Cenaclul online 6

Iată aici textul despre care vom discuta diseară. El aparţine lui Codeus, ale cărui scrieri de pe blog vă sunt probabil cunoscute.
La ora 22 ne întîlnim, ca de obicei, pe blogul Luciei Verona.

În negura timpului... meu

Ne-au spus cu vreo săptămână înainte. Se punea de o excursie, aşa zis tematică. Ne interesa mai puţin tematica pe noi şi mai mult excursia în sine. Abia am aşteptat să ajung acasă şi am şi început să o “terorizez” pe mama, să fiu sigur că-mi dă bani de excursie. Apoi a început scurgerea chinuitoare a zilelor, în sfârşit a venit momentul în care am plecat spre Ciucea. Eram câteva clase din ciclul primar, eu prin clasa a II-a. Urma să vizitam reşedinţa lui Goga, proprietarul fiind de muult plecat dintre cei vii, dar mai trăia proprietăreasa care din păcate pentru noi, la ora vizitei noastre a fost indisponibilă, era bolnavă, a şi murit la vreun an după vizita noastră. Priveam fascinaţi sălile castelului, nu mai văzusem aşa ceva, noi cei obişnuiţi, cel mult, să vedem camere de apartament sau de case obişnuite, erau enorme si frumoase, aveau un parfum special, de alt secol, ne-au dus si pe lângă cripta în care a fost înmormântat în primii ani până în momentul în care d-na Goga a reuşit sa-i ridice mausoleul, apoi zeci de ani a lucrat singura la mozaicul mausoleului, punând singură fiecare bucăţică pe perete. O munca titanică, tot mausoleul fiind pe dinăuntru placat cu mozaic de un centimetru mărime, cred. Asta da dragoste de nevastă. Am văzut şi ceasul de aur de pe mâna lui Goga, am intrat în bisericuţa pe care o strămutase atunci pe timpuri cu totul. Apoi am coborât pe treptele abrupte pe uşa din dos ieşind la şosea, de unde am fost duşi pe un câmp lângă şosea unde am mâncat ce ne-am adus de acasă şi ne-am hârjonit prin pădure unde era plin de liane, ne credeam mici Tarzani, răsuna pădurea de strigăte a’ la Tarzan, mai mult sau mai puţin, şi a venit şi timpul să facem cale întoarsa cu trenul până acasă plini de amintiri şi totodată şi obosiţi după o zi extenuantă pentru nişte puşti de clase primare. A urmat o altă săptămână terorizantă pentru mama în care-i tot povesteam cu lux de amănunte toată excursia.


Era o zi ca toate celelalte. Un mijloc de iunie pe care-l aşteptam cu nerăbdare de multe luni. În sfârşit a venit vacanţa cu parfumul ei de libertate, de nefăcut nimic, de zburdat prin păduri, la scaldă în Crişul cel repede şi curat. Mi-a rămas în memorie acel cristalin de apă inegalabil, cel pe care nici Crişul nu-l mai are. Mi-a plăcut apa aceea învolburată pe care nu aveai cum să o învingi, încercam în glumă să înot contra curentului, nu-mi reuşea decât câţiva metri, mă opream gâfâind fericit că am reuşit doar şi efemer să înving râul. Era un timp al bucuriei copilăreşti cea lipsita de grijile de mâine. Câteodată luam rucsacul lu’ tata cel verde cum erau pe vremuri, îndesam câteva hăinuţe în el, îi spuneam mamei şi plecam la deal în sus. Ce fericit eram eu că mă lăsa mama să merg singur la Măguran. Era un cătun de câteva case unde traia şi tanti Fira, prietenă cu mama, cei 5 km de drum care despărţeau Şuncuiuşul de Măguran care şerpuia pe fundul unei văi erau prea scurţi câteodată pentru mine, mă bucuram când ajungeam la băncuţă şi-mi trăgeam sufletul pe ea, făcusem deja trei sferturi din drum şi apoi după încă câteva curbe ajungeam la Topile locul în care îmi spunea tanti Fira că a fost graniţa vremelnică din al doilea război mondial, în mintea mea de copil mă uitam pe furiş şi parca aşteptam să apară din pădure patrula de soldaţi maghiari să mă întrebe ce caut acolo, mai mergeam încă o postată bună şi apăreau deja primele case răsfirate pe dealuri departe una de alta şi nu după mult timp eram în curtea aceea atât de dragă mie, pentru mine era a doua casă, cea la care abia aşteptam să ajung, să dau faţa cu vacile, caii, oile şi celelalte animale de prin curte, să iau grebla în mână trăgând în piept acel aer plin de mirosul fânului, era altceva pentru un copil care stătea în bloc. era lumea aceea atipică de care nu aveam parte acasă. Şi aşa pe nesimţite treceau săptămânile, câteodată stăteam toata vacanţa, altă dată doar câteva săptămâni. Dar ce mi-a rămas cel mai mult în memorie era dimineaţa atunci când câteodată când ieşeam în pridvorul casei vârful Runcului era acoperit de ceaţă care parcă se rostogolea până în apropierea casei . Nu mă mai săturam să trag cu nesaţ aer în piept, răcoros şi curat, şi să privesc natura în puritatea ei, aceea pe care acum după 30 de ani chiar şi ea, natura, şi-a mai pierdut-o…


Venise timpul să plecăm. Ne pregăteam de trei zile, prin tot felul de artificii ne pregătisem “proviziile” într-un loc de noi ştiut pe malul Crişului. Mai greu ne-a fost cu lămpile de carbid, să le scoatem din vizorul mamei fără să se prindă, şi vă spun că nu era uşor, mama ne cunoştea toate tertipurile, sesiza imediat orice schimbare de atitudine din partea noastră. Aşa că trebuia sa fim cu băgare de seama ca să nu ne trădăm. Cel mai greu era să ne procurăm carbid, dar rezolvam şi asta.
Venea şi ziua hotărâtă dinainte şi plecam spre explorarea adâncurilor pământului. Am crescut într-o zonă carstică, şi mie şi lui Aurel ne plăcea să ne aventurăm în măruntaiele pământului, ceea ce pentru mama era un adevarat coşmar. De aceea pe toate căile nu vroiam să afle că ne pregătim de o alta escapadă.
Eram într-un fel fericiţi, aş putea spune, pentru că mama ne-a crescut într-un spirit mai liber, nu ne ţinea niciodată din scurt, pe măsura ce creşteam ne lăsa şi mai multă libertate de mişcare, bineînţeles că mai intram în conflict, noi vroiam întotdeauna mai mult decât era mama dispusă să ne acorde.
Şi să revenim la subiect, ne strângeam catrafusele pe rând în ascunzătoare şi în ziua stabilită plecam vezi Doamne la joacă, asta pentru urechile mamei, ca noi în schimb ac compas direct la peşteri. Era o lume a explorării galeriilor subterane, ne făceam impresia că suntem primii oameni care intră acolo în lumea tăcerii şi a frământărilor pământului din vremuri imemoriale. Bineînţeles că nu eram noi primii, dar ce bine suna în mintea unor copii, recent s-au descoperit urme ale unei comunităţi într-o peşteră de la Şuncuiuş din…neolitic. Deci zona asta era locuită încă din vremea când dacii nici nu existau ca popor. Bineînţeles că atunci când afla mama prin vreun “accident” unde am fost ne cam lua la “scărmănat”. Era terorizata de gândul că am fi putut cădea în vreun puţ sau să ne accidentăm prin peşterile alea şi să nu dea nimeni de noi la timp. Aşă că de aceea ca să evităm “traumele” atât ale mamei cât mai ales ale noastre în cazul în care afla de escapadă, preferam să facem tot posibilul să nu afle că am plecat în aventuri din astea….


Ne-a trimis tata să tăiem nişte arini de pe malul Crişului ca să facă leaţuri pentru gardul de la grădină. Am plecat în susul râului cu Aurel fratele meu, planul era să tăiem arinii şi să-i slobozim pe apă în jos iar noi cu camerele de cauciuc să-i urmărim până ajungeau în dreptul blocului unde stăteam, de unde ne-ar fi fost mai uşor să-i ducem acasă. Bun, am luat firezul şi topoarele şi am plecat cu camerele dezumflate, urma să le umflăm la faţa locului, camerele fiind de la roţi de tractor cu care ne mai dădeam pe Criş şi de plăcere pe post de bărci. Mergând prin apa mică care pe alocuri nu-ţi depăşea genunchiul, m-am gândit să prind nişte peşti cu mâna de sub pietre, zis şi făcut, bag mâna sub pietre simt mişcare strâng cu putere şi când scot mâna de sub piatra aveam un ditamai şarpele în mână , şocul a fost dincolo de imaginaţie, am urlat cum rar mi-a fost dat în viata să urlu încât Aurel o luase la goană spre mine speriat de moarte. Bineînţeles că în secunda doi am slăbit strânsoarea capturii mele şi am dat cu el cât mai departe de mine. Am plecat mai departe şi sperietura nu-mi trecuse nici după ce am tăiat arinii şi i-am pornit pe Criş în jos, nu vă mai povestesc ce aventuri am avut cu vreo 10 bulumaci de arini doi copii de-a latul Crişului, unul o lua pe valuri la vale altul se oprea pe vreun pietriş unde apa era prea mica pentru ca să-l ducă, nebunie totală. Am mers şi i-am aşteptat la locul nostru de baie, i-am tras la mal pe cei care au ajuns, ne-am întors după cei care s-au oprit de-a lungul râului, o aventură în toata regula deşi noi munceam…

Plimbări cu mine însumi

Mă plimb, sătul de tot ce ţine de oameni, locul plimbării nu are importanţă, poate este în mijlocul oraşului, poate în mijlocul naturii, important e ceea ce simt, important este să mă eliberez de tot şi de toate, doar eu şi natura. Bate vântul, îmi trece prin păr, uneori supărător, alteori e cât se poate de prietenos, privesc în sus la crengile copacilor unduindu-se în bătaia vântului, atât de nepăsătoare la viaţa noastră, la destinul nostru. Parcă aş fi pe altă lume, încrâncenările sunt undeva departe. Oare voi reuşi şi de data asta să mă rup de tot şi de toate, să fiu doar eu şi natura, să mă gândesc la începuturi şi sfârşituri, nu ale mele, nu ale noastre, ale naturii. Poate voi reuşi pentru câteva clipe să nu-mi aduc aminte de nimic, nici de grijile cotidiene, nici de mizeria sau sublimul naturii umane, doar eu şi natura, doar eu şi Creatorul. Să uit de cei care mă înconjoară, să uit de acest secol, să uit de trecut şi de prezent, un suflet pierdut in transcendent, doar atât. Ce simplu e, câtă energie e in jur, rămâne să o percep, să fiu parte din ea. Vântul doar, jucăuş, se joacă în părul meu şi eu mă bucur de tot ce mă înconjoară, bucuria aceea primară care nu are nimic de a face cu un eveniment sau altul, bucuria de a simţi şi a trăi. Ce frumos ar fi să nu mă mai întorc în lumea din care tocmai am plecat, dar trebuie, e în firea lucrurilor să mă întorc, nu se poate sa rămân aici. Acesta e raiul pentru mine, cel la îndemână, în care pot să vin şi să plec când vreau.

Atunci când nu eram mult prea obosit plecam mereu pe traseul devenit obişnuinţa. Îmi place să mă plimb pe jos, dacă se poate după ce se întunecă, îmi dă acel sentiment de linişte ancestrală, coboram aproape zilnic şi o luam agale spre gară, era o distanţa destul de mare încât cu un dus şi întors să fiu mulţumit de câtă mişcare am făcut. Chiar şi atunci când lucram adeseori plimbarea de seară era ca un remediu pentru mine, ajungeam la gară şi de multe ori luam o cafea, ieşeam pe peron şi studiam pe furiş rarii sau mulţii călători, după caz, care se aflau în aşteptare în gară. Când terminam cafeaua o luam încetişor spre casă, parcă regretând că nu sunt şi eu unul din cei de pe peron, cu bagaj lângă mine pregătit să plec, spre unde? spre niciunde, nu avea importanţa destinaţia, cât călătoria. Această plimbare pe o strada comună cu nimic mai deosebită ca alta, s-a transformat în timp în “Corso-ul” meu


Stau şi mă gândesc că nu ştiu ce să scriu, şi nu pentru că aş duce lipsă de idei, dar ideile sunt doar parţiale, multe fără conţinut şi fără finalitate. Aş vrea să-mi dau drumul, să mă arunc cu capul înainte, să încep să scriu fără să mă gândesc cum voi continua sau cum voi termina. Este un stil care se pare că totuşi pe mine mă prinde, textele care mie şi în parte şi unora dintre voi vi s-au părut bune au fost tocmai cele pe care nu le-am “rumegat” deloc, m-am pus doar în faţa calculatorului ca şi acum şi am început să tastez fără să mă gândesc prea mult cu ce încep şi unde voi termina. Nu pot să spun nici acum cu certitudine ce m-a determinat să încep aceasta aventură a scrisului, probabil o dorinţa interioară de a mă exprima într-un alt mod şi la un alt nivel decât am făcut-o până acum în viaţă. De ce sunt sigur este că nu am făcut-o pentru a epata. Poate unora li se va părea că vorbesc prea mult de mine, că sunt egocentric. Total fals. Doar că în scris se pare că nu sunt bun decât la istorisirile despre viaţa mea şi despre ce am trăit. Sunt unic fraţilor, uite am spus-o şi pe asta, dupa unii dovada supremă de egocentrism, dar sunt unic nu pentru că universul începe sau se termină cu mine ci pentru simplul motiv că prin viaţa mea şi ceea ce am cumulat în aceşti 42 de ani nu mai există altul ca mine, nici măcar ca gândire. Putem avea multe în comun, la urma urmei chiar dacă fizic ne deosebim destul de mult, mental în multe chestii ne asemănăm. Lumea mea nu s-a terminat niciodată la orizontul vizual, întotdeauna vroiam mai mult atât în prezent cât mai ales ca trecut. Multe întrebări pe care ni le punem m-au incitat să caut şi poate să nu găsesc nimic. Nu am fost niciodată un autosuficient, mereu am căutat răspunsuri, am fost şi poate încă mai sunt, spre norocul meu, un idealist, şi poate astăzi sunt mai trist ca de obicei pentru ceea ce am văzut la televizor. Dar nu, nu voi analiza nimic, am doar un gust amar în gură pentru decăderea umană la care asist. Oare asta tindem să ajungem? Nişte „maşini” care au nevoie de hrana şi atât, se mişcă pe pământ şi atât, îngurgităm şi gata suntem fericiţi, ne-a zâmbit cutare şi suntem fericiţi, la atât se limitează fericirea noastră? În schimb mintea ni-e tot mai atrofiată, vulgul dă năvală ne acoperă şi astfel devenim ce? O masă amorfă care se crede buricul pământului pentru că acum mulţi, foarte mulţi ani Cineva s-a hotărât să ne dea pe mână pământul ăsta, proastă alegere a făcut. Privesc dincolo de dealuri spre o altă lume sau spre aceeaşi şi parcă aştept ceva să se întâmple, veşnic nemulţumit de propria neputinţă, de propria prostie sau de a altora.. Divagaţii, şi nici măcar pe o temă dată

Undeva, cândva

Uff, de ceea ce se temea s-a întâmplat, era blocat în afurisitul ăsta de oraş până mâine dimineaţa, se mai învârti bezmetic prin gară câteva minute după care a ieşit hotărât cu bagajul după el în oraş, nu aveau nici măcar un birou de bagaje unde să-şi lase geanta destul de incomoda ca dimensiuni nu neapărat ca şi greutate. Deja era întuneric, ici colo vitrinele aruncau o pată de culoare pe trotuar şi parcă rătăciţi în spaţiu ăsta se iveau in drumul lui şi câte un stâlp cu proiector care de bine de rău mai făcea lumină. A ajuns într-un final în aşa zisul centru al oraşului pe care-l “mâncai” dintr-o răsuflare. Rătăcea fără o ţintă anume când le întâlni, erau două fete Andreea şi Mihaela, i-a fost uşor să intre în vorbă cu ele şi doar pentru că şi ele doreau cam acelaşi lucru în privinţa lui. După ce au lălăit-o vreo 10 minute cu vrute şi nevrute, aşa ca şi un fel de introducere, s-au hotărât să meargă toţi trei la o discotecă de care ştiau fetele. Andreea era mai micuţă şi de statură şi avea o faţă ca de copil, la prima vedere nu i-ai fi dat mai mult de 16 ani dar avea 22 iar Mihaela, ei Mihaela arăta exact cum îşi dorea el să arate femeia lânga care să-şi trăiască viaţa. Au intrat într-un fel de hol care nu era nu ştiu ce, în capătul lui printr-o deschidere totală se vedea o parte din discotecă şi tot acolo în capătul holului un tip plictisit străjuia intrarea în discotecă de pe un scaun, pe care probabil îşi făcea veacul. În timp ce stăteau un pic în hol Andreea îngăimând ceva se turează, dispărând într-o parte a holului. O întreabă pe Mihaela cum e cu intrarea şi ramâne cu gura căscată când îi spune ea că aici se taxeaza metri pătraţi nu persoanele, nu mai auzise aşa ceva în viaţa lui. Adica cum, o întreabă nedumerit, iar ea îi spune că discoteca este împărţită astfel încât tu plătind patru metri pătraţi spre exemplu, poţi să te desfăşori în voie cu partenera fără să miroşi alte “parfumuri” sau coate şi ghionturi involuntare de la alte perechi. Măi, la orice se aştepta da la aşa o inovaţie în oraşul ăsta de provincie prăfuit nu. Se sfătuieşte cu Mihaela şi se hotărăsc să plătească 6 metri că lor trei le ajungea în care metri aveau şi o măsuţă pentru consumaţie cu taburetele aferente.. mai stau ce stau şi Andreea se pare că dispărută fără urmă nu dădea semne că s-ar întoarce deşi şi-a lăsat poşeta la ei, chiar s-a mirat că o femeie îşi părăseşte poşeta. În sfârşit Mihaela îi zice să intre ei doi şi să lase vorbă la bodyguardul ăla că trebuie să apară şi Andreea, să o lase să intre. Au fost conduşi la spaţiul lor, au comandat câte ceva pentru început şi parcă nerăbdători s-au ridicat de la masă şi s-au înlănţuit într-un dans lent care prin muzica din difuzoare te ducea cu gândul la o cafenea din Marrakech. Într-un târziu apare şi Andreea cu scuzele de rigoare pentru întârziere, cam roşie la faţă după părerea lui, dar chiar nu-l interesa ce făcuse într-o oră jumate cât a lipsit. Au dansat şi s-au distrat în trei până în zorii zilei când parcă cu părere de rău, îşi luă bagajul şi plecă spre gară. De unde până atunci era foarte dezgustat de oraşul în care a fost nevoit să se opreasca din lipsă de legătură, acum pleca cu sentimentul revenirii. O vroia pe Mihaela în viaţa lui, au schimbat şi numerele de telefon, ID-urile de mess, cam tot ce aveau prin care să poată ţine legătura.

Evadarea

Auzi mişcare în curte, se strânse şi mai mult în pat dorind parcă să se contopească cu el. Oare chiar se întâmpla? Auzise zvonuri dar nu le-a crezut până acum. La un moment dat auzi zgomotul sacadat şi sinistru al puştilor mitraliere, o frică viscerala puse stăpânire pe el. Era doar el şi încă cineva în cămăruţa respectivă, încercă să-şi dea seama dacă colegul auzea ce se întâmpla afară, dar dinspre patul acestuia nu se auzea nici o mişcare. De afară se auzea în continuare doar zgomotul împuşcăturilor, nici un ţipăt, era nefiresc. Teama l-a paralizat, se aştepta din moment în moment ca uşa să fie dată de perete şi o ţeavă neagră să scuipe moarte spre el. Din adâncul sufletului parcă-şi urla nevinovăţia, el nu vroia să evadeze, el se simţea bine aici, să-l audă cei de dincolo, călăii. Se chirci şi mai mult de frică parcă vrând ca spaţiul pe care îl ocupa să fie cât mai mic, el sa ajungă atât de mic încât nimeni să nu-l bage în seamă. Cavalcada de afară se termină la fel de brusc precum a început, până dimineaţă zbuciumul sufletesc continuă atingând uneori paroxismul. Plin de teamă, dimineaţă îndrăzni să iasă în curte, se aştepta să vadă trupuri răsfirate prin curte, nimic ca-n palmă, nici măcar urme de sânge, parcă grozăviile de azi noapte nici nu s-au întâmplat. Răsuflă oarecum uşurat, poate toate acele grozăvii se întâmplaseră doar în mintea lui şi nimic nu a fost real.

Planeta roşie

Dintr-o dată parcă a avut conştiinţa de sine, parcă în urmă cu câteva secunde apăruse din neant, de niciunde şi totuşi... gândurile i se învălmăşeau în minte, veneau în valuri. Cine era el, dar cei din jurul lui şi unde erau, o grămadă de întrebări la care nu era sigur dacă va găsi răspuns. Se uită în jurul lui, totul avea o tentă roşie, cerul pământul de sub picioare parcă şi pielea lui şi a celor din jur a început să capete tenta aceea. Undeva în mintea lui ca nişte flashuri apăreau alte imagini cu multe culori, un cer albastru, un verde omniprezent în ceea ce-l înconjura, oameni cu pielea alba, probabil şi el o avea tot alba, în amintirile astea nu ştia încă dacă el avea pielea albă. Nu-şi putea explica acele imagini, de unde veneau, erau amintiri a ceva care a trăit sau doar nişte fantasme ale minţii lui. Era abrutizat, erau robii a ceva sau a cuiva, nici el nu-şi dădea încă seama bine. Apăreau din când în când printre ei şi deşi semănau la fizic cu ei ştia instinctiv că ei sunt ei, cei care-i conduc, cei care i-au robit într-un fel, ajungea doar să deschidă gura, să rostească o fraza şi-ţi dădeai seama că fac parte din clica aceea. Undeva exista El care nu semăna cu ei, ar fi auzit că are un singur ochi, un ciclop, nu-l văzuse niciodată şi nici nu-şi dorea să-l vadă, ajungea că-i vedea trepăduşii, dar tot din auzite ştia că e neîndurător cu toţi inclusiv cu clica aceea a lui, care se pare că la rândul lor deşi făceau pe stăpânii îl slujeau pe El. Munceau din greu fără nici o satisfacţie, le asigurau doar hrana, în rest nu erau liberi, dar oare ce e Libertatea, cuvântul a apărut în mintea lui dar nu-i ştia cu adevărat semnificaţia, ştia din instinct că a fost liber cândva, liber să gândească, liber să vorbească cu cei de lângă el. Acum nu puteau nici măcar să vorbească între ei, erau doar nişte fiinţe fără gândire. Cei care au vorbit au dispărut câte o săptămână, unde, nici el nu ştia, apăreau din nou mai traşi la faţă, mai taciturni, nedornici de a mai lega o discuţie cu cei din jur. Revolta din el creştea cu fiecare secundă, nu se putea, nu ăsta era destinul lui, ceva trebuia să facă dar nu prosteşte, nu dorea să dispară şi el cu săptămânile. Frica asta crudă, primitiva, le-a fost inoculată în timp, pas cu pas până s-au trezit aici acum, aşa cum sunt. Ştia că nu pământul ăsta e casa lui sau poate a fost şi Ciclopul a transformat tot în ceea ce vedea acum. Oare chiar atât de puternic era sau doar le-a fost indusă aceasta “cultură”, că ar fi puternic, tocmai pentru a feri sistemul creat de el de neplăceri. Obosise deja de învălmăşeala din mintea lui, mai bine s-ar odihni, să lase pe altă dată gândurile astea şi ce-i de făcut.

Ce citim diseară la cenaclul online

Am primit chiar azi o proză de la Sonia Elena Roman din Baia Mare. Este elevă şi are 18 ani. Citiţi povestirea de mai jos şi diseară discutăm pe blogul Luciei Verona.

Legenda aztecă

Un bărbat hoinărea nestingherit pe străzile oraşului. Era îmbrăcat într-un costum gri, elegant, camuflat de un palton de aceaşi culoare, lung până în pământ. O pălărie asortată umbrea în mare parte chipul brăzdat de gânduri. Ploaia nu contenea să cadă, dar pentru el nu conta. Nu îşi căuta adăpost precum pisicile de lângă dughene, sau precum beţivii ce îşi verificau periodic adăposturile improvizate din bucăţi de carton, plastic şi metal. Mergea cu ochii în băltoacele ce se iveau pe lângă clădiri sau în gropile din asfalt. Se îndrepta către pod, unde o altă figură asemănătoare îl aştepta. Aceasta nu purta pălărie, iar părul sur îi era prins într-o coadă la spate. Îngâna un cântec prea bine cunoscut… “Ploua infernal... şi noi ne iubeam...”
- “Raspunde-mi, cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...” îşi întâmpină el prietenul. Cel din urmă se mulţumi să-i zâmbească.
*
Plouă “în luna lui Marte...” Da… plouă. Peste oraş. Peste oamenii grăbiţi să ajungă acasă. Peste sufletele lor gârbovite de grijile zilnice. Plouă.
Picurii se scurg în ochii timpului, adăugând un plus de culoare anotimpului. Plouă… “în luna lui Marte “.
Plouă... Plouă, şi nu se mai opreşte. Mi-a înecat sufletul, iar carnea-mi este îmbibată-n apă până la refuz. Plouă. Plouă cu sentimente şi idealuri. Cu vise şi cu speranţe. Cu clipe demult uitate, pierdute în negurile timpului. Şi plouă. Picurii gigantici înglobează tot ce le iese în cale. Un om a adormit în staţia de autobuz. Ploaia îl prinde în mrejele-i, încetul cu încetul. Vecinul lui îl priveşte: era prins în acea lacrimă de chihlimbar ce începe să se rotească, să alerge pe străzi. Maşinile au înţepenit. Au ruginit de atâta ploaie. S-au dezintegrat. Degetele-mi încep să se prelingă pe asfaltul atacat de ploaie. Ochii mi se pierd în azurul viselor. Mă scurg printre trecători. Ei mă calcă în picioare. Fiecare parte a corpului meu o ia în direcţii diferite. Vremea trece, neţinând cont de sentimentele mele.
Nu mai circulă nimeni pe stradă. Peisajul monoton îl puteai vedea oriunde îţi întorceai ochii. Erau picuri de chihlimbar în centrul intersecţiei, mai la vale. Resturile unor maşini tronau pe şosea. Câţiva trecători au fost prinşi în pânza de păianjen a timpului. Erau în covalescenţă. Iar eu? Eu eram singura ce eram părtaşă la toate. La toate şi la nimic concret.
Îmi amintesc ziua în care m-am născut. Ziua în care am renăscut. Ploua la fel de tare, dar era toamnă. Aveam cinci ani şi eram pe stradă. O maşină ardea la capătul drumului. Câţiva pompieri leneşi încercau să stingă focul. Unii, se chinuiau să-mi scoată părinţii din maşină. Medicii stăteau neputincioşi prin apropiere. Trecătorii mă priveau curioşi. Feţele lor lăbărţate îmi invadau spaţiul vital. Ochii lor de vultur încercau să-mi rupă răspunsurile din inimă. Iar dacă nu aflau nimic, plecau nepăsători, lăsându-şi înlocuitori: alte valuri de curioşi. În tot acest rondo, mătuşa mea, Lara, a apărut ca o rază de soare. M-a luat de mână şi m-a dus acasă la ea. Soţul ei, Dan, a venit pe la miezul nopţii. Ţin minte că nu puteam dormi. Nu puteam vorbi şi nici putere nu aveam. Eram precum o păpuşă pe care trebuia să o tragi de mână pentru a te urma. Eram... doar o păpuşă... moartă sufleteşte...
Cu trecerea timpului, am început să vizitez spitalul. Mai ales salonul treizeci şi patru. Acolo, două persoane îşi duceau restul zilelor. Erau în comă. Nu puteam înţelege de ce nu se mişcau părinţii mei. Nu puteam întelege de ce nu-mi răspundeau la chemări. Nu puteam înţelege multe lucruri.
Dar acum pot? Ce am învăţat din viaţa asta? Nimicul absolut sau doar nimicul primordial?
*
- Amalia... Amalia... Amalia! Trezeşte-te! Sunetele străzii încep să-mi invadeze creierul. Lumina orbitoare îmi agasează ochii. Capul îmi vâjâie şi începe să trosnească.
- C... Ce?! Lasă-mă să dorm. Pleacă! Arunc cu perna după Dora, colega mea de apartament, dar n-am nimerit-o. Şi am pierdut şi perna...
- Dacă întârziem, din nou, o să trebuiască să facem încă o lucrare de o sută de pagini despre cine ştie ce aberaţii. Hai! Deschise geamul. Aerul rece al dimineţii îmi atinse obrajii. Mă înfofolesc mai bine în plapumă şi mă întorc cu faţa spre perete. Trezeşte-te! Dora trase plapuma de pe mine. Briza dimineţii îmi intră în oase. Nervii mei pulsează.
Când m-am ridicat, Dora nu mai era în cameră. Iar geamul era închis. Uşa era întredeschisă iar de pe coridor străbătea mirosul unei cafele tari. M-am îndreptat ca teleghidată spre sursa mirosului. În bucătărie trona pe o tavă micul meu dejun: biscuiţi cu cafea.
- Merci Dora. Trebuie neapărat să mă înveţi şi pe mine cum să-i fac. Ea spăla vasele, fredonând un cântec de leagăn. Iar am fost acolo... chiar şi ieri la seminar. Nu ştiu. Poate este ceva în neregulă cu mine. Ceva ce mă leagă de trecut. Poate este un semn... Şi ştii ce-i mai grav? Ca sunt acolo, dar cateodată, simt şi aud şi ce se petrece aici. Iar după un timp, ajung la starea de nebunie totală...
- Amalia, poate ar trebui să vorbeşti cu un psiholog, mi-a spus Dora, ştergându-se pe mâini. E deja de prea mult timp. A trecut jumătate de an. Trebuie să te mai şi odihneşti. Du-te la un psiholog. Sau psihiatru. De care vrei. Dar fă ceva!
- Azi nu mă simt bine. Nu mă duc la ore. Du-te tu. Zi-le că sunt răcită. Zi-le că m-au răpit teroriştii. Sau zi-le ce vrei. Dar eu nu mă duc la ore. Mi-am terminat cafeaua şi am pornit spre camera mea. Dora mă privea. Îmi urmărea mişcările. Desigur, pentru ea eram doar colega uşor ţicnită. Colega de care trebuie să aibă grijă.
După câteva minute, am auzit-o ieşind din casă. Încuie uşa în urma ei. Traficul s-a diminuat, iar liniştea revendică apartamentul. Liniştea atât de sonoră a întrebărilor... Dora are dreptate. A durat prea mult... Dar totul se întâmplă cu un scop. Fie el şi cât de mic, dar e un scop.
Afară începe să ploaie, cu picuri mărunţi. Norii cenuşii îşi găsiseră sălaş deasupra oraşului. Îi privesc pe fereastră. Îmi pare că din acea masă compactă, se desprinde o bucată. Iar bucata, se lasă printre blocuri, precum o pătură de ceaţă groasă... Sunt obosită. Prea obosită. Cafeaua a ajutat doar pe moment. Am petrecut prea mult timp visând.
*
Amalia adormi pe fotoliul din faţa ferestrei, contemplând oraşul. Ploua din ce în ce mai tare. Soarele se încăpăţână să se arate întreaga zi. Doar spre seară se opriră lacrimile cerului.
Dora nu reveni. Cursurile se terminaseră, dar ea lipsea.
Se întuneca treptat. Luna se posterna pe cerul încremenit, ca într-o suflare. Amalia se trezi din somnul ei adânc. Acelaşi vis. Acelaşi sentiment. Mereu singură printre oameni. Printre străini şi printre cunoscuţi.
Deşi era târziu, îşi făcu o cafea. În apartament era răcoare. Doar geamul din camera Amaliei era deschis, dar suflarea vântului ajunse în cele mai ascunse cotloane ale camerelor. Fata era melancolică. Mai melancolică decât de obicei. În ochii mari, negri, plini de vise, se reflecta luna.
Câteodată stătea trează ore întregi, analizând-o, studiind-o, conturându-i portretul în mintea sa. Îi plăcea răceala lunii, singurătatea ei, unicitatea. Telefonul începu să sune. Amalia nu răspunse, chiar dacă soneria insistentă nu se oprea.
*
Este târziu. Nu răspund la telefon la ora asta. Dar dacă e de la poliţie? Poate au prins-o pe Dora furând, fumând iarbă sau mai ştiu eu ce... Sau poate e de la spital? Să fi ajuns în comă alcoolică? Dar atunci de ce să le fi dat numărul meu? Sunt colega ei de apartament, dar o ţicnită nu poate avea grijă de cineva. Nici de propria persoana nu poate avea. Eu vorbesc singură când nu e nimeni prin preajmă. Stau şi ascult liniştea, literele filelor din diferite cărţi. Aş înnebuni-o. N-aş putea avea grijă de ea. Şi atunci, la ce rost? Să sune pe altcineva! Eu sunt ocupată. Croaziera mea pe oceanul viselor mi-a fost întreruptă. Acum doresc să mă întorc pe vas cât mai curând. Nu vreau ca ceilalţi ţicniţi să-şi întrerupă concediul din cauza mea. Iar căpitanul mă zoreşte...
Adio tehnologie! Am azvârlit telefonul mobil pe fereastra larg deschisă. Ateriză pe stradă, lângă semafor. Era puţin zdruncinat, dar cât de cât intact. Începu să sune iar. Şoferul unei maşini negre, ce avea muzica dată la maxim, nu auzise celularul, sfărâmându-l sub jantele de douăzeci de inchi.
O grijă mai puţin pe cap. Va trebui să-i mulţumesc salvatorului meu, asta dacă am să-l mai întâlnesc vreodată. Laptopul mă aşteaptă paşnic pe birou.
Bun venit internet! Bun venit penitenciarul viselor!
*
-Ah! Ce-o fi şi cu fata asta! Nu înţeleg de ce nu-mi răspunde. Doar i-am spus că mi-am schimbat numarul de telefon!
- Poate doarme, îi spuse Cristi. Hai înăuntru. Sunt sigur că e bine. Băiatul o trage de mână. Pe uşa clubului se ivesc diverse capete ce îi strigă:
- Dora! Cristi! Haideţi odată!
- Pierdeţi toată distracţia! spuse Alex. Alin şi cu Bogdan au făcut pariu: cine poate bea cât mai multe pahare de pălincă în cel mai scurt timp, şi să nu cadă sub masă.
- Interesant... spuse Dora cu jumătate de gură.
- Care e miza? se interesă Cristi.
- Din câte am înţeles, spuse Andreea din dreapta lui Alex, învinsul îi face plinul maşinii învingătorului timp de o lună.
Coborâră cu toţii în clubul de la subsolul imobilului. Dora încercă să o sune pe colega sa de apartament. După al doilea apel, auzi un sunet asurzitor, urmat îndeaproape de cererea robotului de a lăsa un mesaj vocal. Închise telefonul. Nu se alarmă. Dădu vina pe semnalul prost şi pe boxele ce bubuiau.
Când Dora ajunse acasă, uşa apartamentului era larg deschisă. Cafeaua era vărsată pe covor. Becurile pâlpâiau. Oglinzile erau sparte. Cărţile erau împrăştiate peste tot, iar filele lor erau ridicate cu ferocitate de vânt. Toate geamurile erau deschise. În camera Amaliei, lucrurile îi erau răvăşite. Distruse. Aruncate în toate direcţiile. Doar laptopul era la locul lui, pe birou.
Dora înainta cu grijă prin apartament, căutându-şi cu disperare telefonul mobil în geantă. Într-un final îl găsi. Uitase ce trebuia să facă. Uitase unde trebuia să sune. Apăsă o tastă la întâmplare şi aşteptă. Era agitată şi se plimba încercând să se calmeze. Dar nu putea. Îi răspunse Cristi.
- Vino repede! Amalia... a dispărut!
- Poate a ieşit doar în oraş. Se întoarce ea, spuse el plictisit.
- Nu! N-a plecat în oraş. Ceva s-a întâmplat. Vino!
Fata închise. Îşi sunase prietenii: Andreea şi Alex. În câteva minute aveau să sosească la faţa locului. Se hotărâ să anunţe autorităţile.
- Urgenţe. Cu ce vă pot ajuta? răsună vocea monotonă a unei persoane trecute de a doua tinereţe.
- Poliţia, vă rog. După câteva minute, răspunse o altă voce, puţin răguşită. Fata începu să vorbească:
- Mă numesc Dora Negrea. Aş dori să anunţ dispariţia colegei mele de apartament, Amalia Heda, douăzeci şi unu de ani, un metru şaizeci şi şapte, şatenă cu ochi negri. Apartamentul este dezordonat. Nu se văd urme de sânge dar cred că a avut loc o încăierare. Vă rog, trimiteţi pe cineva! Spunea toate acestea atât de repede încât poliţistul de gardă nu putea ţine pasul.
- Adică susţineţi ideea unei răpiri? De când lipseşte colega dumneavoastră?
- De azi. Ştiu că trebuie să treacă două zile pentru a face acest anunţ dar cred că ceva rău i s-a întâmplat. Nu ştiu ce. Dar nu cred că este vorba de o răpire. Vă rog, trimite-ţi pe cineva!
Când prietenii ei au sosit, Dora inspecta apartamentul a treia oară. Nu observă nimic nou. Dar nu se dădea bătută. După puţin timp sosi şi echipa poliţiei: trei bărbaţi în jur de treizeci de ani, somnoroşi şi morocănoşi. Capul echipei era un bătrân ce avea să împlinească şaizeci de ani în curând. Acesta, spre deosebire de ceilalţi, era vioi şi gata de muncă.
- Mă numesc Randolf Herrmann, se prezentă el, uitându-se la feţele studenţilor. Presupun că dumneavoastră aţi telefonat, spuse uitându-se la Dora. Vocea se potriveşte fizionomiei.
- Aveţi dreptate, cu mine aţi vorbit. Ei sunt prietenii mei: Andreea Moldovan, Cristian Moldovan şi Alexandru Pop. Ce puteţi face pentru Amalia? O puteţi găsi? Fata începea să se agite.
- Vom face tot posibilul, dar va trebui să răspundeţi la câteva întrebări în legătură cu ea. Iar noaptea asta ar trebui să dormiţi la prietena dumneavoastră. Aşa va fi cel mai bine.
- Dar dacă se întoarce şi nu găseşte pe nimeni? Atunci ce va face? Şi nu pot lăsa apartamentul deschis. Vreau să o aştept. Refuz să plec!
- Ne vom face o parte din treaba acum, iar când plecăm, veţi pleca şi dumneavoastră, închizând uşa. Andrei, făcu un semn cu capul către unul dintre bărbaţi, va sta de pază. Dacă prietena dumneavoastră se va întoarce, veţi fi prima anunţată. Ziua următoare, la nouă, mă voi întâlni cu dumneavoastră şi vom reveni aici, pentru eventualele detalii sau nelămuriri. Acum vă sugerez să vă pregătiţi de plecare.
Bărbaţii făceau poze fără chef în timp ce Randolf se plimba, observând fiecare detaliu. Dora nu avea încredere în ei, şi nici în şeful echipei. I se părea prea bătrân pentru aşa ceva şi parcă, ascundea ceva. Fata intră în camera Amaliei. Văzu laptopul pornit. Îl luă şi îl puse pe fundul genţii de voiaj. În scurt timp era gata. Răspunse la întrebări, iar acum toţi părăseau imobilul.
Ajunsă în casa Andreei, se instală pe canapea şi începu să butoneze, dar fără rost. Nu putea afla nimic.
- Tu chiar crezi că a păţit ceva rău? o întrebă Alex pe un ton îngrijorat.
- Normal! Ai văzut apartamentul. L-aţi văzut cu toţii! rosti ridicându-şi ochii spre prietenii săi. Trebuie să mă ajutaţi să o găsesc! Dacă nu pentru ea, măcar pentru liniştea mea sufletească. Ştiu că e puţin ţicnită dar asta n-are a face. Tot un om este! Vă rog! Un timp, numeni nu făcu nimic. Nu îşi vorbiră şi nu se priviră. Cristi fu cel ce ieşi din cerc. Îi luă laptopul. Începu să butoneze. Scoase din buzunar un mini-dvd şi îl introduse în aparat. Peste un sfert de oră de aşteptat, spuse cu un zâmbet satisfăcător pe buze:
- Ce vreţi să ştiţi?
În acea noapte, nimeni nu dormi. Cei patru prieteni inspectaseră fiecare document, poză, chiar şi aplicaţie de pe laptop. Nu găsiră nimic suspect.
Dar nu erau singurii care declaraseră război somnului.
*
- Ai în faţă o foaie. Cândva, literele o acopereau, îi înnegreau obrazul. Acum, doar umbra lor mai dansează fugar pe suprafaţa-i. O poţi rescrie. O poţi curăţa. Ce alegi? spuse vocea cristalină a Lunii.
- Viaţa!
- Pentru moment, dar nu uita, nu te poţi ascunde. La timpul potrivit, tot va trebui... fie că îţi place, fie că nu.
Într-o parte de oraş, unde pereţii clădirilor sunt mereu gri, o fată se strecoară cu măiestrie printre gunoaie. Cioburile de pe alee se afundă în tălpile ei fără milă. În mâna stângă îşi ţine pantofii. Se îndreaptă cu paşi repezi către o ţintă, uitându-se periodic în urmă. Care este aceea? Şi unde se afla? Era urmărită?
*
Dimineaţa se anunţa mohorâtă. O palidă rază de soare străbătu pentru o clipă până la fereastra casei Andreei, dar se pierdu repede în inima Dorei. Ea stătea cu ochii aţintiţi spre norii negri ce se adunau deasupra precum nişte dragoni, gata de atac.
- O să ploaie. Ca şi atunci. Ca şi în acea dimineaţă... Începu să plângă. Cristi o luă în braţe. Fata nu mai mâncase de cinci zile. Era slăbită iar pielea ei avea o culoare cadaverică, semănând mai mult cu o stafie decât cu o fiinţă umană. Se învinuia mereu pentru dispariţia Amaliei. Nu ştia nimic. Era moartă? Încă trăia? Unde era? O poate ajuta? Iar dacă da, cum? Se uita mereu la ştiri, în speranţa că îi va vedea faţa, chiar şi fără viaţă. Sau măcar trupul găsit spintecat în pădure, sau haina, orice. Doar să ştie unde este. Nici cu Herrmann nu vorbise din acea noapte. Îl sunase deseori, dar nu putea fi găsit. Parcă intrase în pământ.
În acel moment, telefonul sună. Înima începu să o ia la goană. Nu se uită la număr. Îl înşfăcă de pe masă cu cea mai mare agilitate de care putea da dovadă.
- Amalia? se auzi glasul Dorei.
- Randolf Herrmann, din păcate, se auzi vocea calmă a bătrânului.
- Trebuia să anchetaţi cazul iar dumneavoastră aţi dispărut! De ce nu vă faceţi treaba? Nu pentru asta sunteţi plătit? De ce nu o căutaţi? Era foarte nervoasă iar vena din apropierea tâmplei începu să-i zvâcnească ameninţător.
- Vă rog, calmaţivă...
- Nu-mi spune TU mie ce să fac! Nu-mi eşti tată! Şi nici Amaliei nu-i eşti! Şi mai bine dacă i-ai fi, măcar ţi-ai da interesul! Soneria sună. Andreea se duse să deschidă. Reveni în cameră urmată de încă o persoană. Şi dacă chiar ţi-ai dori să o găseşti, ai fi pe teren, adică la apartament sau aici, punându-ne întrebări! Şi cum la apartament nu poţi fi deoarece nu ai dublură de la cheie, ar trebui să fi aici! Iar cum tu...
- Sunt aici! Vocea de bas o acoperi pe cea a fetei. Dora se întoarse dintr-o mişcare. Îl privi în ochi pe Herrmann, transformându-l în mintea sa în Sisif. Ochii lui, de un gri închis asemeni paltonului ce îl purta, nu se plecau în faţa osândei ce deja se aplica în imaginaţia fetei. Andreea aduse cafea şi pregăti câteva sandwichuri.
Randolf observă că Dora nu se atinse de nimic. I se adresă lui Alex, ce stătea pe fotoliul din dreapta sa:
- Am lucrat la multe cazuri de dispariţie şi mă întrebam mereu, cum mă întreb şi acum, de ce oamenii refuză mâncarea în astfel de momente. Băiatul se înecă. Dar stau şi mă gândesc: cred că e mai bine fără mâncare. De ce trebuie omul să mănânce? La ce ajută hrana? Putem trăi şi fără mâncare, chiar am arăta mult mai... şic, mai slabi, mai palizi – în unele cazuri chiar albi – ne dispar ochii, am sta culcaţi în... mă rog. Nimeni nu mai scoase vreun cuvânt.
Într-un târziu, Dora sorbi din cafea şi mâncă un sandwich. Prietenii ei zâmbeau, mulţumindu-i în gând omului legii. Dar era întradevăr în slujba justiţiei? Cu el vorbi la telefon, îi recunoscu vocea, dar şi-a părăsit postul. Iar acest lucru nu este normal pentru un poliţist de gardă... După un timp, Randolf rupse tăcerea:
- Dora, aş vrea să ştiu de ce ai luat laptopul Amaliei.
- Poftim? Dar ea nu are laptop, încercă fata să ascundă.
- Nu mă poţi minţii. Ştiu că are laptop. Iar acum se află pe fundul genţii tale de voiaj. Bărbatul se ridică şi se îndreptă către camera Andreei. În dreapta patului se afla bagajul Dorei. Gazda, asemeni prietenilor săi, îl urmărea cu răsuflarea tăiată. El scoase laptopul şi se uita ironic la fată. Reveniră în living. Îl puse pe masă şi îl deschise. Aparatul ceru parola. Dacă nu este al Amaliei, şi - fiind în bagajul tău, presupun că îţi aparţine - atunci pune parola, i se adresă Dorei. Ea ezită, dar după câteva minute butona încercând să spargă parola.
Cum de ştiuse unde era laptopul? Şi de unde ştia că Amalia are unul? După un timp, în care nu reuşi să-l convingă că aparatul îi aparţine, Randolf introduse o parolă. Spre surprinderea tuturor, aceasta fusese acceptată.
- Ce ştii despre viaţa personală a Amaliei? i se adresă Herrmann.
- Nu prea multe, spuse Dora având capul plecat. Părinţii ei au avut un accident de maşină. Un timp a stat cu mătuşa sa, dar după aceea s-a mutat la bunici. A trăit în puf, i s-a asigurat totul, era întotdeauna prima... dar după mine, e cam ţicnită. El o privea nedumerit. Adică, este ciudată. Am auzit-o vorbind singură câteodată. Vorbea şi cu ploaia, îi împărtăşeşte sentimentele, o întreabă de sănătate... Spunea mereu că la timpul potrivit va veni cineva după ea... şi se pare că acel moment a sosit.
- Ştii care este numele bunicilor?
- Victor şi Helga Herrmann. Îi aruncă o privire omului din faţa ei. Cred că este o coincidenţă...
- Nu există coincidenţe, spuse Randolf mai mult pentru sine. Presupun că tu ai spart parola, i se adresă lui Cristi. Unele programe sunt interzise de lege –el vru să protesteze – doar te-am anunţat. Ai găsit ceva... ţicnit?
- A... Tot ce-mi amintesc este un site... Nu l-am şters. Este... Adică am citit câteva rânduri şi m-am convins că scriitoarea este ţicnită.... Era ceva cu penitenciarul... Aaa... Penitenciarul...
- ...viselor, interveni Dora. Îi arătară pagina respectivă. Expresia de pe chipul bătrânului era gravă. Citea şi făcea diferite desene pe o coală de hârtie. Rămase tăcut mult timp, iar când se hotărâ să le vorbească, le ceru o hartă a oraşului. După ce o studie, se ridică şi plecă fară a le mai adresa vreun cuvânt. Lăsase în urma sa foaia desenată, laptopul deschis şi feţele celor prezenţi pline de uimire.
*
Este ora şaptesprezece. Şaptesprezece şi jumătate chiar. Peste şapte ore, totul va fi gata. Totul... pentru mine... Acum, când mă gândesc la viaţa mea, o asemui cu... o şaradă, cu un carusel, iar cursa mea se apropie vertiginos de sfârşit. Sau, de început? În fond, nu există sfârşit fara început şi nici invers. Totul este un întreg, iar eu mă aflu în centrul lui. Trebuie să ies. Trebuie să plec cât mai departe. Munţii se ridică în faţa ochilor mei, momindu-mă să le calc cărările, să adorm în vreo scorbură uitată de lume, să... Dar nu le pot satisface dorinţa. Nu. Ei sunt pe urmele mele, şi îmi cunosc mişcările. Trebuie să mă comport contrar aşteptărilor lor. Doar aşa voi scăpa. Doar aşa voi supravieţui.
Le simţeam mereu răsuflarea rece în ceafă. Le puteam simţii chiar şi repulsia faţă de mine, dar, în adâncul lor, îşi doreau să fie în locul meu. Mă invidiau. Tânjesc mereu la ceea ce nu pot avea, la ceea ce nu li s-a permis. Tânjesc după fizic, după palpabil, după sentimente, după iubire... tânjesc după sânge care să le curgă prin vene. Se amuzau copios de fiecare dată când greşeam. Iar acum, se dau de ceasul morţii că nu mă găsesc. Dar ei nu ştiu ce înseamnă moarte...
Orologiul din Piaţa Mare bate de optsprezece ori. Câţiva porumbei îşi iau zborul către turla bisericii ce se înalţă în zare. Mă dor picioarele, dar nu mă plâng. Mai bine să mă doară decât să fiu... Dar mai sunt şase ore. Şase ore în care să-mi caut o altă viaţă. Şase ore în care să o iau de la început. Şase ore... Dar cât de scurt poate fi acest timp, şi cât de repede se pot scurge în ocean aceste ore! Şase ore, doar şase... peste care va ploua.
Norii se adună deja iar restul porumbeilor rămaşi să-şi caute de-ale gurii îşi iau zborul în căutarea unui adăpost. Chiar şi eu ar trebui să-mi caut unul. Dar în ce parte s-o apuc? Apartamentul este supravegheat. La fel şi Universitatea. Prin canale nu mă pot strecura şi nici chip de-a părăsi oraşul nu este – are oameni pe toate drumurile.
În scurt timp, va ploua. Soarele îmi mângâie cu recile-i raze poate pentru ultima oară obrazul. Este trist. Aş vrea să-l prind de mână, dar nu pot. Se sperie de mine, se îndepărtează şi mă lasă... singură. În aer se simte izul prafului amestecat cu cel al râului din preajmă. Un sentiment de nelinişte pluteşte prin Piaţa acum părăsită.
*
Cei patru erau uimiţi. Abia plecă Randolf şi se înghesuiră să citească toată pagina şi să se uite la hârtia desenată. Iniţial, nu înţeleseseră ce vroia bătrânul să le comunice, dar cu cât citeau mai mult, cu atât li se luminară lucrurile.
„Ştiu povestea aceasta de la mama mea, care o ştie de la mama ei, iar ea de la mama ei... – începea autoarea textului – şi tot aşa. Îşi are originile cu mii de ani în urmă. După unii, este doar o legendă, dar eu cred că este un fapt cât se poate de real. Zeul Tlaloc, după ce a adus cu sine ploaia pentru un popor ce în acel an făcuse nenumărate sacrificii umane, se odihnea în cetatea sa din munţi. Era ceaţă, iar zeului îi plăcea. Se plimba prin grădini în căutare unei flori anume. Spre surprinderea sa, ceea ce căuta nu se afla în cetate şi porni într-o călătorie. Într-un târziu, găsi pe culmile munţilor planta secolului ce trebuia să înflorească la următoarea lună plină. Tlaloc aşteptă momentul prielnic ca să o fure, dar planul îi fu dejucat de Mayahuel, protectoarea plantei. Pentru a-şi îndeplini dorinţa, o seduse. Ea căzu tentaţiei. A doua zi, când ea se trezi, observă lipsa lui Tlaloc, dar şi a plantei. Mayahuel şi-a părăsit casa şi a plecat, colindând mări şi ţări. Într-un final, s-a îndrăgostit de un muritor împreună cu care şi-a trăit restul vieţii, devenind muritoare. A născut o fată, dar i-a luat puterile, hotărând că viaţa omului de rând este mai fericită decât cea a zeilor.
Consoarta lui Tlaloc, Chalchiuhtlicue, protectoarea lacurilor, râurilor şi izvoarelor, a aflat de la Coyolxauhqui, zeiţa lunii, cele petrecute în grădină. Se supără pe el şi se hotărâ să se răzbune. Cu trecerea timpului, Tlaloc află de existenţa unei fiice şi dori să o cunoască şi să o aducă la castel. Consoarta sa i-a stat în cale, iar în urma unei mari dispute, cei doi au apucat cărări diferite. El îşi veghea copila, îşi puse supuşii să o păzească zi şi noapte, dar niciodată nu putu s-o strângă la piept, deoarece Chalchiuhtlicue se împotrivea şi îi dejuca mereu planurile.
Pentru ca să îşi poată aduce fiica la castel, aceasta trebuia să fie cel puţin semi-zeiţă. Dar, cum puterile i-au fost ferecate la naştere, visul lui Tlaloc nu se putea îndeplini aşa uşor. Totuşi, exista o cale. Trebuia să se îndeplinească un anumit ritual, care poate fi realizat doar o dată la o mie de ani, într-o noapte cu lună plină, la ora doisprezece. Se zice că şi în ziua de azi Tlaloc îşi caută copila. Din unele surse, dacă anul acesta Tlaloc nu îşi găseşte copila(sau cel puţin, nu îi găseşte descendenta) şi nu îi redă puterile, trebuie să aştepte încă o mie de ani pentru încă o şansă...”
Se uitară stupefiaţi unul la celălalt.
- Asta ar putea explica, dar nu cred că Amalia este fiica lui, spuse Andreea.
- Eu cred că-i o vrăjeală! spuse Cristi. Adică, nu dovedeşte nimic! În primul rând, cum poate un zeu care cere sacrificii umane să supravieţuiască până în acest secol? Şi cum poate să mai existe această linie?
- În orice caz, interveni Dora, trebuie să verificăm... Azi e lună plină. Amalia a dispărut. Se simţea urmărită. Apartamentul a fost o diversiune. Se uită pe foaia desenată. Doar podurile... a desenat poduri. Dar textul nu face referire la nici unul. Şi sunt încercuite...
- Nu face referire, dar face aluzie... spuse Alex arătându-i un pasaj pe ecranul laptopului. Locuri păzite. Sunt opt poduri în oraş. Putem lua fiecare câte două. Dacă am merge cu bicicletele ar fi mai uşor.
- Amalia nu este ţicnită, şopti pentru sine Dora.
Puseră la punct un plan. Îşi procurară toate cele necesare: lanterne, sprayuri paralizante(pentru orice situaţie) şi staţii de emisie-recepţie. Îşi verificară bicicletele, iar când totul era în ordine, aşteptară noaptea.
*
Soarele a apus de câteva ore iar răcoarea învăluie oraşul precum o mantie de gheaţă. Furtuna nu s-a dezlănţuit încă. Nu m-a găsit şi mai am două ore. Aleile pustii se răsfiră înaintea mea precum plasa unui păianjen veninos ce abia aşteaptă să muşc momeala. Momeala... Dar care va fi aceea?
Sunt într-un cartier periferic. Cel în care casele sunt părăsite. Foarte puţine mai au geamuri, iar uşile au fost arse. Au rămas doar zidurile de cărămidă iar, în unele locuri, zugrăveala se ţine cu dinţii de ele. Majoritatea acoperişelor au cedat, doar câteva îşi menţin cu străşnicie poziţia. Printre toate acestea, şobolanii se plimbă nestingheriţi.
Totul e... ca un labirint. Un labirint al speranţei şi al morţii. Un labirint al zilei de azi şi a celei de mâine. Un labirint, unde doar conştiinţa poate supravieţui neatinsă de nici-o gheară. Un labirint...
Deodată, liniştea tumultoasă a gândurilor mele este tulburată. Paşii unui străin – atât de monotoni, atât de calculaţi – se aud pe o alee. Ecoul lor îmi pătrunde-n inimă şi mă face să mă întreb: Cine? Această parte a fost abandonată cu ani în urmă. Doar cei fără casă stau câteodată aici, dar nu pentru mult timp. Iar aceşti paşi... sunt prea mecanici şi prea uşori pentru a fi ai unui om nevoiaş. Sunetul amuţi brusc. Poate a ajuns la o intersecţie... Dar nu. Porneşte. Cu paşi mai hotărâţi. Mai sonori. I se alătură o persoană. Acum ecoul este mai puternic. Trebuie să îmi găsesc o ascunzătoare.
Fără să vreau, am atins o ţiglă. Aceasta pică şi se sparse. Pentru un moment, paşii s-au oprit, dar au pornit cu şi mai multă însufleţire. Erau din ce în ce mai aproape. Şi erau din ce în ce mai mulţi.
Vin spre mine. Le aud paşii din toate colţurile. Mă încercuiesc şi nu-mi lasă cale de scăpare. Îmi prevăd toate mişcările. Cum e posibil? Mă refugiez într-o casă ce avea o bucată de carton în locul geamului. În dreapta intrării, un câine mort. Mirosul este îngrozitor. Îmi acopăr gura şi nasul cu mâna şi mă îndrept spre ultima cameră. Aici nu pot fi văzută din stradă, iar întunericul mă acoperă. Paşii se apropie mereu. Mă apropiu de uşa odăii. Vreau să văd cine mă urmăreşte. Sau poate nu pe mine mă caută. Poate... este doar o coincidenţă... Zâmbesc în sinea mea: nu există coincidenţe. Opt siluete, toate purtând paltoane gri, se plimbă prin faţa casei. Înaintez încă puţin, dar îmi dau seama că a fost o decizie proastă.
La picioarele mele dormea un beţiv, care a simţit lovitura, iar câteva sticle goale s-au rostogolit. Cei de afară au sesizat zgomotul şi se repezesc spre intrare. Spre norocul meu, camera are o altă ieşire. Părăsesc imobilul şi încep să fug, cu opt persoane pe urmele mele.
*
- Este doisprezece fără douăzeci, spuse Andreea prin staţia ei. Aţi găsit ceva?
- Nu. Dar mai avem timp. Poate se ascunde. Aţi verificat toate podurile? se auzi vocea Dorei.
- Da, răspunseră la unison ceilalţi.
- Staţi pe poziţii. Fiţi atenţi la tot ce mişcă. A verificat cineva podul din cartierul părăsit?
- Este unul acolo? întrebă Alex.
- Da. acum mi-am adus aminte şi eu. În orce caz, mă duc să-l verific. Sunt cel mai aproape de el.
- Bine, spuse Andreea. Dar ai grijă de tine.
Când Dora ajunse în cartierul cu pricina, se aştepta să fie linişte de mormânt. Dar era contrariul. Era gălăgie. Multe persoane fugeau. Sticlele se spărgeau. Murmurul râului încerca să domolească zarva, dar fără vreun rezultat. Stătu un timp în loc, concentrându-se asupra zgomotelor. Erau mai multe persoane. Cel puţin şase. Şi urmăreau ceva. Dar ce? Un junghi îi trecu prin inimă. Amalia.
Începu să o strige. Se luă după urmăritorii ei şi încerca să ţină pasul. Nu putea. Erau prea multe curbe, iar bicicleta derapa. După un timp se trezi înconjurată de trei dintre urmăritorii colegei sale de apartament. Încercă să scape, dar o prinseră şi o legaseră. În drumul lor se treziră faţă în faţă cu Amalia ce fugea pentru a se salva. Cea din urmă o observă şi rămase împietrită câteva secunde – destul timp pentru ca urmaritorii ei să o încolţească.
*
- Proasto! îi şuier printre dinţi Dorei. Stăm spate în spate pe asfaltul jilav. Şase siluete au format un cerc iar acum ne păzesc. Ne urmăresc mişcările precum nişte şoimi ce aşteaptă tăcuţi... Doi vorbeau în şoaptă, pe pod. Şi-au terminat discuţiile, iar acum vin spre noi. Ne separă. Pe Dora o trag de păr. Pe mine mă iau de braţe. Mă duc în faţa unui bătrân, ce avea părul sur, lung, prins într-o coadă la spate.
- Ştiam că nu erai de încredere, răcni Dora cu disperare. Pe faţa bătrânului apăru un zâmbet satisfăcător
- Randolf Herrmann – el făcu o plecăciune – sau mai bine zis, Tlaloc!
- Văd că ţi-ai făcut bine temele, îmi răspunde acesta, şi deci ştii ce vreau. Presupun că ştii şi cum pot obţine ceea ce vreau, ritualul...
- Nu voi rosti cuvintele! Îl privi pe cel ce o ţinea de păr pe Dora. Acesta scoase un pumnal din aur şi îl rezemă de gâtul fetei.
- M-am gândit şi la asta. Ori tu, ori ea. Ce alegi? Mă smucesc din strânsoarea celui ce mă ţine captivă. Tlaloc pare mulţumit. Mă îndrept spre pod, dar mă opreşte. Acolo e bine. Încă un pas şi... Paznicul Dorei o strânge pe aceasta de păr. Ea ţipă.
Luna se lasă admirată de ochii mei ce se ridică rugători în sus. O contemplu şi încerc să-i simt prezenţa. Închid ochii. Mă cufund într-un sentiment de solitudine sfâşietoare. Astrul parcă îmi zâmbeşte.
- Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc prezenţa zeilor! Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc puterile zeilor! Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc prezenţa lui Mictlantecuhtli acum! Vântul începe să bată cu putere. Râul este din ce în ce mai zgomotos. Luna îşi revarsă razele cu şi mai multă dăruire. Mictlantecuhtli, te invoc! Mictlantecuhtli, te invoc! Mictlantecuhtli, te invoc! Între mine şi Tlaloc se formează un con de nisip. El este concentrat asupra apariţiei. Profit de ocazie. Chalchiuhtlicue te invoc! Coyolxauhqui, te invoc! Mayahuel te invoc! Râul seacă. Luna se stinge. Totul rămâne în beznă. Un cântec de leagăn se aude din străfundurile pământului. Cer puterile zeilor, cele ce mi-au fost luate la naştere. Cer protecţia astrelor, ce mi-a fost negată. Cer controlul timpului, al spaţiului şi al dimensiunilor. Cer înţelepciune şi cunoaştere. Aleea se luminează. Luna a coborât pe pământ. Norii acoperă cerul. Se aud tunete. Sunt din ce în ce mai sonore. Tlaloc este nervos.
Un fulger a căzut. Podul s-a rupt în două. De nicăieri apar valuri de apă ce-i îneacă slujitorii. Dora este în siguranţă, în braţele Mayahuelei. Forţele se dezlănţuie. Mictlantecuhtli fuge din faţa urgiei. Iar eu, primesc ceea ce mi-a fost refuzat, ceea ce mi-a fost interzis.
Începe să-mi fie din ce în ce mai cald. Un corp de lumină se apropie de mine. Nu este Luna, ci altceva, altcineva. Mă prinde de mână şi mă conduce printre cei aflaţi pe alee. Zeiţele l-au încolţit pe Tlaloc, iar acesta nu găseşte vreo cale de scăpare. Dora priveşte scena, nevenindu-i să creadă. Îi şoptesc la ureche“Adio.” iar Mayahuelei “Mulţumesc.”
Îmi întorc privirea către drumul alb ce se aşterne şi spre ghidul meu. Zgomotele se estompează. Lumina devine din ce în ce mai puternică. În curând, voi fi liberă, într-o altă dimensiune.

Cenaclul online 4

Joi, 15 aprilie 2010, ora 22, la cenaclul online discutăm despre proza foarte tinerei Andra Pavel (Ada Kiss). Textul îl aveţi aici, discuţiile, ca de obicei, vor fi pe blogul Luciei Verona.

Andra Pavel

Fugind de realitate

Îi văd. Sunt părinții mei. Și-mi fac cu mâna! Dar nu pot să ajung la ei; sunt prea departe, între noi fiind o mare largă – ar fi trebuit să învăț să înot atunci când mi se propusese…

Încă mă uit la ai mei când, dintr-o dată, văd ceva în spatele lor, dar nu-mi dau seama ce. Știu că se îndreaptă spre ei; vreau să strig, să-i avertizez, dar, deși deschid gura, nu articulez niciun sunet. Așa că rămân nemișcată, privind cum imaginea lor devine transparentă, apoi dispare.

– Nu! am strigat, sărind din pat. Mi-am pus instinctiv mâna peste gură. M-am băgat înapoi în pat, ascunzându-mă sub pătură, și am început să plâng. Fir-ar ale naibii de vise idioate! Nu le mai suport! Îmi

arată în fiecare noapte ceva ce știu: ai mei au murit. Nu ca într-un joc, așa cum visasem în noaptea asta – nu trebuia sa fi jucat „Prindeți Bănuții”, pe computer, cu Dalia aseară –, dar au murit, iar eu am rămas, ca să trăiesc într-un nimic.

Am șaptesprezece ani și sunt tot în centrul ăsta idiot; evident că nimeni n-a vrut să adopte o adolescentă, cu grave probleme de atitudine! Stau în cameră cu șapte pici, care nu rămân mai mult de o lună pe aici, căci sunt adoptați mereu. Fac curățenie, ajut la mâncare, fac temele cu ei. Și merg la școală. Asta nu înseamnă că îmi place. Mai ales pentru că sunt orfană, dar nu numai, toți colegii (aproape) se uită la mine ca la felu' paișpe! Învăț bine, dar n-am medii mai mari de șapte, pentru că mereu comentez la ore sau arunc cu pixul după vreun fraier de prin clasă. Oricum, am cele mai mari medii din orfelinatul ăsta, așa că fac mereu pe meditatoarea și îmi place. Mă gândeam să devin profesoară, dar știu că e doar un vis. Habar n-am ce voi face anul viitor, când mă vor da afară, pentru că împlinesc optsprezece ani. Aș putea să mă angajez, dar trebuie să renunț la școală de pe acum ca să-mi găsesc de lucru. Trebuie să strâng și niște bani pentru a avea unde să stau.

„Oare cât o fi ceasul?” mă întreb, văzând că e încă întuneric. Bâjbâi până-mi găsesc telefonul pe noptieră – l-am câștigat la un concurs de eseuri, iar creditul mi-l reîncarc din bursa pe care o primesc, datorită faptului că sunt orfană; o bursă de nimic, de altfel, dar ce să mai zic… E ora șase; abia peste jumătate de oră ar trebui să ne trezim. Încerc, fără succes, să adorm.

Pentru că mă învârt de pe o parte pe alta fără încetare, decid că ar trebui să mă ridic din pat și să cobor; poate o ajut pe doamna Stone să facă micul dejun și pachetele pentru cei mici. M-am ridicat și am înjurat pe înfundate când am intrat cu genunchiul în piciorul patului. Mi-am pus papucii și am ieșit din cameră. Lumina de pe hol a dat năvală în cameră și am zâmbit: Greg, un băiat de vreo opt ani, iar căzuse din pat și acum dormea cu capul pe papucii vecinei, cu un picior încă în pat și cu o mână agățată într-o gaură dintr-un colț al cearșafului. La baie, m-am spălat repede pe față și pe dinți, mi-am pieptănat părul șaten, drept, și l-am prins într-o coadă lejeră. Mi-am luat halatul, agățat într-un cui pe ușă, și am coborât scările.

Tocmai coboram ultima treaptă, când am auzit-o pe doamna Blake, directoarea – dacă asta e de fapt funcția ei – orfelinatului, vorbind cu cineva în camera de zi, o încăpere imensă unde, în general, ne petrecem zilele. Am rămas cu piciorul în aer, deasupra treptei, ascultând. Nu e frumos, dar n-ar fi politicos nici să dau buzna.

– Vă spun, e cea mai grijulie fată de aici. Nu ar face nimic de genul acesta, spuse doamna, pe un ton ce se dorea a fi relaxat.

– Sunteți sigură că vorbim despre aceiași persoană? întrebă un bărbat, a cărui voce nu am recunoscut-o. Am impresia că mă luați peste picior.

– Domnule Gray, nu-mi subestimați influența. Acuzațiile pe care i le aduceți Soniei sunt lipsite de sens.

Când mi-am auzit numele am tresărit, făcând lemnul de sub picioare să scârțăie, așa că doamna s-a întrerupt. Cred că s-au uitat amândoi spre hol – cel puțin așa am simțit – și și-au dat seama că era cineva, căci, după o clipă de liniște, a reluat:

– Cred că ar fi mai bine să plecați acum. Și stați departe de ea. Bărbatul nu a răspuns, ci s-a îndreptat spre ușă. Am rămas înghețată pe trepte, în fața ușii, dar polițistul a ieșit repede, fără să mă observe. Ce naiba căuta poliția aici? Și ce avea cu mine? N-am făcut nimic în ultima lună.

Am auzit din camera de zi un scaun scârțâind – probabil se așezase doamna; apoi și-a dres vocea, vrând să-mi zică să nu mă mai ascund. Am coborât și ultima treaptă și m-am oprit în ușa camerei, cu privirea în pământ.

– Bună dimineața, am șoptit. Urma să mă certe iar, eram sigură, așa că de ce să mă prefac că nu-mi auzisem numele rostit de un polițist?

– Bună dimineața și ție, zise doamna, oarecum distrată. Mi-am ridicat privirea, ca s-o văd zâmbind. Așa matinală? continuă ea.

– Da. M-am gândit că, de vreme ce nu mai pot dormi, aș putea să ajut la treburile de dimineață, am răspuns confuză.

De ce era fericită, nu înțelegeam; sau poate încerca doar să nu mă sperie pe mine și, dacă asta făcea, avusese exact efectul contrar.

– Bine atunci. Doamna Stone e în bucătărie. Am dat din cap, întorcându-mă spre bucătărie. Sonia? mă strigă ea.

Am rămas înghețată în mijlocul holului. Acum avea să-mi spună să-mi fac bagajele și să plec, pentru că polițiștii nu sunt tocmai o reclamă favorabilă pentru ea.

– Da? am zis, încet.

– Ești drăguță să-mi aduci o cafea? Am răsuflat ușurată.

– Sigur, doamnă.

Și asta a fost tot. Mi-am bătut toată dimineața capul să-mi dau seama ce făcusem, de ce mă căuta poliția și de ce nu-mi zisese doamna nimic.

Primele ore au fost la fel de plictisitoare ca de obicei, iar în pauza de masă am ieșit în curtea școlii și, cocoțată pe o bancă, cu ochii închiși, am lăsat soarele timid de februarie să mă încălzească.

– Gabe ne-a dat în gât, zise Cris pe un ton plat, din spatele meu. Am deschis ochii și m-am uitat la el. Razele se reflectau aurii în buclele lui dezordonate. I-am făcut semn să se așeze.

– Cu ce ocazie? am întrebat, închizându-mi iar ochii; voiam să simt căldura mângâindu-mi pielea albă.

– L-au prins gaborii aseară la Jarry's; se îmbătase ca un porc…

– … ce e, l-am întrerupt.

– Și când și-a revenit, continuă fără să reacționeze la intervenția mea, a scuipat tot ce știa. Prostul!

– Și pe mine de ce? am gândit cu voce tare.

– Păi idiotu' a zis de toți care au luat vreodată de la el.

– Cred că jumătate de liceu a primit „vizita” vreunui polițai azi, am șuierat. Mă enervasem pe fraierul ăla; luasem o țigară o singură dată, acum vreo trei luni, și mi se făcuse atât de rău de la ea, încât am jurat că nu mai pun mâna pe droguri.

– Ce vizită? întrebă el, întorcându-se cu tot corpul spre mine.

– A fost unu' pe la centru de dimineață; cred că era șase și ceva.

– Pe bune? Era chiar surprins de ce-i spusesem.

– Ce, la tine n-a venit?

– Nu… Hei, Ana, ia vino! îi strigă el roșcatei care se hlizea cu vreo trei tipi din echipa de fotbal în capătul aleii. Pe lângă faptul că făcuse rondul pe la toți fotbaliștii care trecuseră prin sala de sport a liceului, era și clientă fidelă de-a lui Gabe.

– Ce-i? întrebă ea, cu un oarecare dispreț. Nu ne suferea, dar mai dădea de noi prin camera de internat a lui Gabe.

– Te-a vizitat vreun polițist în ultima vreme?

– Nu, slavă Cerului! Mai are tupeul să vorbească de Divinitate! Spurcata! Da' de ce?

– Așa, zise Cris repede, fluturându-și mâna prin aer. Ea a ridicat din umeri și s-a întors la „compania” ei.

– La naiba! Cum de m-au nimerit ăștia tocmai pe mine. Fir-ar!

Cris consumă de când a apărut Gabe, emigrant ilegal din Mexic, la școală; roșcata la fel. Și ei mă nimeriseră pe mine! De parcă nu aveam o groază de reclamații că speriem clienții la Tipton, pentru că stăm peste drum de restaurant și facem gălăgie.

– Să-i ia naiba.

– Tu să taci! Că tu ai casă și ai tăi nu te-ar da afară, că-și strică imaginea, i-am zis, destul de tare încât să întorc câteva priviri. Dar nu-mi păsa – eram prea furioasă și îngrozită.

N-am continuat, deși știam exact ce să zic. De-asta nu vorbesc când sunt nervoasă, că mă ia gura pe dinainte și zic prostii. Cum n-am vorbit cu Ana, puteam să tac și acum. Dar n-am făcut-o, iar Cris se simțea jignit.

– Nu la asta mă refeream, am șoptit, încercând să mă scuz. Doar că… pe doamna Blake n-o împiedică nimic să mă dea afară.

– Vii la mine.

– Sigur, am pufnit. Ți-ai luat apartament și eu nu știam? Mă privi perplex. Ne-ar da ai tăi afară pe amândoi. Nu merit osteneala.

– Ba da, șopti. Am ridicat din sprâncene.

– Iar începi?

– Bine, gata, se scuză repede.

Iar făcea referiri la dragostea lui pentru mine. Faza era că eram singura care nu-i cedase blondului cu ochi albaștri, băiat de bani-gata, cu mai mulți bani de buzunar decât tot ce-mi trecuse vreodată, adunat, prin mână.

– Hai în clasă; iar întârziem, i-am spus, ridicându-mă.

Pe hol, tocmai se sunase și toți erau ca muștele, încercând să ajungă la clasele lor. S-a auzit un zgomot din interfon – semn că directorul voia să ne vorbească – și mi-am auzit numele strigat.

– Vin cu tine, a zis Cris.

– Ar fi mai înțelept să te duci la oră, i-am sugerat, cu subînțeles. A dat din cap și a plecat spre clasă.

Eram sigură că era un polițist sau ceva asemănător. Și, așa cum mi se întâmplă des, am avut dreptate. Directorul stătea la biroul lui, încordat, de parcă avea ace pe scaun; un polițist era în picioare, privind pe geam.

– Bună ziua, am salutat formal când am intrat. Tipul în uniformă s-a întors spre mine. Am fost puțin surprinsă să văd că nu era cel de dimineață. Acesta era mai bătrân, parcă, și mai scund decât celălalt. Era, oricum, un gabor.

– Domnișoara Brown? întrebă el.

– În persoană, am răspuns, ironică. Ar fi trebuit să mă abțin, dar n-am putut. El a zâmbit; nu știu sigur dacă era de bine sau de rău.

– Luați loc, mă îndemnă directorul.

– Mai bine nu; nu vreau să întârzii prea mult la oră, m-am scuzat. S-a întâmplat ceva? M-am întors spre polițist. El se uită spre scaunul din fața biroului. Dacă era cineva acolo, nu-l văzusem din cauza spătarului înalt. Dar acum, uitându-mă la picioarele scaunului, l-am văzut. Avea pantaloni de costum și pantofi negri. Ăsta cine mai era?

– Sonia, zise tipul ascuns, am vrut doar sa-ți aducem la cunoștință că am mai aflat câte ceva. Pentru binele tău, vezi-ți de treburile tale.

M-am enervat imediat. Nu suport ca un necunoscut să-mi vorbească de parcă m-ar ști de o viață și nici când alții decid ce e „spre binele meu”. Am strâns pumnii și am tăcut.

– Cred că ți-ai dat seama de asta și mai devreme, continuă vocea. Acum realizam că tipul ăsta era cel care venise la centru de dimineață. Am aprobat din cap, deși știam că nu mă poate vedea; dar nu intenționam să deschid gura.

– Hai, du-te la oră! zise, fluturând mâna prin aer. Am salutat și am ieșit, trântind ușa în urma mea, fără intenție; sunt oricum sigură că ei n-au interpretat așa.

***

– Deschide nenorocita asta de ușă! îi strigam lui Gabe de pe hol, bătând cu pumnul în ușă. A deschis brusc și am rămas cu mâna în aer, în dreptul feței lui. M-a prins furios de încheietură și m-a tras înăuntru.

– Ce vrei? întrebă obosit, așezându-se în pat.

– De gabori aveam eu nevoie! m-am răstit.

– Nu mai țipa. Ce gabori?

– Cam ăia de te-au tras de limbă aseară la Jerry's, am zis ironică și plină de nervi.

– Care gabori?!? Ce naiba, face pe prostu'?

– Păi mi-a zis Cris…

– Ce dracu' vrea și ăla? m-a întrerupt. N-a fost niciun polițai.

– Dar a fost la mine de dimineață și la școală în pauza de masă, am constatat, confuză. Dacă nu el le zisese, de unde știau de mine? Sau de ce?

– Cu cine-ai vorbit aseară? Și de unde știe Cris de poliție?

– A venit azi, dar nu i-am dat nimic; i-am zis că m-au prins ăștia și că nu mai fac nimic o vreme.

– Bine… Totuși, poliția? Să fiu a naibii dacă înțeleg ceva!

– De cine naiba zici mă? Cum arată? E posibil să-l cunosc.

– E înalt, brunet… Da' nu l-am văzut prea bine! A ridicat din umeri. Stai! am sărit. S-a prezentat ca „Domnul Gray” azi de dimineață.

– Ha! făcu el. Mafiotu'. Nu e polițist; de fapt este, dar e prea implicat în altele ca să-l poți considera om al legii.

– Ce e?!? M-a amenințat!

– Stai calmă!

– Stau pe naiba! Ce vrea de la mine? Și de unde mă știe?

– Te-o fi văzut ieri, când ai ieșit de la mine, zise, zâmbind cu subînțeles. Nu vrei să stai și azi?

– Du-te dracu'! am spus și am vrut să ies. El a sărit din pat și m-a prins de mână. Mă trase înapoi și-și lipi buzele de ale mele.

Of… Ce-aș vrea să mă desprind de el și să-i lipesc și-o palmă. Dar știu – cum, de altfel, știe și el – că nu pot să stau fără să-l văd nici măcar o zi. N-o s-o recunosc vreodată; faptul că nu mă îndepărtez de el cred, totuși, că o demonstrează.

– Trebuie să ajung acasă, am îngăimat, fără convingere. Mi-a dat drumul și am ieșit din cameră fără niciun cuvânt. Trebuia să fug; nu vreau nicio dependență, iar el e un drog al naibii de bun.

Holul lung și îngust era slab luminat – un singur geam în capăt.

Mai aveam trei pași și ieșeam din clădirea aceea mică și, în ultima vreme, ispititoare, când m-am simțit prinsă de încheietură și trasă într-o încăpere. Polițistul m-a lipit de perete, strângându-mi umerii.

– Lasă-mă! am țipat, încercând să mă eliberez. A dat nemulțumit din cap.

– N-ai decât să țipi, nu te aude nimeni. Iar fraierul ăla nu va ieși din cameră curând.

Nu reușeam să scap, așa că am renunțat și mi-am sprijinit capul de peretele rece, privindu-l cu ură direct în ochii lui negri.

– Ce vrei? l-am întrebat.

– Trebuia să te fi dus acasă când ai avut ocazia.

– Mă duc acum, am replicat, fără să-mi iau ochii de la el. Nu-mi venea nici mie să cred cât curaj aveam.

– Mda. Nu te duci nicăieri. Te-am prins, ești a mea, zise, zâmbind mișelește. Îmi venea să-i dau un cap în gură, dar am rămas nemișcată.

– Ce vrei tu de fapt? am repetat întrebarea, ridicând o sprânceană; încercam să stau calmă. N-a răspuns, dar se pregătea să o arate. S-a aplecat și m-a sărutat, prea brusc să pot realiza. Fir-ar! Are un gust teribil!

Am încercat zadarnic să-l dau deoparte, în timp ce buzele lui îmi dădeau fiori, „lipite” pe gâtul meu. Am început să mă gândesc că poate interacțiunea mea îi plăcea, așa că am rămas nemișcată, prinsă între perete și corpul lui bine-făcut, dar care-mi provoca greață.

S-a auzit un zgomot dinspre ușă: îngrijitorul tocmai își trântise găleata, cu două mături în ea, vrând să ne distragă atenția. Profitând de momentul de neatenție al Mafiotului, l-am călcat tare pe picior și am reușit să scap din strânsoarea lui. Am sărit în fugă peste găleată – mulțumiri omului cu mătura! – și am țâșnit afară din clădire. Am dat peste vreo trei inși în fuga mea, dar nu m-am oprit decât atunci când am ieșit pe bulevardul principal.

Nu mă mai urmărea. Sau cel puțin așa speram.

Deși se întunecase, mă plimbam încă pe stradă; mi-era tramă că mă aștepta în fața casei sau… Cine naiba ar fi știut?

Tot nu înțelegeam ce avea cu mine. Era clar că îl supraveghease pe Gabe; poate idiotul avea vreo datorie la Mafiotu' și ăsta voia să se răzbune pe el prin a-mi face mie rău. Sau poate era doar un nebun afemeiat. Oricum ar fi fost, eu nu ieșeam bine.

– Hei, ce faci? Replica m-a făcut să revin la realitate și să realizez că lângă mine tocmai ajunsese Cris. Chiar de el speram să nu dau!

– Bine, am răspuns sec.

– Nu trebuia să ajungi repede acasă? întrebă el, ironic.

Așa îi spusesem când am terminat cursurile la ora patru și mă îndreptam furioasă spre cămin, unde stătea Gabe.

– Schimbare de plan, am zis, privind în urmă – mi se păruse că mă urmărea cineva.

– Ce-ai? se uită și el înapoi.

– Poate ar trebui să te duci tu acasă. Serios. Nu voiam ca tipul ăla să-l vadă cu mine; începusem să țin la Cris. A dat dezaprobator din cap; evident…

– Pe-aici, am zis, cotind spre stânga pe o alee. Dacă treceam de ea, ajungeam pe strada lui și l-aș fi trimis acasă.

Eram la mijlocul străduței când am auzit pași în urma noastră, apoi am văzut pe cineva așteptând în partea cealaltă. I se vedea doar silueta, dar eram sigură că era polițaiul ăla, sau ce naiba era el. M-am oprit, dar Cris a realizat prea târziu și s-a oprit exact în fața lui.

– Ce ți-am zis eu să faci? întrebă Mafiotu', ivindu-se în lumina palidă a unei ferestre de la etaj. Tipul din spatele meu și-a întins brațele în jurul meu, prea repede, căci am apucat doar să scot un țipăt. Cris și-a încordat pumnul și a încercat să i-l administreze lui Gray, care s-a ferit; Cris, în schimb, n-a fost așa rapid când și-a primit un pumn în nas.

– Lasă-l! am strigat, zbătându-mă să scap de maimuțoiul din spatele meu. Mafiotu' s-a uitat zâmbind la mine, înainte să-l lovească din nou pe Cris, care a căzut în genunchi.

Am încercat o ultimă variantă, sperând că astfel îl voi scăpa pe Cris și voi atrage atenția asupra mea. Am ridicat piciorul și l-am izbit cu putere pe tipul care mă imobiliza – n-aveam tocuri înalte, dar talpa era puțin ascuțită; a scos un „Au!” și mi-a dat drumul. Am fugit în direcția opusă lui Gray, nu înainte de a-i arunca o privire și să văd că planul meu funcționase. Îl simțeam fugind în urma mea și când era să dărâm o femeie pe stradă și când am fugit prin fața unei mașini, care m-a claxonat strident. Am intrat pe o altă alee, mult mai lungă; se auzeau, cu tot cu ale mele, trei perechi de pași – doar nu venise și Cris! Dar n-aveam timp să mă uit înapoi; trebuia să încerc să fiu mai rapidă decât Mafiotu'.

Cum dracu s-a nimerit ca aleea să fie închisă de un gard pe care l-am văzut prea târziu?! M-am oprit brusc; tot ce mai aveam de făcut era să aștept să mă ajungă și el în câteva clipe și să văd cum voi scăpa de data asta. În secunda următoare însă, își strângea brațele în jurul meu. Am țipat, văzându-l pe maimuțoi cum îmi bagă un ac în mână. Am mai dat din picioare prin aer câteva clipe; deja amețisem și vedeam în ceață. Ce naiba îmi băgase ăla în vene? Apoi am închis ochii și am rămas în întuneric.

Simțeam din când în când că sunt în mișcare, mai auzeam voci, dar nu cred că am reușit să mă mișc sau să zic ceva, căci tot corpul meu părea deconectat de creier.

Ce Dumnezeu?!?...

***

Am deschis ochii. Același tavan pătat al camerei mele; același miros de igrasie. Mă simțeam amețită și mi-era sete. Am vrut să mă ridic, dar n-am reușit; mă dureau toate părticelele corpului meu.

Am rămas întinsă pe pat.

Oare ce se întâmplase? Am visat? Nu înțelegeam de ce nu mă trezise nimeni; după lumina care invada camera, era aproape prânz. Să fi fost realitate… De ce m-au adus înapoi? Sau cum am reușit să scap – de fapt, cine a reușit să mă scape? Oare cum se simțea Cris? Speram că l-au lăsat în pace.

Aș fi putut să mă ridic, să aflu ce se întâmplase. Dar n-am făcut-o. Mai bine să sper că a fost un vis decât să știu că a fost realitate – măcar încă cinci minute.



Scurt CV


Nume: Andra Pavel

Liceu: Colegiul Național Vlaicu Vodă (Curtea de Argeș)

Vârstă: 16 Ani

Cenaclul de joi seara-3

Joi 8 aprilie la ora 22 va fi o  nouă întîlnire a cenaclului online. Avem textele unor autori foarte tineri - Adrian-George Matus din Satu Mare, 19 ani şi James R. Blaisse, pentru prieteni Răzvan, din Curtea de Argeş, 16 ani. Discuţiile vor avea loc, ca de obicei, pe blogul Luciei Verona.

Iată, în continuare, textele.

Adrian Matus - poezie şi proză

Viermi

în intangibila privire găsesc o
întreagă lume ce încearcă să-ţi
spună, să ne spună de fapt (pe sub preşul unde doarme pisica)
despre ce vrei să răsfrângi, într-o aşteptată
moarte clinică a tuturor
celor care trist, răsfoiesc
o scrisoare, un mail, un chat.
poate azi, de azi începând renunţ la piele,
la mâini, la haine şi la materie. voi arunca
apă, dizolvând cărămida, iar viermii, ai tăi
viermi vor sări din noapte.

stelele vor reuni albiturile noastre
şi visele vidrelor vânate vineri şi
vom vrea vremurile vechi, dar uite
suntem doar martori muritori mistificând
materia.
viermii şi vidrele vor sări din noapte,
eu voi renunţa la piele,
tu la viermi,
cerul la stele,
şi vom privi în sec, albastrul cerului (sau
negrul, de va fi noapte?).

Geografie

şi dacă mi-este o teamă de alba stare
a temerilor de stare,
de umila sărăcească stare şi
de starea lichidă,

ar trebui, să
sting cumva un vis ascuns în explozia solară
a nimănui, să
zbier radiaţia solară şi să
sper la un înger care poate îmi aduce
în chip nemijlocit vederea.

Grijulii suntem noi, ascunşi de atmosfere
de tainice straturi care
ne împământenesc, ne trag
mai jos, tot mai jos, culminând
cu acea forţă de Newton.

Dorim să trăim veşnic, dar nu putem
decât dacă ardem pentru o secundă...doar atunci putem şti
de vai,
acea stare,
doar atunci vom fi în stare,
să nu mai fim într-o lichidă stare, ci
gaz pur,
vid,
fără sens, desigur.

Vid topit în materie

timid,sunt păşit în ziua a cărei deşteptare
o sună un ceasornic al
vânătului timp neatins
de simplitatea neajunsă a serii de noiembrie,
de început de lume.

un copil îşi bucură a sa fericire
legânându-se într-un mall al reclamelor: îşi strigă
al său daimon:
doar el, doar el e fericit!
deşi, ştim, îl aşteaptă sicriul ce va
lua locul căruciorului.

trist, îmi sting eşecul într-o notă gravă a unui
pian al cărui sunet îl cunoaştem de mult timp:
şi totuşi, aceeaşi oscilaţie, altă gravură
a timpului nostru.
cerem sfaturi în lumi anexe, pe care
le distrugem în timp ce ele gravitează în jurul
unui alt centru. praful cade, iar noi privim
şi aşteptăm iubirea
dintr-o lună ceţoasă
sau inelele nearse ale lui Saturn.

şi putem răcni asemeni covrigilor, care au în
coadă câini, desigur.
cânta în vidul spaţial, care ia loc
albastrului din cer.

Înger

şi dacă putem deschide un impertinent,
fericit şi disonantic sens acestui
visător ce ne roagă urlător să
ne întoarcem spre maestrul ce ni l-a trimis.
spirit de începător heruvimic,
cu aripi de aur, grele de atâta ceaţă şi
gudron condensat,
lovit cu capul de asfalt
bătut în faţa eşafodului comunal.

şi dacă un impertinent ar putea fericit
găsi filosoful trântit într-o garsonieră a
nevanităţii, rupt
şi cu haina grea, cu
fire smulse şi fără dinţi în gură.
ştie, sunt grele aripile de aur,
trebuie săă ne curăţăm praful de maşină
şi să mergem desculţ
prin câmpia plină de corbi
unde sunt aruncaţi executaţii eşafodului
comunal.

Sephiroth modern

Grija arşilor de pe rug prăvăliţi în
mod spasmodic în luturi neîntinate de soare,
nearse de foc şi
jurăminte cavalereşti este doar spre un fals
Sfânt Graal.
E echilibrul care hrăneşte
retina cu culori netopite de hulă,
cel ce dă deşertului un vânt mult prea sec
pentru a-l topi de gheţarii neiviţi;
e şi balanţa Judecăţii care ştie dacă
muribundul a preacurvit sau a luat mită de la
instituţiile etatizate...

Ape ce topesc în ele sentimente, nu cad
de-a valma într-o neuniformă moarte.
La fel ca sodomiţii, merităm din plin poate
pedeapsa raţională a înţelepciunii
lui Solomon
care împarte
fiul între două mame.
iar universul care are o logică ce fisurează atomul centralelor
în alte mii de universuri unde visul e mai real decât
tot ce simţim în faţa hârtiei albe sau pe peretele
inimii camerei ascunse.

Abia apoi stăm şi privim o inteligenţă care
poate funcţiona (ilogic pentru unii)- este doar
legea pe care
o căutăm de la Galilei.
Şi jocul propus de El, are reguli nestinse de
un timp sau loc, se poate scrie clar, pe tablă neagră, cu cretă
prăfuită:
e=mc pătrat. Şi da, aşa ştie
căprioara rosul ierbii şi pasărea adunarea
stolului în vreme de toamnă precoce.

Şi degeaba gândim, fără a milostivi, am fi doar
salivă şi pământ, fără de suflu divin,
şi fiecare ar fi fost un avorton în
alt avorton al lumilor nenăscute...
Şi doar dacă banul sau mizeria înlocuită de rugăciune,
sfat şi pace, vor fi fost un târg
concret al vieţii indiferente nouă...ar fi
un schismatic schimb

ay!
ay ay!
ay ay ay!
şi neîmpărţeala împărţirii duce la o gâlceavă
a lucrurilor neînţelese. Mai presus de veac, stă balanţa
care decide greutate infimă sau infinită
a stropilor de apă..care pot distruge o sodomă sau
hrăni cerealele agricultorilor chinezi
care se tem încă de
fluviul Galben.

Şi privim adânc înspre cer, oftăm şi
încercăm să readucem albul pur într-un sur
cearceaf. Strigăm:
ay, ay
ay!
ce frumos! iar îngerul plânge, deoarece
nu are hainele cele mai noi de la Prada,
nici geacă de piele, ci doar
cele mai strălucitoare aripi.
şi e doar mesager al Cuvântului, nu
model blond, prost şi anorexic.

şi totuşi, ştim că vom muri:
insistent ne convingem că maşina vecinului nu ne va călca
sau nu ne vom ciocni de vreun glonţ al
visului neaccidentat. dar creştem înspre
mormânt, iar seara, vom dormi în patul de lemn,
cu dormitor subpământean,
dacă nu ştim să visăm...vom muri cu trupul de ruah
insistentă voluptate a ne-sufletului nostru.

Daa...abia acum ştim că suntem una
cu albastrul cerului şi una cu Dumnezeu, fără a-l sfida
dacă dorim să credem într-un cer, şi vom
dori să mutăm munţi, vom putea doar cu o
lingură de muştar, fără a distruge însă
oraşe, ci
pentru a le crea frumos.

Stelele din cer şi lună din noapte
sting grindurile şi oftaturile romanticilor:
ay,ay ay
lumea e un vis, iar
visul e o lume, dar
pentru noi,
e mai mult text, subconştient
şi religie ascunsă în echilibrul
jocurilor de culise din nopţile în care lupii şi urşii
strigă la luna din noapte şi
stelele din care care sting grindurile şi oftaturile
romanticilor.

Şi sub lună, adânc în ascunsa formă de stea:
stă oraşul citadin, cu zgârie-nori ce sfidează
impertinent soarele. zboară în loc de poezii, înşiruiri
stilistice de tabele, date,
devize care
speră, ha, ce glumă bună,
să facă o lumă mai bună..
.e doar malkuth
sfârşit de sephirot kabbalic.


Fericirea durerii

Oprim topirea dintre sârma ghimpată
ce înconjoară lagărul topit de o rudimentară ură
împotriva ceasului nestins.
Stingem privirea unui ochi nestins de propria
mea vanitate care arde între iad şi
un pământ (de altfel, tot un iad , un cerc suplimentar
la "divina comeddia" ), articulăm
necuvintele din
spatele lumii
arse de soare
şi de aşteptări neatinse.

Păziţi de propria noastră temătoare moarte
de alte deveniri.. stingem deocamdată apa cu puţin foc
de tabără din jurul indienilor călători, iar
pofta vine mâncând, dar
ura? vine iubind din disperarea vieţii
de apucarea ei cu dinţii caninilor!
fericirea din dugheana huliganilor şi
mizeria şanţului şi voma beţivilor.
da, şi din purpuriile răni ale propriilor noastre suculenţe,
din covorul alb al durerii, am putea
striga a fericire!

Alfabet (capul spart al lumii)

Motto: "La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul"
(Evanghelia după Ioan)
I
antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
Iar visam,
cum spargi oul creierului,
cum din craniu se năştea un nou copil, întocmai mie.
Începea să îmi mănânce sinapsa,
neuronii, hipofiza şi în final,
să mă controleze ca un adevărat păpuşar.

blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
acum, chiar acum, ţeasta mi se sparge,
printre oase stinse mai se vede
un ochi, ce era cândva albastru, azi decolorat.
Copil al minţii, mă bucur că ai scăpat de cuşca creaturii mele.
capul.

credeam coriştii care cântau canţonete calme.
Te temeai de tractoare,
de proiectilele de la finalul Kali Yugăi,
fugeai, şi te-ai ascuns în mine.
Copil al creierului meu, rod de vis
perplex joc de fantezii albe, nopţi nestinse de actori slabi.

ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
Capul îmi era un ou:
seminţia pusă, a macerat,
vreme de nouă luni,
nouă luni de extaz, fericiri şi amăgiri.
credeam că pot scăpa undelor
bermudelor întinse la soare,
dar nu. oare moare?

elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
Gratiile formate de mâini în jurul lumii ţi-au pornit
nelucidul.
urlam toţi, ca-ntr-o bezmetică frenezie: muzica, muzica, muzica
înainte de toate. dansam cu rubine arămii, iar patru perle
albastre se stingeau mereu una în alta, de atâta fericire.

fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea.
Perlele topite, deosebite, albastre, s-au unit, şi au format
o mare.
stinsă însă de
orgolii, vanitate
nepuritate, beri aruncate pe plaje, bilete de papagal, porumb prea fiert de soare, seminţe,
lume adunată la concerte extatice;
trei sute de fire de nisip. arămii rubine şi amare brăţări cu amulete trântite peste baruri.

grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
Stomacul s-a spart într-o trufaşă şi emotivă
zonă a transcendentului ignorant. Porumb fiert, slănină, caviar alături de agurida,
care strepezea dinţii copiilor le topea minţile, ca într-un creuzet
plin de cărbuni nestinşi (-împletitor ceas de dor).
păpuşa de mine, era controlată din cap de acel micuţ păpuşar brunet,
cu perlele furate de somn.

hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
un fluier şi o unghieră,
un buchet de trandafiri decojiţi pe masă de la o ultimă aniversare cu ciocolată şi alune,
aşteaptă spargerea unui ou.
ţeasta îmi zvâcneşte...tac, tac, tac!
ca un pui umed, îmi baţi din interior ritmul de creaţie pe care nu pot să-l zbor:
ciocul îmi macină ochiul rând pe rând, amorf,
urechea mi se dizolva în somn, mirosul în faraonic nas.

indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
ca şi consecinţă, am murit.
ai ieşit, al doilea om din mine.
ai asumat o lume, schizofrenic dans de fantasme albe.
filfizoni cu joben, costum cu butoane, broşe şi brioşe. capete de câini aşezate estetic
pe drumul din parcul oraşului provincial.
II
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
frigul forma un foc neaşteptat în căutarea herminelor...
crivăţ de pace, crivăţ de nour, iar din el
apare un solomonar ce şoptea o spurcată
blestemăciune.

kilogramele kantiene?
era doar o iluzie, căci bătrânul cu nor în spate
nu era om, ci duh.
toţi v-aţi temut de moşul care ne-a furat ploaia, a oprit mana vitelor, topit
bitumul satului şi a luat cărămizile crâşmei lui moş Aloisiu.
Nisipul devenise o furtună a tobei de eşapament
praful o mizerie cu alură de ceaţă,
iar din ea vine fata albastră, zburată din
creierul craniului meu, alături de fratele ei geamăn.

licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
noapte atipică: Aloisiu a scos mătura (stridentă, ruptă de atâtea bătăi date nevestei)
a cârpit copiii după ce au adus ploaia.
şi i-a alungat la mine în cap, înapoi la casa lor.
imprudent, a păstrat marea albastră de perle.

mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
Hansel şi Gretel s-au întors poznaşi,
bătuţi şi băuţi; cu lacrimi întinse înapoi, în loc de firimituri.
încă capul era zvârcolit pe jos,
cioburi-coji roşii de ouă de Paşte. Vroiau înapoi
în al lor ovul, în uterul minţii mele.
Jeluia şi Ceauşescu, şi Cantemir
şi Nelson Mandela îşi arăta dinţii albi în faţa-i neagră...
III
Noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste.
Ulise se legase de-al său catarg al sufletului, iar
eu alături de el îmi înfundam urechile pentru a nu auzi
de şuierul lui Kali.
degeaba,
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
fără creier, fără mielină sau neuroni plezniţi
râdeam de filosofie, ce era acum o glumă proastă.
ei râdeau de noi, cei neatinşi de placa de grotesc,
de fanfară, somn, droguri ieftine, marocane.

ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Pe jos, în bâlci dansau Hypnos, de mână cu Thanatos
(travestiţi, jucăuşi, zglobii)-etern şi stins aparat al
morţii minţii sau a tuturor.
lumea- sarcofag de Cernobâl, plină de explozii nucleare,
de azotaţi de amoniu şi mai presus de orice,
aburi de alcool şi nicotină.

Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
dar se loveau de ale lumii dureri, care
asemeni capului meu, dădea să se spargă.
Dinăuntru, mintea lor rodea gândirea pură,
iar eu contribuiam la mişunata robotire. cu voi, cu voi, strigam ca un eretic!
strânsesem inconştient gazele şi toxicul
în pielea de pe cap.
plumbul ne era osânda tuturor.

reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
ţiuia un sunet de pixeli de ecouri surde de chitare distorsionate,
felinarele luminau degeaba în
întunericul nopţii primordiale.
îşi căutau licuricii a lor lumină
în oglindirea
apei negre, plină de stele.

stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem:
loc şi timp de mare final,
capul lumii stătea să pleznească, focul să ardă în bezna haosului,
în privinţa secolului damnaţilor.
statuile îşi ridicau provocator fustele,
ochii deveneau licăriri roşiatice,
picioarele-demonoizi albaştri,
zombioţii existau: drogaţi ai societăţii,
nu cu iubire, ci metadonă şi medicamente stoarse din dulceaţa macului.

şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
logicul se pare că
tresare,
iar lumea pocnea a durere, a greutate depăşită, a presiune de mii de kilobari
doar luna mai rămânea martoră a roşului carnagiu
căpăţâna spartă a creierului meu,
dar şi a viitoarei lumi.

tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
limpezirea ochilor de aramă atingeau nemurirea (tristeţea, o anula)
trăiau spiritual doar animalele aduse pentru carne şi reîn-carne?
era o linişte după,
ca într-o cochilie de melci...
vedeai doar ochiul lumii, spart
şi el,
zburau zidurile şi betoanele de azbest...

ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
întreaga lume se topea în acel singur punct
al nemuririi negre...mâna mea îşi desfăcea
oasele, muşchii,
nervii deveneau una cu ai tuturor,
picioarele- gigantici mamuţi,
într-un singur, uimitor supraom al viselor apuse de noapte ale unor filosofi,
cu hainele rupte.

Unii uituci unelteau uniri umaniste
degeaba le era...se uneau, iar
Supraom ne trăgea printr-un creier adus nou, al unui lider necunoscut
pentru a ne trage în punct...
am ajuns....
nu mai aveam nici creierul lumii,
nici creierul de păpuşar,
nici falşi profeţi,
ci doar greutatea infinită
a întregii lumi.


Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
dar vara nu mai exista.
Tremura doar nebunia, chinul, scrâşnetul şi durerea, latrina unui schizofrenic
plină de desene nebune,
cu hârtii şi femei dezgolite de piele,
vene,
cu dinţii şi nervii provocator expuşi....
atât s-a ajuns din acea lume a frumuseţii
a statuilor şi fântânilor arteziene ale verii.

wilhelm willsonian, waţi...
toate acestea erau efemerităţi, sparse din acel micuţ cap
topit, aduse toate într-un loc ca şi canalizarea.
Fericirea a apărut de la răsărit,
un nou soare, mai fericit, plin de milă
şi compasiune umilă.

Zburam zorzoanele zornăitoare:
degeaba,
capul meu,
la fel ca şi lumea a rămas un ciob, punctuleţ...
fericită zare a lumii netopite,
orbitoare.
un adevărat alfabetar:

antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
credeam coriştii care cântau canţonete calme.
ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea,
grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
kilogramele kantiene?
licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem,
şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
Unii uituci unelteau uniri umaniste
Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
wilhelm willsonian, waţi...
Zburam zorzoanele zornăitoare...

Şi proza aceluiaşi autor.

Plapuma de vise

Fierbea timpul. În fiecare din aceste zile, el era nerăbdător cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Stins de orice dorinţe, de orice alte vise care în mod normal îi topeau creierul, doar nerăbdător. Nu putea să fugă; nu avea unde. Cel puţin în casa lui îşi avea propria lui plapumă, roasă de şoareci şi molii, unde se mai cuibăreau plozii vecinilor. Până nu demult, avea şi un acoperiş deasupra capului. L-a lăsat însă despuiat un vânt de săptămâna trecută, în miez de noapte, când vremea i-a arătat că a venit şi toamna anului de tranziţie electoral, în oraşul electoral, cu afişe electorale. Şi pomeni, desigur.

Timpul fierbea pentru Alex. Chiar dacă de obicei zilele treceau fără sens, zilele erau ascunse sub covor, iar minutele stinse cu pahare de vodcă ieftină, acum fiecare secundă are pironirea ei. Parcă îl urmăreşte ceasul nescris şi nestins. Unul care este deasupra acoperişului său, smuls de viforul tomnatic, deasupra releului de curent şi chiar deasupra avionului care lin adună dorinţele multor visători ca el. Au mai fost ca el câţiva, care au visat la o lume nouă, dar nu...nu ai voie să deschizi ochii. Viaţa sa trebuie să se desfăşoare între eternul "Taci!", "Lucrează!" şi singura fericire permisă deopotrivă de stat cât şi de semenii hoardei, se găseşte în paharul plin. Îşi dizolvă disperarea între glandele sale din stomac şi abia apoi spune ce doreşte. Deocamdată nimic...doar aşteaptă cu nerăbdare.

Duminica seara se plimbă până în oraşul cu mercedesuri şi adidaşi puma. Ar râvni, dar degeaba....are rămas un singur gram de onoare astfel încât să nu plece în străinătate. Încă nu. Ar însemna să îşi abandoneze plapuma găurită, acoperişul de tablă şi televizorul care îi oferă toate produsele lui Alex. Îi dă totul, în mod ascuns...prin credinţă şi nădejde. Îi aduce mâncarea, femeile frumoase, muzica şi noul, scandalul. Este mulţumit că are de toate. Doar în mintea sa, evident. Însă îi este de ajuns...deocamdată doar se plimbă în oraş şi încalţă pantofii din vitrină, mănâncă mirosul de pizza şi se distrează cu luminile din afara discotecilor. Înghite în sec acel: "Marş, vagabondule" adresat de către bodyguardul care probabil este apăsat de acei muşchi foarte precoce folosiţi. Trece apoi la barul ascuns, urât mirositor, serveşte şi pleacă. Nu spune nimic. Învârte cheia, intră în cămăruţă, îşi ia plapuma în braţe şi se bucură că are de toate. Da, sticla şi sticla (de ecran, evazivă).

Stinge becul, stinge şi lumina albastră binefăcătoare, îşi stinge şi ochii negri. Îngână o rugăciune târzie, trage plapuma peste cap ca o mantie a veseliei şi adoarme. În vis, sieşi îşi scrie o lume nouă, în care crede că nu are nimic, doar o jerpelitură şi nici măcar acoperiş deasupra capului. Se trezeşte şi ţipă. În niciun caz nu s-ar visa astfel, să nu aibă nimic, pentru că el are de fapt de toate...Tot, chiar şi aşa, când femeile din parc râd de Alex când le spune că are muzică şi frigider şi maşină, el are totul. Toate sunt concentrate într-un singur punct, pe care mulţi nu-l vedeau de durerea inimii, de nevoile continue pe care şi le alimentau cu noi dorinţe, nemulţumindu-se de bucuria altora de a le avea.

Dimineaţa îşi trezeşte corpul o dată cu ţipetele vecinilor. Ei vor merge la şcoală, vor căuta în gunoaie, vor fura prin tramvai, iar seara se vor bucura de acea fericire la suta de litru cu miros de drojdie fermentată. Strigătul lui lăutric parcă străbate acel cartier, ducând departe, mult mai departe dorinţa simplă de a fi. De a fi onest, demn, în fond pentru Alex dorinţa de a fi. Îşi ia paltonul de sub plapumă, şapca cu "Chicago Bulls" înlocuieşte capacul televizorului cu capul lui. Porneşte. Strada pustie, arsă de frunze şi de soare ascuns. Cineva îl surprinde din spate şi îl prinde de geacă. Este Leo, amicul său fără o mână, care în fiecare dimineaţă îl roagă să îl lege la şiret.

-Alex, ai uitat de mine. Ai stat şi ai topit paharele aseară. Ajută-mă, nu pot, aruncând privirea spre picior.

-De ce zici că am topit paharele aseară?, rămase mirat visătorul cu ochii negri.

-Pentru că de beat ce ai fost, ai uitat că vântul ne-a luat acoperişul...Ai uitat că nu avem curent şi apă. Doar te-ai culcat şi ai uitat şi de noi.

-Eu am acoperiş, am maşină în faţa cămăruţei, dar nu se vede de realitate.

-Eşti nebun, concluzionă simplu Leo. Mă duc să cerşesc, poate fac un ban. Ar trebui să vii şi tu.

În fiecare dimineaţă mergea, dar nu pentru bani. Ci doar pentru a cunoaşte lumea mai bine. Ar sta cu statuile. O vreme a şi vorbit cu ele, dar le cunoaşte prea bine. Sunt mult prea previzibile şi tăcute. Primea acelaşi răspuns în fiecare zi de la ele, la întrebarea "ce mai faceţi?". Indiferent că erau gurgui, poeţi sau criminali, răspundeau la fel, ca într-un unison: "astăzi nu facem cu nimic mai mult decât am făcut ieri." Cei de pe stradă îl mai înjură, îi mai aruncă bani, îl mai bat, în special poliţiştii) sau îl ignoră. Şi totuşi...deduce cu fericire dacă cel la costum a primit salariu sau a fost dat afară de la slujbă. Şi după bani...contrar bunelor legi ale matematicii, atunci când omul e bogat nu dă nimic. În schimb, la ananghie, dă cu falsă bucurie, ca o aşteptare din partea Clemenţei divine. Leo ştie să speculeze mult mai bine, dezvelindu-şi parcă erotic ciotul în loc de mână. Nu îi pasă. Decât să ai mână, mai bine minte şi un gram de credinţă. Şi plapuma de vise pe care o împarte cu Alex. Acoperişul e opţional.

Se opresc pe caldarâm şi îşi împart un colţ de pâine. Leo sparge tăcerea străzii aglomerate în care nimeni nu vorbeşte şi totuşi nu te auzi şi spune, ca trăznit:

-Hai să mergem...să mergem după urmele celor ce ne-au înaintat.

Alex ştie foarte bine ce spune Leo, nu e o replică de tâmpit absurd. Ca urmaşi ai ţiganilor deportaţi, sunt şi ei inconştienţi ţinuţi în lagărul nou. -fără paznici, fără dulăi şi fără crematorii.Ci într-un lanţ al distrugerii, în care visul este interzis, la fel ca şi bucuria de a fi. Nimeni nu te pedepseşte, te ataci tu însuţi. Trebuie să ştii să te naşti, să iei prima gură de aer timid, să înveţi să mergi pentru a fura, primul cuvânt în cartier nu e cel al mamei, iar bătaia se dă din rai. Trebuie să dai mită poliţiştilor, să fii pe o mână cu ei, iar dacă ai vise, vei fi râs.

Aşa a fost şi acum şaizeci de ani, când bunicii lui Alex stăteau în şatră, iar cei ai lui Leo în kibuţ. Şi atunci se auzeau şoapte, dorinţe de bani, de înavuţire...au venit însă cei cu chipiul cu cap de mort pe el şi i-au dus în noroi şi lanţuri. Şi abia atunci şi-au cunoscut FERICIREA, care exista şi într-un kilogram de pâine stricată sau apă moartă, plină cu viermi. Se bucurau nespus de patul uscat, de gerul, iar urletele călăilor le păreau o muzică fenomenală. Au fugit înapoi, au venit în acest loc al infamei mizerii, dar nu au găsit aceeaşi stare. Şi-au crescut deci copii cu flori în mână, cu mingea pe maidan, cu mâna în buzunarele altuia. Priveau cu tristeţe cum ei credeau că sunt fi fericiţi, dar nu ...o amăgire. Cel mult îşi simulau bucuria cu bere, muncă şi exaltarea pentru Conducător şi Partid. "Parcă s-au mai trezit părinţii tăi prin 85-89 când nu aveau mâncare deloc. Erau mai fericiţi!", ofta bunicul lui Alex când stăteau împreună sub plapumă în dimineţile de sâmbătă, iarnă fiind.

-Moşii sunt de mult timp în pământ. Hai să mergem pe urmele lor, cât mai trăim!, repetă Leo în tăcerea asurzitoare a străzii.

Celălalt îşi ridică trupul parcă ar fi fost un Atlas care e nevoit prea tare să ţină cerul. Blajini , merg prin orăşelul provincial cu iz vienez. Pereţii se depărtează de corpurile lor, la fel ca şi cum lumea s-ar derula, iar ei ar fi statici. Se lovesc de afacerişti, de cei care împart pliante, de vânzătoarele de covrigi aburinzi, mai primesc un ban în schimbul milei mâinii ciuntite. Pleacă apoi după plapumă, şapcă, mâncare şi poveştile bunicilor. Îşi iau rămas bun de la trandafir, de la gaterul care i-a tăiat mâna lui Leo, de la tabla de acoperiş şi de la lume. În urma lor, se aud zumzete din geamurile sparte: "Bine că au plecat şi nebunii ăştia, că multe necazuri au adus!" sau "auzit-ai că au plecat ciungu' şi nebunu'?". Chiar şi poliţiştii au răsuflat uşuraţi, pentru că au scăpat de privirile lor ascunse şi de eventuala suspiciune. Pot liniştiţi să vândă acum droguri mai scumpe copiilor sau să ucidă la comanda mafioţilor. Pot să îngrijească infractorii, pentru că ei şi-au luat catrafusele şi au plecat departe.

Strada Floreştilor se întindea la nesfârşit în acest oraş până în pădurea în care uneori băieţii îşi duceau gagicile pentru a profita de banca din spate. Goneau, în dorinţa de fericire şi se izbeau de plopii care veneau înspre ei. Mureau, dar înainte, deveneau una cu metalul greu. Deseori maşina devenea sicriu de tablă...al lumii celor doi. Pe acest drum zguduit de TIR-urile şi ţiganii ce stau şi vânează oameni la barul de lângă piaţa de vechituri, pe această şosea au pornit. S-au avântat în pădurea bucuroasă, în care vilele apar şi drogaţii fug prin spatele caselor. Dar erau fericiţi...atât de bucuroşi pentru ei înşişi! Umblau, salutau ţăranii care veneau cu căruţa, se uitau miraţi, mergeau. Umblau, priveau frunzele şi viermii. Se bucurau nespus când vedeau cadavre de oameni căsăpiţi de criminali cu ochi dulci. Râdeau de drogaţii cu piercinguri în limbă, ochi, nas, sprâncene şi de fetele care fugeau după ei bete, prin pădure.

Strada Floreştilor nu se mai termina niciodată. Ea era o continuare a picioarelor lor, iar pădurea o completa. Nu se gândeau niciodată că aceasta se va putea termina; într-adevăr, ea mergea la un pas cu ei. Leo şi Alex se mai opreau, îşi puneau plapuma peste ochi, se odihneau, mergeau. Înghiţeau cu bucurie privirile scârbite ale şoferilor. Ale prostituatelor care se ascundeau sub capotă. Ale ecourilor.

-Se pune de ploaie. Nu e a bună. Poate va smulge astăzi şi acoperişul lumii...

-Probabil, îngână Leo mai mult pentru a dialoga. Sper doar să nu avem coşmaruri! De o vreme visez tot timpul că nu am o mână...

Pentru ei vorba era un semn de a fi. Nu spuneau ceva doar din dorinţa de a spune, de a fi formali, ci pentru a contura ceva. Când erau mici, preotul catolic le spusese ferm să nu vorbească în deşert, orice. Ei respectă cuvântul lui mai mult decât orice. Deoarece a fost prieten cu bunicii în lagărul păzit de câini, gardieni şi ură, şi

le-a oferit fericirea, o dată cu plapuma.

Într-adevăr cerul devenea un gri tot mai murdar, de parcă ar fi fost oglinda asfaltului. Primele pocnete de departe anunţau o ploaie sănătoasă, cu ropote şi picuri de ulei de soare. Şi probabil un semn (tardiv) al unei divinităţi anunţate. Şi pe lângă acestea, multe vise oprite. Spaţiul fierbea pentru amândoi. Şi timpul, după cum erau obişnuiţi. Durerea se revărsa în oraşul din spate. Ploua parcă cu foc. O ropotă uriaşă. Pe întreaga cale a Floreştilor nu era nimeni, doar apa dorea să devină om. Oraşul din spate ardea de viu, ca şi o replică modernă a Sodomei şi a Gomorei. Se temeau să se uite în spate. Îşi aminteau că pot deveni oricând statuie de sare, iar pe ploaia aceasta, s-ar fi dizolvat în pământ. Târau plapuma mocirloasă pe bitum, iar capetele acesteia deveneau noroi gros.

-O vom curăţa mai târziu, îi spune Leo aruncându-şi ochii peste ea. Trebuie să mergem pe urmele înaintaşilor noştri.

Îşi trag adidaşii înnoroiaţi, respiră aerul umed şi care prevesteşte tuberculoza în satele de munte, se bucură de frunzele căzute şi pornesc mai departe. Calea Floreşti se termină, la fel ca şi lumea lor. Mai departe nu au fost niciodată. Nici cu gândul, însă nu aveau nimic de ezitat. În fapt, Leo este un bărbat cu braţe puternice, iar Alex are tot ce îşi doreşte. Ar putea intra liniştiţi în câmpia cu căsuţe de lemn înconjurată de sârmă ghimpată.

-N-am ştiut niciodată că există o tabără de campat aici. Pare una superbă. Au şi paznici, măcar suntem mai în siguranţă...

Inconştient, şi-au găsit propriul lor ţel din viaţă, la fel ca acel lagăr mizer, cu rotweilleri feroce, puşti şi crematorii, de care le povestea bunicul lor. Era aproape la fel, însă un permanent ţiuit se auzea în ale lor urechi. Apare un soldat, tatuat cu chipurile femeilor trecute prin pantalonii săi şi îi bruschează. Îi duce într-o cameră albă, de un alb pur, ca şi cel al monitorului din spatele ecranului de word. Şi la fel de strălucitor. Luaţi prin surprindere, nu ştiu ce să facă.

-Ce,cce nnaiba faceţi! Ce se întâmplă?

-Parcă acum un minut eram la sfârşitul drumului Floreştilor...plapuma, mă...plapuma!

-E aci, stai....

Se auzi un pocnet. Alex şi Leo puteau să descifreze cuvintele ce apăreau pe pereţi întocmai ca şi cursorul editorului de texte. Le spuneau articole şi paragrafe de neînţeles, iar în final, concluzia era următoarea:

Dacă vei respecta lumea, Sodoma,Gomora, îţi oferim fericirea. (de pe calea Floreşti)

Timpul era îngheţat. Noroc cu plapuma care mai încălzea ochii celor doi, visele şi vidul din cameră. Se părea că acel ne-spaţiu era centrul răutăţii întregii lumii, punctul de unde fugea calea Floreştilor înspre oraşul distrus de bomba atomică, însă ei rămăneau aceeaşi în faţa lui. Se mirau, se înveleau, glumeau. Dacă lagărul bunicilor avea drugi de lemn, gratii de sârmă şi motivaţia distrugerii ţigănimii, respectiv a evreimii, aici Leo şi Alex sunt acuzaţi pentru că sunt buni. Vor afla mult mai târziu, dar în acest timp, într-o sală învecinată, ei sunt judecaţi de către un imparţial calculator, programat însă de cea mai parţială instituţie, Grupul Fericirii Automate.

La ora trei noaptea, în timp ce ei dormeau guduraţi în pătratul alb, se auzi un ţiuit scurt. Au fost scoşi afară, dezbrăcaţi, fără plapumă. Vârâţi în sala de judecată, care de fapt era un grosolan sistem de oglinzi gaussiene, nu ştiau cesă facă, să privească. Becuri şi becuri se aprind, se sting, se aprind, se sting, inducându-i într-o stare de transă. Leo, întocmai ca şi Adam, îşi vede pentru prima dată goliciunea trupului. Mâna sa devenea parcă o creangă hidoasă de copac. S-a speriat, dar ştia parcă

în mod subconştient că îl vor speria...ca şi în poveştile bunicului, care îi spunea să nu îl creadă pe cel care îi promite fericirea.

Judecătorul-computer şi avocatul lor stătea în faţa lor, ca o discuţie amicală. Magistratul imprima deja verdictul, pe o foaie A4 albă, de un alb atât de negru pe ascuns.

"Acuzaţii Alex şi Leo, din cauza faptelor care contravin societăţii de drept de astăzi, prin refuzarea clemenţei statului şi a fericirii garantate şi gratuite, sunt recomandaţi pentru reeducare în lagărele special concepute în acest scop, timp de 5 zile. Sentinţa este definitivă şi irevocabilă."

Totul s-a petrecut atât de repede, parcă s-ar fi derulat în câteva secunde. În câţiva fractali, în câteva miimi de milioane de ani divizaţi la mii de sarcini...Timpul era atât de îngheţat, încât abia puteau merge prin el. Cele cinci zile vor deveni ani, decenii şi finalmente ere pentru condamnaţi. Sunt duşi undeva departe, într-o altă locaţie, a unei lumi dispersate, pentru a învăţa să fie fericiţi. Leo este dus la un spital biotehnic, unde este silit să primească o mână nouă:

-Nu, nu doreesc! Deja am două mâini. Sănătoase...(degeaba, i s-au imputat alta). Totuşi, parcă funcţionează mai bine, îşi zice sieşi. Parcă pot să fur cu ambele mâini, cât noroc!

Plapuma cu care se înveleau în ghetoul din micul oraş cu iz burghez a fost lăsată trântită undeva într-un colţ o dată cu primirea unei sume de bani cu care fiecare putea să facă ce doreşte. Chiar ce doreşte...deoarece au fost duşi într-o dubă şi lăsaţi într-un bâlci care le amintea prea mult de oraş. De data aceasta puteau face orice...Abia acum simţea dulceaţa îngheţatei cu vanilie şi scorţişoară, care mereu apărea în reclame. Îşi explica totul dintr-o altă aură. La fel şi Leo, care putea acum să scrie la tastatură, să mănânce cheeseburgerul fără a se chinui. Bântuiau bâlciul, cu o satisfacţie sporită. Chiar li se putea citi pe frunte, FERICIRE.

Sistemul începea să fie mulţumit. Ei doreau parcă tot mai mult, într-o avidă tendinţă de a se remarca. Începeau să îşi schimbe chipurile, aroganţa le creştea în ochi. Se duceau ziua la casino, seara la vreun streaptease bar, unde bodyguarzii îi lăsau de data aceasta cu respect. Chiar dădeau mâna, în semn de preţuire. Leo, cu mândrie îşi scutura braţul drept, sănătos, iar Alex, discret, strecura o fâşie verde de bani. Dezlănţuirea abia acum începea pentru ei doi: bani, femei, băutură şi, luni mai apoi, au început cu drogurile. Prima oară, falşii prieteni le ofereau câte o doză, la ocazii speciale (sfârşit de săptămână, partyuri deoasebite), dar treptat a devenit o necesitate.

Pedeapsa de cinci zile a trecut de mult timp, dar inconştient Alex şi Leo erau dominaţi de o altă presiune. Cea a nebuniei umanului, reluând păcatul lui Adam cât se poate de nonşalant şi modern. Se distrau zi şi noapte şi îşi închideau ochiul în propria lor vanitate. Topeau visele de mii de ani, uitau de bunici, de totul, şi dansau cu ispita. Bineînţeles procesul lor era de mult timp închis, iar Grupul Fericirii Automate anunţă verdictul oficial: reeducaţi, integraţi în bucuroasa noastră lume nouă. Totuşi, parcă ei nu erau mulţumiţi. Parcă totul nu era destul, nu era suficient, vroiau mai, mai mult...

Adică mai mulţi bani:

-Alex, hai să vindem droguri. E rentabil. Am putea să trecem şi să aducem dincolo de calea Floreşti. Merită.

-Hai, Leo, măcar ne aducem şi nouă mai ieftin...

Hotărâţi şi subjugaţi, se hotărăsc să facă trafic de droguri. Vor mitui poliţiştii, vor da prima pastilă gratuit, vor rezolva simplu. Şi treaba chiar a mers, mult timp. Venele lor însă deveneau tot mai slabe, înţepate de atâtea seringi. Lumea îşi pierdea coerenţa pentru ei. De o vreme şi logica. Parcă nu le mai venea să râdă, să zâmbească sau să glumească. Fericirea devenea un chin dureros, care apăsa fiecare neuron, fiecare celulă. Nu puteau scăpa de el, sub nicio formă. Nu mai aveau alt ţel în deşertul urban decât o altă doză, deşi simţeau că le distruge ochii, le înveninează retina şi le distorsionează imaginea vieţii. Şi căderea a fost bruscă, inevitabilă. Prietenii au plecat, banii deloc, iar sistemul chiar îi declarase în cazier "cetăţeni model".

Parcă totuşi de-o vreme, timpul era molcom pentru ei. Ajunseseră tot vagabonzii bâlciului. Lui Leo i se strică atela bionică ce până mai ieri imita perfect mâna bună. Fusese nevoit să o arunce. Venea iarna, iar frigul lunii noiembrie le pişca urechile expuse. Deja bruma se aşeza pe părul şi pe barba lor nerasă din cauza neglijenţei. Tremurau amândoi; simţeau că li se apropie sfârşitul. Nimeni nu îi mai băgă în seamă, toţi îşi vedeau de treaba din lagărul fără sârmă ghimpată. Alex şi Leo zăceau în schimb pe o dugheană, ca nişte scaune vechi, rupte, în fundul unui atelier de tâmplărie, gata pentru a fi arse...

-Mi-e frig, Leo, mi-e frig...unde e plapuma?....şoapta era purtată deasupra ruinelor orăşelului vechi de unde au venit, parcă urlând a disperare şi tânjire pentru un fir de aţă. Cel care i-ar putea acoperi măcar o celulă, o venă, un deget...

-Plapuma, măcar de-am crede în ea, să visăm măcar o secundă.

Era prea târziu, îngheţase apa şi o dată cu ea sângele din picioare. Fiorul le cuprindea apoi şoldurile, mâinile, inima şi ficatul. Preţ de o secundă au mai avut zăbavă de a mai spera, de a se mai încălzi puţin cu plapuma de vise. A doua zi au fost găsiţi de către cei care curăţă piaţa şi au fost incineraţi. Ziarele au anunţat scurt "Doi boschetari au decedat într-una din cele mai friguroase nopţi de noiembrie, deşi au fost înveliţi într-o plapumă groasă..."




Fătul Monicăi

Stăteam în faţa calculatorului şi mă jucam, când brusc s-a întrerupt curentul. "Ce-o mai fi şi asta? E a treia pană de curent săptămâna aceasta!" e replica inconştientă ce îmi sare în minte. Decuplez totul din priză şi mă gândesc ce aş putea face. Cum să îmi omor timpul în această zi toridă de vară în care bitumul oglindeşte soarele de atâta căldură? Pisica leneşă de somn cască. Până şi aerul ar căsca. Îmi aduc aminte de fonograful vechi al bunicii şi de discurile de ceară. M-am hotărât să le ascult deoarece în fond nu aveam altceva de făcut.

Ansamblez cu grijă totul, pentru a nu strica nimic. Învârt cheiţa şi aud primele note ale unei viori. E un ritm calm, care evoluează treptat într-o frenezie de ritmuri şi instrumente, un cântec al evreilor, un şlagăr klezmer din perioada interbelică. Parcă aduce cu el mirosul dulce şi îmbătător al acelor ani. Iau vioara şi încerc să repet piesa după auz. Se dovedeşte a fi destul de greu. Mai ascult încă o dată piesa, desfac totul şi plec din casă. Plictiseala îmi apasă fiecare celulă cu presiune infinită.

Din dorinţa de a mă răcori, îmi cumpăr de la magazin un suc. Mă aşez în parcul de alături. Nu e nimeni, decât nebuna Moni, cea care roade seminţele aruncate de alţii şi ocazional câte un chiştoc de ţigară. Mă uit distrat la ea şi mă feresc de soare cât pot de mult. Nu cere niciodată bani şi mai întotdeauna este beată, încă de la primele ore ale dimineţii. E o parodie... măruntă, sub un metru cinzeci, nu ştie număra, dar înţelege banul. Prin parc trece bătrâna Elena, cea care ştie tot ce mişcă în cartier. Bineînţeles, doreşte conversaţie, spre a-şi anihila eterna ei plictiseală de pensionar, mai mare decât a mea:

-Ce faci? Nu ţi-e cald?

Plictisit, mai mult din dorinţa de a scăpa, răspund scurt:

-Mă răcoresc. Nu mai e curent , acasă nu am ce face.

Perseverentă, ea continuă:

-Ceva nu e în regulă. Am pus în congelator carne de viţel care se va decongela şi se va strica. Bunătate! Am cumpărat-o acum un an, de la un măcelar bun.

Nu eram dornic să ascult toate aceste detalii nesemnificative legate de carnea ei, dar din politeţe răspund, schimbând subiectul:

-Totuşi, nebunei nu îi este cald!

-Păi când are băutură, este mulţumită. Aşa e de mult timp. Nu mă mir deloc...

-Dar cum de nu e internată la sanatoriu, mă întreb...

-Povestea e mai lungă...fă-mi loc pe bancă să ţi-o înşir.

De acest lucru mă temeam cel mai mult posibil. Poveştile bătrâneşti, fără coadă, fără cap, fără sens, la care eşti silit să asişti şi să dai aprobator din cap. Altă perspectivă nu am şi îi las loc, pregătit fiind să ascult bârfele. Totuşi sunt atent. Pare interesant, iar în mintea mea se construieşte firul vieţii ei din replicile vulgare ale babei Elena. Un alt coştient, lăuntric, prelucrează informaţiile mele, şi le proiectează faţa ochilor mei. Probabil e de vină căldura...

E anul Domnului 1938. În mahalaua de la marginea oraşului prăfuit, casele parcă aşteaptă soarele care răsare. O dată cu el se vor trezi şi cei de sub acoperişurile lui de stuf sau ţiglă. Cei din centru îşi asortează papionul cu cămaşa proaspăt călcată, iar cei ca şi familia Monicăi îşi pregătesc vaca pentru păscut. Timpul grâului deja trecuse, era seceta şi dogoarea lui iulie. Comercianţii evrei speculau deoarece era cel mai bun moment al anului. Nici ţăranii nu o duceau rău, chiar dacă cu 4-5 ani mai devreme nu aveau ce mânca sau ce să îmbrace. Acum, bărbaţii lucrează la câmp,fetele tinere tricotează şi împletesc, iar mamele ţin în sus gospodăriile.

La fel este şi în familia Gardinov, care locuieşte în mahala, la margine de oraş şi început de ţară. Aici, fetele fac curat, mama lor găteşte, iar tatăl lucrează pământul ce l-a cumpărat în arendă. Monica este fata cea mai mică, are doisprezece ani şi deocamdată priveşte straniu lumea prin ochii ei albaştri. Ea se limitează la jocurile de păpuşi din cârpe, la culesul dudelor din mahala, la mersul cu vaca. Merge la biserică şi se teme de bătăile tatălui său. Încă mai crede în Moş Crăciun, chiar dacă nu în fiecare an îi aduce cadouri. Are aceeaşi pereche de pantofi de la opt ani...de aceea nu îi încalţă des, pentru că o strâng îngrozitor. Preferă să meargă desculţă, mai ales vara. Chiar mai mult acum, când e soare torid...

-Monica, nu mai sta, hai să mergi cu vaca. E deja târziu, o strigă mama.

-Vin, mamă, vin, stai doar puţin...

Merge în grajd, unde ia vaca şi o duce pe câmp, la păşune. Va sta puţin cu ea, până se vor mai aduna vite. Vor rămâne alţii să o păzească. Acest moment nu a întârziat să apară. Cel responsabil de vaci apare şi fata pleacă acasă pentru a-şi găsi de lucru sau să zăbovească. Pe drum se opreşte puţin la bătrâna Lena, moaşa , pentru că primeşte corn dulce, singurul din lume gătit cu dragoste şi aromă de vis.

-Ştii, bătrâna Lena era bunica mea şi ea mi-a povestit multe despre ea..., zice cu mândrie interlocutoarea mea, stricând farmecul. Sorb din suc, arunc o privire nebunei care mănâncă seminţe în soare şi sunt atent din nou.

Monica se ataşează foarte greu, iar cei care intră în "graţiile" ei sunt puţini. Bătrâna Lena se înscrie aici, alături de mama ei şi câţiva amici cu care se joacă seara în praful mahalalei. Primeşte cornul, îl mănâncă cu poftă deoarece până la amiază nu va primi altceva de mâncare. Familia ei nu este atât de bogată, dar nici săracă lipită.

Toate zilele, în afara duminicii decurg astfel, cu trezirea, dusul vacii şi scurta oprire la bătrână. Prânzul, de obicei sărăcăcios, e urmat de lucrul până seara târziu. Uneori are timp să se mai joace. Permisiunea însă se răreşte deoarece a crescut. E anul 1940 şi deja are treisprezece ani. Găteşte şi are grijă de casă în timp ce părinţii pleacă pe câmp.

Războiul începuse, dar ea nu ştie ce înseamnă front, bombe, arme sau armate. Deocamdată priveşte neputincioasă cu ochii ei mari. Totul se schimbă când a venit poştaşul, cu o scrisoare ciudată.

-Noi nu primim scrisori, răspunde ea.

-E una specială, importantă. Tata trebuie să meargă mâine la cazarmă.

Nu ştie ce înseamnă cazarmă. Curioasă foc, doreşte să ştie ce scrie, pleacă la amicul ei Tiberiu, care este elev la şcoala de stat. Îi citeşte despre război, despre faptul că tatăl ei trebuie să plece pe front, să lupte... Se sperie îngrozitor.

-Voi ascunde scrisoarea, tata trebuie să rămână acasă, să ne apere pe noi! cugetă sincer, cu mintea ei de copil.

Chiar aşa a făcut. A ascuns-o şi se comporta senin, se parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu ea. Doar ochii ei mari, albaştri reflectau o fracţiune din acea posibilă durere pe care ar fi suferit-o dacă ar fi plecat. Din păcate, a doua scrisoare, cu un ordin de încorporare, a surprins întreaga familie acasă. Ba mai mult, Monica a recunoscut adevărul privind ascunderea scrisorii.

-Voi merge fără nicio ezitare. Războiul nu va dura mult, până la Crăciun voi fi din nou aici, vă promit.

Atmosfera apăsătoare din casă parcă spunea că nu va fi aşa. Ştiau că acum fetele sunt pe cont propriu, nu au niciun sprijin sau protecţie. Tatăl le va apăra de inamicul ascuns....rusul, de undeva de departe.

Momentul despărţirii veni, şi o dată cu el lacrimile, tristeţea, dar şi speranţa de a se revedea. Doar că aceasta părea puţin probabilă. Noaptea, visele fetelor erau alintate de bombele aruncate de către aviaţia oricărui inamic. Totul se schimba în mahala...deja câteva familii de evrei au fost mutate de acolo şi adunate într-o zonă împrejmuită. Monica nu înţelegea de ce trebuie să aibă grijă atunci când sunt în preajmă soldaţii roşii- "nişte porci", cum îi numeşte întotdeauna mama. Împotriva lor luptă tata în tărâmuri îndepărtate, în Caucaz, Nistru...locuri de poveşti parcă, de unde venea până când mai credea în el, însuşi Moş Crăciun. Greutăţile vieţii, povara sarcinilor şi faptul că nici anul acesta Moşul nu i-a adus cadoul cerut (pe tata), chiar dacă a fost o fată cuminte, i-a confirmat gândurile.

Căldura ne copleşea. Monica încă îşi mânca seminţele, ascunsă într-un colţ. Tanti Elena îmi confirmă:

-Bunica mea i-a citit telegrama. De atunci a început să fie aşa...
Literele scurte, înşiruite clar, aparent fără niciun sens: "Gardinov mort salvă tun Stalingrad" îi vâjâiau în minte. Ochii ei albaştri s-au întunecat preţ de o secundă. Ea este prima care ştie...deci va trebui, nu, va trebui să spună mamei. Simtea că este neputincioasă, că nu poate să facă nimic, că este neprotejată de inamicul rus, care va veni şi o va ucide. Merse acasă, unde mama o aştepta bucuroasă. Era februarie, soţia îşi aştepta deja bărbatul pentru a pregăti porumbul. Aştepta şi îşi forţa conştiinţa să creadă că totul este normal.

Monica mergea clătinat, iar lacrimile păreau să aducă furtuna din spatele ei. O întreagă lume căzută, cel care i-a fost Tată a murit în urma unei salve de tun la Stalingrad. Numele acesta parcă l-a mai auzit undeva...nu era cumva un om mustăcios, pe care tata îl înjura? Totuşi, cum să îi spună mamei? Dilema era adâncă...şi trebuia spusă din toţi plămânii, din fiecare celulă şi cu tot chinul corzilor vocale:

-Mamă, a murit tata, pe front! Suntem singure...

-Nu cred....nu cred. Cum? De unde ştii?

-Am primit telegramă. Mi-a citit-o bătrâna Lena...suspină printre lacrimi Monica.

Casa întreagă s-a îmbrăcat în negru. Tatăl a fost pomenit, pentru odihna veşnică, iar vecinii s-au îmbrăcat în doliu. Seara, după ce fiecare a plecat acasă, ea s-a dus în spate, în locul de unde tatăl privea răsăritul de soare. Aici ea şi-a îngropat batista primită de la el, iar o dată cu ea, speranţa de a mai visa. Printre tunetele de artilerie ce zburau deasupra mahalalei, se vedea cerul înstelat. " E moale pământul, mâine plugari ca tata vor merge să are, iar el...nu e.". El era între humă şi cer, între stele şi lut.

Viaţa continua în mod dureros la fel. În fiecare lună, o înmormântare, în fiecare săptămână, un bărbat din vecini moare pe front. Mama Monicăi şi-a găsit un ajutor în gospodărie, un fost ucenic al soţului ei. Surorile Monicăi au fugit într-un port. Nimeni nu mai ştia nimic de ele. Fata o avea doar pe bătrâna Lena, cea care o mai alina şi alinta cu veşnicul ei corn dulce. Timpul ei trecea greu, mai ales pentru că nu avea nimic de făcut toată ziua, dat fiind că vaca a fost vândută. Chiar dacă are doar 14 ani, fruntea ei cuprindea durerea întregului război.

Bombele cădeau tot mai des, semn că armata inamică se apropie de oraş. Mama făcea provizii serioase în pivniţă, pentru orice eventualitate. Noul şi falsul tată pregătea sacii, dacă trebuiau să fugă. Monica...pierde vremea. Se plimbă chiar şi în centrul oraşului, admiră primăria şi fântâna arteziană care funcţionează chiar şi pe timpurile acestea grele. E uimită de frumuseţea clădirilor, de flori... parcă nu mai e mult, până se termină totul.

Strada e goală. Clădirile sunt jerpelite şi cu tencuiala căzută, dar îşi păstrează din farmecul trecutului. Ea se pierde printre vitrinele magazinelor, prin piaţa zgomotoasă şi nici nu observă faptul că oraşul este ocupat. Soldaţii ruşi jefuiesc totul, dar pe ascuns. Oficial, ei aduc fericirea şi egalitatea. Fata de paisprezece ani trăia clipele de fericire în lumea ei şi departe de bezmetica lume a lor. Se înserează de atâta visare. Monica pleacă încet, din această lume înspre casa ei din mahala...parcă nu mai e mult până se termină războiul.

Pe maidan însă, stăteau patru soldaţi, cu o sticlă de vodcă în mână. O opresc pe fată, îi îngână ceva într-o limbă de neînţeles şi o lovesc. Lacrimile îi izbucnesc...ei erau beţi, ţărani din Siberia care nu aveau căpătâi. Speriată, Monica doreşte să fugă, cât de repede posibil. Nu poate, o ţine pironită războiul întreg, nu doar cei patru dezmăţaţi. Deodată, ochii îi cad asupra mâinii unuia dintre ei: ceasul tatălui ei era pe mâna lui... Simte o moliciune în întregul corp, o durere profundă:

-Tată! strigă Monica.

Soldaţii râd de ea. Au flacăra patimii în ochii lor. O trântesc, îi rup hainele. Maidanul neiluminat devine terenul de tortură al fetei. Rând pe rând, o violează, sec, sărutându-i forţat gura. Cel din urmă a fost ucigaşul tatălui ei...Monica nu putea suporta. Plângea, striga, dar nimeni nu avea curajul să îi sară în ajutor. Pantalonii erau trântiţi, iar revolverul atârna lângă curea. Ceilalţi, satisfăcuţi, dormeau. Monica profită de ocazie şi fură pistolul. Trage trei gloanţe, în inimă. Sângele lui şiroia alături de lacrimile ei.

-Ştii, luă o pauză Elena, aici s-a petrecut totul. Chiar în parcul acesta, pe undeva pe unde stă ea acum...

Rămân stupefiat. Până acum credeam că nu s-a întâmplat nimic în acest loc uitat de lume. Dar iată...

...că fuge acasă. Lumea Monicăi zvâcneşte între două emisfere care plâng. Între cele două, tatăl ei, cel care a fost ucis a doua oară astăzi. Îi este ruşine să îi spună mamei. Vor veni după ea? Măcar că....şi-a răzbunat tatăl!

-Mamă, l-am omorât pe cel care ni l-a luat pe tata, strigă ea încă de pe stradă.

-Poftim? Ai ucis? Ce ai făcut?

-M-au....violat. L-am omorât pe cel din urmă. El avea ceasul tatei.

Femeia simplă a făcut ochii mari. Nu a mai ştia este viaţa în sine: soţul i-a murit, fetele mari au fugit de acasă, iar acum Monica, fata cu ochi albaştri a fost violată. Nu avea sens nimic. Abia acum bombele au încetat să cadă, chiar şi războiul se sfârşea în câteva săptămâni. Pentru ei abia acum începea chinul vieţii, al morţii şi durerea. Pântecul fetei creşte pe zi ce trece...tot mai mare, ca o mare bubă. Ştia mama că răul este în interiorul fiicei sale, că ea îl creşte şi că va aduce pe lume poate diavolul în persoană. Simţea cum ochii îi sunt devoraţi, cum mintea îşi pierde coerenţa, iar lumea cade. Nu mai îşi doreşte decât o moarte senină. Seara, îşi sărută fata care adormise printre lacrimi, noul soţ şi luă funia vacii. Şi-o legă scurt în jurul gâtului. Un scurt zvâcnit s-a auzit în sat. A doua zi, toţi rămân stupefiaţi în jurul nucului bătrân. Soldaţii ruşi râd şi îi iau trupul mamei. Îşi consideră răzbunată moartea camaradului lor. Războiul e încheiat, socialismul şi poporul a învins.

După nouă luni de nebunie, comunism, jaf şi adunări populare, Monica este aproape de a naşte. S-a mutat la bătrâna Lena, singura care o mai ocroteşte. Vorbeşte de una singură şi deseori o aude conversând imaginar cu mama sau tatăl ei. Mănâncă seminţe şi refuză medicul, care e tot mai îngrijorat de ea. Într-o seară, o strigă lung. Ea ştia că i-a venit soarta de a naşte. Aduse lumânări, apă caldă şi faşă, gata să îl întâmpine cum se cuvine pe copil, chiar dacă era fiul ucigaşului viselor fetei. Ţipete dureroase se aud din casa de lut, zvâcniri şi lacrimi.

Fătul s-a născut mort. Monica îşi plângea întreaga fiinţă. Pe de-o parte era şi băiatul ei De atunci, îmi spune bătrâna, a înnebunit femeia. Puţin după aceea, s-a mutat în casa ei. Pe timpul comunismului a lucrat vreme de douăzeci de ani în aceeaşi fabrică de lemne, unde lăcuia parchet. Plângea des, începuse să şi bea. Mahalaua şi-a schimbat faţa, azi a devenit un cartier liniştit de case, dar tristeţea războiului încă rămâne valabilă pe faţa ei. În fiecare zi trece cu teamă pe lângă maidan, speriată de fantomele soldaţilor, iar seara merge în grădina, sub nuc, unde şi-a îngropat mama, batista tatălui şi fătul. Priveşte din nou cerul înstelat, dar înainte de răsărit pleacă. Niciodată nu stă să privească apariţia soarelui pe cer.

În parc s-a mai răcorit niţel. O scurtă briză îmi aduce puţină răcoare pe frunte. Nebuna a plecat de mult timp, probabil la cârciumă. Aud un radio în vecini, pesemne că a revenit curentul. Mă ridic, salut interlocutoarea şi mă îndrept spre casă:

-Vă mulţumesc. A venit curentul, trebuie să merg acasă...

-Da merg să văd şi eu ce s-a întâmplat cu carnea mea din congelator. Presimt că trebuie să şterg iar pe jos apa...

În cârciuma de peste drum, mărunta Monica stă la o masă, cu paharul gol în faţă. Ochii ei spun totul, sunt de cel mai albastru posibil. Câteva stele au licărit preţ de o secundă. Intru, o salut...ea îmi răspunde cu eternul "cum eşti?".

-Sunt bine, mulţumesc.

-Şi eu, şi eu....

Barmana îmi dă berea, iar eu mă aşez pe terasă. Aud în casetofon, ciudat, aceeaşi piesă pe care o ascultam adineaori, la magnetofon. Totul are un sens acum: În partea lentă, se aude o voce tânguită, a vreunei cântăreţe grase, care lamentează grav. Mă ridic şi plec. Din respect pentru tot, îi umplu paharul. Îmi zâmbeşte, priveşte spre răsărit, spre maidan. Îmi răspunde evaziv:

-Da, a venit curentul, într-adevăr....dar viaţa mea?

----

James R. Blaisse

Weiters — elogiul nebuniei

James R. Blaisse
Scâncea încet, cu lacrimile curgându-i calde pe obraji şi topindu-se în covorul de dedesubt. Stătea într-un colţ al camerei întunecate, cu genunchii strânşi la piept. Se împingea tot mai tare în perete, plângând amarnic. Ar fi vrut să dispară… Să o ia cu el pe Monique şi să dispară pentru totdeauna. Departe de coşmarul care devenise viaţa lor de o lună încoace, de casa care se transformase într-o veritabilă închisoare şi de monstrul care o conducea. Dar el nu fusese întotdeauna aşa. Nu. Odată era bun şi blând, îi iubea, îi strângea în braţe. Odată… Acum însă totul se schimbase. El era crud, lipsit de milă, dement şi înecat în propria-i ură.

— Oare ce am făcut atât de rău încât să merit asta? bâigui băiatul printre sughiţuri.

Dar nu mai avu timp să se gândească la un răspuns — dacă exista unul. Uşa de la parter scârţâi, semn că cineva intrase. Băiatul sări în picioare, făcând lanţul să zornăie şi alergă disperat spre uşă. Se împiedică de un scaun răsturnat şi căzu, julindu-şi coatele. Usturimea era îngrozitoare, însă el se ridică rapid şi răsuci cheia în broască. Apoi, pradă unei disperări totale, împinse cu greu fotoliul de piele, care odinioară fusese în sufragerie, în faţa uşii şi se întoarse în colţul lui, abia stăpânindu-şi icnetele.

Monstrul se întorsese… Tatăl lui venise acasă.

*

Monique auzise clic-ul făcut de uşa care se închidea. Ieşi cât putu de repede de sub pat şi îşi scoase cheia dintr-un buzunar al rochiţei. Încercă să o introducă în micuţa gaură, însă mânuţa îi tremura atât de tare, încât o scăpă. Se aplecă şi o ridică. După ce termină se ascunse din nou sub pat.

Nu-şi putea stăpâni lacrimile. Îi era atât de frică de tati. Ce s-a întâmplat cu tati? îl întrebase deseori pe Quentin, iar el mereu ridicase din umeri şi o strânsese în braţe. Îl iubea mult pe tati, dar el era atât de rău… Mai rău decât Baubau-ul despre care îi povestise odată mami. Mami… Îi era dor de ea. Plecase într-o zi şi nu se mai întorsese acasă. Tot atunci se schimbase şi tati. „Unde e mami?” îl întrebase pe tati, când acesta se întorsese acasă. În loc să-i răspundă, el urlase la ea. O scuipase. De atunci se temea. Pe Quentin nu-l chestionase despre mami. Dacă şi el se înfuria pe ea? Dar Quentin nu era aşa… Ştia, totuşi, că fratele ei nu avea să-i mai vorbească. În faţa ochilor revedea pentru a mia oară totul. Se întâmplase când tati venise acasă, aseară, în a optsprezecea zi după dispariţia lui mami. Aceea fusese prima zi în care tati se dusese la serviciu, după ce... Striga încontinuu că fusese concediat. Ea nu înţelesese nici atunci şi nu înţelegea nici acum ce înseamnă acel cuvânt. Se gândise să-l roage pe Quentin să-i explice, dar nu mai avusese ocazia.

Ea era în bucătărie şi mânca din sandvişul cu unt de arahide, pe care i-l pregătise fratele ei. Tatăl ei se aşezase la masă, ţinându-şi capul în mâini şi părând că vorbeşte cu sine însuşi. Apoi se uitase la ea. Îşi amintea cum scăpase sandvişul. Privirea lui tati era înspăimântătoare. O îngrozea.

— Veniţi aici! spusese el cu putere. Se holbase la el şi aproape că începuse să plângă.

— Veniţi aici! repetase tati. Ţipase. Tremurând, se îndreptase către el. Quentin făcuse acelaşi lucru. Crezuse că tati avea să-i bată, dar nu fusese aşa. Începuse să-i strângă în braţe… Din ce în ce mai tare, până ce ea simţise că nu mai poate respira şi începuse să lovească cu picioarele în încercarea de a se elibera. În acest timp, el urlase întruna chiar în urechea ei.

— Voi sunteţi tot ce am! Tot ce mai am! Sunteţi ai mei, AI MEEEI! Nu mai plecaţi niciodată de lângă mine! NICIODATĂ!

Se revăzu scâncind. Era şi acum sigură că dacă nu l-ar fi muşcat cât putea de tare pe tati de ureche, corpul i-ar fi fost frânt. După ce tati îi aruncase cât colo, ţinându-se cu mâna de urechea sângerândă, se repezise la ea înjurând. Îi apucase braţul ca într-o menghină şi ridicase pumnul pentru a o lovi.

Nu mai voia să-şi amintească, însă trecutul o bântuia, o prinsese şi nu mai voia să-i dea drumul.

Închisese ochii şi îşi simţise obrajii scăldaţi în lacrimi. Dar nu se petrecuse lucrul de care se temea… fusese chiar mai rău! Quentin îl lovise pe tati cu pumnul în faţă. Tati se dezechilibrase şi o pierduse pe ea din vedere. În schimb se aruncase asupra fratelui ei şi îl pocnise în moalele capului. El căzuse, iar apoi tati începuse să îl lovească cu picioarele. Quentin încasase fiecare lovitură fără să scoată un sunet şi apoi se uitase spre ea, cu un firişor de sânge roşu curgându-i pe bărbie.

— Pleacă, îi mimase el din buze, înainte ca tati să-l apuce de gulerul cămăşii şi să înceapă să-l scuture cu putere.

— De ce faci asta, Quent, de ce? Tati repetase asta de câteva ori, privind în ochii fiului său, care semăna cu o păpuşă de paie. Monique parcă auzea şi acum respiraţia lui sacadată. Quentin îi spusese să plece, însă ea nu se putuse desprinde din acel tablou terifiant.

— Nu vezi, Quent, nu vezi că toţi vor să mi te ia. TOŢI! Şi mama ta vrea să mi te ia. Şi ea… Nu o vezi? NU! NU ŢI-L DAU, E AL MEU! Al meu!

Apoi începuse să plângă, strângându-l pe Quentin în braţe, în timp ce acesta scâncea uşor. O hăituia imaginea fratelui său care, nerostit, o implora să plece. În ochii lui văzuse atâta durere, încât ştia că nu o să uite în veci acea scenă.

Plecase, lăsându-l pe tati să urle la arătări numai de el văzute.

Quentin nu mai ieşise azi din camera lui. Şi nici ea nu mersese la el. Era numai vina ei. Dacă murea? Începu să plângă de-a binelea, deformând, inconştient, capul lui Jeremy, ursuleţul primit de la mami cu aproape un an în urmă, când împlinise şapte ani.

*

Băiatul se opri brusc din plâns.

— Gata, Quentin, încetează! se admonestă el. Nu o să rezolvi nimic dacă stai şi boceşti. Avea nevoie să gândească la rece.

— Să luăm lucrurile în ordine.

Deşi nu înţelegea cum, faptul că vorbea cu voce tare îi dădea un curaj pe care nu-l crezuse posibil. Asta şi faptul că Monique ar putea fi omorâtă în bătaie. Seara trecută o salvase, dar trebuia să admită că fusese al naibii de norocos. După ce încetase să mai tune la stafii, tatăl său îl dusese în camera lui, îl aşezase pe pat, apoi nu ştia decât că agonizase un timp, după care adormise. De dimineaţă se trezise cu corpul gemându-i de durere. Respira cu greutate şi era sigur că avea o coastă ruptă. Dar poate cel mai important aspect era faptul că piciorul drept îi era prins de cadrul metalic al patului cu un lanţ nu foarte gros, însă suficient pentru a-l reţine. Un lacăt încheia improvizaţia — din păcate destul de bine realizată — a tatălui său. Lanţul era destul de lung încât să-i permită să se mişte în voie în interiorul camerei, dar cam atât.

Se întrebase dacă şi lui Monique i se întâmplase acelaşi lucru, însă răspunsul venise la fel de repede ca şi întrebarea: nu. După ce se întorsese în cameră, aseară, Monique închisese cu siguranţă uşa. Vorbise cu ea dinainte ca, în caz că se întâmplă ceva rău, să se ducă în camera ei şi să închidă uşa. Iar el, chiar şi suferind cum era, ar fi auzit dacă tatăl său ar fi încercat să spargă uşa. În plus, probabil că Allan Weiters îşi dăduse seama, în toată nebunia lui, că Monique nu ar fi plecat nicăieri singură.

— Nu cred că voi putea face nimic azi. Cel puţin nu până nu adoarme tata. Sau până pleacă. Se considera norocos — chiar se putea numi noroc — că tatăl său nu stătea toată ziua acasă. De obicei pleca în jurul orei prânzului şi se întorcea seara, după asfinţit, sau chiar a doua zi. Duhnea permanent a alcool şi odată venise acasă cu cămaşa pătată de sânge. Quentin nu ştia ce se întâmplase şi nu voia să afle.

— Dar, după aceea, prima problemă care se pune este cum să scap de lanţ. Of, sper ca tata să adoarmă curând. Doare ca dracu’. Era sigur că după ce va desface lanţul va da peste o vânătaie uriaşă.

Se uită în jur după ceva cu care să rupă lanţul, dar nu văzu nimic care l-ar fi putut ajuta. Şi oricum era stupid. Ar fi făcut prea multă gălăgie.

— La naiba! Va trebui să îi cer ajutorul lui Monique. Nu-i plăcea deloc ideea de a o pune pe surioara lui în pericol.

— Şi apoi? Apoi ce?

Nu avea nici un răspuns la aceste întrebări. Să plece? Dar unde? Nu avea nicio rudă prin apropiere — de fapt, nu cunoştea să fi avut vreo rudă oriunde în lume —, de colegi de clasă nici nu putea fi vorba — era absolut sigur că niciunul nu i-ar fi găzduit pe el şi pe Monique —, la vecini era mult prea aproape de pericol, iar traiul pe stradă era o variată inacceptabilă. Surioara lui merita ceva mai bun.

— Puii mei, amândoi merităm ceva mai bun! Şi atunci ce rămâne de făcut? Poliţia… Părea cea mai bună alternativă, dar pentru moment era inaccesibilă. Într-unul dintre accesele sale de furie, tatăl său distrusese sufrageria, cu tot cu telefon. Telefonul lui mobil fusese de asemenea zdrobit.

— Dar dacă poliţia îl ridică pe tata, pe mine şi Monique ne aşteaptă un centru de plasament şi, mai mult ca sigur, la un moment dat vom fi despărţiţi pentru totdeauna. Nu! În nici un caz!

Îşi îndepărtă rapid acele gânduri din minte şi ascultă cu atenţie. Nu se auzea nimic.

— O fi adormit deja?

Ar fi fost un noroc neaşteptat. Mai ascultă câteva minute pentru a fi sigur, apoi merse şi deschise uşa.

— Monique! şopti el. Monique! repetă, îndrăznind să ridice puţin glasul.

— Unde e tati? se auzi o voce înfricoşată de dincolo de uşă.

— Nu ştiu, cred că a adormit. Hai, deschide, trebuie să mă ajuţi cu ceva.

Uşa se deschise uşor şi în faţa băiatului apăru o fetiţă cu păr negru, prins în două codiţe neîngrijite. După ochii roşii şi umflaţi îţi puteai da seama că plânsese mult. Încă mai plângea. Se uită la băiat pentru câteva secunde şi apoi se aruncă în braţele lui.

— Gata, gata, linişteşte-te!

— Îmi… îmi pare r… rău! îndrugă ea printre sughiţuri.

— Pentru ce?

— Pentru că a… am fugit…

— Şşşt! Nu a fost vina ta! Nici să nu te gândeşti la asta. Acum trebuie să încercăm să scăpăm de aici. Ai înţeles?

Fetiţa se desprinse încet de el şi dădu din cap.

— Monique, ascultă-mă, tata m-a legat de pat. Îi arătă lanţul. Dacă aş încerca să sparg lacătul sau să rup lanţul, ar auzi. Am nevoie de cheia de la lacăt.

Monique aprobă.

— Unde e?

— Nu ştiu. Cel mai probabil o ţine la el.

Văzu cum, pentru o clipă, pe faţa surioarei lui se aşterne groaza, dar apoi aceasta se făcu nevăzută, fiind înlocuită de hotărâre. Fără să mai spună un cuvânt, Monique plecă.

*

Coborî scările, încercând în zadar să nu scoată nicun zgomot. Când ajunse jos, împietri pentru câteva clipe şi ascultă. Răsuflă uşurată. Un sforăit slab se auzea dinspre bucătărie. Merse până acolo pe vârfuri. Tati dormea cu capul pe masă, răspândind în toată camera un miros dulceag de băutură. Fetiţa îşi ţinu respiraţia şi introduse mâna într-unul dintre buzunarele jachetei uzate de motociclist. Nu dădu decât de două hârtii de câte cincizeci de lire, pe care le băgă în buzunarul rochiţei, gândindu-se că s-ar putea să fie nevoie de ele mai târziu.

Încercă alt buzunar. Scoase un pachet de ţigări gol pe jumătate şi o brichetă pe care le puse lângă bani, cu scopul de a le arunca mai târziu.

Dintr-o dată tati îşi mişcă puţin mâna şi scoase un zgomot gutural. Monique înţepeni, cu inima bătându-i nebuneşte. După câteva secunde, când fu convinsă că tati doarme cu adevărat, cercetă un alt buzunar şi avu noroc. Cu cheiţa mică în mână, urcă tiptil scările.

*

— Gata! anunţă bucuroasă fetiţa. Quentin luă cheiţa şi deschise lacătul.

— Să mergem, zise el. Dar imediat ce se mişcă auzi o zornăitură.

— La naiba! Încă nu scăpase de povara lanţului. Nu în totalitate. Lanţul era desprins de pat, dar încă mai agăţa de piciorului lui şi nu avea nicio modalitate de a-l da jos. Îl strânse şi îl ridică într-o mână. Era destul de greu, dar nu avea de ales. Trebuia să-l ia cu el.

Haide!
Cât stătuse nu realizase cât de mult rău îi provocase lanţul, dar acum resimţea o durere acută, îngrozitoare, la fiecare pas. Nici măcar nu-şi mai putea simţi laba piciorului.

Înjură încet şi începu să coboare scările. Durerea provocată de coasta ruptă era dublată de cea făcută de lanţ. Nu mai putea continua aşa mult timp. Se sprijini cu mâinile de balustradă şi lanţul îi scăpă din mână, făcând un zgomot infernal.

— Nu, şopti el, căscând ochii de groază. DU-TE! strigă, dându-şi seama că nu mai are rost să vorbească încet. În câteva secunde Monique ajunse la uşa de la intrare. O deschise, dar nu ieşi. Zgomote se auziră dinspre bucătărie. Quentin sări trei trepte, simţind o explozie de durere la aterizare. Ajunse jos chiar în momentul când tatăl lui apăru în sufragerie. Începu să strige şi se repezi la băiat. Acesta îşi mişcă rapid mâna şi îl lovi peste faţă cu lanţul. Bărbatul căzu, cu faţa acoperită de un tatuaj stacojiu.

Quentin se avântă spre uşă, cu lanţul şerpuind în urma lui.

— HAI! strigă el şi o împinse afară pe Monique. PLEACĂ! ACUM! Monique începu să alerge pe aleea pietruită, dispărând rapid în negura nopţii.

Băiatul îşi dădea seama că are nevoie de ajutor. Nu avea nici un rost să încerce să fugă… nu în starea în care se afla.

Şchiopătând, străbătu cu greu aleea şi ajunse pe trotuar. Tocmai atunci tatăl său ieşi pe uşa casei. Cu faţa schimonosită de furie, începu să alerge după fiul său.

Cu ultimele puteri, Quentin ajunse în faţa uşii soţilor Lane, doi bătrânei de origine americană, ce fuseseră întotdeauna foarte drăguţi cu el. Apăsă pe sonerie de mai multe ori, strigă şi bătu de două ori cu pumnii în uşă, înainte de a fi apucat de la spate şi aruncat violent un metru în spate. Tatăl său îşi aşeză un genunchi peste pieptul lui şi începu să-i care pumni. După a treia lovitură deja căzuse în inconştienţă.

*

Ella Lane mormăi, mişcându-se cu greutate până la uşă. Oare cine era la ora aceea? Când deschise uşa, rămase înmărmurită de spaimă. Un om ce semăna cu Allan Weiters, vecinul ei, îşi întoarse privirea spre ea. Faţa îi era plină de sânge, iar chipul lui reprezenta o mască perfectă a nebuniei. Se sperie şi închise uşa, răsucind cheia în broască, după care începu să strige după soţul ei.

Marty, Marty! Sună la poliţie!
Ce s-a întâmplat? o întâmpină el, alarmat.
Sună la poliţie! Domnul Weiters omoară pe cineva.
Ce?
Sună acum!
*

Poliţiştii sosiseră în mai puţin de cincisprezece minute, iar ceea ce găsiseră le întrecuse cu mult temerile. Era de-a dreptul stupefiant. Un băiat omorât în bătaie, apoi sugrumat cu un lanţ. Faţa îi semăna cu un terci însângerat. O fetiţă care stătuse ascunsă după o tufă de gard viu şi care, după venirea poliţiei, strângea amarnic în braţe trupul fără viaţă al fratelui ei, asta până ce fusese luată de acolo cu forţa. Un dement ce ţipa înnebunit că soţia lui îi răpise fiul. Un cuplu în vârstă de-a dreptul terifiat.

Cu alte cuvinte, în acea parte a suburbiei londoneze se vedeau urmările unui coşmar ce nu luase sfârşit în întregime. Nu pentru Monique Weiters.

*

Femeia depuse buchetul cu flori şi rămase în genunchi, lângă mormânt. Trecuseră treisprezece ani şi totuşi suferinţa era la fel de mare ca în acea blestemată noapte de august. Lacrimi îi izvorâră din colţurile ochilor. Quentin…

Nu avea să uite niciodată acea imagine, care părea desprinsă dintr-un film de groază. Pierduse totul în acea noapte. Chiar şi sensul de a trăi… Dar speranţa îi fusese redată. Patru luni după tragedie fusese adoptată de domnul şi doamna Lane, iar ei îi arătaseră grijă şi dragoste, o crescuseră ca pe propria lor fiică. Abia târziu aflase că singurul copil pe care îl avuseseră cei doi murise la două săptămâni după naştere, din cauza unor probleme respiratorii. Ştia că fără ajutorul lor nu ar fi trecut peste acel episod al vieţii ei.

Tatăl său fusese internat într-un sanatoriu şi, opt ani mai târziu, murise. Nu-l mai văzuse niciodată după acea noapte, însă mersese la înmormântarea lui. Măcar pentru timpul în care a fost un om normal…

Apoi, peste doi ani, tatăl ei adoptiv se stinsese din viaţă. Ea îl considerase mereu mult mai mult şi de aceea pierderea lui fusese cu atât mai dureroasă.

Mai stătu câteva minute, privind piatra funerară din marmură. Într-un final se ridică, ştergându-şi lacrimile.

— Sper că ţi-e bine, Quent…, şopti, după care se îndreptă spre principala alee a cimitirului, unde o femeie micuţă, al cărei păr alb era acoperit de o pălărie neagră, o aştepta. Apucă braţul mamei sale şi porniră împreună spre ieşire, în aerul fierbinte al însoritului august.