Cenaclul de joi seara-3

Joi 8 aprilie la ora 22 va fi o  nouă întîlnire a cenaclului online. Avem textele unor autori foarte tineri - Adrian-George Matus din Satu Mare, 19 ani şi James R. Blaisse, pentru prieteni Răzvan, din Curtea de Argeş, 16 ani. Discuţiile vor avea loc, ca de obicei, pe blogul Luciei Verona.

Iată, în continuare, textele.

Adrian Matus - poezie şi proză

Viermi

în intangibila privire găsesc o
întreagă lume ce încearcă să-ţi
spună, să ne spună de fapt (pe sub preşul unde doarme pisica)
despre ce vrei să răsfrângi, într-o aşteptată
moarte clinică a tuturor
celor care trist, răsfoiesc
o scrisoare, un mail, un chat.
poate azi, de azi începând renunţ la piele,
la mâini, la haine şi la materie. voi arunca
apă, dizolvând cărămida, iar viermii, ai tăi
viermi vor sări din noapte.

stelele vor reuni albiturile noastre
şi visele vidrelor vânate vineri şi
vom vrea vremurile vechi, dar uite
suntem doar martori muritori mistificând
materia.
viermii şi vidrele vor sări din noapte,
eu voi renunţa la piele,
tu la viermi,
cerul la stele,
şi vom privi în sec, albastrul cerului (sau
negrul, de va fi noapte?).

Geografie

şi dacă mi-este o teamă de alba stare
a temerilor de stare,
de umila sărăcească stare şi
de starea lichidă,

ar trebui, să
sting cumva un vis ascuns în explozia solară
a nimănui, să
zbier radiaţia solară şi să
sper la un înger care poate îmi aduce
în chip nemijlocit vederea.

Grijulii suntem noi, ascunşi de atmosfere
de tainice straturi care
ne împământenesc, ne trag
mai jos, tot mai jos, culminând
cu acea forţă de Newton.

Dorim să trăim veşnic, dar nu putem
decât dacă ardem pentru o secundă...doar atunci putem şti
de vai,
acea stare,
doar atunci vom fi în stare,
să nu mai fim într-o lichidă stare, ci
gaz pur,
vid,
fără sens, desigur.

Vid topit în materie

timid,sunt păşit în ziua a cărei deşteptare
o sună un ceasornic al
vânătului timp neatins
de simplitatea neajunsă a serii de noiembrie,
de început de lume.

un copil îşi bucură a sa fericire
legânându-se într-un mall al reclamelor: îşi strigă
al său daimon:
doar el, doar el e fericit!
deşi, ştim, îl aşteaptă sicriul ce va
lua locul căruciorului.

trist, îmi sting eşecul într-o notă gravă a unui
pian al cărui sunet îl cunoaştem de mult timp:
şi totuşi, aceeaşi oscilaţie, altă gravură
a timpului nostru.
cerem sfaturi în lumi anexe, pe care
le distrugem în timp ce ele gravitează în jurul
unui alt centru. praful cade, iar noi privim
şi aşteptăm iubirea
dintr-o lună ceţoasă
sau inelele nearse ale lui Saturn.

şi putem răcni asemeni covrigilor, care au în
coadă câini, desigur.
cânta în vidul spaţial, care ia loc
albastrului din cer.

Înger

şi dacă putem deschide un impertinent,
fericit şi disonantic sens acestui
visător ce ne roagă urlător să
ne întoarcem spre maestrul ce ni l-a trimis.
spirit de începător heruvimic,
cu aripi de aur, grele de atâta ceaţă şi
gudron condensat,
lovit cu capul de asfalt
bătut în faţa eşafodului comunal.

şi dacă un impertinent ar putea fericit
găsi filosoful trântit într-o garsonieră a
nevanităţii, rupt
şi cu haina grea, cu
fire smulse şi fără dinţi în gură.
ştie, sunt grele aripile de aur,
trebuie săă ne curăţăm praful de maşină
şi să mergem desculţ
prin câmpia plină de corbi
unde sunt aruncaţi executaţii eşafodului
comunal.

Sephiroth modern

Grija arşilor de pe rug prăvăliţi în
mod spasmodic în luturi neîntinate de soare,
nearse de foc şi
jurăminte cavalereşti este doar spre un fals
Sfânt Graal.
E echilibrul care hrăneşte
retina cu culori netopite de hulă,
cel ce dă deşertului un vânt mult prea sec
pentru a-l topi de gheţarii neiviţi;
e şi balanţa Judecăţii care ştie dacă
muribundul a preacurvit sau a luat mită de la
instituţiile etatizate...

Ape ce topesc în ele sentimente, nu cad
de-a valma într-o neuniformă moarte.
La fel ca sodomiţii, merităm din plin poate
pedeapsa raţională a înţelepciunii
lui Solomon
care împarte
fiul între două mame.
iar universul care are o logică ce fisurează atomul centralelor
în alte mii de universuri unde visul e mai real decât
tot ce simţim în faţa hârtiei albe sau pe peretele
inimii camerei ascunse.

Abia apoi stăm şi privim o inteligenţă care
poate funcţiona (ilogic pentru unii)- este doar
legea pe care
o căutăm de la Galilei.
Şi jocul propus de El, are reguli nestinse de
un timp sau loc, se poate scrie clar, pe tablă neagră, cu cretă
prăfuită:
e=mc pătrat. Şi da, aşa ştie
căprioara rosul ierbii şi pasărea adunarea
stolului în vreme de toamnă precoce.

Şi degeaba gândim, fără a milostivi, am fi doar
salivă şi pământ, fără de suflu divin,
şi fiecare ar fi fost un avorton în
alt avorton al lumilor nenăscute...
Şi doar dacă banul sau mizeria înlocuită de rugăciune,
sfat şi pace, vor fi fost un târg
concret al vieţii indiferente nouă...ar fi
un schismatic schimb

ay!
ay ay!
ay ay ay!
şi neîmpărţeala împărţirii duce la o gâlceavă
a lucrurilor neînţelese. Mai presus de veac, stă balanţa
care decide greutate infimă sau infinită
a stropilor de apă..care pot distruge o sodomă sau
hrăni cerealele agricultorilor chinezi
care se tem încă de
fluviul Galben.

Şi privim adânc înspre cer, oftăm şi
încercăm să readucem albul pur într-un sur
cearceaf. Strigăm:
ay, ay
ay!
ce frumos! iar îngerul plânge, deoarece
nu are hainele cele mai noi de la Prada,
nici geacă de piele, ci doar
cele mai strălucitoare aripi.
şi e doar mesager al Cuvântului, nu
model blond, prost şi anorexic.

şi totuşi, ştim că vom muri:
insistent ne convingem că maşina vecinului nu ne va călca
sau nu ne vom ciocni de vreun glonţ al
visului neaccidentat. dar creştem înspre
mormânt, iar seara, vom dormi în patul de lemn,
cu dormitor subpământean,
dacă nu ştim să visăm...vom muri cu trupul de ruah
insistentă voluptate a ne-sufletului nostru.

Daa...abia acum ştim că suntem una
cu albastrul cerului şi una cu Dumnezeu, fără a-l sfida
dacă dorim să credem într-un cer, şi vom
dori să mutăm munţi, vom putea doar cu o
lingură de muştar, fără a distruge însă
oraşe, ci
pentru a le crea frumos.

Stelele din cer şi lună din noapte
sting grindurile şi oftaturile romanticilor:
ay,ay ay
lumea e un vis, iar
visul e o lume, dar
pentru noi,
e mai mult text, subconştient
şi religie ascunsă în echilibrul
jocurilor de culise din nopţile în care lupii şi urşii
strigă la luna din noapte şi
stelele din care care sting grindurile şi oftaturile
romanticilor.

Şi sub lună, adânc în ascunsa formă de stea:
stă oraşul citadin, cu zgârie-nori ce sfidează
impertinent soarele. zboară în loc de poezii, înşiruiri
stilistice de tabele, date,
devize care
speră, ha, ce glumă bună,
să facă o lumă mai bună..
.e doar malkuth
sfârşit de sephirot kabbalic.


Fericirea durerii

Oprim topirea dintre sârma ghimpată
ce înconjoară lagărul topit de o rudimentară ură
împotriva ceasului nestins.
Stingem privirea unui ochi nestins de propria
mea vanitate care arde între iad şi
un pământ (de altfel, tot un iad , un cerc suplimentar
la "divina comeddia" ), articulăm
necuvintele din
spatele lumii
arse de soare
şi de aşteptări neatinse.

Păziţi de propria noastră temătoare moarte
de alte deveniri.. stingem deocamdată apa cu puţin foc
de tabără din jurul indienilor călători, iar
pofta vine mâncând, dar
ura? vine iubind din disperarea vieţii
de apucarea ei cu dinţii caninilor!
fericirea din dugheana huliganilor şi
mizeria şanţului şi voma beţivilor.
da, şi din purpuriile răni ale propriilor noastre suculenţe,
din covorul alb al durerii, am putea
striga a fericire!

Alfabet (capul spart al lumii)

Motto: "La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul"
(Evanghelia după Ioan)
I
antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
Iar visam,
cum spargi oul creierului,
cum din craniu se năştea un nou copil, întocmai mie.
Începea să îmi mănânce sinapsa,
neuronii, hipofiza şi în final,
să mă controleze ca un adevărat păpuşar.

blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
acum, chiar acum, ţeasta mi se sparge,
printre oase stinse mai se vede
un ochi, ce era cândva albastru, azi decolorat.
Copil al minţii, mă bucur că ai scăpat de cuşca creaturii mele.
capul.

credeam coriştii care cântau canţonete calme.
Te temeai de tractoare,
de proiectilele de la finalul Kali Yugăi,
fugeai, şi te-ai ascuns în mine.
Copil al creierului meu, rod de vis
perplex joc de fantezii albe, nopţi nestinse de actori slabi.

ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
Capul îmi era un ou:
seminţia pusă, a macerat,
vreme de nouă luni,
nouă luni de extaz, fericiri şi amăgiri.
credeam că pot scăpa undelor
bermudelor întinse la soare,
dar nu. oare moare?

elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
Gratiile formate de mâini în jurul lumii ţi-au pornit
nelucidul.
urlam toţi, ca-ntr-o bezmetică frenezie: muzica, muzica, muzica
înainte de toate. dansam cu rubine arămii, iar patru perle
albastre se stingeau mereu una în alta, de atâta fericire.

fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea.
Perlele topite, deosebite, albastre, s-au unit, şi au format
o mare.
stinsă însă de
orgolii, vanitate
nepuritate, beri aruncate pe plaje, bilete de papagal, porumb prea fiert de soare, seminţe,
lume adunată la concerte extatice;
trei sute de fire de nisip. arămii rubine şi amare brăţări cu amulete trântite peste baruri.

grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
Stomacul s-a spart într-o trufaşă şi emotivă
zonă a transcendentului ignorant. Porumb fiert, slănină, caviar alături de agurida,
care strepezea dinţii copiilor le topea minţile, ca într-un creuzet
plin de cărbuni nestinşi (-împletitor ceas de dor).
păpuşa de mine, era controlată din cap de acel micuţ păpuşar brunet,
cu perlele furate de somn.

hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
un fluier şi o unghieră,
un buchet de trandafiri decojiţi pe masă de la o ultimă aniversare cu ciocolată şi alune,
aşteaptă spargerea unui ou.
ţeasta îmi zvâcneşte...tac, tac, tac!
ca un pui umed, îmi baţi din interior ritmul de creaţie pe care nu pot să-l zbor:
ciocul îmi macină ochiul rând pe rând, amorf,
urechea mi se dizolva în somn, mirosul în faraonic nas.

indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
ca şi consecinţă, am murit.
ai ieşit, al doilea om din mine.
ai asumat o lume, schizofrenic dans de fantasme albe.
filfizoni cu joben, costum cu butoane, broşe şi brioşe. capete de câini aşezate estetic
pe drumul din parcul oraşului provincial.
II
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
frigul forma un foc neaşteptat în căutarea herminelor...
crivăţ de pace, crivăţ de nour, iar din el
apare un solomonar ce şoptea o spurcată
blestemăciune.

kilogramele kantiene?
era doar o iluzie, căci bătrânul cu nor în spate
nu era om, ci duh.
toţi v-aţi temut de moşul care ne-a furat ploaia, a oprit mana vitelor, topit
bitumul satului şi a luat cărămizile crâşmei lui moş Aloisiu.
Nisipul devenise o furtună a tobei de eşapament
praful o mizerie cu alură de ceaţă,
iar din ea vine fata albastră, zburată din
creierul craniului meu, alături de fratele ei geamăn.

licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
noapte atipică: Aloisiu a scos mătura (stridentă, ruptă de atâtea bătăi date nevestei)
a cârpit copiii după ce au adus ploaia.
şi i-a alungat la mine în cap, înapoi la casa lor.
imprudent, a păstrat marea albastră de perle.

mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
Hansel şi Gretel s-au întors poznaşi,
bătuţi şi băuţi; cu lacrimi întinse înapoi, în loc de firimituri.
încă capul era zvârcolit pe jos,
cioburi-coji roşii de ouă de Paşte. Vroiau înapoi
în al lor ovul, în uterul minţii mele.
Jeluia şi Ceauşescu, şi Cantemir
şi Nelson Mandela îşi arăta dinţii albi în faţa-i neagră...
III
Noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste.
Ulise se legase de-al său catarg al sufletului, iar
eu alături de el îmi înfundam urechile pentru a nu auzi
de şuierul lui Kali.
degeaba,
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
fără creier, fără mielină sau neuroni plezniţi
râdeam de filosofie, ce era acum o glumă proastă.
ei râdeau de noi, cei neatinşi de placa de grotesc,
de fanfară, somn, droguri ieftine, marocane.

ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Pe jos, în bâlci dansau Hypnos, de mână cu Thanatos
(travestiţi, jucăuşi, zglobii)-etern şi stins aparat al
morţii minţii sau a tuturor.
lumea- sarcofag de Cernobâl, plină de explozii nucleare,
de azotaţi de amoniu şi mai presus de orice,
aburi de alcool şi nicotină.

Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
dar se loveau de ale lumii dureri, care
asemeni capului meu, dădea să se spargă.
Dinăuntru, mintea lor rodea gândirea pură,
iar eu contribuiam la mişunata robotire. cu voi, cu voi, strigam ca un eretic!
strânsesem inconştient gazele şi toxicul
în pielea de pe cap.
plumbul ne era osânda tuturor.

reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
ţiuia un sunet de pixeli de ecouri surde de chitare distorsionate,
felinarele luminau degeaba în
întunericul nopţii primordiale.
îşi căutau licuricii a lor lumină
în oglindirea
apei negre, plină de stele.

stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem:
loc şi timp de mare final,
capul lumii stătea să pleznească, focul să ardă în bezna haosului,
în privinţa secolului damnaţilor.
statuile îşi ridicau provocator fustele,
ochii deveneau licăriri roşiatice,
picioarele-demonoizi albaştri,
zombioţii existau: drogaţi ai societăţii,
nu cu iubire, ci metadonă şi medicamente stoarse din dulceaţa macului.

şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
logicul se pare că
tresare,
iar lumea pocnea a durere, a greutate depăşită, a presiune de mii de kilobari
doar luna mai rămânea martoră a roşului carnagiu
căpăţâna spartă a creierului meu,
dar şi a viitoarei lumi.

tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
limpezirea ochilor de aramă atingeau nemurirea (tristeţea, o anula)
trăiau spiritual doar animalele aduse pentru carne şi reîn-carne?
era o linişte după,
ca într-o cochilie de melci...
vedeai doar ochiul lumii, spart
şi el,
zburau zidurile şi betoanele de azbest...

ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
întreaga lume se topea în acel singur punct
al nemuririi negre...mâna mea îşi desfăcea
oasele, muşchii,
nervii deveneau una cu ai tuturor,
picioarele- gigantici mamuţi,
într-un singur, uimitor supraom al viselor apuse de noapte ale unor filosofi,
cu hainele rupte.

Unii uituci unelteau uniri umaniste
degeaba le era...se uneau, iar
Supraom ne trăgea printr-un creier adus nou, al unui lider necunoscut
pentru a ne trage în punct...
am ajuns....
nu mai aveam nici creierul lumii,
nici creierul de păpuşar,
nici falşi profeţi,
ci doar greutatea infinită
a întregii lumi.


Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
dar vara nu mai exista.
Tremura doar nebunia, chinul, scrâşnetul şi durerea, latrina unui schizofrenic
plină de desene nebune,
cu hârtii şi femei dezgolite de piele,
vene,
cu dinţii şi nervii provocator expuşi....
atât s-a ajuns din acea lume a frumuseţii
a statuilor şi fântânilor arteziene ale verii.

wilhelm willsonian, waţi...
toate acestea erau efemerităţi, sparse din acel micuţ cap
topit, aduse toate într-un loc ca şi canalizarea.
Fericirea a apărut de la răsărit,
un nou soare, mai fericit, plin de milă
şi compasiune umilă.

Zburam zorzoanele zornăitoare:
degeaba,
capul meu,
la fel ca şi lumea a rămas un ciob, punctuleţ...
fericită zare a lumii netopite,
orbitoare.
un adevărat alfabetar:

antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
credeam coriştii care cântau canţonete calme.
ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea,
grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
kilogramele kantiene?
licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem,
şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
Unii uituci unelteau uniri umaniste
Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
wilhelm willsonian, waţi...
Zburam zorzoanele zornăitoare...

Şi proza aceluiaşi autor.

Plapuma de vise

Fierbea timpul. În fiecare din aceste zile, el era nerăbdător cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Stins de orice dorinţe, de orice alte vise care în mod normal îi topeau creierul, doar nerăbdător. Nu putea să fugă; nu avea unde. Cel puţin în casa lui îşi avea propria lui plapumă, roasă de şoareci şi molii, unde se mai cuibăreau plozii vecinilor. Până nu demult, avea şi un acoperiş deasupra capului. L-a lăsat însă despuiat un vânt de săptămâna trecută, în miez de noapte, când vremea i-a arătat că a venit şi toamna anului de tranziţie electoral, în oraşul electoral, cu afişe electorale. Şi pomeni, desigur.

Timpul fierbea pentru Alex. Chiar dacă de obicei zilele treceau fără sens, zilele erau ascunse sub covor, iar minutele stinse cu pahare de vodcă ieftină, acum fiecare secundă are pironirea ei. Parcă îl urmăreşte ceasul nescris şi nestins. Unul care este deasupra acoperişului său, smuls de viforul tomnatic, deasupra releului de curent şi chiar deasupra avionului care lin adună dorinţele multor visători ca el. Au mai fost ca el câţiva, care au visat la o lume nouă, dar nu...nu ai voie să deschizi ochii. Viaţa sa trebuie să se desfăşoare între eternul "Taci!", "Lucrează!" şi singura fericire permisă deopotrivă de stat cât şi de semenii hoardei, se găseşte în paharul plin. Îşi dizolvă disperarea între glandele sale din stomac şi abia apoi spune ce doreşte. Deocamdată nimic...doar aşteaptă cu nerăbdare.

Duminica seara se plimbă până în oraşul cu mercedesuri şi adidaşi puma. Ar râvni, dar degeaba....are rămas un singur gram de onoare astfel încât să nu plece în străinătate. Încă nu. Ar însemna să îşi abandoneze plapuma găurită, acoperişul de tablă şi televizorul care îi oferă toate produsele lui Alex. Îi dă totul, în mod ascuns...prin credinţă şi nădejde. Îi aduce mâncarea, femeile frumoase, muzica şi noul, scandalul. Este mulţumit că are de toate. Doar în mintea sa, evident. Însă îi este de ajuns...deocamdată doar se plimbă în oraş şi încalţă pantofii din vitrină, mănâncă mirosul de pizza şi se distrează cu luminile din afara discotecilor. Înghite în sec acel: "Marş, vagabondule" adresat de către bodyguardul care probabil este apăsat de acei muşchi foarte precoce folosiţi. Trece apoi la barul ascuns, urât mirositor, serveşte şi pleacă. Nu spune nimic. Învârte cheia, intră în cămăruţă, îşi ia plapuma în braţe şi se bucură că are de toate. Da, sticla şi sticla (de ecran, evazivă).

Stinge becul, stinge şi lumina albastră binefăcătoare, îşi stinge şi ochii negri. Îngână o rugăciune târzie, trage plapuma peste cap ca o mantie a veseliei şi adoarme. În vis, sieşi îşi scrie o lume nouă, în care crede că nu are nimic, doar o jerpelitură şi nici măcar acoperiş deasupra capului. Se trezeşte şi ţipă. În niciun caz nu s-ar visa astfel, să nu aibă nimic, pentru că el are de fapt de toate...Tot, chiar şi aşa, când femeile din parc râd de Alex când le spune că are muzică şi frigider şi maşină, el are totul. Toate sunt concentrate într-un singur punct, pe care mulţi nu-l vedeau de durerea inimii, de nevoile continue pe care şi le alimentau cu noi dorinţe, nemulţumindu-se de bucuria altora de a le avea.

Dimineaţa îşi trezeşte corpul o dată cu ţipetele vecinilor. Ei vor merge la şcoală, vor căuta în gunoaie, vor fura prin tramvai, iar seara se vor bucura de acea fericire la suta de litru cu miros de drojdie fermentată. Strigătul lui lăutric parcă străbate acel cartier, ducând departe, mult mai departe dorinţa simplă de a fi. De a fi onest, demn, în fond pentru Alex dorinţa de a fi. Îşi ia paltonul de sub plapumă, şapca cu "Chicago Bulls" înlocuieşte capacul televizorului cu capul lui. Porneşte. Strada pustie, arsă de frunze şi de soare ascuns. Cineva îl surprinde din spate şi îl prinde de geacă. Este Leo, amicul său fără o mână, care în fiecare dimineaţă îl roagă să îl lege la şiret.

-Alex, ai uitat de mine. Ai stat şi ai topit paharele aseară. Ajută-mă, nu pot, aruncând privirea spre picior.

-De ce zici că am topit paharele aseară?, rămase mirat visătorul cu ochii negri.

-Pentru că de beat ce ai fost, ai uitat că vântul ne-a luat acoperişul...Ai uitat că nu avem curent şi apă. Doar te-ai culcat şi ai uitat şi de noi.

-Eu am acoperiş, am maşină în faţa cămăruţei, dar nu se vede de realitate.

-Eşti nebun, concluzionă simplu Leo. Mă duc să cerşesc, poate fac un ban. Ar trebui să vii şi tu.

În fiecare dimineaţă mergea, dar nu pentru bani. Ci doar pentru a cunoaşte lumea mai bine. Ar sta cu statuile. O vreme a şi vorbit cu ele, dar le cunoaşte prea bine. Sunt mult prea previzibile şi tăcute. Primea acelaşi răspuns în fiecare zi de la ele, la întrebarea "ce mai faceţi?". Indiferent că erau gurgui, poeţi sau criminali, răspundeau la fel, ca într-un unison: "astăzi nu facem cu nimic mai mult decât am făcut ieri." Cei de pe stradă îl mai înjură, îi mai aruncă bani, îl mai bat, în special poliţiştii) sau îl ignoră. Şi totuşi...deduce cu fericire dacă cel la costum a primit salariu sau a fost dat afară de la slujbă. Şi după bani...contrar bunelor legi ale matematicii, atunci când omul e bogat nu dă nimic. În schimb, la ananghie, dă cu falsă bucurie, ca o aşteptare din partea Clemenţei divine. Leo ştie să speculeze mult mai bine, dezvelindu-şi parcă erotic ciotul în loc de mână. Nu îi pasă. Decât să ai mână, mai bine minte şi un gram de credinţă. Şi plapuma de vise pe care o împarte cu Alex. Acoperişul e opţional.

Se opresc pe caldarâm şi îşi împart un colţ de pâine. Leo sparge tăcerea străzii aglomerate în care nimeni nu vorbeşte şi totuşi nu te auzi şi spune, ca trăznit:

-Hai să mergem...să mergem după urmele celor ce ne-au înaintat.

Alex ştie foarte bine ce spune Leo, nu e o replică de tâmpit absurd. Ca urmaşi ai ţiganilor deportaţi, sunt şi ei inconştienţi ţinuţi în lagărul nou. -fără paznici, fără dulăi şi fără crematorii.Ci într-un lanţ al distrugerii, în care visul este interzis, la fel ca şi bucuria de a fi. Nimeni nu te pedepseşte, te ataci tu însuţi. Trebuie să ştii să te naşti, să iei prima gură de aer timid, să înveţi să mergi pentru a fura, primul cuvânt în cartier nu e cel al mamei, iar bătaia se dă din rai. Trebuie să dai mită poliţiştilor, să fii pe o mână cu ei, iar dacă ai vise, vei fi râs.

Aşa a fost şi acum şaizeci de ani, când bunicii lui Alex stăteau în şatră, iar cei ai lui Leo în kibuţ. Şi atunci se auzeau şoapte, dorinţe de bani, de înavuţire...au venit însă cei cu chipiul cu cap de mort pe el şi i-au dus în noroi şi lanţuri. Şi abia atunci şi-au cunoscut FERICIREA, care exista şi într-un kilogram de pâine stricată sau apă moartă, plină cu viermi. Se bucurau nespus de patul uscat, de gerul, iar urletele călăilor le păreau o muzică fenomenală. Au fugit înapoi, au venit în acest loc al infamei mizerii, dar nu au găsit aceeaşi stare. Şi-au crescut deci copii cu flori în mână, cu mingea pe maidan, cu mâna în buzunarele altuia. Priveau cu tristeţe cum ei credeau că sunt fi fericiţi, dar nu ...o amăgire. Cel mult îşi simulau bucuria cu bere, muncă şi exaltarea pentru Conducător şi Partid. "Parcă s-au mai trezit părinţii tăi prin 85-89 când nu aveau mâncare deloc. Erau mai fericiţi!", ofta bunicul lui Alex când stăteau împreună sub plapumă în dimineţile de sâmbătă, iarnă fiind.

-Moşii sunt de mult timp în pământ. Hai să mergem pe urmele lor, cât mai trăim!, repetă Leo în tăcerea asurzitoare a străzii.

Celălalt îşi ridică trupul parcă ar fi fost un Atlas care e nevoit prea tare să ţină cerul. Blajini , merg prin orăşelul provincial cu iz vienez. Pereţii se depărtează de corpurile lor, la fel ca şi cum lumea s-ar derula, iar ei ar fi statici. Se lovesc de afacerişti, de cei care împart pliante, de vânzătoarele de covrigi aburinzi, mai primesc un ban în schimbul milei mâinii ciuntite. Pleacă apoi după plapumă, şapcă, mâncare şi poveştile bunicilor. Îşi iau rămas bun de la trandafir, de la gaterul care i-a tăiat mâna lui Leo, de la tabla de acoperiş şi de la lume. În urma lor, se aud zumzete din geamurile sparte: "Bine că au plecat şi nebunii ăştia, că multe necazuri au adus!" sau "auzit-ai că au plecat ciungu' şi nebunu'?". Chiar şi poliţiştii au răsuflat uşuraţi, pentru că au scăpat de privirile lor ascunse şi de eventuala suspiciune. Pot liniştiţi să vândă acum droguri mai scumpe copiilor sau să ucidă la comanda mafioţilor. Pot să îngrijească infractorii, pentru că ei şi-au luat catrafusele şi au plecat departe.

Strada Floreştilor se întindea la nesfârşit în acest oraş până în pădurea în care uneori băieţii îşi duceau gagicile pentru a profita de banca din spate. Goneau, în dorinţa de fericire şi se izbeau de plopii care veneau înspre ei. Mureau, dar înainte, deveneau una cu metalul greu. Deseori maşina devenea sicriu de tablă...al lumii celor doi. Pe acest drum zguduit de TIR-urile şi ţiganii ce stau şi vânează oameni la barul de lângă piaţa de vechituri, pe această şosea au pornit. S-au avântat în pădurea bucuroasă, în care vilele apar şi drogaţii fug prin spatele caselor. Dar erau fericiţi...atât de bucuroşi pentru ei înşişi! Umblau, salutau ţăranii care veneau cu căruţa, se uitau miraţi, mergeau. Umblau, priveau frunzele şi viermii. Se bucurau nespus când vedeau cadavre de oameni căsăpiţi de criminali cu ochi dulci. Râdeau de drogaţii cu piercinguri în limbă, ochi, nas, sprâncene şi de fetele care fugeau după ei bete, prin pădure.

Strada Floreştilor nu se mai termina niciodată. Ea era o continuare a picioarelor lor, iar pădurea o completa. Nu se gândeau niciodată că aceasta se va putea termina; într-adevăr, ea mergea la un pas cu ei. Leo şi Alex se mai opreau, îşi puneau plapuma peste ochi, se odihneau, mergeau. Înghiţeau cu bucurie privirile scârbite ale şoferilor. Ale prostituatelor care se ascundeau sub capotă. Ale ecourilor.

-Se pune de ploaie. Nu e a bună. Poate va smulge astăzi şi acoperişul lumii...

-Probabil, îngână Leo mai mult pentru a dialoga. Sper doar să nu avem coşmaruri! De o vreme visez tot timpul că nu am o mână...

Pentru ei vorba era un semn de a fi. Nu spuneau ceva doar din dorinţa de a spune, de a fi formali, ci pentru a contura ceva. Când erau mici, preotul catolic le spusese ferm să nu vorbească în deşert, orice. Ei respectă cuvântul lui mai mult decât orice. Deoarece a fost prieten cu bunicii în lagărul păzit de câini, gardieni şi ură, şi

le-a oferit fericirea, o dată cu plapuma.

Într-adevăr cerul devenea un gri tot mai murdar, de parcă ar fi fost oglinda asfaltului. Primele pocnete de departe anunţau o ploaie sănătoasă, cu ropote şi picuri de ulei de soare. Şi probabil un semn (tardiv) al unei divinităţi anunţate. Şi pe lângă acestea, multe vise oprite. Spaţiul fierbea pentru amândoi. Şi timpul, după cum erau obişnuiţi. Durerea se revărsa în oraşul din spate. Ploua parcă cu foc. O ropotă uriaşă. Pe întreaga cale a Floreştilor nu era nimeni, doar apa dorea să devină om. Oraşul din spate ardea de viu, ca şi o replică modernă a Sodomei şi a Gomorei. Se temeau să se uite în spate. Îşi aminteau că pot deveni oricând statuie de sare, iar pe ploaia aceasta, s-ar fi dizolvat în pământ. Târau plapuma mocirloasă pe bitum, iar capetele acesteia deveneau noroi gros.

-O vom curăţa mai târziu, îi spune Leo aruncându-şi ochii peste ea. Trebuie să mergem pe urmele înaintaşilor noştri.

Îşi trag adidaşii înnoroiaţi, respiră aerul umed şi care prevesteşte tuberculoza în satele de munte, se bucură de frunzele căzute şi pornesc mai departe. Calea Floreşti se termină, la fel ca şi lumea lor. Mai departe nu au fost niciodată. Nici cu gândul, însă nu aveau nimic de ezitat. În fapt, Leo este un bărbat cu braţe puternice, iar Alex are tot ce îşi doreşte. Ar putea intra liniştiţi în câmpia cu căsuţe de lemn înconjurată de sârmă ghimpată.

-N-am ştiut niciodată că există o tabără de campat aici. Pare una superbă. Au şi paznici, măcar suntem mai în siguranţă...

Inconştient, şi-au găsit propriul lor ţel din viaţă, la fel ca acel lagăr mizer, cu rotweilleri feroce, puşti şi crematorii, de care le povestea bunicul lor. Era aproape la fel, însă un permanent ţiuit se auzea în ale lor urechi. Apare un soldat, tatuat cu chipurile femeilor trecute prin pantalonii săi şi îi bruschează. Îi duce într-o cameră albă, de un alb pur, ca şi cel al monitorului din spatele ecranului de word. Şi la fel de strălucitor. Luaţi prin surprindere, nu ştiu ce să facă.

-Ce,cce nnaiba faceţi! Ce se întâmplă?

-Parcă acum un minut eram la sfârşitul drumului Floreştilor...plapuma, mă...plapuma!

-E aci, stai....

Se auzi un pocnet. Alex şi Leo puteau să descifreze cuvintele ce apăreau pe pereţi întocmai ca şi cursorul editorului de texte. Le spuneau articole şi paragrafe de neînţeles, iar în final, concluzia era următoarea:

Dacă vei respecta lumea, Sodoma,Gomora, îţi oferim fericirea. (de pe calea Floreşti)

Timpul era îngheţat. Noroc cu plapuma care mai încălzea ochii celor doi, visele şi vidul din cameră. Se părea că acel ne-spaţiu era centrul răutăţii întregii lumii, punctul de unde fugea calea Floreştilor înspre oraşul distrus de bomba atomică, însă ei rămăneau aceeaşi în faţa lui. Se mirau, se înveleau, glumeau. Dacă lagărul bunicilor avea drugi de lemn, gratii de sârmă şi motivaţia distrugerii ţigănimii, respectiv a evreimii, aici Leo şi Alex sunt acuzaţi pentru că sunt buni. Vor afla mult mai târziu, dar în acest timp, într-o sală învecinată, ei sunt judecaţi de către un imparţial calculator, programat însă de cea mai parţială instituţie, Grupul Fericirii Automate.

La ora trei noaptea, în timp ce ei dormeau guduraţi în pătratul alb, se auzi un ţiuit scurt. Au fost scoşi afară, dezbrăcaţi, fără plapumă. Vârâţi în sala de judecată, care de fapt era un grosolan sistem de oglinzi gaussiene, nu ştiau cesă facă, să privească. Becuri şi becuri se aprind, se sting, se aprind, se sting, inducându-i într-o stare de transă. Leo, întocmai ca şi Adam, îşi vede pentru prima dată goliciunea trupului. Mâna sa devenea parcă o creangă hidoasă de copac. S-a speriat, dar ştia parcă

în mod subconştient că îl vor speria...ca şi în poveştile bunicului, care îi spunea să nu îl creadă pe cel care îi promite fericirea.

Judecătorul-computer şi avocatul lor stătea în faţa lor, ca o discuţie amicală. Magistratul imprima deja verdictul, pe o foaie A4 albă, de un alb atât de negru pe ascuns.

"Acuzaţii Alex şi Leo, din cauza faptelor care contravin societăţii de drept de astăzi, prin refuzarea clemenţei statului şi a fericirii garantate şi gratuite, sunt recomandaţi pentru reeducare în lagărele special concepute în acest scop, timp de 5 zile. Sentinţa este definitivă şi irevocabilă."

Totul s-a petrecut atât de repede, parcă s-ar fi derulat în câteva secunde. În câţiva fractali, în câteva miimi de milioane de ani divizaţi la mii de sarcini...Timpul era atât de îngheţat, încât abia puteau merge prin el. Cele cinci zile vor deveni ani, decenii şi finalmente ere pentru condamnaţi. Sunt duşi undeva departe, într-o altă locaţie, a unei lumi dispersate, pentru a învăţa să fie fericiţi. Leo este dus la un spital biotehnic, unde este silit să primească o mână nouă:

-Nu, nu doreesc! Deja am două mâini. Sănătoase...(degeaba, i s-au imputat alta). Totuşi, parcă funcţionează mai bine, îşi zice sieşi. Parcă pot să fur cu ambele mâini, cât noroc!

Plapuma cu care se înveleau în ghetoul din micul oraş cu iz burghez a fost lăsată trântită undeva într-un colţ o dată cu primirea unei sume de bani cu care fiecare putea să facă ce doreşte. Chiar ce doreşte...deoarece au fost duşi într-o dubă şi lăsaţi într-un bâlci care le amintea prea mult de oraş. De data aceasta puteau face orice...Abia acum simţea dulceaţa îngheţatei cu vanilie şi scorţişoară, care mereu apărea în reclame. Îşi explica totul dintr-o altă aură. La fel şi Leo, care putea acum să scrie la tastatură, să mănânce cheeseburgerul fără a se chinui. Bântuiau bâlciul, cu o satisfacţie sporită. Chiar li se putea citi pe frunte, FERICIRE.

Sistemul începea să fie mulţumit. Ei doreau parcă tot mai mult, într-o avidă tendinţă de a se remarca. Începeau să îşi schimbe chipurile, aroganţa le creştea în ochi. Se duceau ziua la casino, seara la vreun streaptease bar, unde bodyguarzii îi lăsau de data aceasta cu respect. Chiar dădeau mâna, în semn de preţuire. Leo, cu mândrie îşi scutura braţul drept, sănătos, iar Alex, discret, strecura o fâşie verde de bani. Dezlănţuirea abia acum începea pentru ei doi: bani, femei, băutură şi, luni mai apoi, au început cu drogurile. Prima oară, falşii prieteni le ofereau câte o doză, la ocazii speciale (sfârşit de săptămână, partyuri deoasebite), dar treptat a devenit o necesitate.

Pedeapsa de cinci zile a trecut de mult timp, dar inconştient Alex şi Leo erau dominaţi de o altă presiune. Cea a nebuniei umanului, reluând păcatul lui Adam cât se poate de nonşalant şi modern. Se distrau zi şi noapte şi îşi închideau ochiul în propria lor vanitate. Topeau visele de mii de ani, uitau de bunici, de totul, şi dansau cu ispita. Bineînţeles procesul lor era de mult timp închis, iar Grupul Fericirii Automate anunţă verdictul oficial: reeducaţi, integraţi în bucuroasa noastră lume nouă. Totuşi, parcă ei nu erau mulţumiţi. Parcă totul nu era destul, nu era suficient, vroiau mai, mai mult...

Adică mai mulţi bani:

-Alex, hai să vindem droguri. E rentabil. Am putea să trecem şi să aducem dincolo de calea Floreşti. Merită.

-Hai, Leo, măcar ne aducem şi nouă mai ieftin...

Hotărâţi şi subjugaţi, se hotărăsc să facă trafic de droguri. Vor mitui poliţiştii, vor da prima pastilă gratuit, vor rezolva simplu. Şi treaba chiar a mers, mult timp. Venele lor însă deveneau tot mai slabe, înţepate de atâtea seringi. Lumea îşi pierdea coerenţa pentru ei. De o vreme şi logica. Parcă nu le mai venea să râdă, să zâmbească sau să glumească. Fericirea devenea un chin dureros, care apăsa fiecare neuron, fiecare celulă. Nu puteau scăpa de el, sub nicio formă. Nu mai aveau alt ţel în deşertul urban decât o altă doză, deşi simţeau că le distruge ochii, le înveninează retina şi le distorsionează imaginea vieţii. Şi căderea a fost bruscă, inevitabilă. Prietenii au plecat, banii deloc, iar sistemul chiar îi declarase în cazier "cetăţeni model".

Parcă totuşi de-o vreme, timpul era molcom pentru ei. Ajunseseră tot vagabonzii bâlciului. Lui Leo i se strică atela bionică ce până mai ieri imita perfect mâna bună. Fusese nevoit să o arunce. Venea iarna, iar frigul lunii noiembrie le pişca urechile expuse. Deja bruma se aşeza pe părul şi pe barba lor nerasă din cauza neglijenţei. Tremurau amândoi; simţeau că li se apropie sfârşitul. Nimeni nu îi mai băgă în seamă, toţi îşi vedeau de treaba din lagărul fără sârmă ghimpată. Alex şi Leo zăceau în schimb pe o dugheană, ca nişte scaune vechi, rupte, în fundul unui atelier de tâmplărie, gata pentru a fi arse...

-Mi-e frig, Leo, mi-e frig...unde e plapuma?....şoapta era purtată deasupra ruinelor orăşelului vechi de unde au venit, parcă urlând a disperare şi tânjire pentru un fir de aţă. Cel care i-ar putea acoperi măcar o celulă, o venă, un deget...

-Plapuma, măcar de-am crede în ea, să visăm măcar o secundă.

Era prea târziu, îngheţase apa şi o dată cu ea sângele din picioare. Fiorul le cuprindea apoi şoldurile, mâinile, inima şi ficatul. Preţ de o secundă au mai avut zăbavă de a mai spera, de a se mai încălzi puţin cu plapuma de vise. A doua zi au fost găsiţi de către cei care curăţă piaţa şi au fost incineraţi. Ziarele au anunţat scurt "Doi boschetari au decedat într-una din cele mai friguroase nopţi de noiembrie, deşi au fost înveliţi într-o plapumă groasă..."




Fătul Monicăi

Stăteam în faţa calculatorului şi mă jucam, când brusc s-a întrerupt curentul. "Ce-o mai fi şi asta? E a treia pană de curent săptămâna aceasta!" e replica inconştientă ce îmi sare în minte. Decuplez totul din priză şi mă gândesc ce aş putea face. Cum să îmi omor timpul în această zi toridă de vară în care bitumul oglindeşte soarele de atâta căldură? Pisica leneşă de somn cască. Până şi aerul ar căsca. Îmi aduc aminte de fonograful vechi al bunicii şi de discurile de ceară. M-am hotărât să le ascult deoarece în fond nu aveam altceva de făcut.

Ansamblez cu grijă totul, pentru a nu strica nimic. Învârt cheiţa şi aud primele note ale unei viori. E un ritm calm, care evoluează treptat într-o frenezie de ritmuri şi instrumente, un cântec al evreilor, un şlagăr klezmer din perioada interbelică. Parcă aduce cu el mirosul dulce şi îmbătător al acelor ani. Iau vioara şi încerc să repet piesa după auz. Se dovedeşte a fi destul de greu. Mai ascult încă o dată piesa, desfac totul şi plec din casă. Plictiseala îmi apasă fiecare celulă cu presiune infinită.

Din dorinţa de a mă răcori, îmi cumpăr de la magazin un suc. Mă aşez în parcul de alături. Nu e nimeni, decât nebuna Moni, cea care roade seminţele aruncate de alţii şi ocazional câte un chiştoc de ţigară. Mă uit distrat la ea şi mă feresc de soare cât pot de mult. Nu cere niciodată bani şi mai întotdeauna este beată, încă de la primele ore ale dimineţii. E o parodie... măruntă, sub un metru cinzeci, nu ştie număra, dar înţelege banul. Prin parc trece bătrâna Elena, cea care ştie tot ce mişcă în cartier. Bineînţeles, doreşte conversaţie, spre a-şi anihila eterna ei plictiseală de pensionar, mai mare decât a mea:

-Ce faci? Nu ţi-e cald?

Plictisit, mai mult din dorinţa de a scăpa, răspund scurt:

-Mă răcoresc. Nu mai e curent , acasă nu am ce face.

Perseverentă, ea continuă:

-Ceva nu e în regulă. Am pus în congelator carne de viţel care se va decongela şi se va strica. Bunătate! Am cumpărat-o acum un an, de la un măcelar bun.

Nu eram dornic să ascult toate aceste detalii nesemnificative legate de carnea ei, dar din politeţe răspund, schimbând subiectul:

-Totuşi, nebunei nu îi este cald!

-Păi când are băutură, este mulţumită. Aşa e de mult timp. Nu mă mir deloc...

-Dar cum de nu e internată la sanatoriu, mă întreb...

-Povestea e mai lungă...fă-mi loc pe bancă să ţi-o înşir.

De acest lucru mă temeam cel mai mult posibil. Poveştile bătrâneşti, fără coadă, fără cap, fără sens, la care eşti silit să asişti şi să dai aprobator din cap. Altă perspectivă nu am şi îi las loc, pregătit fiind să ascult bârfele. Totuşi sunt atent. Pare interesant, iar în mintea mea se construieşte firul vieţii ei din replicile vulgare ale babei Elena. Un alt coştient, lăuntric, prelucrează informaţiile mele, şi le proiectează faţa ochilor mei. Probabil e de vină căldura...

E anul Domnului 1938. În mahalaua de la marginea oraşului prăfuit, casele parcă aşteaptă soarele care răsare. O dată cu el se vor trezi şi cei de sub acoperişurile lui de stuf sau ţiglă. Cei din centru îşi asortează papionul cu cămaşa proaspăt călcată, iar cei ca şi familia Monicăi îşi pregătesc vaca pentru păscut. Timpul grâului deja trecuse, era seceta şi dogoarea lui iulie. Comercianţii evrei speculau deoarece era cel mai bun moment al anului. Nici ţăranii nu o duceau rău, chiar dacă cu 4-5 ani mai devreme nu aveau ce mânca sau ce să îmbrace. Acum, bărbaţii lucrează la câmp,fetele tinere tricotează şi împletesc, iar mamele ţin în sus gospodăriile.

La fel este şi în familia Gardinov, care locuieşte în mahala, la margine de oraş şi început de ţară. Aici, fetele fac curat, mama lor găteşte, iar tatăl lucrează pământul ce l-a cumpărat în arendă. Monica este fata cea mai mică, are doisprezece ani şi deocamdată priveşte straniu lumea prin ochii ei albaştri. Ea se limitează la jocurile de păpuşi din cârpe, la culesul dudelor din mahala, la mersul cu vaca. Merge la biserică şi se teme de bătăile tatălui său. Încă mai crede în Moş Crăciun, chiar dacă nu în fiecare an îi aduce cadouri. Are aceeaşi pereche de pantofi de la opt ani...de aceea nu îi încalţă des, pentru că o strâng îngrozitor. Preferă să meargă desculţă, mai ales vara. Chiar mai mult acum, când e soare torid...

-Monica, nu mai sta, hai să mergi cu vaca. E deja târziu, o strigă mama.

-Vin, mamă, vin, stai doar puţin...

Merge în grajd, unde ia vaca şi o duce pe câmp, la păşune. Va sta puţin cu ea, până se vor mai aduna vite. Vor rămâne alţii să o păzească. Acest moment nu a întârziat să apară. Cel responsabil de vaci apare şi fata pleacă acasă pentru a-şi găsi de lucru sau să zăbovească. Pe drum se opreşte puţin la bătrâna Lena, moaşa , pentru că primeşte corn dulce, singurul din lume gătit cu dragoste şi aromă de vis.

-Ştii, bătrâna Lena era bunica mea şi ea mi-a povestit multe despre ea..., zice cu mândrie interlocutoarea mea, stricând farmecul. Sorb din suc, arunc o privire nebunei care mănâncă seminţe în soare şi sunt atent din nou.

Monica se ataşează foarte greu, iar cei care intră în "graţiile" ei sunt puţini. Bătrâna Lena se înscrie aici, alături de mama ei şi câţiva amici cu care se joacă seara în praful mahalalei. Primeşte cornul, îl mănâncă cu poftă deoarece până la amiază nu va primi altceva de mâncare. Familia ei nu este atât de bogată, dar nici săracă lipită.

Toate zilele, în afara duminicii decurg astfel, cu trezirea, dusul vacii şi scurta oprire la bătrână. Prânzul, de obicei sărăcăcios, e urmat de lucrul până seara târziu. Uneori are timp să se mai joace. Permisiunea însă se răreşte deoarece a crescut. E anul 1940 şi deja are treisprezece ani. Găteşte şi are grijă de casă în timp ce părinţii pleacă pe câmp.

Războiul începuse, dar ea nu ştie ce înseamnă front, bombe, arme sau armate. Deocamdată priveşte neputincioasă cu ochii ei mari. Totul se schimbă când a venit poştaşul, cu o scrisoare ciudată.

-Noi nu primim scrisori, răspunde ea.

-E una specială, importantă. Tata trebuie să meargă mâine la cazarmă.

Nu ştie ce înseamnă cazarmă. Curioasă foc, doreşte să ştie ce scrie, pleacă la amicul ei Tiberiu, care este elev la şcoala de stat. Îi citeşte despre război, despre faptul că tatăl ei trebuie să plece pe front, să lupte... Se sperie îngrozitor.

-Voi ascunde scrisoarea, tata trebuie să rămână acasă, să ne apere pe noi! cugetă sincer, cu mintea ei de copil.

Chiar aşa a făcut. A ascuns-o şi se comporta senin, se parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu ea. Doar ochii ei mari, albaştri reflectau o fracţiune din acea posibilă durere pe care ar fi suferit-o dacă ar fi plecat. Din păcate, a doua scrisoare, cu un ordin de încorporare, a surprins întreaga familie acasă. Ba mai mult, Monica a recunoscut adevărul privind ascunderea scrisorii.

-Voi merge fără nicio ezitare. Războiul nu va dura mult, până la Crăciun voi fi din nou aici, vă promit.

Atmosfera apăsătoare din casă parcă spunea că nu va fi aşa. Ştiau că acum fetele sunt pe cont propriu, nu au niciun sprijin sau protecţie. Tatăl le va apăra de inamicul ascuns....rusul, de undeva de departe.

Momentul despărţirii veni, şi o dată cu el lacrimile, tristeţea, dar şi speranţa de a se revedea. Doar că aceasta părea puţin probabilă. Noaptea, visele fetelor erau alintate de bombele aruncate de către aviaţia oricărui inamic. Totul se schimba în mahala...deja câteva familii de evrei au fost mutate de acolo şi adunate într-o zonă împrejmuită. Monica nu înţelegea de ce trebuie să aibă grijă atunci când sunt în preajmă soldaţii roşii- "nişte porci", cum îi numeşte întotdeauna mama. Împotriva lor luptă tata în tărâmuri îndepărtate, în Caucaz, Nistru...locuri de poveşti parcă, de unde venea până când mai credea în el, însuşi Moş Crăciun. Greutăţile vieţii, povara sarcinilor şi faptul că nici anul acesta Moşul nu i-a adus cadoul cerut (pe tata), chiar dacă a fost o fată cuminte, i-a confirmat gândurile.

Căldura ne copleşea. Monica încă îşi mânca seminţele, ascunsă într-un colţ. Tanti Elena îmi confirmă:

-Bunica mea i-a citit telegrama. De atunci a început să fie aşa...
Literele scurte, înşiruite clar, aparent fără niciun sens: "Gardinov mort salvă tun Stalingrad" îi vâjâiau în minte. Ochii ei albaştri s-au întunecat preţ de o secundă. Ea este prima care ştie...deci va trebui, nu, va trebui să spună mamei. Simtea că este neputincioasă, că nu poate să facă nimic, că este neprotejată de inamicul rus, care va veni şi o va ucide. Merse acasă, unde mama o aştepta bucuroasă. Era februarie, soţia îşi aştepta deja bărbatul pentru a pregăti porumbul. Aştepta şi îşi forţa conştiinţa să creadă că totul este normal.

Monica mergea clătinat, iar lacrimile păreau să aducă furtuna din spatele ei. O întreagă lume căzută, cel care i-a fost Tată a murit în urma unei salve de tun la Stalingrad. Numele acesta parcă l-a mai auzit undeva...nu era cumva un om mustăcios, pe care tata îl înjura? Totuşi, cum să îi spună mamei? Dilema era adâncă...şi trebuia spusă din toţi plămânii, din fiecare celulă şi cu tot chinul corzilor vocale:

-Mamă, a murit tata, pe front! Suntem singure...

-Nu cred....nu cred. Cum? De unde ştii?

-Am primit telegramă. Mi-a citit-o bătrâna Lena...suspină printre lacrimi Monica.

Casa întreagă s-a îmbrăcat în negru. Tatăl a fost pomenit, pentru odihna veşnică, iar vecinii s-au îmbrăcat în doliu. Seara, după ce fiecare a plecat acasă, ea s-a dus în spate, în locul de unde tatăl privea răsăritul de soare. Aici ea şi-a îngropat batista primită de la el, iar o dată cu ea, speranţa de a mai visa. Printre tunetele de artilerie ce zburau deasupra mahalalei, se vedea cerul înstelat. " E moale pământul, mâine plugari ca tata vor merge să are, iar el...nu e.". El era între humă şi cer, între stele şi lut.

Viaţa continua în mod dureros la fel. În fiecare lună, o înmormântare, în fiecare săptămână, un bărbat din vecini moare pe front. Mama Monicăi şi-a găsit un ajutor în gospodărie, un fost ucenic al soţului ei. Surorile Monicăi au fugit într-un port. Nimeni nu mai ştia nimic de ele. Fata o avea doar pe bătrâna Lena, cea care o mai alina şi alinta cu veşnicul ei corn dulce. Timpul ei trecea greu, mai ales pentru că nu avea nimic de făcut toată ziua, dat fiind că vaca a fost vândută. Chiar dacă are doar 14 ani, fruntea ei cuprindea durerea întregului război.

Bombele cădeau tot mai des, semn că armata inamică se apropie de oraş. Mama făcea provizii serioase în pivniţă, pentru orice eventualitate. Noul şi falsul tată pregătea sacii, dacă trebuiau să fugă. Monica...pierde vremea. Se plimbă chiar şi în centrul oraşului, admiră primăria şi fântâna arteziană care funcţionează chiar şi pe timpurile acestea grele. E uimită de frumuseţea clădirilor, de flori... parcă nu mai e mult, până se termină totul.

Strada e goală. Clădirile sunt jerpelite şi cu tencuiala căzută, dar îşi păstrează din farmecul trecutului. Ea se pierde printre vitrinele magazinelor, prin piaţa zgomotoasă şi nici nu observă faptul că oraşul este ocupat. Soldaţii ruşi jefuiesc totul, dar pe ascuns. Oficial, ei aduc fericirea şi egalitatea. Fata de paisprezece ani trăia clipele de fericire în lumea ei şi departe de bezmetica lume a lor. Se înserează de atâta visare. Monica pleacă încet, din această lume înspre casa ei din mahala...parcă nu mai e mult până se termină războiul.

Pe maidan însă, stăteau patru soldaţi, cu o sticlă de vodcă în mână. O opresc pe fată, îi îngână ceva într-o limbă de neînţeles şi o lovesc. Lacrimile îi izbucnesc...ei erau beţi, ţărani din Siberia care nu aveau căpătâi. Speriată, Monica doreşte să fugă, cât de repede posibil. Nu poate, o ţine pironită războiul întreg, nu doar cei patru dezmăţaţi. Deodată, ochii îi cad asupra mâinii unuia dintre ei: ceasul tatălui ei era pe mâna lui... Simte o moliciune în întregul corp, o durere profundă:

-Tată! strigă Monica.

Soldaţii râd de ea. Au flacăra patimii în ochii lor. O trântesc, îi rup hainele. Maidanul neiluminat devine terenul de tortură al fetei. Rând pe rând, o violează, sec, sărutându-i forţat gura. Cel din urmă a fost ucigaşul tatălui ei...Monica nu putea suporta. Plângea, striga, dar nimeni nu avea curajul să îi sară în ajutor. Pantalonii erau trântiţi, iar revolverul atârna lângă curea. Ceilalţi, satisfăcuţi, dormeau. Monica profită de ocazie şi fură pistolul. Trage trei gloanţe, în inimă. Sângele lui şiroia alături de lacrimile ei.

-Ştii, luă o pauză Elena, aici s-a petrecut totul. Chiar în parcul acesta, pe undeva pe unde stă ea acum...

Rămân stupefiat. Până acum credeam că nu s-a întâmplat nimic în acest loc uitat de lume. Dar iată...

...că fuge acasă. Lumea Monicăi zvâcneşte între două emisfere care plâng. Între cele două, tatăl ei, cel care a fost ucis a doua oară astăzi. Îi este ruşine să îi spună mamei. Vor veni după ea? Măcar că....şi-a răzbunat tatăl!

-Mamă, l-am omorât pe cel care ni l-a luat pe tata, strigă ea încă de pe stradă.

-Poftim? Ai ucis? Ce ai făcut?

-M-au....violat. L-am omorât pe cel din urmă. El avea ceasul tatei.

Femeia simplă a făcut ochii mari. Nu a mai ştia este viaţa în sine: soţul i-a murit, fetele mari au fugit de acasă, iar acum Monica, fata cu ochi albaştri a fost violată. Nu avea sens nimic. Abia acum bombele au încetat să cadă, chiar şi războiul se sfârşea în câteva săptămâni. Pentru ei abia acum începea chinul vieţii, al morţii şi durerea. Pântecul fetei creşte pe zi ce trece...tot mai mare, ca o mare bubă. Ştia mama că răul este în interiorul fiicei sale, că ea îl creşte şi că va aduce pe lume poate diavolul în persoană. Simţea cum ochii îi sunt devoraţi, cum mintea îşi pierde coerenţa, iar lumea cade. Nu mai îşi doreşte decât o moarte senină. Seara, îşi sărută fata care adormise printre lacrimi, noul soţ şi luă funia vacii. Şi-o legă scurt în jurul gâtului. Un scurt zvâcnit s-a auzit în sat. A doua zi, toţi rămân stupefiaţi în jurul nucului bătrân. Soldaţii ruşi râd şi îi iau trupul mamei. Îşi consideră răzbunată moartea camaradului lor. Războiul e încheiat, socialismul şi poporul a învins.

După nouă luni de nebunie, comunism, jaf şi adunări populare, Monica este aproape de a naşte. S-a mutat la bătrâna Lena, singura care o mai ocroteşte. Vorbeşte de una singură şi deseori o aude conversând imaginar cu mama sau tatăl ei. Mănâncă seminţe şi refuză medicul, care e tot mai îngrijorat de ea. Într-o seară, o strigă lung. Ea ştia că i-a venit soarta de a naşte. Aduse lumânări, apă caldă şi faşă, gata să îl întâmpine cum se cuvine pe copil, chiar dacă era fiul ucigaşului viselor fetei. Ţipete dureroase se aud din casa de lut, zvâcniri şi lacrimi.

Fătul s-a născut mort. Monica îşi plângea întreaga fiinţă. Pe de-o parte era şi băiatul ei De atunci, îmi spune bătrâna, a înnebunit femeia. Puţin după aceea, s-a mutat în casa ei. Pe timpul comunismului a lucrat vreme de douăzeci de ani în aceeaşi fabrică de lemne, unde lăcuia parchet. Plângea des, începuse să şi bea. Mahalaua şi-a schimbat faţa, azi a devenit un cartier liniştit de case, dar tristeţea războiului încă rămâne valabilă pe faţa ei. În fiecare zi trece cu teamă pe lângă maidan, speriată de fantomele soldaţilor, iar seara merge în grădina, sub nuc, unde şi-a îngropat mama, batista tatălui şi fătul. Priveşte din nou cerul înstelat, dar înainte de răsărit pleacă. Niciodată nu stă să privească apariţia soarelui pe cer.

În parc s-a mai răcorit niţel. O scurtă briză îmi aduce puţină răcoare pe frunte. Nebuna a plecat de mult timp, probabil la cârciumă. Aud un radio în vecini, pesemne că a revenit curentul. Mă ridic, salut interlocutoarea şi mă îndrept spre casă:

-Vă mulţumesc. A venit curentul, trebuie să merg acasă...

-Da merg să văd şi eu ce s-a întâmplat cu carnea mea din congelator. Presimt că trebuie să şterg iar pe jos apa...

În cârciuma de peste drum, mărunta Monica stă la o masă, cu paharul gol în faţă. Ochii ei spun totul, sunt de cel mai albastru posibil. Câteva stele au licărit preţ de o secundă. Intru, o salut...ea îmi răspunde cu eternul "cum eşti?".

-Sunt bine, mulţumesc.

-Şi eu, şi eu....

Barmana îmi dă berea, iar eu mă aşez pe terasă. Aud în casetofon, ciudat, aceeaşi piesă pe care o ascultam adineaori, la magnetofon. Totul are un sens acum: În partea lentă, se aude o voce tânguită, a vreunei cântăreţe grase, care lamentează grav. Mă ridic şi plec. Din respect pentru tot, îi umplu paharul. Îmi zâmbeşte, priveşte spre răsărit, spre maidan. Îmi răspunde evaziv:

-Da, a venit curentul, într-adevăr....dar viaţa mea?

----

James R. Blaisse

Weiters — elogiul nebuniei

James R. Blaisse
Scâncea încet, cu lacrimile curgându-i calde pe obraji şi topindu-se în covorul de dedesubt. Stătea într-un colţ al camerei întunecate, cu genunchii strânşi la piept. Se împingea tot mai tare în perete, plângând amarnic. Ar fi vrut să dispară… Să o ia cu el pe Monique şi să dispară pentru totdeauna. Departe de coşmarul care devenise viaţa lor de o lună încoace, de casa care se transformase într-o veritabilă închisoare şi de monstrul care o conducea. Dar el nu fusese întotdeauna aşa. Nu. Odată era bun şi blând, îi iubea, îi strângea în braţe. Odată… Acum însă totul se schimbase. El era crud, lipsit de milă, dement şi înecat în propria-i ură.

— Oare ce am făcut atât de rău încât să merit asta? bâigui băiatul printre sughiţuri.

Dar nu mai avu timp să se gândească la un răspuns — dacă exista unul. Uşa de la parter scârţâi, semn că cineva intrase. Băiatul sări în picioare, făcând lanţul să zornăie şi alergă disperat spre uşă. Se împiedică de un scaun răsturnat şi căzu, julindu-şi coatele. Usturimea era îngrozitoare, însă el se ridică rapid şi răsuci cheia în broască. Apoi, pradă unei disperări totale, împinse cu greu fotoliul de piele, care odinioară fusese în sufragerie, în faţa uşii şi se întoarse în colţul lui, abia stăpânindu-şi icnetele.

Monstrul se întorsese… Tatăl lui venise acasă.

*

Monique auzise clic-ul făcut de uşa care se închidea. Ieşi cât putu de repede de sub pat şi îşi scoase cheia dintr-un buzunar al rochiţei. Încercă să o introducă în micuţa gaură, însă mânuţa îi tremura atât de tare, încât o scăpă. Se aplecă şi o ridică. După ce termină se ascunse din nou sub pat.

Nu-şi putea stăpâni lacrimile. Îi era atât de frică de tati. Ce s-a întâmplat cu tati? îl întrebase deseori pe Quentin, iar el mereu ridicase din umeri şi o strânsese în braţe. Îl iubea mult pe tati, dar el era atât de rău… Mai rău decât Baubau-ul despre care îi povestise odată mami. Mami… Îi era dor de ea. Plecase într-o zi şi nu se mai întorsese acasă. Tot atunci se schimbase şi tati. „Unde e mami?” îl întrebase pe tati, când acesta se întorsese acasă. În loc să-i răspundă, el urlase la ea. O scuipase. De atunci se temea. Pe Quentin nu-l chestionase despre mami. Dacă şi el se înfuria pe ea? Dar Quentin nu era aşa… Ştia, totuşi, că fratele ei nu avea să-i mai vorbească. În faţa ochilor revedea pentru a mia oară totul. Se întâmplase când tati venise acasă, aseară, în a optsprezecea zi după dispariţia lui mami. Aceea fusese prima zi în care tati se dusese la serviciu, după ce... Striga încontinuu că fusese concediat. Ea nu înţelesese nici atunci şi nu înţelegea nici acum ce înseamnă acel cuvânt. Se gândise să-l roage pe Quentin să-i explice, dar nu mai avusese ocazia.

Ea era în bucătărie şi mânca din sandvişul cu unt de arahide, pe care i-l pregătise fratele ei. Tatăl ei se aşezase la masă, ţinându-şi capul în mâini şi părând că vorbeşte cu sine însuşi. Apoi se uitase la ea. Îşi amintea cum scăpase sandvişul. Privirea lui tati era înspăimântătoare. O îngrozea.

— Veniţi aici! spusese el cu putere. Se holbase la el şi aproape că începuse să plângă.

— Veniţi aici! repetase tati. Ţipase. Tremurând, se îndreptase către el. Quentin făcuse acelaşi lucru. Crezuse că tati avea să-i bată, dar nu fusese aşa. Începuse să-i strângă în braţe… Din ce în ce mai tare, până ce ea simţise că nu mai poate respira şi începuse să lovească cu picioarele în încercarea de a se elibera. În acest timp, el urlase întruna chiar în urechea ei.

— Voi sunteţi tot ce am! Tot ce mai am! Sunteţi ai mei, AI MEEEI! Nu mai plecaţi niciodată de lângă mine! NICIODATĂ!

Se revăzu scâncind. Era şi acum sigură că dacă nu l-ar fi muşcat cât putea de tare pe tati de ureche, corpul i-ar fi fost frânt. După ce tati îi aruncase cât colo, ţinându-se cu mâna de urechea sângerândă, se repezise la ea înjurând. Îi apucase braţul ca într-o menghină şi ridicase pumnul pentru a o lovi.

Nu mai voia să-şi amintească, însă trecutul o bântuia, o prinsese şi nu mai voia să-i dea drumul.

Închisese ochii şi îşi simţise obrajii scăldaţi în lacrimi. Dar nu se petrecuse lucrul de care se temea… fusese chiar mai rău! Quentin îl lovise pe tati cu pumnul în faţă. Tati se dezechilibrase şi o pierduse pe ea din vedere. În schimb se aruncase asupra fratelui ei şi îl pocnise în moalele capului. El căzuse, iar apoi tati începuse să îl lovească cu picioarele. Quentin încasase fiecare lovitură fără să scoată un sunet şi apoi se uitase spre ea, cu un firişor de sânge roşu curgându-i pe bărbie.

— Pleacă, îi mimase el din buze, înainte ca tati să-l apuce de gulerul cămăşii şi să înceapă să-l scuture cu putere.

— De ce faci asta, Quent, de ce? Tati repetase asta de câteva ori, privind în ochii fiului său, care semăna cu o păpuşă de paie. Monique parcă auzea şi acum respiraţia lui sacadată. Quentin îi spusese să plece, însă ea nu se putuse desprinde din acel tablou terifiant.

— Nu vezi, Quent, nu vezi că toţi vor să mi te ia. TOŢI! Şi mama ta vrea să mi te ia. Şi ea… Nu o vezi? NU! NU ŢI-L DAU, E AL MEU! Al meu!

Apoi începuse să plângă, strângându-l pe Quentin în braţe, în timp ce acesta scâncea uşor. O hăituia imaginea fratelui său care, nerostit, o implora să plece. În ochii lui văzuse atâta durere, încât ştia că nu o să uite în veci acea scenă.

Plecase, lăsându-l pe tati să urle la arătări numai de el văzute.

Quentin nu mai ieşise azi din camera lui. Şi nici ea nu mersese la el. Era numai vina ei. Dacă murea? Începu să plângă de-a binelea, deformând, inconştient, capul lui Jeremy, ursuleţul primit de la mami cu aproape un an în urmă, când împlinise şapte ani.

*

Băiatul se opri brusc din plâns.

— Gata, Quentin, încetează! se admonestă el. Nu o să rezolvi nimic dacă stai şi boceşti. Avea nevoie să gândească la rece.

— Să luăm lucrurile în ordine.

Deşi nu înţelegea cum, faptul că vorbea cu voce tare îi dădea un curaj pe care nu-l crezuse posibil. Asta şi faptul că Monique ar putea fi omorâtă în bătaie. Seara trecută o salvase, dar trebuia să admită că fusese al naibii de norocos. După ce încetase să mai tune la stafii, tatăl său îl dusese în camera lui, îl aşezase pe pat, apoi nu ştia decât că agonizase un timp, după care adormise. De dimineaţă se trezise cu corpul gemându-i de durere. Respira cu greutate şi era sigur că avea o coastă ruptă. Dar poate cel mai important aspect era faptul că piciorul drept îi era prins de cadrul metalic al patului cu un lanţ nu foarte gros, însă suficient pentru a-l reţine. Un lacăt încheia improvizaţia — din păcate destul de bine realizată — a tatălui său. Lanţul era destul de lung încât să-i permită să se mişte în voie în interiorul camerei, dar cam atât.

Se întrebase dacă şi lui Monique i se întâmplase acelaşi lucru, însă răspunsul venise la fel de repede ca şi întrebarea: nu. După ce se întorsese în cameră, aseară, Monique închisese cu siguranţă uşa. Vorbise cu ea dinainte ca, în caz că se întâmplă ceva rău, să se ducă în camera ei şi să închidă uşa. Iar el, chiar şi suferind cum era, ar fi auzit dacă tatăl său ar fi încercat să spargă uşa. În plus, probabil că Allan Weiters îşi dăduse seama, în toată nebunia lui, că Monique nu ar fi plecat nicăieri singură.

— Nu cred că voi putea face nimic azi. Cel puţin nu până nu adoarme tata. Sau până pleacă. Se considera norocos — chiar se putea numi noroc — că tatăl său nu stătea toată ziua acasă. De obicei pleca în jurul orei prânzului şi se întorcea seara, după asfinţit, sau chiar a doua zi. Duhnea permanent a alcool şi odată venise acasă cu cămaşa pătată de sânge. Quentin nu ştia ce se întâmplase şi nu voia să afle.

— Dar, după aceea, prima problemă care se pune este cum să scap de lanţ. Of, sper ca tata să adoarmă curând. Doare ca dracu’. Era sigur că după ce va desface lanţul va da peste o vânătaie uriaşă.

Se uită în jur după ceva cu care să rupă lanţul, dar nu văzu nimic care l-ar fi putut ajuta. Şi oricum era stupid. Ar fi făcut prea multă gălăgie.

— La naiba! Va trebui să îi cer ajutorul lui Monique. Nu-i plăcea deloc ideea de a o pune pe surioara lui în pericol.

— Şi apoi? Apoi ce?

Nu avea nici un răspuns la aceste întrebări. Să plece? Dar unde? Nu avea nicio rudă prin apropiere — de fapt, nu cunoştea să fi avut vreo rudă oriunde în lume —, de colegi de clasă nici nu putea fi vorba — era absolut sigur că niciunul nu i-ar fi găzduit pe el şi pe Monique —, la vecini era mult prea aproape de pericol, iar traiul pe stradă era o variată inacceptabilă. Surioara lui merita ceva mai bun.

— Puii mei, amândoi merităm ceva mai bun! Şi atunci ce rămâne de făcut? Poliţia… Părea cea mai bună alternativă, dar pentru moment era inaccesibilă. Într-unul dintre accesele sale de furie, tatăl său distrusese sufrageria, cu tot cu telefon. Telefonul lui mobil fusese de asemenea zdrobit.

— Dar dacă poliţia îl ridică pe tata, pe mine şi Monique ne aşteaptă un centru de plasament şi, mai mult ca sigur, la un moment dat vom fi despărţiţi pentru totdeauna. Nu! În nici un caz!

Îşi îndepărtă rapid acele gânduri din minte şi ascultă cu atenţie. Nu se auzea nimic.

— O fi adormit deja?

Ar fi fost un noroc neaşteptat. Mai ascultă câteva minute pentru a fi sigur, apoi merse şi deschise uşa.

— Monique! şopti el. Monique! repetă, îndrăznind să ridice puţin glasul.

— Unde e tati? se auzi o voce înfricoşată de dincolo de uşă.

— Nu ştiu, cred că a adormit. Hai, deschide, trebuie să mă ajuţi cu ceva.

Uşa se deschise uşor şi în faţa băiatului apăru o fetiţă cu păr negru, prins în două codiţe neîngrijite. După ochii roşii şi umflaţi îţi puteai da seama că plânsese mult. Încă mai plângea. Se uită la băiat pentru câteva secunde şi apoi se aruncă în braţele lui.

— Gata, gata, linişteşte-te!

— Îmi… îmi pare r… rău! îndrugă ea printre sughiţuri.

— Pentru ce?

— Pentru că a… am fugit…

— Şşşt! Nu a fost vina ta! Nici să nu te gândeşti la asta. Acum trebuie să încercăm să scăpăm de aici. Ai înţeles?

Fetiţa se desprinse încet de el şi dădu din cap.

— Monique, ascultă-mă, tata m-a legat de pat. Îi arătă lanţul. Dacă aş încerca să sparg lacătul sau să rup lanţul, ar auzi. Am nevoie de cheia de la lacăt.

Monique aprobă.

— Unde e?

— Nu ştiu. Cel mai probabil o ţine la el.

Văzu cum, pentru o clipă, pe faţa surioarei lui se aşterne groaza, dar apoi aceasta se făcu nevăzută, fiind înlocuită de hotărâre. Fără să mai spună un cuvânt, Monique plecă.

*

Coborî scările, încercând în zadar să nu scoată nicun zgomot. Când ajunse jos, împietri pentru câteva clipe şi ascultă. Răsuflă uşurată. Un sforăit slab se auzea dinspre bucătărie. Merse până acolo pe vârfuri. Tati dormea cu capul pe masă, răspândind în toată camera un miros dulceag de băutură. Fetiţa îşi ţinu respiraţia şi introduse mâna într-unul dintre buzunarele jachetei uzate de motociclist. Nu dădu decât de două hârtii de câte cincizeci de lire, pe care le băgă în buzunarul rochiţei, gândindu-se că s-ar putea să fie nevoie de ele mai târziu.

Încercă alt buzunar. Scoase un pachet de ţigări gol pe jumătate şi o brichetă pe care le puse lângă bani, cu scopul de a le arunca mai târziu.

Dintr-o dată tati îşi mişcă puţin mâna şi scoase un zgomot gutural. Monique înţepeni, cu inima bătându-i nebuneşte. După câteva secunde, când fu convinsă că tati doarme cu adevărat, cercetă un alt buzunar şi avu noroc. Cu cheiţa mică în mână, urcă tiptil scările.

*

— Gata! anunţă bucuroasă fetiţa. Quentin luă cheiţa şi deschise lacătul.

— Să mergem, zise el. Dar imediat ce se mişcă auzi o zornăitură.

— La naiba! Încă nu scăpase de povara lanţului. Nu în totalitate. Lanţul era desprins de pat, dar încă mai agăţa de piciorului lui şi nu avea nicio modalitate de a-l da jos. Îl strânse şi îl ridică într-o mână. Era destul de greu, dar nu avea de ales. Trebuia să-l ia cu el.

Haide!
Cât stătuse nu realizase cât de mult rău îi provocase lanţul, dar acum resimţea o durere acută, îngrozitoare, la fiecare pas. Nici măcar nu-şi mai putea simţi laba piciorului.

Înjură încet şi începu să coboare scările. Durerea provocată de coasta ruptă era dublată de cea făcută de lanţ. Nu mai putea continua aşa mult timp. Se sprijini cu mâinile de balustradă şi lanţul îi scăpă din mână, făcând un zgomot infernal.

— Nu, şopti el, căscând ochii de groază. DU-TE! strigă, dându-şi seama că nu mai are rost să vorbească încet. În câteva secunde Monique ajunse la uşa de la intrare. O deschise, dar nu ieşi. Zgomote se auziră dinspre bucătărie. Quentin sări trei trepte, simţind o explozie de durere la aterizare. Ajunse jos chiar în momentul când tatăl lui apăru în sufragerie. Începu să strige şi se repezi la băiat. Acesta îşi mişcă rapid mâna şi îl lovi peste faţă cu lanţul. Bărbatul căzu, cu faţa acoperită de un tatuaj stacojiu.

Quentin se avântă spre uşă, cu lanţul şerpuind în urma lui.

— HAI! strigă el şi o împinse afară pe Monique. PLEACĂ! ACUM! Monique începu să alerge pe aleea pietruită, dispărând rapid în negura nopţii.

Băiatul îşi dădea seama că are nevoie de ajutor. Nu avea nici un rost să încerce să fugă… nu în starea în care se afla.

Şchiopătând, străbătu cu greu aleea şi ajunse pe trotuar. Tocmai atunci tatăl său ieşi pe uşa casei. Cu faţa schimonosită de furie, începu să alerge după fiul său.

Cu ultimele puteri, Quentin ajunse în faţa uşii soţilor Lane, doi bătrânei de origine americană, ce fuseseră întotdeauna foarte drăguţi cu el. Apăsă pe sonerie de mai multe ori, strigă şi bătu de două ori cu pumnii în uşă, înainte de a fi apucat de la spate şi aruncat violent un metru în spate. Tatăl său îşi aşeză un genunchi peste pieptul lui şi începu să-i care pumni. După a treia lovitură deja căzuse în inconştienţă.

*

Ella Lane mormăi, mişcându-se cu greutate până la uşă. Oare cine era la ora aceea? Când deschise uşa, rămase înmărmurită de spaimă. Un om ce semăna cu Allan Weiters, vecinul ei, îşi întoarse privirea spre ea. Faţa îi era plină de sânge, iar chipul lui reprezenta o mască perfectă a nebuniei. Se sperie şi închise uşa, răsucind cheia în broască, după care începu să strige după soţul ei.

Marty, Marty! Sună la poliţie!
Ce s-a întâmplat? o întâmpină el, alarmat.
Sună la poliţie! Domnul Weiters omoară pe cineva.
Ce?
Sună acum!
*

Poliţiştii sosiseră în mai puţin de cincisprezece minute, iar ceea ce găsiseră le întrecuse cu mult temerile. Era de-a dreptul stupefiant. Un băiat omorât în bătaie, apoi sugrumat cu un lanţ. Faţa îi semăna cu un terci însângerat. O fetiţă care stătuse ascunsă după o tufă de gard viu şi care, după venirea poliţiei, strângea amarnic în braţe trupul fără viaţă al fratelui ei, asta până ce fusese luată de acolo cu forţa. Un dement ce ţipa înnebunit că soţia lui îi răpise fiul. Un cuplu în vârstă de-a dreptul terifiat.

Cu alte cuvinte, în acea parte a suburbiei londoneze se vedeau urmările unui coşmar ce nu luase sfârşit în întregime. Nu pentru Monique Weiters.

*

Femeia depuse buchetul cu flori şi rămase în genunchi, lângă mormânt. Trecuseră treisprezece ani şi totuşi suferinţa era la fel de mare ca în acea blestemată noapte de august. Lacrimi îi izvorâră din colţurile ochilor. Quentin…

Nu avea să uite niciodată acea imagine, care părea desprinsă dintr-un film de groază. Pierduse totul în acea noapte. Chiar şi sensul de a trăi… Dar speranţa îi fusese redată. Patru luni după tragedie fusese adoptată de domnul şi doamna Lane, iar ei îi arătaseră grijă şi dragoste, o crescuseră ca pe propria lor fiică. Abia târziu aflase că singurul copil pe care îl avuseseră cei doi murise la două săptămâni după naştere, din cauza unor probleme respiratorii. Ştia că fără ajutorul lor nu ar fi trecut peste acel episod al vieţii ei.

Tatăl său fusese internat într-un sanatoriu şi, opt ani mai târziu, murise. Nu-l mai văzuse niciodată după acea noapte, însă mersese la înmormântarea lui. Măcar pentru timpul în care a fost un om normal…

Apoi, peste doi ani, tatăl ei adoptiv se stinsese din viaţă. Ea îl considerase mereu mult mai mult şi de aceea pierderea lui fusese cu atât mai dureroasă.

Mai stătu câteva minute, privind piatra funerară din marmură. Într-un final se ridică, ştergându-şi lacrimile.

— Sper că ţi-e bine, Quent…, şopti, după care se îndreptă spre principala alee a cimitirului, unde o femeie micuţă, al cărei păr alb era acoperit de o pălărie neagră, o aştepta. Apucă braţul mamei sale şi porniră împreună spre ieşire, în aerul fierbinte al însoritului august.

Joi 1 aprilie, cenaclul online nu va fi o păcăleală

Dacă săptămîna trecută am discutat despre piesa lui Valentin Eleazar, un foarte tînăr dramaturg fără blog, de data asta vom avea în mijlocul nostru doi bloggeri-prozatori: Valive, al cărei text îl găsiţi chiar pe blogul ei şi Augustin Rădescu, al cărui text îl puteţi citi aici. iar mîine seară, la ora 22, ne întîlnim la cenaclu, pe blogul Luciei Verona.

Augustin Rădescu

POVESTE CU UN ARICI

E nebună! Nebună, nebună!

Nu ştiu dacă într-adevăr am rostit cuvintele astea, sau poate doar le-am gîndit. Oricum, nu se mai aude altceva în infernul ăsta: doar valurile enorme care se zdrobesc de stînci cu un bubuit adînc, rotund rostogolit, şi vîntul care şuieră rece, duşmănos.

Un pescăruş cu aripi parcă zdrenţuite de descătuşarea surdă a stihiei fuge din calea furtunii cu strigăte stridente, ascuţite.

Vîntul ridică nisipul plajei pustii şi-l înşurubează în vîrtejuri fără început şi sfîrşit.

Lumina se cerne zgîrcită, murdară, printre norii cenuşii care aleargă nebuneşte pe un cer mohorît şi parcă trist.

În capătul digului, pe bolovanul imens care primeşte,ca un pinten de corabie, toată furia valurilor, se zăreşte o rochie albă care-mi atrage privirile ca un magnet.

Prezenţa ei acolo, acum, în toiul furtunii dezlănţuite mi se pare atît de absurdă, atît de ilogică, încît mă întreb dacă nu cumva visez. Simt că nu pot rămîne un simplu spectator.

Clătinîndu-mă sub rafalele nemiloase de vînt, păşesc pe dig. Nu-mi pot dezlipi privirea de făptura ireală ce se desenează clar pe cenuşiul zării, in rochia ei albă.

Mă apropii. O strig. Zadarnic, zgomotul valurilor e, pe măsură ce mă apropii, tot mai puternic.

Ajung la doi paşi de ea. Strig din nou.

Degeaba. Fata priveşte undeva, spre larg. Puzderia de stropi în care se sparge fiecare val cade asupra ei ca o ploaie deasă şi grea. E udă pînă la piele. Părul ei negru, în care lucesc stropi mari de apă, i s-a lipit de gîtul frumos şi gol, şi de umerii rotunzi şi mici, bronzaţi pînă peste poate.

"E nebună!"

De data asta sînt convins că am rostit cuvintele astea, fiindcă le-am şi auzit, într-un scurt moment de acalmie.

Ea însă nu le-a auzit. Priveşte mai departe în zare, cu mîinile încrucişate peste genunchi.

Simt crescînd în mine o furie absurdă. Împotriva cui? O fi, poate, furia furtunii care s-a înşurubat adînc în mine, în creier şi-n fiecare mădular.

Urc cu greu bolovanul alunecos, acoperit cu alge ude. Iată-mă lîngă ea.

Tresare. Îşi întoarce spre mine chipul. O privesc în ochii mari, încercănaţi, ce înoată în lacrimi, şi mă simt, deodată, părtaş la toate fărădelegile trecute, prezente şi viitoare, ale întregii lumi.

Îi privesc cutele de pe frunte şi ridurile fine din jurul ochilor, buzele vineţii muşcate cu sălbăticie, pînă la sînge, şi firele albe de la tîmple şi mă întreb ce alte furtuni, cu mult mai aprige decît asta, i-au furat tinereţea.

Pe chipul ei nu citesc nici surpriză, nici enervare, nimic altceva decît tristeţe, o tristeţe mai adîncă decît hăul lichid din faţa noastră.

Simt că trebuie să fac ceva, orice. Şi asta repede!

Îi cuprind umerii.

Se scutură sălbatic şi sîntem gata să cădem amîndoi. Mă priveşte intens, sfredelitor, şi pare acum, deodată, alta. Fiecare părticică din ea emană ură, o ură primitivă, ancestrală.

- Ce vrei? Ce MAI vrei? - îmi şuieră în urechi glasul ei pătimaş. Nu te-am chemat! Ce vrei? Ce mai vrei? De ce-ai venit?

Simt, în chip bizar, că, în mine, ea urăşte acum o lume ... şi-un bărbat. Un ALT bărbat. Şi, nu ştiu de ce, sînt hotărît să plătesc! Să răscumpăr ... Ca şi cum m-aş simţi vinovat... Ca şi cum m-aş simţi ... celălalt!

O prind de braţ. Se smulge din nou. Pumnii ei mici, strînşi cu furie, mă izbesc ca o ploaie de primăvară, fără alegere: în umăr, în obraz, în piept. Simt în gură gustul sîngelui; buza mi-e plesnită, obrazul îmi arde.

Zîmbesc, fără să vreau: fata asta nu glumeşte!

Nu glumesc nici eu! Şi simt cum, încet încet, mă invadează o linişte cosmică. Mă simt acum ca Dunărea: lin, molcom, dar implacabil.

O ridic în braţe: e uşoară ca fulgul. Ea continuă să mă lovească, dar nu mai simt loviturile ei. Cobor de pe stîncă atent, cu preţioasa povară în braţe. Pornesc, de-a lungul digului, spre plajă. Simt în piept o căldură ciudată inundîndu-mă.

Ajung pe plajă. O aşez cu grijă pe nisip. Se ridică brusc. Încearcă să fugă. O prind de mînă. Se smuceşte. Îmi şuieră în urechi:

- Bestie!

Simt, ştiu că ea vorbeşte acum cu EL. Cu CELALALT. PRIMESC JOCUL!

Îi prind capul între mîini şi o silesc să mă privească în ochi:

- Mă urăşti prea tare ca să nu-nţeleg că mă iubeşti! - îi şoptesc apăsat.

Îi apăs uşor tîmplele cu podul palmelor şi simt cum, încet încet, trupul ei se destinde, şi-i văd fruntea descreţindu-se. Mă priveşte furişat, printre pleoapele întredeschise, şi-mi răspunde:

- Poate că te iubesc prea tare ca să nu te urăsc!

- Atunci, vino!- îi spun, pornind, cu ea de mînă, spre cort.

Mă urmează fără împotrivire. Cînd ajungem, are un mic moment de şovăială.

- Intră! - rostesc cu glas hotărît.

Şi-n clipa asta, se întîmplă ceva. Cîteva clipe nu realizăm, nici eu, nici ea, ce. Ne privim miraţi. Apoi înţelegem.

S-a înstăpînit o linişte ciudată. Vîntul s-a oprit cu totul. Valurile sînt acum mici, cuminţi şi rotunde. Ca şi cum, acţionînd o uriaşă scenă turnantă, cineva ar fi schimbat instantaneu decorul. Mă uit mirat în jur şi parcă nu-mi vine să cred că zbuciumul nebun de adineauri a dispărut fără urmă. Privesc din nou spre ea şi tresar. Privesc şi iar privesc, şi-mi pare că sînt victima unei mistificări.

Fiinţa din faţa mea pare acum alta, cu totul alta. Ochii senini şi zîmbitori, fără urmă de cearcăne, părul mai negru decît tot ce-am văzut pe lumea asta, buzele senzuale, obrazul neted şi proaspăt, toate contrazic flagrant ceea ce-am văzut, sau poate crezusem că văd, acolo, pe bolovanul din capătul digului.

Dar ceea ce mă frapează cel mai mult este lănţişorul de argint pe care-l zăresc la gîtul ei şi pe care, aş fi în stare să jur, acolo, pe dig, nu-l avea.

Şi, prin nu ştiu ce mecanism ciudat al gîndirii mele alambicate, mi se năzare că de lănţişor atîrnă acolo, în adîncitura tulburătoare dintre sînii ei ca de fecioară, un medalion filigranat, cu o montură ciudată în care irizează, tainic, un mic safir.

- Dumnezeule, chiar am luat-o razna! - îmi spun în gînd, şi-i fac semn să intre în cort.

Intră, dar după doar cîteva clipe, aud un ţipăt mic şi-o văd ieşind, speriată. Se cuibăreşte la pieptul meu, căutînd, parcă, ocrotire, şi-mi spune, arătînd spre cort:

- Acolo, înăuntru ... e ceva! Mişcă ceva!

Zîmbesc, neîncrezător. Intru în cort, trăgînd-o după mine. Aprind lanterna şi ...

Într-un ungher al cortului, tolănit comod pe nişte haine de-ale mele, s-a cuibărit un arici.

Vizibil deranjat de lumina prea puternică pentru el, ne priveşte cu ochii lui rotunzi şi negri, ca de mărgea, clipind des. Adulmecă nehotărît în stînga şi-n dreapta, încreţindu-şi boticul prelung şi sur; apoi, lămurindu-se că aici nu mai e de el, evadează pe sub marginea cortului, spre un loc mai liniştit.

Zîmbesc. Ce poveste ciudată! Aici, pe malul mării, eu, o fată nebună şi un arici ... nearici. Şi, deodată, tresar: povestea asta îmi aminteşte de o alta, petrecută tot aici, pe malul mării, cîndva... Un băiat, o fată şi-un arici... Dar nu, nu vreau să-mi mai amintesc povestea aia, care se termina bine doar pentru arici...

Ridic "uşa" cortului, ca să avem mai multă lumină, şi mă apuc să cotrobăi prin lucrurile mele aflate, ca de obicei, într-o dezordine perfectă. Într-un tîrziu, reuşesc să descopăr un prosop pe care i-l întind fetei, apoi un tricou şi nişte pantaloni.

-Schimbă-te! O să răceşti! Eşti udă leoarcă.

Ezită. Într-un tîrziu înţeleg. Ies din cort şi-mi aprind o ţigară. Carpaţi fără. Privesc din nou în jur şi parcă nu-mi vine să cred că din tot zbuciumul nebun de adineauri n-a mai rămas nici urmă. Totul şi-a reintrat în matcă. Chiar şi eu!

După cîteva clipe, apare şi ea. O privesc şi, fără să vreau, zîmbesc. Îi stă grozav în hainele mele prea mari şi care stau pe ea strîmb. Şi recunosc, în sinea mea, că-mi face bine s-o privesc.

Zîmbeşte şi ea. Un zîmbet tainic şi fugar, aninat o clipă în colţul gurii.

Trag adînc fumul în piept. Ea se aşează pe nisip, cu picioarele strînse sub ea şi mă priveşte cu un aer de geambaş multumit.

- Ştii, îmi place cum fumezi! - îmi spune ea. Arăţi a om care nu face niciodată lucrurile pe jumătate.

Oare vorbeşte serios? Îi întind, fără să-mi fi cerut, pachetul de ţigări. Ia una, o aprinde şi trage cu teamă un fum. Se îneacă, tuşeşte şi aruncă ţigara.

O privesc lung, nesăţios. Şi, deodată, am revelaţia faptului că o cunosc de undeva, din timpuri imemoriale, parcă dintr-o altă viaţă. Caut cu înfrigurare, cu disperare chiar, în memorie, dar nimic nu se leagă. Şi totuşi o cunosc cumplit de bine. Dar de unde oare?

Pregătesc cele trebuincioase pentru ceai. Se aşterne o tăcere grea, nefirească, încărcată de întrebări nerostite.

Privim amîndoi spre largul potolit, parcă pentru a afla acolo un răspuns. Deşi, fără îndoială, răspunsul e mult mai aproape. Probabil chiar aici, pe plajă.

Deodată, ea rupe tăcerea:

- Îţi mulţumesc!

- Pentru ce?

- Pentru ceea ce-ai făcut pentru mine!

- Stai liniştită, n-am făcut-o pentru tine! Şi nici pentru mine. De fapt, nici nu ştiu de ce-am făcut-o. Şi nici nu ştiu ce-am făcut ... Dar, la urma urmei, ce naiba căutai acolo?

- Poate că ... te aşteptam.

- Bine, dar... Puteai să mori!

- Puteam să mor? Puteam?! Cînd poţi să trăieşti, ai putea să poţi să mori?!

Ei bine, eu voiam să aflu! Să ştiu ce pot şi ce nu!

- Tare grăbită mai eşti. Vrei să afli, într-o zi, lucruri pe care alţii le învaţă într-o viaţă întreagă. Ia-o încet, ai tot timpul. La cei ... - o privesc lung - 20 de ani ai tăi ...

- De ce te miri? Poate că n-am timp. Poate că nu prea mai am. Şi de unde ştii că nu sînt mai bătrînă decît tine, chiar dacă pari a avea vreo ... 35?

- Ai ghicit!- recunosc, putin surprins. Îi împlinesc în septembrie. Dar nu înţeleg ...

- Ei bine, dac-am număra doar clipele trăite cu adevărat, doar clipele de fericire, aş putea, foarte bine, să fiu mai "în vîrstă" decît tine, nu-i aşa? Oricum, ăsta cred că ar fi un criteriu mult mai corect pentru a măsura vîrsta oamenilor.

- Poate că ai dreptate, dar tot nu înţeleg cum ai ajuns să te întrebi dacă mai poţi trăi ...

Se posomorăşte brusc. Colţurile gurii îi cad într-un zîmbet amar.

- O să afli ... după ce bem ceaiul. Fierbe? - întreabă ea, arătînd spre micul meu aragaz de voiaj, pe care am pus la fiert un ibric cu apă.

- Încă nu, mai are puţin ... - îi răspund, cu gîndul aiurea.

- Mă-ntorc imediat! - spune, ridicîndu-se şi îndepărtîndu-se în grabă.

Sînt tentat să mă întreb dacă se va mai întoarce, dar simt că n-ar avea niciun rost să mai adaug, la noianul de întrebări de pînă acum, încă una. Mai ales că prima şi cea mai importantă dintre ele îmi pare sortită să rămînă, pe veci, fără răspuns: de unde o cunosc?

Îmi rămîne o singură speranţă: că după ce vom bea ceaiul ...

Apare cînd mă aşteptam mai puţin, cu o floare purpurie de brusture în păru-i negru, despletit, care acoperă în întregime umerii minunaţi pe care-i zărisem acolo, pe dig. În palma făcută căuş aduce cîteva inflorescenţe de ciulin, scaiete sau cine mai ştie ce ...

Păşeşte tainic, parcă dansînd, parcă îndeplinind un ritual păgîn şi, pînă să mă dezmeticesc, aruncă inflorescenţele în apa clocotită. Apoi, ia ibricul de pe foc şi se retrage cu el 3 paşi. Îl aşează în nisip şi, întinzînd mîinile deasupra lui, murmură ceva doar de ea auzit.

Îmi spun, în sinea mea, că nu trebuie să mă mai mir de nimic dar, după doar o clipă, rămîn interzis: Ea îşi desface încet lănţişorul de la gît şi-l ridică, preţ de cîteva clipe, deasupra capului.

Şi, Dumnezeule, sînt nevoit să recunosc că tot ceea ce mi se năzărise ÎNAINTE de a-l vedea, e riguros adevărat: medalionul, filigranul, safirul, totul este exact aşa cum mă aşteptasem să fie.

Îmi surprinde privirea mirată şi surîde fugar. Apoi, cu un gest brusc, aruncă lănţişorul, cu medalion cu tot, în ibricul cu ceai. Mă priveşte, parcă poznaş, şi mă anunţă cu voce melodioasă:

- Ceaiul e gata! Eşti invitatul meu.

Toarnă ceai în două căniţe mici de aluminiu pe care le pregătisem în lipsa ei. Ia una cu amîndouă mîinile, ascunzînd-o în palme. Soarbe cu înghiţituri mici şi grăbite.

Doamne, cum o fi putînd să-l bea aşa fierbinte?

Eu am uitat de ceai. O privesc, şi asta mi se pare de-ajuns să mă poată face să uit orice.

O privesc, o ascult, o respir. Şi-mi pare că miroase a fragă, a fîn cosit şi a iubire.

Se ridică încet.

- Şi-acum, plec! - şopteşte ea, parcă trist. Trebuie să plec.

Mă simt jefuit la drumul mare.

- Cum adică? Cum să pleci?

- Aşa! Plec şi gata! Tu n-ai plecat niciodată?

Întrebarea ei îmi sfredeleşte creierul, şi inima, reverberîndu-se în mine la nesfîrşit. Eu n-am plecat niciodată? Chiar niciodată?

Simt un gust amar în gură şi, parcă, o gheară de oţel îmi strînge stomacul.

"Ba da, am plecat!"- îi răspund în gînd. Au trecut veşnicii de-atunci, dar asta nu se poate uita. Niciodată! Rămîn cîteva clipe cu capul între mîini.

Apoi ridic, încet, privirea spre ea. E iarăşi îmbrăcată în rochia ei albă, încă jilavă.

Aşadar, va pleca. Simt că n-am nicio putere, şi n-am niciun drept s-o opresc.

Mîna ei mică rătăceşte cîteva clipe prin părul meu aspru şi rebel.

- Rămîi cu bine! - îmi şopteşte.

Se-ndepărtează încet, cu paşi mici.

- Hei, stai! - strig în urma ei. Ai uitat să-mi spui...

- Nu ţi-ai băut ceaiul ...- aud, ca un ecou.

E departe, tot mai departe. Imaginea ei e acum estompată, tulbure, neclară. Ca şi cum ochii mi-ar înota în lacrimi. Dar nu-i adevărat. N-are de ce să fie adevărat! La urma urmei, nici nu ştiu cine e. Şi rămîn aşa, privind în urma ei, pînă cînd nu se mai zăreşte.

Brusc, îmi amintesc de arici şi mă-nveselesc pentru o clipă. Apoi, mă-ncrunt: Cum oare s-o fi hotărît să intre în cort? Ariciul e un animal ursuz şi temător, căruia îi place să fie singur, să fie lăsat în pace. Şi-atunci?

Dau din mînă a lehamite. Ce mai contează? Treaba lui!

Dar ea? Nici măcar n-am întrebat-o cum o cheamă, chit că, sînt convins, oricum nu mi-ar fi spus.

Şi, deodată, îmi amintesc ultimele ei cuvinte:

"Nu ţi-ai băut ceaiul..."

Sorb, cu teamă parcă, din cana cu ceai. Pînă la fund. Parcă aştept să se întîmple o minune. Nu se întîmplă nimic.

Pentru o clipă, îmi vine să rîd de mine. Dar nu vreau să rîd. Vreau să mai cred. Vreau să mai sper.

"Poate a mai rămas un pic de ceai în ibric" - îmi trece prin cap.

Constat însă, dezamăgit, că n-a mai rămas nimic. Şi, deodată, mă simt electrocutat. Privesc din nou în ibric. Nu, n-a mai rămas CHIAR nimic.

Mi se pune un nod în gît. Şi medalionul?

Se-ntîmplă, în ultima vreme, prea multe lucruri pe care nu le pot înţelege. Simt însă că nu mai am ce căuta pe plaja asta pustie. Şi dacă vreau nişte răspunsuri, ele se află în altă parte.

M-apuc să strîng cortul. Zăresc urmele ariciului, care se pierd spre tufele de ciulini. Zîmbesc. Probabil că şi pentru el, prea multe lucruri au rămas de neînţeles.

Iată-mă cu tot calabalîcul în spinare. Pornesc spre maşina pe care am lăsat-o cîteva sute de metri mai încolo, sub un copac bătrîn.

Gîndurile îmi roiesc prin cap ca nişte viespi furioase. De ce am lăsat-o să plece? Fără măcar să-mi spună ...

"Nici nu ţi-ai băut ceaiul" - îmi răsună, din nou, în urechi, ultimele ei cuvinte. Încerc să pătrund, pînă la capăt, sensul cuvintelor ei.

Ei bine, ceaiul l-am băut. Cu tot cu medalion, s-ar zice ... Un medalion pe care, bizar, îl cunoşteam înainte de-al vedea prima dată!

Iată-mă ajuns la maşină. Îndes, cu năduf parcă, lucrurile în portbagaj. Mă sui la volan. Răsucesc cheia în contact. "Înainte de a-l vedea ..."

Dar dacă ... Îmi prind tîmplele în palme. Dar dacă l-am mai văzut, cîndva?

În mintea mea mijeşte o geană de lumină. Dar, dacă l-am mai văzut, atunci nu poate fi decît ... acela pe care eu, atunci, la plecare ... Atunci, cînd cu ariciul ... Cînd cu fata ...

În faţa ochilor am imaginea fetei cu părul negru, fluturînd în vînt. Un păr aşa de negru n-am mai văzut vreodată. Deşi ...

Tresar. Ba da, am mai văzut, dar unde, Doamne?

Simt un cerc de fier strîngîndu-mi fruntea şi tîmplele. Unde? Unde?

Şi, deodată, în sfîrşit, în mintea mea se face lumină!

xxxxx

S-a făcut, demult, întuneric. Farurile spintecă, îndărătnice, noaptea clisoasă. Nu e nevoie să privesc la kilometraj ca să îmi dau seama că n-am mai mult de 50 la oră. Nu mă grăbesc. Nu mă mai grăbesc.

Trag cu coada ochiului la ceas. E trecut de două. Încotro sa mă-ndrept? Pe cine să-ntreb? Unde s-o mai caut?

Şi, poate că, de fapt, am visat. Sau poate că-s nebun. Cine poate şti?

Nemulţumit, dau un bobîrnac maimuţoiului atîrnat de oglindă. Acesta incepe să valseze nebuneşte dar, după doar cîteva clipe, se domoleşte.

- Ţi-e somn, urîtule?- îl apostrofez cu năduf.

Mie, însă, nu mi-e somn. Mă uit din nou la ceas. Două şi jumătate. Unde să mă duc? Ce să fac?

Mă hotărăsc. Mai merg un pic spre Constanţa şi, apoi, mă întorc la Mangalia. Poate pînă atunci mă ajunge şi somnul….

Tresar şi virez scurt. O mogîldeaţă cenuşie tocmai a traversat drumul.

- Un arici! – exclam, brusc înveselit. Ia te uită, nici el n-are somn!

Apoi, la fel de brusc, mă întristez. Ariciul acesta îmi aminteşte de o poveste veche, din vremea tinereţii. O poveste petrecută tot aici, pe malul mării. Eu, un arici … şi o fată. Mă scutur, fără să vreau, încercînd, instinctiv, să alung amintirea. Povestea se sfîrşea bine doar pentru arici!

Apăs, nervos, acceleraţia. Cu un fluierat uşor, maşina înghite kilometru după kilometru.

Abia cînd intru în Eforie Sud realizez că, de fapt, n-are nici un rost să gonesc. De parcă aş fugi de cineva. Sau de ceva…

Reduc viteza şi îmi aprind o ţigară.. Constat cu nemulţumire că pachetul de Kent e aproape gol.

- Fumezi cam mult!- mă apostrofez singur, cu glas tare.

Din sens opus se apropie o maşină.

- Alt plimbăreţ! - gîndesc. Cînd se apropie, claxonez scurt, în semn de salut. Îmi răspunde la fel.

Trece val vîrtej pe lîngă mine. Am timp doar să desluşesc un superb Mercedes alb. Îl conduc, puţin invidios, cu privirea. Faină maşină!

După doar cîteva clipe, în conul de lumină al farurilor apare o siluetă, gesticulînd nedefinit. Încetinesc. Cînd ajung în dreptul ei, opresc. Deschid portiera.

O fată de vreo 23 de ani, într-o rochie înflorată şi suficient de scurtă ca să nu ascundă deloc nişte picioare superbe, se suie cu nonşalanţă lîngă mine.

- Bună, dragă! - mă salută cu voce catifelată.

Ambalez.

- Încotro, dragă? – încerc s-o imit.

- Unde vrei tu!

Pornesc. Hm!! Iată că nu mai sunt singur! O privesc cu coada ochiului.

Stă picior peste picior, conştientă de farmecele cu care a înzestrat-o natura. Iar rochia ei scurtă devine, parcă, nu ştiu prin ce mijloace, tot mai scurtă.

Pasăre de noapte – gîndesc. Vechea poveste: un local, un hotel… Numai că, în noaptea asta, nu ştiu cum naiba dar scenariul nu mi se potriveşte. Începe să-mi pară rău c-am oprit.

- Singur? – întreabă, stupid, cu voce afectată.

„Singur” – răspund în gînd. „Şi, cu tine sau fără tine, la fel de singur.”

Privesc, rigid, înainte. Fata se foieşte, indispusă că nu mă arăt ceva mai interesat de persoana ei.

Zăresc, pe marginea drumului, o pereche. Merg în aceeaşi direcţie.

Încetinesc. Cînd ajung în dreptul lor, opresc. Fără o vorbă, deschid portiera din spate.

Se urcă bucuroşi.

- Mulţumim frumos! – spun amîndoi deodată.

Pornesc. Îi privesc prin oglindă. Sunt amîndoi foarte tineri, abia dacă au 20 de ani.

- Încotro? – întreb, înveselit. Acum chiar că nu mă mai simt singur.

Ea îl priveşte pe el. El schiţează un gest foarte vag cu mîna.

Am înţeles! Alţi somnambuli!

După doar cîteva minute, intrăm în Eforie Nord. De undeva, din dreapta, se aude o muzică domoală.

Tînărul îşi drege timid glasul, apoi mă înştiinţează:

- Noi coborîm aici. Mulţumim mult!

Zîmbesc.Doi copilandri, plecaţi aiurea, după miezul nopţii. Încotro? Oriunde e muzică. Oriunde e dans.

Şi eu, care mă tot întrebam, fără să găsesc răspuns. Încotro?

Au dreptate, copiii ăştia!

Dar , oare, eu sunt chiar aşa bătrîn? Bine, dar abia am împlinit 35 de ani.

Vom vedea – scrîşnesc printre dinţi, parcă ameninţînd pe cineva.

Încetinesc, căutînd să ghicesc direcţia din care vine muzica. Virez curînd la dreapta şi, după vreo 30 de metri, iată-ne la destinaţie. În faţă, o firmă luminoasă ne aduce la cunoştinţă că am ajuns la Potcoava de Aur.

Mă crispez brusc. Mi-am amintit că am mai fost aici, cîndva, demult. În povestea aia cu ariciul. Cu ariciul şi cu fata.

Coborîm. Fata cu rochie scurtă se lipeşte de mine şi mă ia de braţ.

- Îi cunoşti? – mă întreabă, privind spre cei doi.

Probabil, o deranjează prezenţa lor. Pe mine, însă, începe să mă deranjeze prezenţa ei.

- Da, îi cunosc! – răspund sec, şi am senzaţia ciudată că nu mint deloc. Cei doi mi se par, cu adevărat, foarte cunoscuţi. Chiar dacă nu realizez de ce, sau de unde.

Intrăm. În mijlocul unei săli rotunde, un bar cochet, înconjurat de o estradă în formă de potcoavă. Programul de cabaret s-a terminat demult.

În spatele potcoavei, pe o scenă joasă şi discretă, o trupă de puştani cîntă pentru puţinii care au "supravieţuit" orei înaintate. E aproape 3.

Cei doi tineri cu care am venit se aşază la masă. La cea alăturată mă aşez eu, împreună cu „achiziţia” de care nu ştiu cum să fac să scap.

Apare, ca prin farmec, ospătarul. Firesc, la ora asta, clienţii sunt preţioşi. E-adevărat, nu toţi. Cel puţin, nu tinerii mei vecini, care comandă doar o cafea. Probabil, nu cu banii stau cel mai bine. Ce să-i faci? La vîrsta lor …

Brusc, îmi amintesc că tot o cafea am comandat şi eu, atunci… Cînd cu ariciul … Cînd cu fata …

Comand un coniac. 7 stele. Vecina mea de masă mă priveşte lung, întrebător.

- Pentru domnişoara, o limonadă!

Domnişoara se ridică, mă priveşte vexată şi pleacă, legănîndu-şi, nu tocmai paşnic, poşetuţa şi aruncîndu-mi printre dinţi cîteva vorbe, dintre care reuşesc să înţeleg doar bădăran şi nesimţit.

"Bădăranul şi nesimţitul" oftează uşurat, mulţumit că a scăpat aşa uşor.

Între timp, luîndu-şi inima în dinţi, cei doi tineri se ridică. Băiatul aşază cu grijă, la piciorul mesei, o sacoşă cenuşie, pe care n-o observasem. Apoi se îndreaptă, amîndoi, spre ringul de dans.

Începe un tangou spumos. Ceva argentinian. Cîndva, dansam şi eu tangou. În vremurile acelea…

Acum, constat că am devenit ursuz, închis, nesociabil. Mai ceva ca un arici! La urma urmei, poate că nu trebuia s-o pun pe fugă pe fata aceea.

Îi privesc pe cei doi. Trupurile lor înlănţuite par contopite într-o singură fiinţă, care trăieşte doar prin şi pentru acest tangou.

Dansează minunat.

Pe nebăgate de seamă, celelalte perechi s-au retras de pe ringul de dans. Unele s-au oprit pe margine şi privesc cu admiraţie perechea care nu mai ştie de nimeni şi nimic.

Melodia se termină. Se aud aplauze. Pentru orchestră sau pentru dansatori?

Cînd cei doi se întorc la masă, mă ridic:

- Aţi dansat grozav. V-am admirat, ca şi toţi ceilalţi.

Fata se îmbujorează la faţă şi pleacă, timidă, privirea. Băiatul mă priveşte cu interes şi-mi răspunde, zîmbind:

- Iubim dansul. Şi muzica. Şi, mai ales, ne iubim!

- Se vede!

Din nou tangou. Simt că nu mai am loc pe scaun. Oare mai ştiu să dansez?

Mă adresez băiatului:

- Nu-i aşa că n-o să te superi dacă o invit pe iubita ta la dans?

- Bineînţeles că nu!

- Cu plăcere! – adaugă şi fata.

Pornim amîndoi spre ringul de dans. Mi se strînge inima. De ce oare? Poate pentru că n-am mai dansat de foarte, foarte mult timp. De la povestea aia cu o fată şi cu un arici.

Nu mai dansează nimeni. Cu-atît mai bine! Vom avea mai mult loc.

O cuprind. Ce subţire e! Ce mlădioasă!

De la primii paşi, înţeleg că m-am temut degeaba. Ne potrivim de minune.

Ea dansează desăvîrşit. Ne lansăm în piruete largi. Simt privirile celor de pe margine aţintite asupra noastră, iscoditoare şi invidioase, şi sunt mîndru că dansez tangou, cu o fată frumoasă, la o oră tîrzie, în Potcoava de Aur.

Părul ei negru şi lung, răsfirat de rotirile rapide pe care le facem, odihneşte acum pe umărul meu.

Dumnezeule mare! Pe gîtul ei frumos, dezgolit o clipă, străluceşte un lănţişor fin de argint. Nu ştiu, nu vreau să ştiu, refuz să mă gîndesc CE atîrnă de lănţişor acolo, în adîncul secret dintre sînii ei ca de fecioară! Ca şi cum, ceea ce nu ştii nu există!

Privesc spre băiatul de la masă. Tresar. Îl privesc cu atenţie. Parcă nu e chiar aşa de tînăr pe cît mi-l închipuisem la început. Ba chiar, pare a fi uşor trecut de 30 de ani.. Privirea îi e, parcă, obosită, puţin crispată, puţin nervoasă. Pe frunte îi sunt săpate cute adînci, de neşters.

O privesc din nou pe cea cu care dansez. Nu, n-are 20 de ani, asta-i sigur. Dar cît de bine dansează! Dansăm şi simt că plutesc.

Melodia se sfîrşeşte. Se aud aplauze.

Ne întoarcem spre masă şi ne aşezăm. Cafeaua s-a răcit de mult.

La masa vecină, celălalt, cu paharul de coniac în mînă, ne priveşte ciudat, parcă oarecum nostalgic. Îşi aminteşte, oare, ceva?

- Aţi dansat grozav! - spune el. V-am admirat!

Nu mi se pare ciudat că ne-a admirat cineva. Simt că a fost un dans atit de special …

Deodată, fata tresare şi se ridică:

- Ariciul!

Mă ridic şi eu. La piciorul mesei, sacoşa zace, răsturnată. Din ea, iese la iveală, cu gesturi circumspecte, un arici. Cu botul lui lung, negru şi umed, adulmecă în stînga şi-n dreapta. Apoi, pîş, pîş, o porneşte, agale, spre ringul de dans.

Iulia, strîns lipită de umărul meu, strigă cu năduf:

- Unde pleci? Unde pleci IAR? Urîciosule!

Cu el vorbea, vezi bine!

Ce poveste! Un arici, în Potcoava de aur!

Cenaclul online se reia joi.

Citiţi acest text, pe care-l vom comenta mîine seară - joi, 25 martie, ora 22, pe blogul Luciei Verona, în prima reuniune a celei de-a doua ediţii a cenaclului online.
Absolut întîmplător, începem, la fel ca şi anul trecut, cu o piesă de teatru. Dar să ştiţi că este doar o coincidenţă :)



CINE IUBEŞTE MAI MULT, EU, TU SAU INSTALATORUL?

de Valentin Eleazar



Personaje:
EL
EA
AMANTUL I
AMANTUL II
INSTALATORUL


Decor. Un pat conjugal. Un dulap cu uşi transparente. La ridicarea cortinei, cei doi amorezi privesc cu încordare pe fereastră. Evident, amândoi sunt îmbrăcaţi în haine de scandal, mai bine spus, în costumul lui Adam, costum stilizat printr-o frunză de viţă de vie, simbol al desfrâului, dacă nu bahic, cel puţin carnal.


AMANTUL II: Ce faci?
AMANTUL I: Crezi că ştiu?
AMANTUL II: N-ai o ţigară?
AMANTUL I: Nu. (aprinde o ţigară) Dar tu n-ai o...?
AMANTUL II: Nu. (aprinde o ţigară)
AMANTUL I: Eşti antipatic.
AMANTUL II: Uite cine vorbeşte, antipaticul!
AMANTUL I: De cum ţi-am văzut mutra obosită, mi-am dat seama câte parale faci.
AMANTUL II: De cum te-ai instalat aici bine mersi, am ştiut că nu faci nici cât o ceapă degerată.
AMANTUL I: Degenerat eşti tu!
AMANTUL II: Nu cred că-s degenerat din moment ce tu eşti degenerat.
AMANTUL I: De ce te suport?
AMANTUL II: Mă suporţi pentru că nu se poate altfel.
AMANTUL I: Te suport pentru că nu te suporţi pe tine.
AMANTUL II: Mă suport cu mult mai mult decât te poţi suporta pe tine.
AMANTUL I: Ştii ce cred eu?
AMANTUL II: Uimeşte-mă!
AMANTUL I: Eşti un papagal.
AMANTUL II: Eu, papagal?!
AMANTUL I: Da, papagal, papagal. Nu faci decât să repeţi, repetând tot ce spun eu.
AMANTUL II: Nu cred că repet, deoarece tu repeţi ca un papagal ce eşti!
AMANTUL I: Nu mă repet.
AMANTUL II: Te repeţi.
AMANTUL I: Nu mă repet.
AMANTUL II: Te repeţi.
AMANTUL I: Papagalule!
AMANTUL II: Papagalule!
AMANTUL I: Papagalule!
AMANTUL II: Papagalule! (pauză, cei doi se privesc cu ură) De ce întârzie? Crezi că încornoratu′...
AMANTUL I: Încornoratu′ e prea prost să gândească.
AMANTUL II: Eu zic nu e prost.
AMANTUL I: E prost, atât de prost, încât nici nu ştie câte urechi are.
AMANTUL II: Două.
AMANTUL I: Două ce?
AMANTUL II: Două urechi!
AMANTUL I: Mă exasperezi!
AMANTUL II: Crezi că nu mă exasperezi?! Sunt nouă luni de când mă exasperezi!
AMANTUL I: Zece luni de când îmi ocupi abuziv dulapul.
AMANTUL II: Nu e dulapul tău.
AMANTUL I: Nu?
AMANTUL II: Da, nu e dulapul tău pentru că tu n-ai avut, n-ai şi nu vei avea nimic niciodată.
AMANTUL I: Am, cu mult mai mult decât tine!
AMANTUL II: Da?
AMANTUL I: Da!
AMANTUL II: Ce da?
AMANTUL I: Cum adică ce da?
AMANTUL II: Păi ce da?
AMANTUL I: Da, da, da.
AMANTUL II: Ei, da, da, da. Iar repeţi ce spun eu.
AMANTUL I: Nu repet ce spui tu.
AMANTUL II: Ba repeţi ce spun eu.
AMANTUL I: Nu repet ce spui tu.
AMANTUL II: Chiar acum te repeţi, papagalule!
AMANTUL I: Tu eşti papagal, papagalule!
AMANTUL II: Ba tu eşti papagal, papagalule!
AMANTUL I: Ba tu eşti papagal, papagalule! (în acest moment se aude un scrâşnet de roţi, cei doi amanţi se ascund în dulap, pauză)
AMANTUL I: (din dulap, în şoaptă) Papagalule!
AMANTUL II: Papagalule!
AMANTUL I: Tu eşti un papagal!
AMANTUL II: Tu eşti un papagal!
AMANTUL I: Mută-ţi fizicu′ dezordonat mai încolo.
AMANTUL II: Iar tu picioarele... put de cazi jos.
AMANTUL I: Picioarele mele nu miros niciodată.
AMANTUL II: Iar eu n-am fizic dezordonat, pentru că-s muşchiulos din fire.
AMANTUL I: Da, eşti atât de muşchiulos, că atunci când păşeşti, se aude o zdrăngăneală de oase de la trei kilometrii depărtare.
AMANTUL II: Firele de păr din nas o iau la fugă cînd simt mirosul picioarelor tale.
AMANTUL I: Eu am zis să te dai mai încolo.
AMANTUL II: Şi dacă nu vreau?
AMANTUL I: E dulapul meu.
AMANTUL II: Ba e dulapul meu.
AMANTUL I: Eu am fost primul.
AMANTUL II: Şi ce dacă? Celui de-al doilea i se cuvine cinstea celui dintâi.
AMANTUL I: Ştii ce?... Cred că ne-am înşelat... (amândoi ies din dulap)
AMANTUL II: Da, frica de-a nu fi prinşi e de-a dreptul mortală. Eu zic că încornoratu′ nu e aşa de prost, într-o zi o să se prindă... Îi mâncâm mâncarea? Îi fumăm ţigările? Îl facem la buzunare? Îi împrumutăm chiloţii şi prezervativele?
AMANTUL I: Nu cobi.
AMANTUL II: Nu se poate să nu-şi dea seama că nevasta îl înşeală cu noi, care locuim în dulap de luni bune.
AMANTUL I: Şi dacă se-ntâmplă, ce poate face?
AMANTUL II: O să ne împuşte!
AMANTUL I: Stai liniştit. Nu e în stare să ucidă o muscă.
AMANTUL II: Eu presimt că după masca aia blândă se ascunde un om violent.
AMANTUL I: E plin de complexe. Se simte inferior tuturor bărbaţilor.
AMANTUL II: Nu e adevărat.
AMANTUL I: Cunosc adevărul şi e de ajuns şi pentru tine. Nu te mai gândi.
AMANTUL II: Poţi să nu te gândeşti? Nimeni nu ştie ce-i poate mintea. O să ne trezim într-o dimineaţă împuşcaţi, tranşaţi, făcuţi bucăţele-bucăţele şi aruncaţi drept în Dâmboviţa. Ştiu eu cum reacţionează cei înşelaţi de consoarte.
AMANTUL I: Toţi încornoraţii merită să fie încornoraţi.
AMANTUL II: Da, nevestele se simt cu mult mai bine ştiindu-se superioare.
AMANTUL I: Cele mai frumoase coarne se cuvin soţiorilor dragi.
AMANTUL II: Toţi purtăm coarne, fie că dorim sau nu. Un bărbat fără coarne îşi pierde din prestigiu, deoarece coarnele îi dau distincţie, rafinament, putere.
AMANTUL I: Când nevasta mi-a pus coarne cu vecinul de la şase, am crezut că turbez, că înnebunesc. Am şi stat câteva săptămâni la zâmbăreţi. Iar acolo am meditat, în cămaşă de forţă, la filosofia chibriturilor, încât s-a aprins un foc lăuntric în mine, mai ceva ca focurile de artificii. I-am pus şi eu coarne vecinului de la şase cu nevăstă-sa, care e urâtă ca noaptea.
AMANTUL II: Nu cumva e... hâda aia crăcănată, fără ţâţe, fără dinţi şi slabă ca o scobitoare?
AMANTUL I: Şi tu...
AMANTUL II: Am posedat-o cu perna pe faţă, dar şi acum am coşmaruri.
AMANTUL I: Eu mă întreb: ce naiba au găsit femeile frumoase de s-au căsătorit cu nişte babalâci, papă-lapte, cu handicapaţi, urangutani în toată regula?
AMANTUL II: Nu-mi explic.
AMANTUL I: Trebuie să existe o explicaţie.
AMANTUL II: Banii?
AMANTUL I: E ceva mai presus de bani, nu-mi explic.
AMANTUL II: Ce ne pasă nouă de explicaţii atât timp cât avem un destin? Cu cât un încornorat e mai încornorat decât toţi încornoraţii, cu atât destinul nostru...
AMANTUL I: Crezi?
AMANTUL II: Desigur. Tragedia celor înşelaţi îşi trage seva din măreţia destinului nostru, de amanţi mortali, care seduc şi posedă tot ce le cade în plasă. Şi femeile nu se lasă mult rugate. Ideea de pericol, de-a nu fi prinse asupra faptului împlinit, care smulge gemete de plăcere şi orgasme peste orgasme, le incită şi mai mult imaginaţia nelimitată. (în acest moment se aude un scrâşnet de roţi, cei doi amanţi se ascund în dulap, pauză)
AMANTUL I: Ei sunt?
AMANTUL II: Nu ştiu.
AMANTUL I: Dacă ne înşelăm?
AMANTUL II: Să mai aşteptăm. De ce nu te-ai uitat pe fereastră?
AMANTUL I: Eşti nebun? Dacă ne-ar fi văzut?
AMANTUL II: Da, e adevărat. Încornoraţii suspectează orice umbră, chiar şi umbra lor. De ce întârzie atât de mult?
AMANTUL I: Abia aştepţi s-o vezi, nu-i aşa?
AMANTUL II: Parcă tu nu te sufoci departe de ea?
AMANTUL I: Este că nu poţi rezista o secundă?
AMANTUL II: Când ştiu că e cu încornoratul ăla impotent, îmi vine să vomit.
AMANTUL I: Eu n-am stare. Tremur de nervi.
AMANTUL II: Imi vine să mă urc pe pereţi!
AMANTUL I: Să sparg totul!
AMANTUL II: Să lovesc în stânga şi-n dreapta!
AMANTUL I: Să mă dau cu capul de toţi pereţii!
AMANTUL II: Urlu!
AMANTUL I: Latru! Îmi vine să muşc!
AMANTUL II: Nu pe mine!
AMANTUL I: Dar pe cine altcineva?
AMANTUL II: Muşcă-te singur.
AMANTUL I: Te urăsc!
AMANTUL II: Şi eu te urăsc! Te urăsc de moarte! O să te strâng de gât în somn.
AMANTUL I: O să-ţi pun sticlă pisată în ciorbă.
AMANTUL II: O să-ţi bat un cui în cap.
AMANTUL I: O să-ţi tai jucăria şi o voi arunca la câini.
AMANTUL II: Ba eu o să-ţi tai eu jucăria şi o voi arunca la câini.
AMANTUL I: Recunoşti că sunt mai dotat ca tine?
AMANTUL II: Eu-s mai dotat, am facultatea şi vorbesc limba malgaşă.
AMANTUL I: Tu? Care nu ştii cum te cheamă cu buletinu′ în mână?
AMANTUL II: Tu? Care ai două clase, una mai multă ca trenu′?
AMANTUL I: Ţi-e ciudă că mă iubeşte mai mult decât tine.
AMANTUL II: Să te iubească, ea?!
AMANTUL I: Da, mă iubeşte la nebunie. E moartă după mine.
AMANTUL II: Ba după mine e moartă.
AMANTUL I: După tine?! Nu ştiu eu cum te sictireşte cînd vine vorba să vă iubiţi? O face din milă.
AMANTUL II: Din milă?! Cu mine? Poate cu tine o face din milă. Cunosc eu, mi-a făcut şi confidenţe într-o noapte de dragoste demenţială, că s-a plictisit de faţa ta şi-ar dori să faci paşi din viaţa ei sentimentală.
AMANTUL I: Ba mie mi-a spus într-o noapte de dragoste nebună, când a avut nu mai puţin de un orgasm, că te urăşte cum numai o femeie poate urî şi-ar vrea să dispari din dulapul meu pe care l-ai ocupat abuziv, împotriva dorinţei mele.
AMANTUL II: Minciuni! Astea-s minciuni!
AMANTUL I: Da? Dacă-s minciuni, cui să-i crească atunci nasul?
AMANTUL II: Păi cui să-i crească nasul?
AMANTUL I: Păi cui să-i crească nasul?
AMANTUL II: Păi cui să-i crească nasul?
AMANTUL I: Păi cui să-i crească nasul?
AMANTUL II: Ţie!
AMANTUL I: Ba ţie!
AMANTUL II: Ţie!
AMANTUL I: Ba ţie!
AMANTUL II: Ţie! (cei doi s-au luat la păruială, totul durează ceva timp, apoi se ascund în dulap, intră el şi ea)
EA: O seară ratată! Ratată din toate punctele de vedere. Şi ce piesă execrabilă, plictisitoare, lipsită de bun gust!
EL: Nu ţi-a plăcut seara de teatru?
EA: Nu. Oare ce piesă cretină s-ar numi Cine iubeşte mai mult eu, tu sau instalatoru′ ?
EL: E un nume foarte inspirat.
EA: Inspirat pe dracu! Şi de ce mă priveşti aşa? Iar începi?
EL: Şi de ce să nu?
EA: Pentru că m-ai înnebunit cu tâmpeniile tale!
EL: Recunoşte.
EA: Ce să recunosc?
EL: Ce-i de recunoscut.
EA: Ce?
EL: Ştii bine. Ai pe cineva.
EA: Da, am, şi ce-i cu asta?
EL: Cine e?
EA: De ce vrei să ştii?
EL: Cine e?
EA: Nu-ţi spun.
EL: Nu?
EA: Nu.
EL: Bine. Eu nu mai suport. Dacă nu-mi spui, mă sinucid.
EA: Sinucide-te.
EL: Nu mă crezi?
EA: Nu?
EL: Nu mă crezi, nu?
EA: S-o văd şi pe asta.
EL: Bine. Chiar acum... ai să vezi... Unde e? Unde naiba e cravata?! (caută febril, din dulap i se întinde o minunată cravată de mătase, el se înclină şi spune un sincer mulţumesc frumos) Ai să vezi de ce-s în stare. (leagă cravata de candelabru)
EL: O să mă sinucid. Îmi leg cravata de gât şi...
EA: Şi ce aştepţi acum?
EL: Să-mi spui cu cine mă înşeli.
EA: Nu ţi-am spus că nu-ţi spun?
EL: Mă sinucid.
EA: N-ai decât.
AMANTUL II: (din dulap) Pun pariu că nu se spânzură.
EL: (soţiei) Nu mă crezi că mă sinucid?
AMANTUL I: (amantului II) Pariu?
EA: Sinucide-te, dar mai repede.
AMANTUL II: Pariu.
EL: Mai repede?
AMANTUL I: Pe ce?
EA: Da, n-am toată ziua la dispoziţie.
AMANTUL II: Zuzulica.
EL: Nu mă crezi?
AMANTUL I: Zuzulica?
EA: Săpunul. (îi aduce un săpun)
AMANTUL II: Dacă se spânzură, ai câştigat. Scapi de încornorat şi de mine.
EL: Ce să fac cu el?
AMANTUL I: Şi dacă nu?
EA: Săpuneşte frânghia.
AMANTUL II: Dispari pentru totdeauna.
EL: De ce?
AMANTUL I: Cine taie pariul?
EA: Ca să ai o moarte mai uşoară.
AMANTUL II: Cum cine? Incornoratul.
EL: Eu vreau să mor greu, în cele mai mari dureri, ca să vezi că te-am iubit ca un nebun.
AMANTUL I: Ai înnebunit?
EA: Puţin îmi pasă. Aştept.
AMANTUL II: Mă faci nebun?
EL: Ce?
AMANTUL I: Nu.
EA: Te sinucizi azi sau nu?
AMANTUL II: Dar ai gândit-o, şi încă cu voce tare.
EL: Da, da, mă sinucid (îşi face curaj) să mor eu dacă nu mă sinucid... şi zici că fără săpun... doare?
AMANTUL I: Da, am gândit-o cu voce tare. Şi ce-i cu asta?
EA: Da. Toţi spânzuraţii, care se respectă ca spânzuraţi, îşi săpunesc frânghia.
AMANTUL II: Nu-s nebun. Dovada, încă trăieşti.
EL: Bine (săpuneşte frânghia) Miroase a levanţică. O să am parte de o moarte parfumată...
AMANTUL I: Bine. Nu eşti nebun, da deloc, deloc nu eşti nebun. Mulţumit? (aparte) Sonat la bibilică.
EA: Îţi iau scaunul?
AMANTUL II: De ce nu încearcă să se arunce în urma trenului?
EL: Şi de ce să-mi iei scaunul?
AMANTUL I: E disperat. Ştie că Zuzulica şi-o trage cu noi.
EA: Poate n-ai curaj să te arunci în gol.
AMANTUL II: E prost. Nu ştie nimic. Ai văzut, e atât de prost, că ne-a mulţumit frumos. (cei doi râd în surdină)
EL: Am curaj. Am curaj să mă arunc şi singur. Da, da, da, am foarte mult curaj... sunt cel mai curajos (începe să plângă)
EA: Şi-acum de ce te smiorcăi?
EL: (brav) Da, nu trebuie să plâng... (apoi învins) dar nu mă pot abţine. De ce te comporţi aşa cu mine? Ce rău ţi-am făcut eu?
EA: Tocmai aici e problema, că nu mi-ai făcut nici un rău.
EL: Credeam că ţii la mine, că sunt totul pentru tine, că mă adori...
EA: Ai crezut prost. Hai, n-am toată ziua la dispoziţie. Dacă ţi-e frică să mori spânzurat ca toţi spânzuraţii, am nişte sodă.
EL: Sodă?
EA: Caustică. Medicament nu altceva! Te albeşti una, două!
AMANTUL I: Sodă?! Cum să te sinucizi cu sodă caustică?
EL: Vreau, dă-mi să beau, să termin odată!
AMANTUL II: Puţină cianură...
EA: Sticla e dincolo, dulăpiorul de sus.
AMANTUL I: Măcar să moară împăcat...
EL: (din culise) Am găsit! (intră) Iată sticla de sodă caustică. (mică pauză)
AMANTUL II: Un încornorat, care se respectă ca încornorat, nu trebuie să moară împăcat cu nimeni.
EA: Şi ce te uiţi aşa, nu ştiu cum?
AMANTUL I: Nici măcar cu noi, care îi fericim nevasta?
EL: Aştept să-mi spui cu cine mă înşeli.
AMANTUL II: Nu. Orice amant trebuie să fie categoric când vine vorba de încornoraţi.
EA: Tu eşti prost? Nu ţi-am spus că nu-ţi spun?
AMANTUL I: De ce?
EL: Nu-mi spui?
AMANTUL II: Pentru că instinctul e mai puternic decât raţiunea.
EA: Nu. Hai, ce tot o fâlfâi. Te înţeleg în cazul frânghiei că aveai rău de înălţime şi nu suportai să te legeni... Hai, fii caustic! Fii caustic ! Bea şi gata, te-ai curăţat de tot.
EL: Nu ustură?
EA: Nu ustură deloc, da deloc, doar faci aşa... spume la gură.
EL: Spume? Fac spume? Cum adică fac spume?
AMANTUL I: Şi dacă raţiunea e mai puternică decât instinctul?
AMANTUL II: Dacă raţiunea triumfă, putem să ne sinucidem de acum, împreună cu încornoratul.
EA: Hai, bea.
EL: Beau.
AMANTUL II: Joacă teatru. N-o să se sinucidă.
EA: Da, bea mai repede.
AMANTUL I: Dar noi jucăm teatru?
EL: Beau.
AMANTUL II: Da, jucăm cel mai frumos teatru posibil, din moment ce Zuzulica şi-o trage cu noi.
AMANTUL I: De ce să fim raţionali când putem fi instinctuali?
AMANTUL II: Vânători de vânători. (cei doi râd în surdină)
EA: Eu nu te reţin.
EL: (bea, dar o stropeşte pe ea) E sirop de tuse.
EA: Sirop de tuse? Cum adică sirop de?... (bea pentru a se convinge) Nu eşti bun de nimic. Ai încurcat sticlele. E sirop de tuse pntru tusea ta măgărească, măgarule. Unde te duci?
EL: După sodă.
EA: Stai. Ia lacul meu de unghii.
EL: Crezi că?...
EA: Cu acetonă. Te efeminezi de tot.
EL: Nu vreau să mă efeminez cu tâmpeniile tale. Îmi tai venele dacă nu-mi spui cu cine mă înşeli.
EA: N-ai sânge în...
EL: Am sânge în...
EA: Ba n-ai sânge în...
EL: Am sânge în... Bine. Îmi bag degetele în priză.
EA: Dacă vrei să dansezi rock-roll, n-ai decât.
EL: Atunci mă arunc pe fereastră.
EA: Aruncă-te. Ai uitat că stăm la parter?
EL: Fi-ar mama lui de parter! Să nu te apuce disperarea?! Când vrei să te sinucizi şi tu ca omul, să termini cu viaţa... Şi tu de ce zâmbeşti? Ţi-ar place să mă vezi mort, nu-i aşa?
EA: N-am eu norocul ăsta!
EL: Dar ţi-ar plăcea, recunoaşte.
EA: Şi încă cum! Aş dansa de fericire pe cadavrul tău.
EL: Ei, uite, n-am să-ţi dau satisfacţie. Nu mă mai sinucid.
EA: Nu te mai sinucizi?
EL: Nu.
EA: Ştiam eu că n-ai sânge în...
EL: Am sânge în... Cu cine mă-nşeli?
EA: Nu vrei cam multe?
EL: Spune ca să nu te iau la palme.
EA: La palme? Tu pe mine, la palme?
EL: De ce râzi?
EA: Sau trebuie să-ţi reamintesc cine a încasat-o săptămâna trecută.
EL: Nu aminti. Eram beat.
EA: Pentru c-ai băut ca un porc fără permisiunea mea.
EL: Am băut... deoarece mă înşeli.
EA: Eşti un prostuţ. Eu ţin la tine, iubire mică.
EL: Da?
EA: Da, mult, mult de tot, iubire mică. Stai. Vreau să te răsfăţ. (aduce un borcan şi o linguriţă)
EL: Ce-i asta?
EA: Dulceaţă.
EL: Dulceaţă?
EA: Da, dulceaţă.
EL: (ea îl serveşte cu linguriţa) E bună. Să te lingi pe buze. Dulceaţă de ce?
EA: Dulceaţă preparată de mine cu atâta dragoste, de nu mai găseşti aşa ceva în toată lumea dulceţurilor. E dulceaţă de coarne.
EL: De ce?
EA: De coarne, dragul meu.
EL: Dulceaţă de coarne?! Cum de coarne? Şi de ce de coarne?
EA: Nu mi-ai spus tu până acum, în fiecare zi, la orice oră, secundă de secundă, că-s o dulceaţă?... Acum, fii drăguţ, şi îndulceşte-te cu dulceaţa mea de coarne.
EL: Nu mă duce cu zăhărelul!
EA: Dar cine te duce cu zăharelul, puişor?
EL: Tu.
EA: Eu, puiuţ mic ce eşti?
EL: Da, şi nu te mai preface.
EA: Dar nu mă prefac.
EL: Ba da, te prefaci cum te-ai prefăcut şi ieri.
EA: De câte ori vrei să-ţi repet că nu mă prefac?!
EL: Să fim serioşi.
EA: Suntem serioşi.
EL: Atunci recunoaşte...
EA: Că te înşel?
EL: Da!!!
EA: Ce-ai vrea să fac? Să spun nu?
EL: Da.
EA: Ei bine, nu.
EL: Ce nu?
EA: Nu te înşel.
EL: Să mori tu?
EA: Să mori tu!
EL: Adică tot eu să mor?
EA: Doar ne-ai dori să mor eu. Sunt tânără. Am toată viaţa înainte.
EL: Ai toată viaţa înainte ca să mă-nşeli până mor?!
EA: N-am eu norocul ăsta. Mor înaintea ta.
EL: Ba am să mor eu, că-mi mănânci zilele.
EA: Eu îţi mănânc zilele?!
EL: Da, îmi mănânci zilele.
EA: Nu cred. Ţin cură de slăbire.
EL: Se şi vede. Eşti cât o balenă... De ce mă rozi pe dinăuntru ca un vierme?
EA: Pentru că eşti un vierme! De când ne-am căsătorit umbli cu tot felul de paraşute.
EL: Nu e adevărat!
EA: Cum să fie mincinosul?
EL: Păi, cum să fie mincinosul?
EA: Păi, cum să fie mincinosul?
EL: Păi, cum să fie mincinosul?
EA: Păi, cum să fie mincinosul? Să rămână fără mâini? Fără picioare, fără limbă, fără ochi? Fără podoabe?
EL: Nu, asta nu!
EA: De ce?
EL: Pentru că nu voi fi singurul care va suferi...
EA: Mă descurc şi singură.
EL: Ei, nu mai spune!
EA: Ca şi până acum.
EL: Deci recunoşti că atunci când sunt plecat în deplasări, tu...
EA: Ce?
EL: Te cam plictiseşti şi...
EA: Şi? Şi ce?
EL: Te cam joci cu...
EA: Cu ce?
EL: Ştii tu cu ce...
EA: Ce-ai vrea să fac...
EL: Să faci ceva util!
EA: Util? Ce poate fi util?
EL: Să dai cu aspiratorul?
EA: E stricat.
EL: Să speli cratiţile şi farfuriile murdare?
EA: N-avem apă. Au tăiat-o.
EL: Să mături?
EA: Şi mătură, şi aspirator, imposibil!
EL: Să-mi speli chiloţii?
EA: Nu pot. Mi se ia oja.
EL: Sau cămăşile?
EA: Merg şi nespălate.
EL: Să văruieşti apartamentul?
EA: Cocina asta?
EL: Să educi copii?
EA: Care copii?
EL: Ai noştri?
EA: Poate ai tăi, că eu nu recunosc nici unul.
EL: Atunci măcar, măcar să croşetezi şi tu un pulovăr!
EA: Un ochi pe faţă, un ochi pe dos. Un ochi pe faţă, un ochi pe dos. Altceva?
EL: Să te duci dracului!
EA: Mă duc şi dracului. Altceva?
EL: (îşi trece mâinele peste faţă, disperat) De ce m-am căsătorit cu tine? De ce, de ce, de ce?
EA: Pentru că mă iubeai la nebunie. Pentru că nu puteai respira fără mine. Pentru că eu însemnam totul pentru inima ta. Pentru că eram idealul tău. Pentru că-mi ofereai ciocolată şi flori furate din cimitir. Pentru că alergam pe bulevard în nopţile cu lună plină. Pentru că făceam dragoste în parc tocmai datorită faptului că era mai palpitant să ne prindă cineva şi să ne ducă la poliţie. Pentru că, demult, ai mărturisit iubire veşnică unei fetiţe fără sâni, cu ochelari, cu părul făcut codiţe, codiţe, cu picioare strâmbe, şi c-o proteză cât Casa Poporului. Îţi mai aminteşti toate astea, porcule?!
EL: Nu, nu, nu vreau să-mi amintesc. Ce doresc e: cui faci tu ochi dulci?
EA: Ochi dulci?
EL: Da, ochi dulci, dulci.
EA: Eu fac...
EL: Da, faci...
EA: Eu fac ochi...
EL: Da, tu faci ochi...
EA: Eu fac ochi dulci...
EL: Da, tu faci ochi dulci...
EA: Promiţi că nu râzi?
EA: Promit solemn.
EL: Eu fac ochi dulci... ţie, iubire, scumpule...
EL: Fără chestii siropoase, că-mi fac greaţă.
EA: Îţi fac greaţă, da? Eu îţi fac greaţă, tu care ai aşa o faţă palidă, de lămâie? Spune, hai, spune de câte ori ai venit aghezmuit acasă, de nu ştiai cum te cheamă cu buletinul în mână?
EL: Eu?
EA: De câte ori m-ai alintat cu furtunul maşinii de spălat? De câte ori ai făcut scandal monstru, de-ai spart tot din casă?
EL: Niciodată.
EA: Până şi televizorul, la care urmăream telenovelele mele, l-ai aruncat pe geam, de la etajul zece, făcând praf maşina administratorului.
EL: Cine? Nenorocitul ăla care-a fugit cu banii de întreţinere?
EA: Şi... şi la băile termale când îmi reproşai mereu că flirtezi cu grasul ăla în tricou verde...
EL: Care gras? Ce băi termale?
EA: Ştii bine despre ce vorbesc!
EL: Uite că nu ştiu despre ce vorbeşti. Despre ce vorbeşti?
EA: Eşti un idiot!
EL: Da, un idiot.
EA: Un porc misogin.
EL: Da, un porc foarte misogin.
EA: Du-te dracului! Hai, vreau să dorm.
EL: Aha, eşti foarte obosită, n-am ce zice...
EA: Gata, am încheiat discuţia! (pauză, ea adoarme instantaneu şi începe să sforăie, el se zbate ca peştele pe uscat)
EL: Auzi?... N-aude. Auzi?... E surdă. Auzi?... Are dopuri de vată-n urechi. Auzi?!?
EA: Ce e? Ce s-a întâmplat?
EL: Sforăi.
EA: Poftim?
EL: Sforăi!
EA: Sforăi?
EL: Da, sforăi, şi nu pot adormi.
EA: Şi de asta m-ai trezit? Puteai să faci abstracţie de sforăitul meu.
EL: Nu mă lua pe mine cu abstracţiuni, căci nu-mi arde de aşa ceva.
EA: Da, de ce-ţi arde ţie? Nu cumva de puţină...
EL: Puţină ce?
EA: Ştiu tu ce.
EL: Uite că nu ştiu ce!
EA: Te satisface mai bine aia, cu care eşti combinat acum?
EL: Doar ţi-am spus că n-am pe nimeni.
EA: Vrei să cred că nu mă înşeli?
EL: Da.
EA: Du-te şi te culcă!
EL: Eu m-aş culca, dar vei începe cu sforăitul, şi mă tem c-o să mă uit pe pereţi.
EA: Şi crezi că mie nu mi se întâmplă acelaşi lucru când adormi înaintea mea?
EL: Eu nu sforăi.
EA: Da, tu nu sforăi deloc, da deloc. Numai nu trece o locomotivă cu aburi prin apartament.
EL: Ce locomotivă?
EA: Cu aburi! (imită sforăitul)
EL: Fabulezi. Eu nu sforăi aşa.
EA: Dar cum?

-----------
Curriculum vitae


Valentin Eleazar
Student, Facultatea de litere, Iaşi, literatură comparată-spaniolă, anul III,
Membru al cenaclului literar Mihai Eminescu, Secretar de redactie al revistei Junimea Studenteasca
Marele premiu la concursul naţional Mihail Sorbu, Botosani, 2006, piesa Omul e un animaaaaaaaaaaaaaal,
Marele premiu la festivalul naţional de teatru Contemporanis, 2007
Piesa Cum spui tu, Johny! jucată pe scena teatrului Luceafarul Iasi, în cadrul proiectului Dramatis, tineri dramaturgi ieşeni
Publică în diverse reviste de cultură , Timpul, Convorbiri Literare, Cronica, Feed-Back, Dacia literară

Vacanţa s-a încheiat! Se reia Festivalul Premiile Lili

Anul trecut i-am zis "un festival la vremuri de criză". La fel va fi şi în acest an, pentru că nu se vede nici un semn că respectiva criză s-ar îndepărta de noi, dimpotrivă. Dar noi rămînem optimişti. Avem şi întăriri - Horia Gârbea, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi poeta Ioana Diaconescu şi-au anunţat disponibilitatea de a se implica în organizarea şi desfăşurarea festivalului.
Iată două anunţuri importante:

1. Anul acesta, festivalul va avea patru (4) secţiuni: poezie, proză, teatru şi critică/memorialistică/eseu.
2. Cei care doresc să participe sunt rugaţi să trimită texte nu mai lungi de 10 pagini, neapărat cu semne diacritice, plus un scurt CV la adresa premiile.lili@gmail.com. Cei care au bloguri ne pot trimite linkurile, cu condiţia ca blogurile să fie citibile ( adică să nu fie pe fond negru şi să aibă diacritice). Poate participa oricine, debutant sau nu, cu excepţia membrilor Uniunii Scriitorilor.

Ca şi anul trecut, textele vor fi publicate pe blogul Premiile Lili, în vederea discuţiilor din cenaclul online, care va avea loc pe blogul Luciei Verona.
Sperăm ca în scurt timp să începem prima fază a festivalului - cenaclul online. Faza a doua - lecturile publice de la Ogrezeni - va începe la sfîrşitul lunii mai.

Un anunţ pentru participanţii de anul trecut

Pregătim şi sperăm să publicăm foarte curînd antologia cu cele mai bune texte de la prima ediţie. Autorii selectaţi vor fi anunţaţi prin e-mail.

VACANŢĂ!

Premiile Lili intră în vacanţă pînă la data cînd se vor relua :)
Probabil prin februarie anul viitor. Să fim sănătoşi pînă atunci!
Dar nu este exclus să reluăm mai repede cenaclul online. Urmăriţi blogul meu, am să vă anunţ cînd puteţi începe să trimiteţi texte.

Trophaeum Traiani (Premiile Lili - Fine del primo tempo)

Extras din regulament: "Premiile Lili se vor acorda în toamna fiecărui an la o dată anunţată din timp şi vor consta în câte o găină vie, grasă şi vorbitoare"

Aşa?

Sau aşa?

Legile lui Murphy au funcţionat perfect - tot ce ar fi putut fi împotriva noastră a fost:

• premianţii n-au venit,
• a plouat îngrozitor, ceea ce i-a ţinut în case pe mulţi dintre cei ce ar fi dorit să vină,
• omul din Buftea, care ar fi trebuit să aducă găinile, n-a apărut.

Să nu vă imaginaţi însă că asta ne-a deprimat! La urma urmei, ce poate fi mai original decît o festivitate de premiere fără premianţi, fără premii şi fără public!?
Şi a fost chiar foarte plăcut, am dat diplomele celor care veniseră (da, au venit totuşi unii, personal sau prin reprezentant), Ştefania şi cu mine am dat cîteva cărţi şi autografe, ne-am amintit, cu Denis Dinulescu, de momentul în care ne-a venit ideea Premiilor Lili, dar mai ales am înţeles cu toţii că aceasta a fost prima ediţie a Premiilor Lili. Da, da, exact asta am vrut să spun, n-am greşit cînd am scris! Ieri ne-am dat seama că vom continua. Pentru că merită. Pentru că am descoperit talente autentice şi prieteni buni. Pentru că ideea noastră, de a promova autori aflaţi la începutul carierei, este bună şi necesară. Şi pentru că formula pe care am ales-o, o formulă inedită care îmbină cenaclul online cu lecturile offline, se dovedeşte viabilă.

Juriul concursului, format din scriitori, bloggeri şi afiliaţi, a decis să acorde următoarele premii:
Marele Premiu - Emilia Alexandra Bucur

Carmen Nicoară – premiul pentru poezie
Mălina Aniţoaei – premiul pentru proză
Oana Stoica Mujea – premiul pentru dramaturgie

Juriul bloggerilor, format din Lilick, Mădălina, George  (care a şi sponsorizat festivitatea de ieri, mulţumim!) şi Cody, a acordat două premii speciale:
Renata Carageani
Adrian Voicu

A fost şi şampanie - rece şi seacă, aşa cum trebuie să fie. E drept, în pahare de plastic :(

Mulţumiri speciale lui Traian T. Coşovei, creatorul trofeului "Premiile Lili". Sau să-i zicem Trophaeum Trajani?

Foto: Mădălina Ionescu

P. S. Spuneam că premianţii au lipsit. Dar Mălina Aniţoaei a fost alături de noi printr-o frumoasă scrisoare din care am citit un fragment, iar Oana Stoica-Mujea a fost reprezentată de scriitorul şi editorul Bogdan Hrib.
Mărturisesc că am un mare regret: aş fi vrut să-l văd pe Bogdan Hrib ducînd o găină vie cu Qashqai-ul lui :)

Asta a fost, ne vedem la ediţia viitoare!

Premiile Lili. Cîştigătorii sunt aici

Printre ei se află cîştigătorii primei ediţii a Premiilor Lili:
Honoria Diaconescu, Cristi Giambaşu, Adrian Voicu, Traian Rotărescu, Emilia Alexandra Bucur, Aida Baumler, Octavian Perpelea, Carmen Nicoară, Ştefan Ciobanu, Mălina Aniţoaei, Renata Carageani, Oana Stoica Mujea, Adrian Socaciu.
Evident, nu toţi pot lua premii, dar toţi sunt autori talentaţi şi... la urma urmei, vor mai fi şi alte ediţii, alte premii...
Iată şi trofeul Lili, creat de Traian T. Coşovei special pentru cîştigătorul Marelui Premiu:

Deci, pe mîine, la ora 15.30, la Muzeul Literaturii Române.