ne scapă printre degete<br /><br />cu sunet de pământ<br /><br />şi art deco<br /><br /><br /><br /><span style="font-weight:bold;">anamneză vizuală</span><br /><br /> <br /><br />pe retina dezlipită<br /><br />continuă să se desfăşoare<br /><br />o biografie în colaje,<br /><br />în format 16/9.<br /><br /> <br /><br />şi nu regret nimic!<br /><br /> <br /><br />nici chiar puzzle-ul gândului<br /><br />care se citeşte în braille,<br /><br />nici că-mi trag viitorul la sorţi,<br /><br />şi nici măcar cocktail-ul molotov<br /><br />al tăcerilor sentimentale<br /><br />din amintirea paranoidă.<br /><br /> <br /><br />citesc mai departe,<br /><br />cu ochelari fumurii,<br /><br />crâmpeie cu arhitectură de ikebana<br /><br />în care<br /><br />penelopa se confruntă cu mata hari<br /><br />în format 4/3.Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-30274379061345421272009-05-25T09:48:00.000+03:002009-05-25T09:49:20.728+03:00A început Festivalul Lili<a onblur="try {parent.deselectBloggerImageGracefully();} catch(e) {}" href="http://4.bp.blogspot.com/_JF8uU2oodHc/Shm66V6PCRI/AAAAAAAABNo/4bUcVqQAsfQ/s1600-h/trandafirul.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 240px; height: 320px;" src="http://4.bp.blogspot.com/_JF8uU2oodHc/Shm66V6PCRI/AAAAAAAABNo/4bUcVqQAsfQ/s320/trandafirul.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5339504344701012242" /></a><br />A început. Azi, la miezul zilei, la umbra pomilor şi a unei umbrele stăvechi, s-a adunat un grup de scriitori, bloggeri şi alţi oameni de bine. A fost primul act offline al unui proiect de promovare a literaturii, pe care-l pregătim de luni de zile. Mulţi scriitori aflaţi la început de carieră au dificultăţi în a-şi vedea scrierile publicate şi mai ales promovate. Pentru ei am creat acest festival de literatură, care se va încheia în septembrie. Vom da premii şi vom publica la editura Tracus Arte o antologie cu cele mai bune texte. <br />O etapă esenţială a fost - şi va continua - cenaclul online, baza noastră de selecţie. Aşa au ajuns să citească la Ogrezeni prozatorii Honoria Diaconescu şi <a href="http://blog.adrianvoicu.ro/">Adrian Voicu</a> şi poetul Traian Rotărescu. Li s-a adăugat Adrian Socaciu, un artist plastic care se dovedeşte şiun prozator talentat. <br />Au mai participat: Andreea Dumitrescu, critic dramatic, Florentina Tănase, actriţă, Monica Mureşan, poetă şi critic, doi bloggeri - <a href="http://lilick-auftakt.blogspot.com/">Lilick </a>şi <a href="http://gserban.wordpress.com/">George Şerban</a> -, Renata Friedenberg, fizician.<br />Amfitrioni: scriitorii Denis Dinulescu şi <a href="http://luciaverona.blogspot.com/">Lucia Verona</a>, fondatori ai Festivalului Premiile Lili. <br />O menţiune specială pentru Eszti, administratorul general al Festivalului Lili, care a avut grijă să ne simţim bine şi să nu ne lipsească nimic. <br />Au lipsit de la întîlnirea de astăzi, dar li se datorează o parte din reuşita evenimentului: scriitorii <a href="http://stefaniacosovei.blogspot.com/">Ştefania Coşovei</a>, Traian T. Coşovei şi <a href="http://poemulmatrita.blogspot.com/">Dan Mircea Cipariu</a>, bloggeriţa <a href="http://madalinaionescu.blogspot.com/">Mădălina Ionescu</a> şi <a href="http://www.regizorcautpiesa.ro/">Simona Gherman</a>, creatoarea interesantului site RegizorCautPiesă.ro, cu care avem un foarte util parteneriat. <br /><embed type="application/x-shockwave-flash" src="http://picasaweb.google.ro/s/c/bin/slideshow.swf" width="288" height="192" flashvars="host=picasaweb.google.ro&hl=en_US&feat=flashalbum&RGB=0x000000&feed=http%3A%2F%2Fpicasaweb.google.ro%2Fdata%2Ffeed%2Fapi%2Fuser%2Fluciverona%2Falbumid%2F5339480683219696193%3Falt%3Drss%26kind%3Dphoto%26hl%3Den_US" pluginspage="http://www.macromedia.com/go/getflashplayer"></embed>Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-78029365376673141482009-05-19T10:15:00.006+03:002009-05-21T23:09:07.268+03:00Premiile Lili - faza pe bloguri 6Azi schimbăm puţin modelul. Nu postez doar texte aici, dau şi linkuri spre blogurile autorilor. Octavian Perpelea, Adrian Dohotaru, Andrei Scridon.<br />Citiţi, apoi vă spuneţi părerea joi, la cenaclu, pe blogul <a href="http://luciaverona.blogspot.com/">Luciei Verona</a>.<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Octavian Perpelea<br /></span><br />Va trimit link-uri pentru câteva textuleţe:<br /><a href="http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/07/desertul-din-mine.html">http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/07/desertul-din-mine.html</a><br /><a href="http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/08/apoftegmele-unui-cpcun.html">http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/08/apoftegmele-unui-cpcun.html</a><br /><a href="http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/08/cum-mi-ncarunit-sufletul.html">http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/08/cum-mi-ncarunit-sufletul.html</a><br /><a href="http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/10/sunt-visul-lasciv-care-l-bantuia-pe.html">http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2008/10/sunt-visul-lasciv-care-l-bantuia-pe.html</a><br /><a href="http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/02/spovedanie.html">http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/02/spovedanie.html</a><br /><a href="http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/02/raport-despre-eterna-eva.html">http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/02/raport-despre-eterna-eva.html</a><br /><a href="http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/03/avataruri-devorante_08.html">http://wwwcorneldirtyro.blogspot.com/2009/03/avataruri-devorante_08.html</a><br />------<br />------<br /><span style="font-weight: bold;">Adrian Dohotaru<br /></span><br /><a href="http://dohocampus.wordpress.com/2008/12/19/pauza-publicitara-iii/">http://dohocampus.wordpress.com/2008/12/19/pauza-publicitara-iii/</a><br /><a href="http://dohocampus.wordpress.com/2008/12/13/doho-e-scriitor-non-fictional-ii/">http://dohocampus.wordpress.com/2008/12/13/doho-e-scriitor-non-fictional-ii/</a><br />-----------<br />-------------<br /><span style="font-weight: bold;">Andrei Scridon</span><br /><br /><span style="font-weight: bold;"> Eu </span><br /><br /> În vânt,<br /><br /> În ploaie,<br /><br /> În gând,<br /><br /> În razele de soare,<br /><br /> Într-o picătură din mare,<br /><br /> În a lunii paloare,<br /><br /> În acordurile unei muzici line,<br /><br /> În şoapte de alint,<br /><br /> Într-un trandafir de argint,<br /><br /> În paşii graţioşi ai unei balerine,<br /><br /> Pe un idilic fundal,<br /><br /> Într-o lebădă de cristal,<br /><br /> În liniştea serii,<br /><br /> În toropeala verii,<br /><br /> Într-un preţios goblen,<br /><br /> Într-un borcănel cu gem,<br /><br /> Într-o frunză de laur,<br /><br /> Într-un ochi de aur,<br /><br /> Mă aflu, exist, trăiesc,<br /><br /> Mă mişc, simt, gândesc,<br /><br /> Fumez doar aer, mă-mbăt cu lacrimi,<br /><br /> Mă droghez cu vise, consum doar patimi.<br /><br /> Aşa am fost, sunt şi voi fi mereu<br /><br /> Un neliniştit şi pururea tânăr eu.<br /><br /> <span style="font-weight: bold;"> Lacrimi de curcubeu </span><br /><br /> Cine sunt eu?<br /><br /> Eu sunt o fiară ce se luptă cu vântul care vrea să mă cufunde în întuneric,<br /><br /> Un trandafir înflorit în miez de noapte care înfruntă frigul năprasnic,<br /><br /> Un pescăruş rătăcit care se zbate în apele învolburate,<br /><br /> Un orb pierdut într-un cuib de vipere însetate<br /><br /> de căldura şi viaţa care mă călăuzesc în continuare...<br /><br /> Cine sunt eu?<br /><br /> O piramidă de visuri şi iluzii în deşert,<br /><br /> O voce care-şi caută ecoul stingher în această lume,<br /><br /> O oră ale cărei minute se destramă şi se risipesc în focul vieţii<br /><br /> Cine sunt eu?<br /><br /> Eu sunt doar eu... presărat cu lacrimi de curcubeu...<br /><br /><br /><span style="font-weight: bold;"> Un vis într-o coajă de nucă </span><br /><br /> Un vis într-o coajă de nucă,<br /><br /> Un tempo alert al unei vieţi scindate între realitate şi imaginaţie,<br /><br /> Un amalgam de litere, lacrimi şi emoţie...<br /><br /> Un drum fără obstacole care duce nicăieri,<br /><br /> Un templu care tânjeşte după căldura unui zeu,<br /><br /> Un râset care se topeşte în întuneric,<br /><br /> Privirea ta... şi zâmbetul tău, micul nucleu,<br /><br /> Al acestui Univers dintr-o coajă de nucă...<br /><br /> O insulă albă de ciocolată într-un ocean de Pepsi caramelizat,<br /><br /> Un labirint stelar fărâmiţat.<br /><br /> Un joc de şoapte şi văpăi<br /><br /> Şi, în cele din urmă, nu mai rămân decât ochii tăi...<br /><br /> Tu eşti visul meu dintr-o coajă de nucă...<br /><br /><br /> <span style="font-weight: bold;"> Promite-mi </span><br /><br /> Promite-mi sărutul tău însiropat în dulceaţă de trandafiri,<br /><br /> Promite-mi flacăra dorinţei care să ne mistuie pe amândoi,<br /><br /> Promite-mi şoaptele culese din adâncul sufletului tău,<br /><br /> Promite-mi diamantele care strălucesc în noroi...<br /><br /> Promite-mi macii sălbatici dintr-un lan de grâu<br /><br /> Promite-mi curcubeul stropit de ploile de vară,<br /><br /> Promite-mi că vei fi Dumnezeul meu,<br /><br /> Promite-mi seri aromate de scorţişoară...<br /><br /> Promite-mi viitorul ascuns în zaţul cafelei,<br /><br /> Promite-mi lacrimile şi zâmbetele tale,<br /><br /> Promite-mi prospeţimea parfumului de iasomie,<br /><br /> Promite-mi un covor roşu de petale,<br /><br /> Promite-mi, te rog, o viaţă plină de iubire...<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Aşternut pentru fluturi </span><br /><br /> Aştept un singur cuvânt... Un singur cuvânt<br /> Scris cu sângele noului legământ.<br /> Aştept muzica portativelor scrise de vânt<br /> Zborul aripilor înfrîânt.<br /> Aştept un gest... un singur gest<br /> Un zâmbet, o flacără în beznă,<br /> Un clopot în furtună, o picătură în deşert,<br /> Un rîset în neant, un suspin, o lacrimă,<br /> Un geamăt, o şoaptă, un protest.<br /> Fluturii vor să zboare.<br /> Şi-apoi să doarmă în giulgiul coliliu<br /> Dă-mi un semn... doar un semn...<br /> Şi voi întinde aşternut curat pentru fluturi...<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Depinde </span><br /><br /> Oare voi învăţa vreodată să zbor? Depinde.<br /><br /> Oare soarele va mai răsări pe strada mea? Depinde.<br /><br /> Oare mâine am să mor? Depinde.<br /><br /> Oare voi atinge vreodată o stea? Depinde.<br /><br /> Oare am să mă transform într-un condor? Depinde.<br /><br /> Oare visele mele se vor topi mereu în noapte? Depinde.<br /><br /> Oare sunt eu un papă-lapte? Depinde.<br /><br /> Oare voi afla vreodată ce e dincolo de curcubeu? Depinde.<br /><br /> Oare aş putea să-l prind de picioare pe Dumnezeu? Depinde.<br /><br /> Oare am să mai râd vreodată? Depinde.<br /><br /> Oare am să-mi găsesc un loc în lumea asta ciudată? Depinde.<br /><br /> Oare dorinţele mele se vor mai împlini? Depinde.<br /><br /> Oare pot să mai sper că într-o bună zi mă vei putea iubi? Depinde.<br /><br /><br /> <span style="font-weight:bold;">Flacără </span><br /><br /> Spune-mi ce-ţi doreşti cu adevărat...<br /><br /> Vreau străzi în noapte în care să rătăcim amândoi,<br /><br /> Doi hoinari, doi ştrengari îndrăgiţi şi huliţi de lumea-ntreagă,<br /><br /> Doar noi doi şi Universul înghesuit într-o desagă.<br /><br /> Vreau vată de zahăr şi ploi leneşe de toamnă...<br /><br /> Vreau să-mbrăţişez marea calmă,<br /><br /> Vreau să mă scald în fluvii de ciocolată,<br /><br /> Vreau o furtună într-un păhărel de vişinată...<br /><br /> Vreau să fiu flacăra ce se aprinde în tine,<br /><br /> Care să te călăuzească, să te îmbrăţişeze, să te încălzească,<br /><br /> Să te ferească de primejdii, să te îmbuneze, să te iubească,<br /><br /> O flacără ce nu se stinge niciodată,<br /><br /> O flacără care va trăi în tine, prin tine şi pentru tine... mereu vie şi adorată...Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-83036249203632790612009-05-11T23:46:00.002+03:002009-05-11T23:53:43.192+03:00Premiile Lili - faza pe bloguri 5Săptămîna asta cenaclul se va ţine joi la ora 21.30. Avem o ediţie mai specială, consacrată autorilor din "diaspora". De fapt sunt două autoare, Loreley şi Aida B. Amîndouă locuiesc în Franţa, dar scriu în româneşte. <br /><br /><span style="font-weight:bold;">Loreley</span><br /><br /><span style="font-weight:bold;">COLECŢIONARUL</span><br /><br /> <br /><br />Daaa … Asta era! Descoperise ! Şi nu se putea înşela! Nu ştia ce-i foloseşte sa stie, nu conta, important era că un « obiect de colecţie » si ca gândea !!! Desigur, avea două mâini, două picioare, vorbea, avea chiar şi suflet, spirit sau cum i-o fi zicând dar toate astea nu contau, acum locul îi era printre celelalte « exponate» ! Cam urâta realitatea, inca nu se împăcase cu ideea, parcă « exponate » suna mai bine decat « cuceriri », nu ? <br />Nu.<br />Ştia bine că nu se înşela, ceea ce nu ştia era dacă el, colecţionarul, realiza că ultima lui achiziţie nu-şi ocupa cuminte locul ce-i fusese destinat şi nu rămânea acolo nemişcată… Nu ştia nici dacă ar fi avut probleme în cazul în care el ar fi descoperit că exponatul îşi permite să mişte în front. Ce fel de probleme ?! Mai bine nu se gandea, il vazuse furios odata, demult, calcase in picioare, cu furie, o telecomanda care nu mai mergea, un obiect mic, « nevinovat » care-l infuriase! L-a simtit diferit atunci, periculos, acum isi amintea cu precizie ca l-a crezut nebun. <br />Trebuia neapărat, acum că ştia, să plece de aici!<br />Luă hotărârea să nu-si arate intentiile desi ii venea sa sparga vitrina in care se gasea. Niciodată nu ştii ce ţi se mai poate întâmpla, aşa că mai bine să-şi păstreze observaţiile la loc sigur, în mintea pe care colecţionarul nu i-o luase in calcul, si sa caute in liniste o solutie.<br />Colecţionarul ?<br />Cine era el ? Şi cum îşi dăduse seama că avea de-a face cu unul dintre ei ?<br />Păi…<br />Simplu, îl observa. Făcea asta din obişnuinţă, fără un scop anume, era un soi de a doua natură. Se îndeletnicea cu « observatul » de când se ştia , aproape ca-i devenise o ocupaţie, privea cu placere spectacolul lumii, isi imagina povestea fiecarui trecator cu chip interesant. Cineva, de mult, chiar îi spusese : « Hei, tu eşti un observator, stai tot timpul pe marginea întâmplărilor , pe marginea lumii şi te uiţi la noi, actorii ! ». Altfel, dacă nu i s-ar fi spus, poate s-ar fi crezut şi azi asemeni celorlalţi, actor… Dar iată că între actori existau şi observatori ! Se gandea ca, observand, poate intelege mai bine si mai repede mersul lucrurilor.<br />Existau si colecţionari, voilà ! Auzise că ar fi rari sau chiar că n-ar exista dar iată, tocmai avea de-a face cu unul ! Hm…<br />Da, colecţionarii erau rari. Se deosebeau din oceanul de chipuri prin privirea specială şi precisă pe care o aveau, te evaluau imediat, ei nu aveau nevoie de timp precum observatorii ca să te poată citi… Stiau imediat cate parale faci. Auzise glume pe seama « razelor X » din privirea lor, nu le credea.<br />Se gândi să facă o clasificare ce poate ar mai fi limpezit lumea, pardon, lucrurile din propria minte. Deci :<br />1. Actorii, aştia suntem toţi, da ? <br />2. Observatorii, adică doar unii dintre noi.<br />3. Colecţionarii.<br /> Hai că asta e filozofie de doi bani, la ce-i trebuia ? Mai bine cauta solutii !<br />Şi… la ce se gândise mai devreme ?! Ah, da, să fugă… Da, şi la asta dar incepuse mai intai să pună cap la cap faptele, să vadă cum îl descoperise pe el si toate masinatiunile lui murdare. Ca observator « de meserie » ar fi trebuit sa-l vada de la început, dar nu mai întâlnise niciodată unul ca el, n-avea experienta. Nu-i interpretase corect privirea aceea si nici complicatul sistem de învăluiri căruia, iată, îi căzuse pradă… Nici măcar întâlnirea din ultimă instanţă a celorlalte Exponate pe care el i le aratase cu mandrie, aşezate cuminţi în locaşurile lor, pe « rafturi », etichetate şi caracterizate riguros, fiecare aşteptând cuminte atenţia colecţionarului si mâna care să le mai şteargă de « praf »… nu, nu-i spuseseră nimic ! Pentru un Observator , ruşine !!!<br /> Unele Exponate dormeau, nu-ţi puteai da seama dacă se vor mai trezi vreodată şi dacă vor mai juca în « piesa » asta, ele existau fără să trăiască, existau pur şi simplu, aşa cum există un scaun ! Se părea că nu le deraja asta… Deşi, scaun sau ba, erau obiecte !!! Te puteai juca usor cu ele, le puteai muta dintr-un loc in altul, ele nu protestau, nici n-aveau habar pe ce lume sunt. Obiecte, ah, ce neplacut, se simtea un obiect ! Cum de celelalte fe…aaa, exponate nu protestau, nu se trezeau, nu plecau ? Cum de le convenea aceasta situatie atât de dezonorantă ? Ele nici actori ai lumii nu ştia dacă mai puteau fi numite, isi spuse cu furie, retinandu-si o miscare prin care ar fi putut cu usurinta sparge geamul din fata! Cum fusese posibil să ajunga aici?<br /> Dar asta e, îşi spuse, prostia se plăteşte ! E un lucru cât se poate de corect, în faţa căruia nu se gândea să comenteze, nici nu-şi mai merita statutul de observator cu care se umfla in pene atât de mult, din moment ce nu fusese în stare să vadă cu cine avusese de-a face ! Ruşine !<br /> …<br /> <br /> Ssst ! … <br /> Îl auzea ! Venea ! Da, aşa era, se apropia…<br /> Iată-l !<br /> Venea spre ele, exponatele colecţiei lui, cu zâmbetul satisfăcut pe care-l avea orice colecţionar pasionat de ceea ce făcea şi norocos în acelaşi timp, găsise doar piese unice… Îşi contempla colecţia şi savura la maxim noutatea senzatiilor pe care i le oferea fiecare nou exponat, fiecare cuprinzând o lume intreagă, mereu alta şi mereu aceeaşi… O nebunie !<br /> Îl vedea bucurându-se ca un copil care îşi aranja, acasă la el, propria vitrină cu jucării, asemeni altor vitrine şi altor jucării pe care le văzuse în oraş şi pe care şi le dorise cu ardoare, pentru care muncise cu pasiune, să le adune, să le…<br /> DA ! Pasiunea ! Cum de n-o văzuse până atunci ? Asta era adevarata descoperire, ea era cea care îi caracteriza pe colecţionari, de la zeci de leghe distanţă ! Ce moment de orbire avusese ! De-aia îşi ocupa acum locul pe raftul ăsta ! Pentru că avusese un moment de orbire ! Impardonabil !<br /> <br />…<br /><br /> Îl vedea acum mai bine, îi simţea respiraţia, era atât de aproape, atât de periculos de aproape… Privirea lui… Mâinile lui care, iată, ştiau să fie atât de delicate cu exponatele lui, tocmai mai adusese unul pe care-l aseza cu grija pe un raft, nu dorea să le « spargă », sa le strice, să le piardă, le preţuia pe fiecare în parte de parcă fiecare era însăşi Colecţia intreaga!<br /> Si ... incredibil ! Mâinile lui nu răneau, ele mângâiau, protejau, înlănţuiau… Acum, în sfârşit, înţelegea de ce şi cum de existau atât de multe exponate aici, de ce nu se trezea nici unul, de ce nu pleca nici unul ! Ceilalţi, neatenţii lumii, nu au colecţiile lor şi nu puteau fi colecţionari vreodată pentru că nu ştiau să vadă, să preţuiască, să atingă, nu ştiau că suntem cu toţii, ca şi lumea noastră, a fiecaruia, atât de fragili, atât de delicaţi si atât de preţioşi! <br />Parcă nu mai era atât de tagic că se afla aici. Şi nici că avusese un impardonabil moment de orbire. Impardonabil?<br /> Ceee… vrusese mai devreme¬ ? Nu îşi mai amintea, mâinile colecţionarului său parcă îi spălau memoria, voinţa, dorinţele vechi, în locul lor se năşteau altele acum… <br />Voinţa… La ce bun să ai voinţă in faţa acestor mâini, acestei priviri, acestei pasiuni ? La ce bun să observi ? La ce bun să ştii ce ti se intampla? Şi la ce bun să fugi ? Ah, asta era, îşi amintea, îşi dorise să fugă, să fugă din colecţie, crezuse că nu-i era locul acolo… Aşa crezuse… Aşa crezuse… Aşa crezuse…<br /> Şi parcă mai dorise să se întoarcă…<br /> Unde ?!<br /> Uitase. <br /> Înapoi la marginea Lumii ? A Scenei ?<br /> Înapoi…<br /> Înapoi însemna libertate.<br /> ???<br /> Înapoi… Libertate…Unde ? Ce-i aia libertate? Cu ce se mananca?<br /> <br /> …şi între timp, mâinile calde, mari şi blânde, mângâiau… Ştergeau praful şi mai puneau o etichetă bătută la maşină…<br /> « EXPONATUL nr. … »<br /><br /><br />---------------------------------------------------<br /><span style="font-weight:bold;">Aida B.<br /><br />JURNAL DE BORD 2007</span><br /><br /><br />Deschid Jurnalul de bord 2007<br /><br /><br />Intru direct in poveste, pentru ca am asteptat deja un an si nu mai e timp de pierdut. Viza de Hong Kong o aveam dintr-un episod anterior, cea pentru SUA de anul trecut, certificatul medical cum ca nu depaseam numarul de persoane per bilet era obtinut si el. Puteam sa-mi fac valiza si sa plec. De data asta pentru doua luni, adica un dus-intors de Pacificul de Nord, intre Hong Kong si New York (Newark, adica un soi de Otopeni, multiplicind proportiile, evident), via Panama cu canalul ei cu tot. <br />De la noi de la tara ne pornim cu tot calabalicul la capitala, mai precis la aeroport.<br />Restul e istorie.<br /><br /><br />Bishnitz Class<br /><br /><br />Inceput pe 31.07, ora 17 in Romania, 22 in Hong Kong.<br /><br />Iata-ma-s din nou pe drumuri in portbagaju’ lui barbate-meu, a cincea roata la vapor, ghimpele din coasta, turisto-reporterita de cartier, cu voia dumneavoastra. Ce pretentii sa am, mai mult decit o dactilografa a ceea ce vad ce-as putea fi?<br />De data asta zburam cu Lufthansa. Ce conteaza ca decolam si aterizam cu intirziere (avem escala la Frankfurt). Respect pentru fidelitatea angajatilor care nu sint deranjati de faptul ca in curind vor fi inlocuiti cu masini pentru procesarea biletelor. Respect pentru surisul si prospetimea stewarzilor, acesti ospatari de lux, dupa mai mult de10 ore de zbor. Sarumina pentru ceaiul de musetel si aspirine (bine, chinezoaica a inteles destul de greu ca ceream aspirin si nu ice-cream, putea sa-si dea seama dupa vocea a la Marge Simpson ca nu-mi statea gindul la inghetata).<br />La Paris am reusit sa imbarcam bagajele pina la Hong Kong, noi aveam locuri numai pina la Frankfurt, si alea risipite prin avion. De la Frankfurt incolo eram pe lista de asteptare. Dumnezeu cu mila. Cum coborim din naveta (din cite am vazut eu, ar fi avioane cam din ora in ora intre Paris si orasul german), alergam spre corespondenta, gasim locurile (ura! Noi eram pregatiti sa dam si spaga) si-apoi hoinarim prin aeroport dupa bomboane si puzzle. <br />In avion, dupa ce ne instalam pe locurile noastre, undeva pe rindul din mijloc, de unde evident ca nu se vede nimic, si ai toate sansele sa primesti genunchi sau coate peste fata cind dormi, avem parte de o alta minunata surpriza: locurile nostre sint revendicate de niste cetateni. Mutati-va voi, noi de-aicea nu plecam, nu plecam aca... Opaaa, dar sintem invitati, cu scuze pentru deranj, sa pasim in Business Class, prin urmare ne deranjam instantaneu si, cu hainele in dinti, ajungem rapid in paradis. He he he, alta mincare de peste (pescuit de-adevaratelea), alt spatiu vital, alte atentii. Pentru inceput ma ocup cu studiatul. Citesc instructiunile de utilizare a fotoliului cu televizor, masaj si telecomanda, pret de vreo 2 ore. Evident ca nu stiu sa aranjez masuta, sa scot telecomanda din bratul fotoliului, se vede cu ochiul liber ca sint o parvenita. Servetele umede de curatat miinile, saculet cu sosete, periuta de dinti si balsam de buze (pe care toata lumea il baga in valiza la aterizare, arivisti sau nu), fata de masa alba, selectie de vinuri bune, de filme bune la Tv si mai ales spatiu. Spatiu de intins fotoliul pina devine pat, de intins picioarele, bratele, de stat intr-o rina, in cap, de masaj am pomenit?? Ce sa mai zic, cu asa conditii de odihna nici nu-mi venea sa dorm, am vazut vreo 2 filme si am frunzarit vreo 15 canale de muzica. Pe fereastra nu prea m-am uitat, desi eram la un fotoliu de ea, suficient de departe pentru a nu vedea mare lucru, in parte si din cauza intunericului in care ne-am afundat rapid – avind in vedere ca inaintam spre est. Avionul isi infigea aripile in noapte, noaptea se avinta catre noi, impinsa de soare, asa ca am dat rapid de lumina, in vreo 4 ore. Sau chiar mai rapid, pentru ca un domn insomniac statea extatic cu ochii in soare trezind sistematic toti nefericitii (inclusiv subsemnata) care nu-si pusesera pinza pe ochi. Nu stiu cum e la clasa intii, se pare ca sarmanii pasageri sint obligati la regim cu sampanie si caviar, dar noi am avut parte de mincare cu gust de mincare, vin excelent, desert dupa voie, pahare de sticla si fotoliu cu bec. Se vede insa ca aceasta clasa nu permite infratirea intre popoare si cauta sa pastreze secretele profesionale. E greu sa-ti atingi colegul de fotoliu, trebuie sa intinzi mina peste fotoliu si gitul ca sa vezi ce se intimpla in curtea lui.<br />Coborim cu regrete eterne din avion, cine stie cind mai mincam noi pomana asta, si tragem invatamintele de rigoare pentru a ne face viata mai usoara in timpul urmatoarelor calatorii cu economicii. Ne-ndreptam voiosi spre Imigratie, oarecum relaxati, nu aveam privirea criminala a nedormitilor slabi de punga. Ora 4 dimineata acasa, ora 10 la Hong Kong, doream totusi sa ajungem repede la hotel ca sa ne odihnim. Problem. Pasaportul meu (ei na, sint obisnuita deja) e intors pe toate fetele, scanat suplimentar, vamesul cheama intariri – un vrajitor care sa-l descinte, pentru ca era speriat rau de tot si emitea aoleuri fara numar pre limba lui. Nasol. Undeva am gresit. Cred ca de fapt nu trebuia sa am viza, avind in vedere ca in documentul de la companie aveam statut de nevasta de marinar. Sau nu. Trebuia sa fiu ori turista ori marinar, ambele simultan erau de neconceput. Nu mai iesea ecuatia de 3 simpla. Asa ca sintem trimisi la un birou special unde mi se spune ca eu pot sa trec linistita (sa creada ei ca o sa stau din nou la coada aia), insa cu barbate-miu e o problema. Numele lui e scris gresit. Nu-i nimic, asteptam rontaind la bomboane care se gasesc la liber la toate ghiseele, agentul este contactat si greseala remediata. Dupa 2 ore iesim din aeroport la 32 de grade de aer umed si irespirabil. <br />Ce-am vazut in toate aeroporturile si in miinile citorva cetateni care prefera sa-si petreaca orele de zbor in mod util?! Ultimul volum „Harry Potter”. In engleza. Inclusiv la Frankfurt.<br />Ajungem la hotelul pe care–l stim deja cu totii, Panda, unde dam peste prietenul meu de anu’ trecut (Mai tineti minte? Nebunatica aceea care-mi cerea un „deposit” mai mare decit pretul camerei). Uite-asa trecem de la 20 de grade naturale (vremea la Paris) la 20 de grade conditionate. Gitul cedeaza. Noroc ca aici gasesti Strepsils la supermarket. <br />Ah, Hong Kong! Numai ce ma uit pe geam si totul, adica cele 3 zile petrecute anul trecut, revine. Blocurile nesfirsite, unele cirpite, altele suflate-n sticla si otel, schelele de bambus, pasarelele (nu zburatoare). Nu mergem la cocktail, asa ca avem timp sa cheltuim dolari de Hong Kong (10 pentru un euro) pe tot felul de suveniruri care ne-au burdusit valizele din ziua unu. Fiind la noi in cartier, stim pe unde sa umblam. In centrele comerciale ce aduc a IDM si a Mallu’ de la Bellu remarc ca mobila e mai ieftina ca la noi si ca ei sint innebuniti dupa papusile in uniforma SS.<br />Hotelul e la fel de aglomerat, iar intr-un colt e amenajata o rezervatie de panda de plus linga care se pozeaza „japonezii” (poa’ sa fie si coreeni, am vazut ca si ei umbla destul de mult). Pe la etajul 3, unde se gasesc receptia, restaurantul, barul si nenumaratele lifturi cu acces restrictionat la diferite etaje, trece si pasarela. Asa ca pe linga clienti scortosi, mai vezi si gospodine cu sacosa de leustean si pachetul de 10 rulouri de hirtie de toaleta +4 gratuite. <br />Cum nu puteam dormi, zapam la canale pe televizor. E unul sportiv in care se vorbeste engleza cu accent portughez (o fi de la vecinii din Macao), Discovery Asia, MTV Asia, filme prost jucate sau rulate de pe casete copiate de o mie de ori. Din cind in cind ma uit pe geam, la orasul luminat impecabil, la cladirile cu magazine-scoala-cinema la parter, parcare mai sus pe citeva etaje, apoi apartamente si birouri, luminate si ele pina in virf, cu aparate de aer conditionat peste tot si masini circulind tot pe partea stinga. <br />Acum sint pierduta si eu in traducere... in cautarea fusului orar al acestei jumatati de lumi. <br /><br /><br />Tara scuterelor<br /><br /><br />02.08.2007<br /><br />Dupa nici o zi de leganeala, o noapte de insomnie intensa – inca nu m-am pus la punct cu fusul orar – ajungem in Taiwan, o tara cit o insula, bucata rupta din China, plasmuita de anticomunisti si protejata de americani. Acostam la Kaohsiung. Nici nu s-apucara bine macaralele de treaba c-am si coborit de pe vapor, la poalele caruia ne astepta o minunatie de taxi conditionat in aer. Am pornit inarmati pina in dinti: o foaie de hirtie pe care era scris in chineza unde vrem sa ajungem, adica la un restaurant pescaresc si la un magazin de articole sportive, toate recomandate de pilot si notate pe passpartu-ul nostru. Dar cu chinezul nu te intelegi chiar din prima, de parca ar fi turc, pina n-am scris noi cu mina noastra 1 linga restaurant, 2 linga magazin no Nike am precizat, si asta de vreo 5 ori, la care s-a adaugat o halta la banca pentru schimbat bani money change money dollar bank si intoarcerea la vapor 3, n-am plecat. Si tot noi eram aia batutii in cap care nu-nteleg, frate, nimic! In fine, o luam din loc. <br />Din prima ajungem intr-un cartier cam saracut, cu case cam darapanate, fara prea multe aparate de aer conditionat la vedere (bizar, avind in vedere clima, la Hong Kong am vazut pina si pe cocioabe), insa cu gratii la toate ferestrele, la aproape toate etajele (asta insemnind si 6 din 10), ghivece scoase la aerisit pe trotuar, restaurante si garaje deschise larg, cu gunoiul linga usa, pagode incarcate de turnulete si culori tipatoare, cum am vazut eu la prietenii nostri romi. Pe asta cu gratiile pot s-o inteleg, daca ma gindesc ca in alte vremuri numai cine era mai instarit isi permitea sa-si inchida balconul sau loggia... Inaintam pe niste strazi largi, ce contrasteaza cu stradutele ce-si dau duhul pe laterale. Soferul nostru merge si pe sensul opus si trece pe rosu uneori fara sa se asigure. Pentru ca una la mina, nu am vazut politisti de circulatie si doi nici nu prea sint masini, asa ca prezenta celor de la mina unu nu se justifica. In schimb am vazut roiuri de scutere. Poporul taiwanez se deplaseaza pe scutere, dupa cum ati vazut in filmuletele si power point-urile care circula pe net. Cu masca sau fara masca la nas, uneori cu o camasa imbracata invers ca sa-si protejeze hainele si bratele de soare si praf. <br />Mincam bine, tot felul de pesti si crustacee necunoscute, alese dupa metoda aratat cu degetul si avut incredere in priceperea bucatarului. Bineinteles ca mincam cit patru, ne servim singuri cu bautura de la frigider, eu personal ma bucur ca sint servetele pe masa (astia clar sint contra chinezilor). Toate felurile sint aduse pe masa pe masura ce sint pregatite, si asta se intimpla repede, asa ca ciorba noastra de peste pare o infuzie cu ghimbir si usturoi. Nu prea stim noi ce mincam in afara de alimentele de baza – orez, ceapa, creveti, insa totul e atit de bun incit nu ne punem intrebari incuietoare. Ne ridicam satui (fara sa fi terminat din farfurie) si platim 1200 de dolari taiwanezi (si ei), 45 de dolari la un euro, n-a fost chiar asa de scump. <br />Pina sa ajungem la magazinul de articole sportive no Nike no Nike please, cerem insistent sa ne oprim la o banca ca sa change some money dollar change. Soferul nostru se prinde intr-un tirziu, intoarce intr-o intersectie pe trecerea de pietoni si se opreste in fata unei banci. A trebuim sa stam la doua cozi, functionarii mai au si alte treburi de facut, comitete de bloc, gherghefuri, in fine, plecam. <br />Pentru ca magazinul cu specific sportiv nu satisfacea exigentele noastre (yes Nike yes), reusim in mod miraculos sa-l facem pe sofer sa inteleaga ce vrem – niste materiale de facut box thailandez, diverse marafeturi de incasat pumni si picioare – si acesta reuseste la rindu-i sa obtina de la vinzatori adresa unui magazin care ar furniza asa ceva. Ce presupuneam noi, din gesturile lor, ca ar fi a doua la stinga si-n fundul curtii e de fapt doua cartiere cu stinga dreapta nenumarate apoi un bulevard lung cit o zi de post si niste bijbiiala pina dam de locatia in cestiune. Care se dovedeste a fi un atelier cu vinzare. Aici se fabrica tricouri, chimonouri de lupta, centuri, genti (de carat diverse pe naveta), am vazut chiar si pantofi (de facut) sport. Daca vedeti marca sau inscriptia Asia Cup pe undeva, ei bine de-aici vine. Sau ei sint doar furnizorii oficiali ai unei ipotetice Cupe a Asiei. Aveau inclusiv matrite de inscriptionat tricouri cu numele clubului sportiv dorit. <br />Nu stiu ce parere sa-mi fac despre acest oras. Ca am vazut case saracacioase, darapanate, praf mult ca la noi, masini putine (asta mi-a placut cel mai mult), un fel de zona mai luxoasa cu locuinte ingrijite si cu buildinguri de birouri. Nimic ostentativ insa, iar oamenii pareau mai degraba modesti, dintre masinile alea putine doar citeva erau limuzine sau 4x4. Un singur zgirie-nori mai acatarii, un Carrefour, o Ikea, un McDonalds, niste Starbucks Coffee. Multi angajati intr-un restaurant, asta am vazut si-n China. Nu tu inghesuiala, nu tu toale de lux pe strada, nu tu aglomeratie de magazine de fite. Cite una bucata ici colo. Sau poate ca n-am fost noi in cartierele bune. Si spatiu, nene, spatiu sa bati o miuta in intersectie.<br />Pina la urmatoarea escala – Panama, pornim cu toate pinzele sus catre nord, caci Pamintul e rotund si mai ales bombat. Trecem usor pe linga Japonia, din care nu vad decit doua insule, si alea cu binoclul (ati scapat, mai turistilor, de furia din Carpati!!) si incepem s-o cotim catre dreapta, ca la Ploiesti...<br /><br /><br />08.08.2007<br /><br /><br />N-a iesit rima. Las’ ca o sa iasa la anu’, o data cu deschiderea Jocurilor Olimpice din China.<br />08.08 pentru ca am trecut prin ziua asta de doua ori, ca sa tinem bine minte ca ne apropiem de meridianul 180, din care se pica, dupa caz, in ziua de ieri sau in ziua de azi. Noi am repetat ziua de azi. Adica miercuri seara am dat ceasurile inainte cu o ora si ne-am zis pe azi, in loc de pe miine. Ca miine tot azi era. Asa ca am trecut din emisfera estica in cea vestica, desi noi tot spre est mergem. Daca am fi fost in sensul invers de mers (adica din emisfera vestica in cea estica, mergind, evident, spre vest), treceam direct in miine, fara nici un regret pentru ziua de azi, pe care, din fericire, am trait-o deja, asa ca nu o putem declara la obiecte pierdute (cum mi s-a intimplat anul trecut). Nu s-a inteles nimic in banca din spate. Nu-i nimic, nici eu n-am inteles din prima despre ce este vorba cind am privit o harta cu America la est si Europa-Asia la vest. Parca era din alt film. <br />La ora 13.27 atingem granita est-vest, trecem din punctul al mai de est spre al mai de vest, uite-asa, cit ai clipi. Ce ti-e si cu gradele si minutele astea care, am aflat, pot fi strabatute uneori mai repede decit e regula! <br />Carevasazica ne aflam fix la antipozii Londrei, daca bagam o scobitoare pina-n miezul Pamintului si riciiam nitel, ar fi iesit pe partea ailalta fix in patu’ reginei. Sintem la exact doishpe ore de diferenta fata de Maiestatea Sa, ca Greenwich-u’ l-am ratat pe motiv de trecere la ora de vara. Pentru amatorii de calcule si suprapuneri cu realitatea am fost, la momentul respectiv, la longitudinea 180 Est cu latitudinea 42 de grade si 12 minute Nord, ceea ce reprezenta, pentru noi, vertexul, adica punctul cel mai la nord al calatoriei noastre. Aici ar trebui sa mai adaug un cuvint SF: ortodromie, dar nu sint sigura de ortografie. De verificat, totusi, in dictionar; in mod normal ar trebui sa fie vorba de traseul in forma de curba intre doua puncte departate, traseu care e mai scurt decit o oxodromie – drumul drept – pe motiv ca Pamintul este bombat.<br />Vestea buna dupa aceasta tortura e ca, peste vreo 15 ore, dupa orice ceas cu baterie sau mecanic din lume, o sa fim exact in partea cealalta a Romaniei, asa ca cine vrea sa fie gidilat cu o scobitoare?? Pentru cei care au urmarit cu atentie, o sa incalecam meridianul 160 Vest care se opune aluia de 20 Est, al Romaniei...<br />Vestea asta buna vine dupa o gramada de vesti proaste, sau mai degraba gri. Cam cum e vremea pe la noi pe vapor. Totul e cenusiu: cerul, apa, puntea. Inaintam intr-un lighean cetos, cu margini nedefinite, fumegind intr-o parte, aburind pe deasupra, cu o bata laptoasa pe de laturi, fara soare, fara luna, fara stele. Gradele sint inecate in mercur, iar vintu-si hlizeste fasolele pe orice ferestruica. O vreme de stat la gura sobei, la vizionat DVD-uri si numarat nodurile pe ora sau de la fringhii. In nici un caz de iesit la promenada, ca nefericitul cela de i s-a dus vestea, adica telexul de la un vapor la altul cum ca ar fi disparut de la locul de munca. Eram cam la 600 de kilometri de locul faptei, n-avea sens sa aruncam colacele de salvare. <br />Asa ca distractia e la masa, cu birmanezul nostru (nu sint singura exotica de pe vapor). Il luam la intrebari. Ca ce maninca (cum maninca vedem si singuri: cu lingura pe post de cutit): ar minca orez dimineata, la prinz si seara daca s-ar putea, ca la ei gazul e scump si nevasta nu-i gateste in fiecare zi (parca imi aduce aminte de ceva...). Ce forma de guvernare au: ce intrebare, cind toata lumea stie ca e dictatura militara de prin anii 70, daca nu si mai devreme. Cum e cu libertatea de miscare: le trebuie viza pina si sa plece in Thailanda, atit de saraci, prin urmare potentiali imigranti, sint. Cum e cu religia: pai guvernul, ca sa le inchida gura, mai construieste un templu. Partea buna si paradoxul, in acelasi timp, e ca acolo nu mori de foame, desi cistigul lunar e de ordinul a citorva zeci de dolari. De ce? Pentru ca oamenii sint milosi si dau de pomana. Uite o tara care nu apare pe traseul cersetorilor nostri din Occident. Mai intrati si voi pe internet, mai baieti... Ca idee generala, Birmania si birmanezii sint un amestec de China si India, adica trasaturi de chinez pe un fond tuciuriu. Pisici birmaneze? Da, se gaseste. Si ce daca?!<br />Alte amanunte de la gazeta de perete: intr-o noapte am trecut pe linga un vulcan, de mirosea a sulf ca la mofeta. Si in mod absolut sigur si verificat de mandea pe harta si in dictionar: o sa trecem, timp de aproape o zi, prin Triunghiul Bermudelor. Chestie care mi s-a intimplat si anu’ trecut, da’ n-am simtit nimic. Adicatelea sint dovada in carne si oase ca Triunghiul Bermudelor e doar o legenda. A, ne-am plimbat si pe linga Groapa Marianelor, da’ nu stiu daca intereseaza, ca nu are pedigree de baba-cloanta. Voi reveni cu o relatare pe viu (ha ha ha) din Triunghi, se va intimpla in Marea Caraibelor, intre Panama si Statele Unite (e vorba de triunghiul Bermude-Bahama-Puerto Rico).<br />Bine de voi, e dimineata, o noua zi de munca si week-end-ul care se intinde lenes dupa ora 16. Saptamina mea e lunga, de 8 zile, si e abia joi seara...<br /><br /><br /><br /><br />Lectura de week-end, ratat scenariu de film<br /><br /><br />09.08.2007<br /><br />Sa fi fost cit?! Pe la un 6 seara? Tocmai trimiteam mailul aiuritor despre cum trecerea de la est la vest se transforma in trecerea de la vest la est. Sau invers?! Grabita cum eram sa ma inscriu printre prioritatile voastre de la cafeaua de dimineata, am uitat sa va impartasesc si gindurile mele intime despre timpul ca un cearsaf imens pe care il putem hasura cum vrem, putem desena pe el orice, un sotron, o cochilie de melc, un barzaune... Pentru ca timpul n-are, pe bune, altceva mai bun de facut decit sa lase ciopirtit, labartat, inghesuit dupa pofta mintilor noastre intortocheate. Cine crede ca Timpul e nenea ala care hipnotizeaza cucii din orologii de-i face sa cinte la ora fixa (si juma), crede si in Mos Craciun. <br />Sa fi fost, deci, pe la un 6 seara relativ. Vestea se raspindi ca fulgerul pe tot vaporul: se vede in zare o ambarcatiune mica, cu pinzele lasate, plutind in deriva. Ne apropiem tiptil si ne lipim binoclurile de ea: nu par a fi oameni la bord, catargul pare rupt, pavilionul pare a fi american, pare a fi inmatriculat in California (statul ala american care are mai multe masini decit cetateni). O depasim, apoi facem brusc cale-ntoarsa. Asta inseamna ca greierasul de vreo 6 mii de tone se intoarce pe o patina cu ale sale cutii de chibrituri si cu noi cu tot. Apoi pe ailalta, ca sa-si gaseasca echilibrul. Vazind ca marea urca deodata in cer, ma ia cu lesinatura, picioarele mi se inmoaie aproape ireversibil, iar inima cere lectii de prim ajutor. Eram asa de inclinati ca ma gindeam ca mi-as fi udat picioarele daca eram pe puntea U (a mai de jos). Marinarii incep sa intre in cabina de comanda, ochii agatati de binocluri se inmultesc, iar informatiile curg: vad un om atirnat in jos, nu misca; vad un alt om linga catarg, are o lampa in mina si transmite S.O.S.-uri; vad un steag de cerere de ajutor, si asa mai departe. Comandantul transmite toate detaliile la US Coast, ca se pare ca oriunde ne-am afla in lumea asta, tot aproape de ei sintem. In fine, vorbim cu Alaska, recitam ce vedem si intrebam ce facem, dom’le? Aveti idee de vreun naufragiu prin zona, a cerut cineva sa fie salvat zilele astea, v-a deranjat vreunul cu vreo intrebare? <br />Intre timp incercam, in zadar, sa contactam vaporasul. Nici un raspuns. Coasta da si ea din umeri, asa ca decidem sa trimitem in recunoastere o barca de salvare. Acum toata lumea se agita, pina si bucatarul e in stand-by, cu apa si paturi pregatite, eu incerc sa destind atmosfera si ma intreb daca nu cumva compania o sa ceara sa fie platita pentru cazarea celor doi pina la Panama, fotografiez viitorii eroi si-mi imaginez deja scenele emotionante si recunostinta eterna a salvatilor rebegiti etc. Intreb ajutorul de bucatar si camerist daca a pregatit cabinele pentru cei doi, totul e gata, oamenii ii asteapta, situatia e sub control, eu sint singura agitata din sector.<br />Barca noastra pleaca si in curind incep sa curga informatiile de la fata locului. Pai barca are pavilion american intr-adevar, e inmatriculata in California, nu e nimeni agatat de bord, nu e nimeni in barca, nici pe punte nici in cabina, nu se vede nimic special, boarfe peste tot, dezordine maxima (o furtuna mica e suficienta sa rastoarne tot), nu prea sint documente. Intr-un cuvint nu poa’ sa iasa o stire nici macar pentru jurnalul oral din Pavlateii din deal.<br />Ne desumflam cu totii. Barca se intoarce cu o jalnica prada de razboi: niste haine murdare, unele de dama, clar era si-o femeie amestecata in afacere, partituri pentru ukulele (chitara aia mica si voioasa), un carnet de cecuri (de-aici deducem numele nefericitilor), un Jurnal de bord care incepe pe 2 aprilie 2007 la San Diego si se incheie pe 8 aprilie tot pe-acolo si cam atit. Aprilie? Nu putem decit sa aprindem luminari pentru bietii oameni. Carnetul de cecuri la americani mai prezinta si un carnetel in care posesorul isi noteaza cheltuielile si-si face balanta. Ultima data notata era undeva prin februarie.<br />Era sa fim eroi. Dar ne-am ratat misiunea. Am ajuns prea tirziu. Parca nu ne vine sa mergem la masa, dar o facem totusi. Sintem tristi, insa cu constiinta impacata. Mincind, cu noduri, ma gindesc ca bucatarul (parc-a avut o presimtire!) s-a intrecut pe sine insusi, pentru prima data mincarea lui nu era total dezgustatoare, sosul de la spaghetti imi amintea de ciorba de la gradinita (si era bunaaaaa), din compotul de fructe exotice a iesit o prajitura cam cruda, da’ mergea pina si aia.<br />O alta zi se incheie. Cu sentimentul datoriei implinite. Pentru fiecare dintre noi.<br /><br />Ps: Coasta americana ne suna sa ne anunte ca s-au gasit proprietarii. Sint bine mersi in vacanta. Putem sa fim draguti si sa le trimitem prin posta lucrurile recuperate? Thanks.<br /><br /><br />Cum maninc ca sa traiesc<br /><br /><br />17.08.07<br /><br />Ca doar n-o sa traiesc ca sa maninc, n-am avut eu bafta aia sa ma nasc Pastorel, Dan Chisu sau macar Bursucul gastric! <br />De cind cu eficientizarea costurilor de productie si liberalizarea intr-o veselie a fortei de munca, mincatul pe vapor a devenit o aventura mai dihai decit traversatul junglei. Pentru ca degeaba ne inmuiem dumicatul atit in farfurii occidentale cit si in strachini orientale, tot balcanici raminem, adica limitati geografic in gusturi si ingrediente. In schimb, filipinezii au o filosofie a amestecarii bucatelor in cratita mai mult ontologica decit hedonistica. <br />La obiect, hai sa vedem cam care ar fi asemanarile si deosebirile dintre ciorba lui chief cook si borsul mioritic (varianta ca la mama acasa). Pai borsul nostru ce caracteristici are? Transhumanta. Spiritul mioritic. Alternanta vale-deal. Unde nu vedem legumele aliniate simetric, strins unite in jurul bucatii de carne taiate regulamentar – nici prea mare, nici prea mica, cit sa nu naufragieze inestetic in farfurie – sau plutind serafic primprejur, ploaia de verdeata inmiresmata, ascunsul gust acrisor al borsului ce-nvie pina si mortii de pe nasalie... In acest timp, ciorbo-supa-OZN dupa model chinezesc isi arata, desucheata, bucatile de carne si os desfigurate si legumele, lincezind despuiate in toata lungimea lor si fara vlaga intr-o zeama fara personalitate nici perspectiva, tulbure, in care numai grasimea rinjeste palid la suprafata. Osteneala gospodinei robotind pe linga cuptor versus lehamitea bucatarului molfaind guma deasupra aragazului. <br />La fel, cita armonie in chiftelele canibalo-vegetariene - made in untura generoasa a unui Ghita decedat la datorie pe vremea Craciunului - care nu fac nici o diferenta intre morcovi, cartofi, ceapa, carne si marar! Pe linga ele, bilele de carne in uniforma ale sefului par decreteii unui manual de bucatarie fara imaginatie.<br />Si-apoi pastele - inecate in ketchupul diabetic de-o culoare nedefinita, legumele - sugrumate in uleiul refolosit peste termenul de casatie, cartofii pai - reincarnari succesive si totusi din ce in ce mai ratate ale amidonului, orezul – ca o ectoplasma ce se regenereaza nonstop in farfuriile asiaticilor, dimineata, la prinz, seara si in loc de floricele pentru filmul de seara -, toate acestea se lafaie obscen, in fiecare zi, pe tavile fara vina ale vaporului. Despre combinatiile diverse de legume plus carne, salata verde plus orice si altele, prefer sa las ca tema de reverie in caz ca vreodata vreti sa chiuliti de la serviciu si nu aveti cum sa-i demonstrati sefului ca sinteti bolnav (un fel de a minca creta in pauza, da’ de data asta numai mental!).<br />Ce mi-a mai ramas? A, desertul. Chiar vreti sa descriu la pièce de résistance a sefului peste polonice? Fie. Obiectul suspect are aparenta unui tort (oricine se poate insela de la 10-15 centimetri). O degustare vizuala si tactila mai atenta ne vor revela ca suspectul e alcatuit din straturi dupa cum urmeaza: un strat de blat – in sine suficient de dens si dulce pentru a nu mai fi completat cu altceva -, un strat de crema de ciocolata Nutella, un strat de blat, un strat de dulceata de ceva, si tot asa pina la epuizarea sortimentelor de dulceata din magazie, blat, apoi ciocolata si smintina de decor. O singura portie acopera, cred, necesarul caloric al unei echipe de baschet de amatori din statul Virginia.<br />Pina una alta, plutim cu totii in aceeasi galeata si visam la noul bucatar care va ajunge pe vapor peste citeva zile. Filipinezii zic ca cica ar fi un cordon bleu desavirsit. Noi astilalti, europeni neinitiati, avem inima strinsa si mergem inainte ca la ghilotina. Fie ce-o fi. Doar nimeni n-a vazut niciodata vreun restaurant filipinez pe vreundeva. Se pare ca exista doar un singur bucatar filipinez bun si ala e antamat de George W. Bush la Casa Alba (eu banuiesc insa ca l-a luat pentru ca-l plateste meschin si la negru).<br />De ce oare sintem atit de neincrezatori?Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3664508898989397796.post-89103583119968467902009-05-05T11:39:00.003+03:002009-05-07T19:45:53.416+03:00Premiile Lili - faza pe bloguri 4Iată textele pe care le vom discuta la cenaclu în această săptămînă. Cei doi autori sunt prozatorul Adrian Voicu şi poetul Traian Rotărescu. Atenţie, cenaclul se ţine joi la ora 21,30!<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Adrian Voicu</span><br /><span style="font-weight: bold;">Asmara, Eritrea</span><br /><br />Eritrea a fost colonie italiană destul de mulţi ani, până prin 1941, când a devenit protectorat englez. Pe la începutul anilor ‘60, Etiopia s-a trezit că-i mai trebuie o provincie şi a anexat-o cu sprijinul marilor puteri occidentale. După trei decenii de lupte, la începutul anilor ‘90, Eritrea şi-a dobândit independenţa.<br />Peisajul a fost deosebit până să ajungem în locul unde legenda spune că regina din Sheba l-a născut pe fiul lui Solomon, Menelik. Parcă pluteam pe deasupra unei lumi extraterestre, atât de straniu mi se părea ceea ce se înfăţişa dedesubt. Culmile de cremene, înşiruite ca dinţii ruginiţi şi tociţi al unui uriaş ferăstrău, erau întrerupte pe alocuri de câteva depresiuni unde se înşirau timide ceva aşezări omeneşti, asupra cărora se întindeau, fantomatice, umbrele piscurilor din vecinătate. Precum degetele unui muribund care se agaţă de mirajul apei în deşert, albiile râurilor secate în vechime stăteau mărturie a faptului că peisajul arăta cu totul altfel acum mii de ani.<br />Aş putea să bag mâna-n foc despre faptul că am fotografiat Marele Rift African, deoarece cu puţin timp înainte de a începe coborârea, pe partea stângă a direcţiei de zbor, am mers paralel cu o vale de dimensiuni apocaliptice, care s-a înfundat aproape de destinaţia noastră. Ce mi-a întărit şi mai tare convingerea despre imortalizările mele au fost informaţiile aflate întâmplător dintr-o revistă aruncată prin holul hotelului unde aveam să stăm. Eritrea este traversată de Marele Rift, iar depresiunea Danakil este punctul unde se întâlnesc şi se împing una pe cealaltă trei mari plăci tectonice: Arabă, Nubiană şi Somaleză.<br />Eram pe panta de aterizare, cocoaşele munţilor se mai domoliseră, începuse un fel de podiş cu tot felul de văi şi vâlcele verzi, devenise ceva mai prietenos pentru ochi, când am zărit în capul pistei, lateral stânga, epava unui avion cu patru motoare. Imaginea ne-a dat fiori pe şira spinării şi nu ne-am fi dorit să ajungem pe-acolo atunci când era vremea neprielnică.<br />În faţa aeroportului cam cât primăria dintr-un sat de pe la noi, dominând peisajul, se lăfăia un 767, unicul aeroplan al Eritrean Airlines. În capătul clădirii aeroportului zăceau parcate o jumătate de duzină de avionete pentru împrăştiat prafuri peste culturi. Câteva elicoptere de provenienţă rusească, Mi-8, dacă mai ţin bine minte, având însemne militare, îşi ridicau siluetele blegite din iarba înaltă.<br />Am fost parcaţi lângă stropitoarele aeriene, ca să nu „încurcăm“ traficul, he-he! Câţiva băieţei săritori au năvălit cu serviciile pe noi şi, după puţin timp, ne luam bagajele şi porneam către aeroport. Abia aşteptam să vedem duty-free-ul lăudat de Dibăcie.<br />„Aveţi duty-free, nu?“, îi scap eu întrebarea tipului care urma să ne treacă prin vamă. Răspunsul lui a sosit precum un ac bine plasat în balonul primit de un copilaş la McDonald’s: „Da, cum să nu, dar acum este închis, că nu a venit nici o cursă!“. Cuvintele tipului mi-au intromisionat un aer de mare neîncredere la ceea ce spusese Dibăcie, iar temerile mele aveau să se adeverească la fix un minut după ce mă lovise ăla cu informaţia.<br />Am intrat în „aerogară“, ca să zic aşa, am dat bineţe la doi vameşi sictiriţi de realitatea în care-şi practicau meseria şi tot ne lungeam pupilele după lăudatul duty-free, chiar şi închis, măcar să-l localizăm. Nu aveam cum să-l ratăm, la cât de limitat era spaţiul în care intrasem. Samuel, tipul de la handling, văzându-ne cu ochii după vrăbii, s-a simţit dator să ne alunge dilema din fiinţe. „Uite, aici e free-shop-ul, dar e închis, după cum vă spuneam“, ne-a zis omu’, arătându-ne cu ochii într-o direcţie. Ne-am stors pupilele în direcţia indicată, da’ tot nu ne-am prins. „Unde p*la mea arată ăsta, mă, că nu e nimic aci, afară de casa aia de bilete“, făcu Sacâz idignat peste măsură.<br />După câteva momente, nu foarte multe la număr, Samuel avea să-mi ridice bănuiala la rang de certitudine. Chiar aia de-i zicea Sacâz „casă de bilete“ era free-shop. Că tot aveam drum pe lângă locaţia cât o gheretă unde-ţi faci abonament pe toate liniile, am făcut inventarul de pe cele 3-4 rafturi, cât încăpuseră înăuntru: vreo trei cartuşe de ţigări, câteva sticle de whisky şi parfumuri, lipsă. „Unde-i, bre, duty-free-ul ăla de ziceai că ne rupe în produse?“, întrebă Sacâz în direcţia lui Dibăcie. „Cred că l-am confundat cu Addis Abeba, să ştii“, se dezvinovăţi Dibăcie şi degajă elegant pe lângă coechipierul meu lipsit total de presiune în jambe. „Da’ cred că au preţuri bune“, am remarcat cu voce tare, în timp ce mă îndreptam râzând către maşina lui Samuel.<br />Hotelul era făţos, cu multe flori şi palmieri împrejur, iar personalul era amabil şi zâmbitor. Se cunoştea patina italienească de pe pardoseală, pereţi, feronerie şi ce materiale de construcţii şi finisaje mai importau ăştia de la macaronari. Totul era făcut cu bun-gust şi plăcut ochiului nostru profan.<br />În timp ce aşteptam să ne primim camerele, Dibăcie a venit cu propunerea de a da o raită prin capitală: „Vine cineva în oraş să căutăm pielăraie?“. „Cre’ că să căutăm pielea de pe p*lă, ca free-shopu’ ăla marele şi bogat!“, îmi şopti Sacâz cu năduf. Am căzut pe loc de acord că dezamăgirea trăită la aeroport cere o relaxare în compania unei beri, la piscină, iar Dibăcie putea să ia fetele, ca victime sigure, la plimbarea prin oraş după piei de cai morţi.<br />Când s-au deschis uşile liftului am dat peste o ceată de mici chinezoi, care cred că trecuseră prin câteva dinastii, că cel mai „tinerel“ trecea bine de suta de ani. Am crezut că vor să coboare, dar foarte joviali, ne-au făcut semn să intrăm. Noi, că nu, ei, că „ţe-ţe-ţe“, „ţi-ţi-ţi“, până la urmă ne-am strecurat în lift, cu tot cu bagaje. „Le-o plăcea la înghesuială la mamaile astea consumatoare de orez“, făcea Sacâz către mine, zâmbindu-le micilor orientali cu gura până-n timpane.<br />A urmat o nebunie cu liftul, care oprea la toate etajele, mai puţin la al nostru. Moşuleţii şi băbuţele cu ochii căzuţi către baza nasului tot îi dădeau cu „ţiondes“, „ţiomping“, „ţiobag“, apăsând haotic pe cele cinci butoane mari şi late câte avea liftul. Într-o finală, sătul de cele 2-3-4 drumuri câte făcusem până şi de la parter către etaje aiurea, Sacâz a luat problema pe deget, s-a întins peste căpşoarele ninse de vremuri şi a hotărât definitiv traseul liftului: „Ia nu vă mai agitaţi, mă, în p*la mea, că io am mai fost cu liftul până acum, am şi la bloc, nu vreau să mă plimb. Ho! Uite aici mergem şi pe urmă vă zic io ce să faceţi!“. Am reuşit să coborâm la etajul ce ne făcea trebuinţă, iar Sacâz, sfătos, a băgat capul înăuntru, a apăsat pe „parter“ şi le-a explicat pe limba lui: „Şi până la parter, când se stinge becu’, nu mai apăsaţi pe nimic, că vă faceţi concediul în lift, în p*la mea!“. „La Ţedong al vostru nu aţi pupat tehnica asta, a urcatului la etaj fără scară!“, a mai adăugat el făcându-le cu mâna la vreo două mamaie ce-şi arătau gingiile, scuipând de-a valma mai multe consoane de mulţumire.<br />Câteva zeci de minute mai târziu, întinşi pe şezlonguri, priveam la doi mierloi ce se îmbăţoşau pe marginea piscinei şi ne desfătam cu o bere locală, aburită la trup. Aflam dintr-un articol de ziar că italienii investiseră adevărat aici prin deceniul al treilea al secolului trecut, când Asmara era cunoscută drept „Piccola Roma“. Colonizată de macaronari pe la la sfârşitul secolului al XIX-lea, devenită capitala Eritreei încă din 1897, Asmara intrase într-un amplu proces de reconstrucţie. Mussolini, dorind să refacă Imperiul Roman în Africa, a băgat fonduri serioase în zonă, iar oraşul a beneficiat din plin de asta. Începând cu 1935, timp de şase ani, italienii reuşiseră să facă din Asmara un oraş modern, un exemplu de planificare zonală şi funcţionalitate pentru nivelul secolului XX, devenind sursă de inspiraţie pentru multe alte oraşe ale lumii. Bulevarde largi mărginite de copaci, pieţe spaţioase, pizzerii, baruri, clădiri cu design futurist, fuseseră create pentru a transforma capitala Eritreei în Roma Africii. Toate acestea au dus ca oraşul să fie propus pentru a fi trecut în patrimoniul UNESCO, dar, din cauza lipsei de fonduri şi a sărăciei, există pericolul ca multe din clădirile care făceau vâlvă în anii ‘30 ai secolului trecut, să se deterioreze iremediabil. „Auzi, bă, chestie!“, mă întrerupse Sacâz din lectură. „Cine dreacu’ vine să-şi mănânce pensiile la Asmara, dacă nu chinezii de se alergau cu Gingis Han pe la ei, pe Marele Zid? Sau or fi japonezi, că aveau şi aparate foto?“ N-am băgat în seamă confuziile care-i măcinau existenţa partenerului meu şi mă încercau păreri de rău că n-am dat curs invitaţiei copilotului de a vedea oraşul şi a verifica veridicitatea celor scrise în articol.<br />Am golit berea concomitent cu îndreptatul atenţiei către ieşirea de la bar, unde se întrezărea fizicul lui Dibăcie. Se întorsese din oraş şi avea o mină ca ieşit dintr-un cinema unde rulase un film prost. „Ţi-ai lăsat sacoşele în cameră?“, l-am întrebat cu adânc subînţeles. „Ce cumpărături, bă?“, dădu el a lehamite din mânuţă. „Am mers fix dampuţea p-acolo, că în afară de o biserică, o bancă mai pricopsită, aşa, şi o clădire ciudată pe care scria Fiat, nu au nimic ăştia aici.“ „Păi“, făcu Sacâz ochi, „nu ziceai matale că e doldora de pantofi, sandale, poşete şi hăini de piele?“ „Se pare că din nou am făcut o confuzie de locaţii, să dea dracu’!“, se resemnă Dibăcie aşezându-se lângă noi şi aprinzându-şi o ţigară. „Las’ că au bere bună, uite colea! Şi e şi ieftină! Dă-i dreacu’ de pantofi, hî-hî!“, râse Sacâz aprinzându-şi o ţigară.<br />Am mai făcut prezenţa la piscină vreo jumătate de oră, că începuse să se lase cu răcoare, şi am decis că n-ar strica un „relaş“ scurt în camere.<br />La lift, gaşca de chinezoi multiseculari parcă ne aşteptau. Când ne-au văzut au început să zâmbească şi să se agite din membruţele superioare, să mergem cu ei. „Bă, ai dreacu’ lilipuţi, ăştia se plimbă de-atunci cu liftu’, să dea naiba!“, râse Sacâz. Ne-am făcut că uitasem ceva la recepţie şi am luat-o pe scări. Cele două mii şi ceva de metri la care se afla oraşul şi-au spus cuvântul pentru că, după două etaje urcate pe propriile şi neantrenatele picioare, abia mai vedeam să băgăm cartela-n uşă.<br />După odihna binemeritată şi o cină copioasă, ne-am retras în barul de noapte din vecinătatea restaurantului. Frumuşel barul, mare, spaţios, cred că era şi discotecă după ce boxe atârnau prin colţuri de tavan. Decorul, însă, era cam prea roşu, cu două plasme aruncate pe pereţi, iar o mulţime de localnici se exprimau în faţa lor despre un meci de fotbal. N-am trăit prea mult atmosfera incendiară, vreo cinci minute, pentru că în momentul când s-a terminat meciul, parcă s-a dat alarma, numai eu cu Sacâz mai făceam pe consumatorii. Având atâta spaţiu la dispoziţie şi vreo trei picoliţe binevoitoare foc, pentru început am dat în noi cu o tequila de la azteci, cu sare şi lămâie, întru dezmorţirea simţurilor. „Da’ după asta ce merge frate, că a fost ca bliţu’! Păpuşea“, făcu Sacâz un semn discret către o tanti ce aranja o masă din vecinătate, „mai adă-ne şi câte-o bere locală, pliz!“ „Şi câte-un Jack Daniel’s“, am continuat eu într-o limbă pe care o înţelegea fata. „Bă“, începu Sacâz dezlegat la vorbă şi producând un nor de fum pe narete, „ţi-am zis-o p-aia cu amicu’ de la Utilitară?“ Nu a aşteptat răspunsul meu negativ, că şi-a dat drumul la bandă. „Deci, aveam un amic din armată, de la Sibiu, care o ardea pe la Utilitară, pe vremea lu’ Ceauşescu, zic. Dădea cu prafuri peste cartofi sau ce dracu’ legume aveau ăia de-i angajau. Aşaaa... Ce se gândeşte el, cum să facă un ban cinstit, ia să pârlească din benzina de avion dintr-o cisternă aruncată pe un câmp.“ A făcut o pauză strategică pentru a degusta ce ne adusese fata, având o oarecare nedumerire la cantitatea de whisky din pahare. „Ce dreacu’ ne-a pus, bă, asta aici, a umplut paharul de gheaţă şi l-a murdărit cu puţin whisky!“ „E «american style». La tine, la ţară, nu a ajuns“, l-am lămurit eu rapid. „Zi cu cisterna!“ „Aşa!“, făcu el plescăind satisfăcut. „Deci, băiatu’ ăsta pusese ochii pe cisternă, da’ era şefu’ de ceapeu (CAP - Cooperativă Agricolă de Producţie, pentru cei care n-au apucat vremurile) ce măsura benzina din cisternă cu o stinghie de lemn, de vreo doi metri şi ceva. O băga pe sus, pe gaură, şi-i făcea un semn la sfârşitul fiecărei zile când zburau ăştia la împrăştiere. Dimineaţa o băga iar, să vadă dacă nivelul e la semn. Ce crezi că l-a trăsnit, bă, pe român? Tăia din capu’ băţului cu ferăstrăul, exact cât golea el din cisternă. Venea ăla dimineaţa şi, pac!, găsea benzina la semn. S-a prins ceapistu’ numa’ când a scăpat băţu’ în cisternă, că devenise prea scurt, hî-hî! Ai dreacu’ români! Îţi dai seama că n-a mai făcut nici pe dreacu’, că ăştia s-au cărat la timp cu avionu’!“<br />Concomitent cu al doilea pahar de Jack Daniel’s a urmat o altă istorisire. „Eram deasupra Africii, nu mai ştiu unde dreacu’ mergeam, da’ ţin minte că veneam de la Nairobi. Avuseseră ăia dimineaţă, la breakfast, o fasole cu cârnăciori, ca la noi, la ţară, să dea boalilii! M-am umplut definitiv cu vreo două porţii şi, după câteva ore, eram plin de băşini ca un dirijabil. Stăteam să plesnesc, nu alta! Mă mai duceam pe la toaletă, da’ la un moment dat, când mă tăia groaznic pe maţ, era ocupat. Ce să fac, ce să fac, las’ c-o mai ţin un pic. M-am dus în cockpit, eram cu Meserie şi Lăscărică, piloţi. Stewardese, nu mai ştiu. Cum stăteam eu aşa, simţeam că nu mai pot s-o înfrânez şi, s-a produs evenimentu’, am scăpat-o fără sonor, pe crac în jos. Am mai stat un pic şi am ieşit, că mă usturau ochii. Intră una dintre fete în cockpit să-i întrebe pe piloţi dacă vor mâncare sau suc, ceva, şi iese d-acolo buimacă. «Bă», zice, «s-au căcat ăştia pe ei, parol! Tu nu simţi nimic, că şi aici pute, să dea naiba!» Eu, nimic, tăceam ca peştele sub piatră. A venit ailaltă şi, la fel, că cine dracu’ a fost la toaletă sau de unde vine mirosul ăla groaznic. «Din cockpit, vine!», îi sugeram eu voalat. «Miroase a echipaj, hî-hî!» Au golit un spray d-ăla odorizant, da’ parcă tot mai rămânea ceva. Până la urmă s-a prins una dintre ele, că prea o luase pe firu’ băşinii şi se dădea de ceasul morţii, iar eu mustăceam întruna. M-au înjurat două zile, hî-hî! Ce dracu’ să le fac, bă, să-mi crape maţu’? Mai ales că am prins toaleta de câteva ori ocupată şi nu mai puteam să le ţin. Mişto a fost cu piloţii, că fiecare dintre ei credeau că celălalt s-a băşit. La un moment dat s-au întrebat, că n-au mai rezistat de «aromă», iar condiţionarea nu făcea faţă să scoată din avion ce furnizam eu pe ţeavă. Au întrebat-o pe una dintre fete, ce dracu’ au făcut pasagerii la budă, ce le-au dat de mâncare, de rup toaleta în halul ăla! Îţi dai seama ce mi-am luat când m-au dat alea în fapt!“ Oprindu-ne din râs pentru a da pe trompetă şi ultimul gât de whisky, a continuat: „Uite-aşa, i-am învăţat pe toţi cum să împartă o băşină-n două, hî-hî!“ Văzându-mi nedumerirea din privire, m-a lămurit pe loc, într-un hohot sănătos de râs: „O tragi pe nări, bă, hî-hî-hî!“.<br />Ginul tonic a dat naştere la altă întâmplare. „Eram la Bruxelles cu Meserie, Proletaru şi Cumătru, parteneru’ meu. Era seara, pe la nouă, şi căutam un loc unde să dăm din fălci. Ăsta, Proletaru, voia cu orice preţ să meargă la strada aia unde stau curvele în vitrină. Când am ajuns acolo, s-a rupt de noi şi s-a dus repede să-şi lipească pupilele de geamurile cu p*zde la vedere. Eu cu Meserie şi Cumătru mergeam mai agale, că n-aveam chef de vizionări, ne era foame de ne simţeam stomacele în urechi. La un moment, Meserie priveşte către direcţia Proletarului şi zice: «Bă, s-a întâlnit Proletaru cu un român!». «După ce ţi-ai dat seama?», am făcut eu curios. «Uite, nu mai dă din mâini!». Aşa era! Ştii că Proletaru e tare-n engleză ca frâna de barcă şi vorbea cu alea din vitrină pe româneşte, când, tipu’ de-alături, care-şi lipise şi el ochii de geam, vine şi-l întreabă: «De unde eşti, mânca-ţ-aş p*la matale?». Ne-am spart în două de râs. Era un ţigănuş de prin cartierul Proletarului, hî-hî!“<br />Am ajuns în camere după miezul nopţii, rămânând singurii şi ultimii ocupanţi barului cu pricina. În dreptul camerei, m-a oprit. „Hai să-ţi mai zic una, înainte de culcare. După ce-am fost noi la Libreville, ajunge Colesterol şi Urgentu cu avionu’. Deschide geamul Colesterol şi vine negrişorul ăla de l-am învăţat noi carte, mai ştii, nu? Ei, vine ăla la geam şi zice: «Ce faci labagiule?». La care Colesterol se întoarce la Urgentu şi-l întreabă: «Bă, de unde mă cunoaşte ăsta pe mine?». A fost urgie de veselie, m-am spart în două de râs, mi-a povestit Cumătru!“<br />A doua zi am intrat în duty-free-ul minunat de unde Sacâz, ca să nu plece chiar aşa, cu mâna goală, şi-a luat un cartuş de ţigări la acelaşi preţ ca la Addis, Bamako sau Lomé, free-shop-urile cu preţuri meseriaşe.<br />După ce-am decolat, mă trage deoparte şi-mi şopteşte misterios: „Să-ţi zic faza de azi dimineaţă cu oul lui Dibăcie de la «breakfast», că tu n-ai venit. Fii atent!“, se aplecă el după o sticlă de apă. „Deci, azi dimineaţă, cu ochii cârpiţi de somn, mă întâlnesc la restaurant cu Chiflă şi Dibăcie. La o masă mai lungă, aşa, era unu’ care făcea omlete sau ouă-cu-ochi şi avea la stânga şi la dreapta două grămezi de produse d-astea, din curu’ găinii. Mai încolo era o chestie d-aia ca o clocitoare, unde-ţi fierbeai ou’ cât voiai. Se duce Dibăcie în zonă şi ia un ouţ din grămadă. Ăla, preparatoru’ de omleţi, îl întreabă oareşce, da’ ăsta nu-l bagă în seamă. Am venit toţi la masă şi am început să dăm fălci la produse. Dibăcie îşi pune ou’ pe-o farfurioară cu muştar şi, pac!, îi f*te o lingură în cap. La ou, adică... Ou’ face o mişcare de crăpare, da’ evită să cedeze. Dibăcie, insistent, îl apucă cu mânuţa şi, pac!, îi mai f*te una. Asta a fost de graţie, că ou’ şi-a dat sfârşitul între degetele lui. Cum dracu’ l-a ţinut, cât de strâns, n-aş putea să-ţi zic, pentru că s-a dovedit că luase un ou crud şi, pe lângă faptul că s-a făcut fleaşcă între degete, i-a sărit şi pe cămaşă. Eu cu Chilfă ne-am îndoit de râs, îţi imaginezi!“ Printre sughiţuri de râs am reuşit să-l întreb: „D-aia avea, mă, ăsta cămaşa udă pe burtă, am crezut că a plouat pe traseul lui“. „Eee, pe dreacu’! S-a dus pe urmă la omletar şi l-a făcut de coco-moco, că de ce nu i-a zis că ălea sunt ouă crude. Ăla, săracu’, s-a apucat să dea pe el cu apă minerală, să-i scoată din gălbeneală. Zicea Chiflă, că s-a dus şi el la eveniment, că omletaru’ cică i-ar fi spus că alea sunt ouă crude şi trebe băgate în maşinărie să se fiarbă, da’ l-a lăsat în pace, că Dibăcie n-a schiţat vreun gest. Credea că vrea să-l mănânce crud. Ai văzut câtamai pata are pe coteţ? A dat ăla cu sifon pe el, hî-hî!“<br /><br /><span style="font-weight: bold;">Traian Rotărescu<br /></span><br /><br />1) Acelaşi cu opţiune inclusă<br /><br />A muşca dintr-o ciocolată<br />cu ochi de crocodil stafidiţi,<br /><br />A plivi pupila naivităţii,<br /><br />A favoriza vertebrele ruginei<br />de pe monedele aruncate<br />care tot cad în sus,<br /><br />A hărţui bomboanele fondante sub 18 ani,<br /><br />A epila cupele de şampanie,<br /><br />A tomografia carnetele de note dintr-a patra ale inspiraţiei,<br /><br />A vinde petele de sânge din Crimă şi pedeapsă,<br /><br />A înjunghia lenea literei A... <br />2) Notiţe<br />din ţara unde ne mişcăm mai cu talent <br />Sybille, yoga teacher.<br /><br />D-na de fier a protecţiei consumatorului.<br /><br />Ţigăncuşe cu sweater neapărat roz şi cercei groşi.<br /><br />- Cât sunt ceasul?<br /><br />Pufuleţi (de mai multe feluri)<br /><br />Disproporţii disproporţionate.<br /><br />Deh, s-o vâr, shit! (desăvârşit)<br /><br />Vorbitul cu mâinile-n buzunare.<br /><br />14 milioane date cui nu trebuie<br />= altă licenţă pierdută (din auzite)<br /><br />Cărţi scumpe.<br /><br />Stealth settings.<br /><br />Tramvaie în care plouă.<br /><br />Câini şi pisici ciopârţiţi pe autostradă.<br /><br />Renovări.<br /><br />Euro sau dolari?<br /><br />Slujuri prea evidente.<br /><br />Bătrâni orbi.<br /><br />Absenţe.<br /><br />Linişti neaşteptate.<br />3) Dormitorul roz<br /><br />Să zicem<br />că eu nu mai sunt eu,<br />în varianta “oficială”.<br /><br />Doar am dreptul<br />la porţioara mea<br />de refulare, nu?<br /><br />Plus că nici alură<br />de sfânt sculptat<br />în dantelaria<br />domnului din Milano<br />nu am.<br /><br />Primul pas<br />al declanşării mecanismului cerebral:<br />pick sum1.<br /><br />There’s endless possibilities,<br />dar numai eu le ştiu.<br /><br />Celorlalţi le revine simpla<br />reprezentare a unui pronume personal<br />feminin la persoana a-III-a.<br /><br />În locul untului de arahide<br />lins de pe mameloane,<br />aleg crema de ciocolată Primola.<br /><br />-partea asta ţine de preludiu, evident-<br /><br />Iar fundalul sonor consacrat,<br />Nat King Cole/Marvin Gay/Prince/Barry White<br />va fi înlocuit de Raluca Ciocârlan:<br /><br />“Aşa-s băieţii, umblă numai după fete,<br />şatene, brune, blonde sau brunete”.<br /><br />Ăsta e numele artistei, ce vreţi?<br />Pentru Luca Caragiale nu va zgâriaţi pe ochi,<br />filistinilor!<br /><br />Lol, de fapt acum îl plagiez<br />pe Heine din Şcoala romantică.<br /><br />Aşa, unde rămăsesem?<br /><br />Scuzaţi deraierea,<br />mi se întâmplă des.<br /><br />Ştii, dragă, gâtul tău<br />se-aseamănă cu cel al<br />lebedei din Stratford,<br /><br />Claviculele tale pe care<br />le iau uşor între dinţi,<br />deşi ramân tot oase,<br />par cizelate<br />de uneltele minuţioase ale lui Cellini<br />iar punctul G, cu toate gemetele tale,<br />îmi trezeşte asocieri gravitaţionale<br />legate de condiţiile descrise de Orson Scott Card<br />în Jocul lui Ender.<br /><br />Îmi place să cred că atunci când<br />avem amândoi chef de hâţa-hâţa<br />asta nu-nseamnă neapărat<br />o inventariere, cu cartea deschisă,<br />a tuturor posibilităţilor din kama sutra.<br /><br />Cu atât mai puţin a trailerelor de profil<br />vizionate în prealabil, culese de pe net cu download accelerator plus.<br /><br />Nu aparţinem speciei chiţcanilor<br />sau altor maratonişti erotici.<br /><br />Fiziologic,<br />ştiu până şi cantitatea de spermă,<br />în centimetri cubi,<br />eliberată în timpul orgasmului,<br />(doar ne dorim cât mai multe)<br /><br />Dar tot la un colibrí<br />care scrie cu ciocul madrigaluri pe un fulg de zăpadă<br />mă gândesc.<br /><br />Şi n-ai decât să râzi,<br />tot Traian ma cheamă,<br /><br />Nu Ştefan Gheorghidiu.<br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br />4) Concrete <br />english version<br /><br />Într-unul din sufletele tale,<br />sandviş între două coperţi,<br />dorinţa mea şi-a rupt dinţii.<br /><br />Ca de obicei, luase plasă:<br />vagul se dovedise beton.<br /><br />Muşcase lacomă, flămândă,<br />ademenită de rumeneala pielii bronzate,<br />de înger întors dintr-o vacanţă<br />în iad.<br /><br />(poate că la fel aş arăta, deşi n-am prins alea 6 luni în Florida, unde mi-aş fi dorit să joc poker cu Ponce de Leon,<br />acel neînţeles trişor)<br /><br />Tu oricum n-ai nevoie de<br />sun screen-ul tinereţii veşnice,<br />(cadoul la care mă gândisem iniţial)<br /><br />Ci de un futai doggy style.<br /><br /><br />5) Una música brutál<br />gotan project....pt R<br /><br />Melancolia iarăşi mă vizitează.<br /> De unde vine?<br />Cum, nu ştii?<br />de unde-a plecat, tot din mine; ea stă mereu pe loc, nu pleacă nicăieri.<br />Da, e corect mă vizitează, pentru că Eu îi par mereu altul, nu mă recunoaşte, e derutant pentru ea.<br />De fiecare dată încearcă să se convingă dacă tot la mine a nimerit, şi nu la Floricel sau Natanael.<br /><br />Nici măcar n-o pot numi melancolia mea, deşi tocmai pe mine, unicul ei mediu, acelaşi, trebuie sa mă identifice, NEpărăsindu-mă, într-o iluzie perpetuă.<br /><br />Aşá luăm reciproc act de prezenţele noastre: permanent purtată asupra mea, niciodată nu mă va plictisi, o ştiu.<br />Asta ar însemna să capăt imunitate la melancolie... trist, dacă stai să te gândeşti, vorba proverbului: „rău cu rău, dar mai rău fără...”<br /> <br />Dansăm un tangó pasional ea şi cu mine, ne vorbim din priviri, ne apropiem buzele, dar savurăm absenţa sărutului.<br /><br />Nimeni nu înşeală pe nimeni, prejudiciul sugerat de cuvîntul iluzie este doar aparent, elementul voliţional, premeditat, pur şi simplu nu există: <br />Aşa ne-a fost dat să ne trăim setea, simţind-o la fel de proaspătă, moment de moment,<br />En el triste carnaval...<br /><br /><br /><br /><br /><br />6) Te cred<br />to always be continued<br /><br />Regina filmelor B nu minte<br />mai abitir decât regina filmelor W.<br /><br />Numai regizorii rămân<br />o nereuşită încărcare optimizată<br />a tuturor categoriilor,<br />C, D, X,<br />fiecare cu marchizele, ducesele, contesele sale<br />şi o singură regină.<br /><br />A minţí la fel nu e un merit,<br />e împărtăşirea unui stereotip.<br /><br />Desigur, dacă adevărul n-ar exista,<br />minciuna ar fi ceva normal,<br />total ineficient însă.<br /><br />Adevărul diferenţiază ducesele de contese<br />şi marchizele de regine.<br /><br />Dar reginele rămân uniformizate.<br /><br />Ele nu mai au ce depăşi,<br />sunt condamnate să devină regine.<br /><br />În acelaşi moment pierd şi Da şi Nu.<br /><br />Aceste bijuterii fără valoare<br />doar pentru ele<br />a fi purtate sunt făcute.<br /><br />Muza e în suflet spunea cineva.<br /><br />Dar atunci sufletele<br />de ce se rătăcesc<br />atât de uşor<br />în pelicule aberante?<br /><br /><br /><br /><br /><br /><br />7) Descifrare<br />MY thistle<br /><br />Când ninsoarea alege<br />să-şi pieptene<br />câţiva fulgi într-un ciuline,<br /><br />Privind forma striaţiilor<br />ştiu,<br />prin excludere,<br />că, din trei lucruri,<br />doar două pot însemna:<br /><br />Proaspătul contur al unor trăsături austere,<br />aparent fragile,<br />(în nici un caz cicatrici de feţe piratereşti)<br /><br />Sau jgheaburile goale de copíi<br />ale toboganelor <br />dintr-o grădiniţă părăsită.<br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br />8) Paznicii<br /><br />Ţin în lanţ un fluviu.<br /><br />Îmi place<br />cum înecaţii latră<br />Aşteptării.<br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br />9) Lecturi primejdioase<br />la Agigea (2)<br /><br />Creierul delfinului,<br />o faleză cu bolovanii<br />ciopliţi de Brâncuşi.<br /><br />Stau asemeni unui crab,<br />ascuns printre crevase,<br />citind Memoriile lui Hadrian.<br /><br />„E mort de mult” - vorba cuiva.<br /><br />Deşi pot fi strivit<br />de rocile îngrămădite deasupra mea,<br />mă feresc de soare<br />chiar şi cu-acest preţ.<br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br /><br />10) gateway<br /><br />Mă ustură ochii şi râgâi,<br />de obicei dimineaţa.<br /><br />What are you so confident about?<br /><br />îmi vine să-ntreb, la nimereală,<br />una din unghiile mâinii stângi,<br />în timp ce creşte închipuindu-şi c-o face<br />cu viteza unui bolid de epocă<br />în grand prix-ul din Monte Carlo,<br />fără să-i pese de bornele kilometrice.<br /><br />Astăzi, într-o marți 13 barceloneză,<br />mi-am dat seama că parfumul meu favorit<br />e double whiskey,<br />picked up rather randomly from carrefour Orhideea.<br /><br />Când ajungi să ştii că unele idei<br />sunt nişte origámi care au nevoie de sânge<br />pentru-a se deschide,<br /><br />N-ai nevoie să fi vazut înainte<br />ultima versiune din Sweeny Todd.Lucia Veronahttp://www.blogger.com/profile/04396311156166041025noreply@blogger.com0