Premiile Lili - faza pe bloguri 9

Pentru cenaclul de joi, iată textele unei tinere prozatoare şi bloggeriţe - Renata Carageani. Citiţi-i şi blogul.

Gara

Îşi ştergea iar fruntea de transpiraţie. Începuse să-l usture.

Cămaşa i se lipise de spate şi între omoplaţi apăruse un triunghi umed, mai închis la culoare.

Dincolo de geam, funcţionarul moţăia, toropit de căldură. O muscă îi explora cu răbdare şaua nasului. Se strâmbă şi bolborosi ceva prin somn.

- Când am tren spre...? şi rosti numele oraşului său, în timp ce gândul i se adâncea deja în fotoliul vechi din faţa patului. Un duş fierbinte şi o duşcă de gin curat aveau să-i spele şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, senzaţia de năclăială unsuroasă cu care se luptase toată ziua.

Omul de la ghişeu clipi buimac şi privi ceasul rotund din perete, care arăta şase.

- Peste patru ore, spuse el.

Îşi lipi fruntea de sticlă. O clipă, răcoarea îi făcu bine. N-avea rost să se enerveze. Pornise cu stângul de la bun început. Două sute de kilometri într-o maşină hodorogită, lângă un şofer mirosind a transpiraţie, până în văgăuna asta pe care n-o putea numi oraş. Strada Coroanei se termina înainte de numărul 71, într-un maidan de gunoaie. Martin Hus nu locuia nici pe Coroanei, nici pe vreo altă stradă, pur şi simplu nu auzise nimeni de el.

Şoferul se oferise să-l aştepte până către prânz, dar el zăbovise la poliţie, încăpăţânându-se să dea de urma acestui Martin Hus. Ajunsese prea târziu la locul întâlnirii. Pe moment nu regretase cine ştie ce. Scăpa de mirosul de sudoare şi de hodoraga fără suspensii. Se putea întoarce foarte bine cu trenul. Trebuia să fie unul după amiază. Alergase într-un suflet la gară şi poftim: încă patru ceasuri de amorţeală în urbea aceea râncedă.

Îşi cupără bilet şi numără restul, un cocoloş de bancnote jilave. I se păru că funcţionarul s-a înşelat – „aşa de puţin costă?”, îl întrebase, dar acesta nu mai răspunse. Aţipise iar.

Rămase nehotărât în mijlocul sălii, neştiind unde să se aşeze. Nu erau prea mulţi călători, dar se înşiraseră în aşa fel, încât oriunde şi-ar fi ales locul, ar fi înghesuit pe cineva. Tocmai atunci unul se ridică, alergând spre uşile batante care se deschideau spre peron. Nici nu mai apucă să-şi ceară scuze pentru că îl îmbrâncise şi dispăru. De afară se auzea deja, din ce în ce mai repede, păcănitul sacadat al roţilor care treceau peste îmbinarea şinelor. „Vreun aiurit căruia îi pleacă trenul de sub nas, îşi zise, or poate că adormise din pricina arşiţei, ca şi omul de la bilete”.

Oricum, se făcuse loc lângă blonda care sugea o bomboană, mototolind în neştire bucăţica de celofan. Cel puţin ea nu dormea. Poate chiar avea chef de vorbă.

o Îmi daţi voie?

Femeia ridică din umeri, plictisită, semn că puţin îi păsa dacă stă, sau nu, cineva lângă ea. Din când în când, bomboana îi lucea rubiniu între buze, răspândind o aromă dulceagă de zmeură şi vanilie.

Chiar în faţa lui şedeau doi bătrâni. Probabil soţ şi soţie. Ea tricota. Firul de lână cenuşiu se pierdea în sacoşă. În răstimpuri, îţi trecea degetul arătător de-a lungul lui, într-o mişcare domoală, contemplându-l. Părea că nu face asta decât ca să-şi omoare timpul şi că nu ţine morţiş să termine ce-a început.

o Aveţi un foc?

Tresări. Se uită în sus. Un tânăr slab şi gălbejit de căldură se înclinase către el, cu ţigara între degete.

o Da, sigur, spuse. Se poate fuma aici?
o De ce nu? Măcar atât! Aşteptarea asta te face să-ţi pierzi minţile.
o Chiar! Încuviinţă el şi-i aprinse slăbănogului ţigara, bucuros că are cu

cine schimba o vorbă. Puteţi sta aici, dacă doriţi.

- N-am răbdare. În sfârşit, poate că e mai bine, parcă nu e aşa zăpuşeală.

- Nu, e puţin curent. Nu ştiu ce o fi cu căldurile astea.

- Acum nu mai are nicio importanţă. Mult a fost, puţin a rămas.

Nu prea înţelegea ce voia să spună. Poate că şi acela se păcălise, ca şi el, venind cu cine ştie cât timp înainte la gară.

-Plicticos oraş! Şi slinos, zău! Iertaţi-mă, poate că sunteţi localnic, dar e dezolant.

- Cine, eu? A, nu! Ce localnic?

- Credeam că locuiţi aici.

- Aici?

- Da.

Tânărul îl privea contrariat.

o Ce impotanţă mai are unde am locuit?
o Plecaţi definitiv?
o Definitiv? Nu ştiu. Fiecare cu norocul lui.

„Parcă-i de pe altă lume”, gândi, şi nu-l mai întrebă nimic, pentru că avea

impresia că nu pricepe nimic. Îl frământa ceva. Era crispat tot, fuma mecanic.

Deodată se auzi iar un tren. Îi fu lehamite să se întoarcă. Se mulţumi să-i asculte fâsâitul frânelor. Tânărul o şi zbughise pe uşa, aruncându-i o privire disperată. Îi veni să râdă: alt zăpăcit.

Îţi aprinse şi el o ţigară. Atunci observă că ceasul din perete stătuse. Probabil chiar la şase, pentru că era şi douăzeci, după al lui. Totul era anapoda. Până şi ceasul gării.

Blonda terminase de ros bomboana. Stâtea liniştită, cu ochii în gol. O privi pe furiş. Nu era urâtă, poate cam ofilită şi cam plină pentru gustul lui. Obrajii îi străluceau şi fardul i se ştersese puţin de pe pleoape, dar emana o căldură molcomă care îi plăcea. Umerii şi genunchii care se iveau de sub mătasea înflorată se conturau somnoros. Poate aerul ei leneş, poate zăpuşeala îi zgândăriră îmaginaţia şi dori să-i audă glasul.

o Megeţi departe?
o Ce-aţi spus?
o V-am întrebat dacă mergeţi departe.

Altă ridicare din umeri.

o Depinde...
o Am putea încerca să bem ceva rece prin apropiere? Trebuie să existe

o terasă, un bufet... Vreţi?

Femeia îl măsură cu ochii ei rotunzi, aurii. Chiar avea ochi aurii ca de pisică.

o Oh, nu trebuie să interpretaţi greşit! Doar ca să treacă vremea mai repede şi să scăpăm de căldură.

Nu părea o puritană. Totuşi îl privise dezaprobator, ca şi când ar fi spus un lucru nelalocul lui.

o Nu e vorba de asta, dar nu ştiu dacă mai e timp.
o Păi la ce oră aveţi tren?
o Depinde, poate acum, imediat...
o Nu ştiţi la ce oră pleacă?
o Nu.
o Adică nu ştiţi cu ce tren plecaţi? Mai aşteptaţi pe cineva?
o Nu, pe cine să aştept?

Era sincer uimită de întrebare.

Îşi aprinse altă ţigară, jenat de situaţie. Proastă, sau puţin nebună.

Altminteri n-ar fi răspuns aşa, fără noimă. Bătrâna de vizavi îi spunea ceva bărbatului ei la ureche. Acesta încuviinţa din cap. Vorbeau despre el? Aşa părea, fiindcă omul asculta, privindu-l ţintă. Simţi nevoia să se cerceteze într-o oglindă. Avea ceva deosebit? Îşi trecu iar palma peste faţă, apoi îşi netezi părul. N-avea cum să arate altfel decât ceilalţi: o faţă descompusă de căldură.

Acum bătrânii îl observau făţiş, cu oarecare tristeţe. Le zâmbi, şi ei îşi coborîră privirile.

Începu să-i cântărească pe toţi, cu atenţie. Nu mai erau decât vreo cinci inşi: cuplul în vârstă, blonda, el şi încă doi bărbaţi. Toţi tăceau. Abia atunci băgă de seamă cât de linişte e. O linişte de pâslă. Nimeni nu vorbea şi, mai ales, nu exista megafonul obişnuit, de la care se anunţă plecările şi sosirile trenurilor. Gara părea cufundată într-o stare de prostraţie.

-Pot să vă ofer o ţigară?

- De ce nu?

Femeia avu un surâs scurt care o făcea să pară mai tânără şi mai puţin stupidă. Acceptă ţigara. Continua să-l privească aproape prietenos. În atmosferă plutea o vagă senzaţie de intimitate.

o Sunt ziarist, îi spuse el. Lucrez la o rubrică pe care am botezat-o

„Insolit”. Am făcut două sute de kilometri din cauza unui telefon care s-a dovedit a fi o farsă de prost gust. Mulţi ne sună aşa, pentru că n-au ce face sau pentru că sunt nişte închipuiţi plini de fantezie. Omul pe care îl căutăm noi nici nu locuieşte aici. Dar, credeţi-mă tot oraşul ăsta poate fi inclus la „insolit”. Mai ales gara. Şi călătorii. Şi dumneavoastră...

-Eu?

- Da, aveţi un aer ciudat, absent, părăsit... Nu vă supăraţi că vă spun! Am o deformaţie profesională. Încerc să ghicesc câte ceva despre fiecare. Cu dumneavoastră nu merge. Nu se leagă nimic. Trăiţi singură?

- Singură!... Fiecare e singur.

- A, dacă e s-o luăm aşa... Dar priviţi, bătrâneii din faţa noastră par să fie de o veşnicie împreună. Şi seamănă puţin, ca expresie, nu?

- Totuşi vor pleca separat.

- De unde ştiţi?

- O să vedeţi.

- Nu, nu cred. Poate că n-aţi urmărit niciodată cu atenţie mişcarea dintr-o gară. Oamenii care pleacă au o cu totul altă stare de spirit decât cei care îi conduc.La ei se vede de la o poştă că sunt pregătiţi sufleteşte să călătorească împreună. Sunt genul pereche. Probabil că nu şi-au petrecut nicio singură zi departe unul de celălalt.

- Dar vor pleca separat!

Ziaristul clătină din cap.

o Păreţi foarte convinsă! Haideţi să facem un pariu!
o Dacă nu cumva eu sau dumneavoastră vom pleca înaintea lor.
o Eu în niciun caz. Trenul mau soseşte peste trei ore.

Îţi controlă ceasul: apreciase bine. Trecuse abia o oră.

o De unde ştiţi că plecaţi aşa târziu?
o Păi aşa mi-a spus cel de la bilete. Că n-am tren decât la zece.
o A spus el la zece?
o Nu, a zis peste patru ore, dar atunci era şase.
o A, aşa răspunde el mereu.
o Cum aşa răspunde mereu? Dar trebuie să existe un mers al trenurilor

afişat pe undeva! Nu m-am gândit să mă uit.

o Nu există.

Dădu ocol cu privirea pereţilor. Femeia avea dreptate: nu era nimic afişat,

nicăieri.

o Sunteţi pentru prima dată aici? Îl întrebă ea.
o Da.
o Atunci se explică.
o Ce?
o Siguranţa asta, că veţi pleca la zece. Unii vin de mai multe ori. Vin

mereu.

o Cine vin mereu?
o Cei care trebuie să plece.
o Nu înţeleg...
o Aţi câştigat pariul, spuse ea deodată.

Bătrânii se ridicaseră şi se îndreptau spre ieşire. Sacoşa cu ghemul de

lână rămăsese pe bancă.

o Nu, se întorc. Ea şi-a lăsat lucrul acolo.
o Pentru că nu mai are ce face cu el.
o Nu puteţi vorbi mai clar, domnişoară? Ce insinuaţi că se întâmplă aici?

Strigase puţin la ea ca să acopere zgomotul trenului părăsind staţia şi pentru că se enervase. Era un oraş de nebuni. Asta era: un oraş de nebuni!

Dispăruse şi unul dintre cei doi bărbaţi. Celălalt rămăsese pe loc, cu un aer îngândurat.

Blonda desfăcuse celofanul altei bomboane.

o De ce ţipaţi? Aşa e întotdeauna.
o Cum de ce ţip? Nu ţip! Dar am impresia că aiurez de căldură. Ce fel de

oraş e ăsta? Ce fel de gară e aici? Ce fel de oameni sunteţi? Trenurile nu se anunţă, ceasul nu merge...

Se repezi la ghişeul de bilete, dar nu găsi pe nimeni. Ciocăni în geam, agasat. Degeaba. Femeia îl privea speriată.

o Nu mai faceţi atâta zgomot! E şi aşa destul de greu.
o Ce e greu? Ajutaţi-mă să pricep! Vorbiţi în doi peri! Ce dumnezeu se

întâmplă? E vreun sanatoriu de boli nervoase prin împrejurimi?

o Nu trebuia să veniţi dacă nu sunteţi hotărât. Vă faceţi rău.
o Nu înţelegeţi că nu am venit de plăcere? Trebuia să scriu un articol

despre un anume Martin Hus. Nu l-am găsit. Vreau să mă întorc acasă! Asta e tot.

o Martin Hus?
o Da, îl cunoaşteţi?
o Nu, zise ea, dar se vedea bine că minte.

Alt tren se apropie din depărtare. Alt scrâşnet de roţi. Altă siluetă care se precipita spre uşă. Totul dura atât de puţin... Şi nu cobora nimeni. Simţi un val de căldură cum îi cuprinde ceafa, urechile. Un fel de panică neaşteptată puse stăpânire pe el. Totul era inexplicabil, incoerent, neadevărat...

Se năpusti spre uşă tocmai când duduitul trenului se pierdea în depărtare. Alergă pe dalele maronii, ascultându-şi paşii. Un peron obişnuit de gară provincială. Buruienile năpădiseră linia. Se apropie de bordură. Trebuia să se zărească ultimul vagon. Ce prost fusese! Ar fi putut să plece cu oricare tren. Oriunde. Să plece de-acolo. Să scape. Ar fi fost acasă acum...

Nu se desluşea nimic în zare. Contururile copacilor unduiau în aerul lăptos, înfierbântat. Privi în jos. În primul moment nu-şi dădu seama ce nu e în regulă. Apoi groaza aceea cumplită îi explodă iar în capul pieptului, determinată de un fapt precis: nu existau şine.

Se întoase în fugă răsuflând greu, cu gura uscată şi amară. Femeia nu se clintise de-acolo. O apucă de umeri, scuturând-o cu furie.

o Ce-i aiureala asta? Unde mă aflu? Nici măcar nu există...
o Taci! Ţipă ea şi-l lovi cu toată puterea peste gură.

Simţi sângele călduţ cum se prelinge din buza plesnită pe bărbie, apoi pe gulerul cămăşii. De-afară răzbătea clar gâfâitul unul tren.

---------

Sindromul Regina Nopţii

Cred că aveam opt ani, când am început a sfârşi să mai fiu copil. Bunicu’ mă trezea la şase, mă lua de mână şi ma ducea în baie. Îmi punea pasta de dinţi pe o periuţă foarte mică, galbenă ca un jeleu, care mie îmi amintea de ţigaretul lui. Rămâneam acolo singură, cu periuţa în mână, rezemată în coate pe ghizdurile chiuvetei şi mai aţipeam un minut, două.

Între şapte şi opt dimineaţa traversam Bucureştiul moţăind, cocoloşită ca o boccea pe ultimul scaun de la fereastra unui troleibuz. Troleibuzul abia se târa, cu mişcări clătinate, ca o vacă puturoasă.

La ora unu se-ntâmpla acelaşi lucru, numai că în sens invers. Eram gălăgioasă şi mă-nghionteam cu Marius şi cu Roland, colegul meu de bancă. Bunica-sa ne lua pe toţi trei deodată de la şcoală, lor le căra viorile, mie - sacoşa cu partituri , avea toate mâinile ocupate şi totuşi cumva izbutea să ne mai zmuţuie şi pe noi de urechi şi mie-mi spunea, invariabil, “nu fi rea!” Nu ştiu cum, ce făceam, de eram rea.

La patru dupa amiaza eram mâncată, cu lecţiile făcute, cu somnul îndeplinit şi ieşeam în faţa blocului să mă joc. Nu era nici ţipenie. Băteam de două ori mingea de asfalt, ieşea vecinul de la parter, domnul Ionescu, nume predestinat de om care locuieşte la parter şi mă ruga cu voce joasă să nu mai fac zgomot, că nevastă-sa e bolnavă de inimă şi doarme. În fiecare după amiază doamna Ionescu era bolnavă de inimă şi dormea. A murit târziu, când eram printr-a opta, când dispariţia ei nu-mi mai era de niciun folos.

Mă aşezam pe bordură şi aşteptam să se facă cinci. Era atâta linişte, încât fix la cinci, când bunicul apărea la geam ca să mă cheme sus, eu auzeam zgomotul scrâşnit pe care-l făcea deschisul ferestrei şi eram deja pe scări.

Fereastra rămânea larg deschisă şi, în pauzele dintre game şi arpegii, dintre studiile de Hanon si Czerny, ascultam ţipetele şi chiotele copiilor care se jucau în disperare. Intr-unul din momentele astea de respiro, câte cineva mă striga cântat, pe silabe, Re-na-ta! – cvinta perfecta ascendentă, terţă mică descendentă, do-sol-mi, aşa se auzea. Nu trebuia decât să mă ridic de pe scaun ca să-i văd jucându-se.

Nu le răspundeam niciodată, poate că de încrezută ce e - se gândeau ei, adevărul era că mi se punea un nod în gât care m-ar fi împiedicat să le vorbesc.

Povestea aceasta se repeta de luni până sâmbătă ca trasă la indigo.

Sâmbăta însă, întreaga mea viaţă lua alt curs. Nu mă atingeam de pian toată după amiaza. Nu ieşeam din casă la patru, ci mult mai tarziu, cand toată liota de copii era adunată in faţa blocului. Mă primeau ca pe un musafir dar, spre norocul meu, mă adoptau imediat în gaşcă. Nu făceam mofturi şi mă jucam orice stabileau ei. Dacă trebuia sa fiu în echipa “răilor”, care pierde şi e pedepsită, eram. Dacă mi se repartiza rolul ingrat de “sora lui Winnetou” ( nu mai ştiu dacă personajul a avut vreodată o soră sau partitura era nascocită pentru mine, fiindcă aşa voia Laurenţiu), să fiu soră-sa.

N-aveam pretenţii, nu veneam cu idei, le eram pur şi simplu recunoscătoare că mă acceptă…

In toate amintirile mele despre sâmbătă seara e vară. Se-ntunecă târziu, e cald, praf, sunt transpirată şi mi-e veşnic sete.

Pe la opt jumăte iese Ionescu afară, cu un furtun tras prin fereastra bucătăriei. E îmbrăcat invariabil în maieu alb, pantaloni scurţi, gri, de bumbac şi poartă nişte papuci de cauciuc. Nevasta-sa dă drumul la apă, furtunul zvâcneşte o dată în mâna lui, făcându-l să tresară. Pe urmă el potriveşte şuvoiul spre grădină şi-i stabileşte presiunea din strânsoarea degetelor.

Jucăm “ţară-ţară vrem ostaşi”, ori poate “ţările”. La “ţările” cineva aruncă mingea în sus şi strigă un nume de ţară.

“Portugalia!”

Sar cât pot de sus şi prind mingea. Eu sunt “portugalia”. Habar n-am ce-nseamnă. Ştiu că e o ţară portocalie.

Ionescu udă grădina şi, din când în când, stropeşte şi asfaltul aleii , care e încă fierbinte de peste zi. Atunci se formează brusc mirosul acela de asfalt încins-udat, amestecat cu parfum de regina nopţii şi crăiţe şi pe mine mă cuprinde o fericire fără margini, îmi vine să plâng şi să ţip de bucurie, că e sâmbătă seara, că sunt acolo, cu ei, că ne jucăm, că mâine nu e şcoală, că viaţa poate fi atât de frumoasă.

Ciudat este că, şi acum, ori de câte ori miroase a regina nopţii, pe mine mă loveşte aceeaşi streche şi totuşi mi se umplu ochii de lacrimi.

-----

Oamenii-buză-de-iepure

Malo spinteca burţile peştilor cu dexteritate. La piciorul mesei, pe un ziar, se adunase o grămăjoară de măruntaie sângerânde. Pisica le clefăia cu lăcomie.

- Proasto! Îi zise Malo. Dacă ai avea puţină răbdare, te-ai înfrupta dintr-o plachie pe cinste.

Pisica mesteca mai departe, aruncându-i din când în când priviri piezişe, neîncrezătoare.

-Treaba ta, mormăi el. O să plezneşti într-o zi.

Se opri din curăţat ca să-şi umple pipa cu tutunul scump, aromat pe care i-l adusese Alexandru. În fiecare vară, pe neaşteptate, poarta cocârjată de vreme scârţâia lung şi sub umbrarul de viţă îşi făcea apariţia Alex. Petrecea acolo o lună întreagă. Pescuiau, mâncau pe săturate şi serile beau vinul dulce şi greu pe care-l scotea bătrânul din câţiva butuci de vie. Nu ştiau mare lucru unul despre celălalt, pentru că vorbeau puţin. Între ei se înfiripase mai degrabă o prietenie a tăcerii. Cât erau împreună, Malo boscorodea mai ales pisica, şi aminalul prinsese pică pe Alexandru, din pricina căruia, o lună încheiată, nu-i intra în voie pescarului. Câteodată bătrânul îl iscodea la plecare:

- Când vii şi tu, mă, cu o fată? Tot singur, tot singur, în fiecare an...

- Lasă, moşule. Mai e timp. Tu nu eşti singur?

- Ei, zicea Malo, cu mine aşa a fost să fie.

Alexandru nu ştia dacă Malo avusese vreodată o nevastă, dacă murise or plecase de la el, sau dacă îşi trăise cei şaptezeci de ani în burlăcie. Şi nici nu-l întreba.

Bătrânul pufăi îndelung, urmărind arabescurile albăstrii încremenite în aer. Nu era nicio adiere. Tutun bun aveau orăşenii! Bun, da scump. Se vedea după pachet că e lucru bun de bani mulţi. Trăgea de el până cădea bruma. Pe urmă se întorcea la mahorca lui puturoasă, înfunda vinul şi-l punea la păstrare. Mai trecea un an.

Alexandru crescuse şi avea câteva fire cărunte în părul castaniu. Pescarul se gândea cu îngrijorare, că într-o zi, găsindu-şi perechea, n-o să mai petreacă verile cu el. O să bea vinul de Crăciun, singur şi gata. Asta era viaţa...

Deocamdată însă era acolo., dormea aşa cum făcea în fiecare amiază, bătrânul se mira cum de puteau orăşenii să doarmă în miezul zilei.

Privi cerul pâclos. Vipia se domolise dar văzduhul era înăbuşitor. Soarele părea vremelnic ascuns după nori şi tot aşteptai să se arate iar şi să dogorească, dar el nu se înşela niciodată: avea să fie furtună mare.

- Mă duc să înot puţin, îl auzi pe Alexandru care apăruse în prag, târând după el un prosop mare, galben.

- Ba nu te duci nicăieri! Uită-te la cer: o să fie rupere de nori, cât de curând.

- Lasă, moşule,! Zi mai bine că n-ai cu cine bea un păhărel.
-Şi asta. Da’ uite ce furtună se pune. Te duci mâine, ce zor ai? spuse

Malo şi se apucă iar să despice burţile argintii ale chefalilor.

Alexandru era deja la poartă. Bătrânul clătină din cap:

- Tot copil ai rămas. N-ajungi tu la plajă, că ploaia o te întoarcă din drum. Acu’ începe…

Marea era liniştită şi se mişca greoaie în lumina amurgului. Aruncă prosopul pe nisip şi porni spre larg. Atunci când ţărmul abia se mai vedea, ca o fâşie zdrenţuită în depărtare, se răsuci pe spate, făcând pluta. Apa îl legăna, ameţitoare, îmbiindu-l să închidă ochii. Nu cunoscuse vreodată plăcere mai mare decât clipele astea, când se afla singur în larg, departe de toate, liber, curat, puternic. Ce ştia bătrânul Malo! Unsprezece luni dormea noapte de noapte visând marea.

Prima picătură îi căzu pe vârful nasului. Până să înţeleagă ce se întâmplă, ploua torenţial. Cerul părea legat de mare prin nenumărate frânghii strălucitoare, perfect perpendiculare. Începu să înoate spre mal. Se întunecase brusc. Vântul iscat din senin căsca fălci de apă vinete asupra lui. Îl dureau braţele de efort şi ţărmul nu se apropia de loc. Încercă să-şi păstreze calmul, dar de câte ori inspira, înghiţea apă. Pierduse noţiunea timpului. Trecuseră câteva minute, sau un ceas de când se zbătea în neştire, cuprins de panică, luptând cu marea hămesită?

Ultimul gând, că se îneacă prosteşte, se topi într-un fel de beznă şi nu mai simţi nimic.

x x x

- Se mişcă, tată!

Mai întâi îi auzi vocea, deschise ochii, o văzu şi îi închise la loc, speriat. Probabil murise şi moartea semăna cu un vis ciudat... Se făcea că o fată cu păr alb, până la glezne, stă aplecată asupra lui. Până aici ar fi putut să treacă drept vis frumos, dar fata era hidoasă, cu pielea alb-albăstruie, transparentă, sub care se contura o reţea de vinişoare urâte, cu ochii rotunzi şi bulbucaţi, lăptoşi, cu buza de sus scurtă, neterminată, ca a rozătoarelor, deşi nu era tocmai ce ştia el că se cheamă „buză de iepure”. Îl atinse şi tresări scârbit: avea mâinile ca ghiaţa.

„E însăşi Moartea! Cugetă Alexandru, Doamne, de ce trebuie să simţi totul şi după ce mori?”...

Se hotărî s-o privească mai cu luare-aminte, să accepte realitatea, în definitiv moartea e o experienţă unică. Între silă şi curiozitate, învinse curiozitatea. Mâna arătării cobora tocmai pe umărul lui, spre cot, parcă vrând să-l îmbărbăteze. Îi privi cele cinci degete lipsite de unghii şi observă, cutremurat de un spasm, că erau unite printr-o pieliţă subţire.

- Unde mă aflu? Şopti el, ghicind deja că întrebarea va rămâne zadarnică, n-o să-l înţeleagă sau n-o să vrea să-i răspundă, şi, într-adevăr, ochii ei se rotunjiră şi mai mult, a mirare.

- E încă speriat, o auzi iar şi îşi ţinu respiraţia de uimire: gura ei de iepure nu schiţase nicio mişcare. Vorbea ca ventrilogii sau aşa era în coşmarul lui absurd? Se săltă în capul oaselor şi nu fu în stare să ghicească pe ce e culcat, de ce se sprijină. Nu era nici pat, nici hamac, nici saltea, nimic din toate astea, era altceva, elastic, spongios, părea umed şi totuşi nu simţea umezeala.

- Să-l hrănim, răsună vocea din nou, buzele rămânând înţepenite şi de astă dată.

- Nu-l putem ţine aici, ştii bine, trebuie să-l ducem, să-l arătăm.

Celălalt glas era la fel şi aparţinea unei făpturi asemănătoare, doar că părea bărbat şi mult mai bătrân. Aceeaşi faţă nesănătoasă, străvezie, acelaşi păr subţire, alb, neînchipuit de lung, ochii bulbucaţi, buza de iepure...

Alexandru îi privea fascinat. Se întreba dacă pentru toată lumea somnul morţii e populat de asemenea monştri şi dacă aşa era, într-adevăr, atunci de unde credinţa cu îngerii şi grădinile minunate?...

- Lasă-mă puţin să-l privesc, tată! E atât de diferit. De unde o fi venind? De ce e atât de cald?

Nu trebuia să-l aduci. Ţi-am spus, o să avem necazuri.

- Părea bolnav. Apa nu-i face bine. Era plin de apă. Acolo unde sălăsluieşte aerul, era plin cu apă.

Ascultase totul cu atenţie. Vocile erau identice. Parcă vorbea unul singur. Şi timbrul îi părea cunoscut. Deodată îl fulgeră înţelesul ciudăţeniei aceleia: era VOCEA LUI! Îşi auzea propriul glas, în gând, fireşte, pentru că - asta era, de aceea nu-şi mişcau buzele, cei doi nu vorbeau. El le înţelegea gândurile. Înainte, când trăia, n-avusese nicun fel de aptitudini paranormale. Ştia că există telepatie, dar atât. Acum, după ce murise, or după ce trecuse la o altă formă de existenţă, iată poseda o asemenea putere ieşită din comun.

Îşi pipăi corpul: el era. Respira. Uite! Trase adânc aer în plămâni şi-l scoase încetişor, şuierând, ca să se convingă. Mai devreme, în cealaltă viaţă, se înecase şi acum respira iar. Începea să priceapă, nu era nicio plăsmuire, vieţii îi urma o altă existenţă pe care o numise moarte, ca toţi ceilalţi, pentru că n-avea de unde să bănuiască despre lumea cealaltă că e aievea, până ieri. Ieri, sau acum câteva clipe, murise pentru o lume şi intrase în alta. Îl înfioră gândul că arată, probabil, ca ei, îşi pipăi repede obrazul – nu! Ochii lui erau normali în orbite, buzele întregi, se atingeau.

Fata se apropiase cu palmele făcute căuş, ţinea ceva în ele, i le duse la gură. Voia să-l hrănească. Mirosi înspăimântat tocătura măruntă, vegetală. Miros de alge. Treptat mai pricepu puţin din noua lume, că se afla sub apă, poate asta era rânduiala pentru cei ce sfârşeau prin înec, cum de nu băgase imediat de seamă că încăperea semăna cu un acvariu golit de apă, apa era dincolo de pereţii transparenţi, bombaţi, de sticlă. Tot din afara lor venea şi lumina stranie, rece, mai mult albastră.

Întoarse capul, tot mai buimăcit de locul unde se află, refuzând mâncarea ciudată, cu care-l îmbia fata cea urâtă şi albă.

- Se teme de noi, tată, spuse ea, spuse în felul ei, cu mintea.

- Lasă-l! Lasă-l, mi-e frică! Făcu bătrânul. Mai bine cheamă-l pe Dinja, să ne sfătuim cu el.

- Bine dar promite-mi că nu-i faci niciun rău.

- Ce rău să-i fac? E puternic. Întoarce-te repede!

Alexandru o urmări cum se mişcă lent , ca în vis, dar nu era vis, ştia doar, cum trece prin geam şi cum geamul nu se sparge, rămâne întreg în urma ei. Era, va să zică, o membrană, nu sticlă!

Se târî de-a buşilea până la colţul pe unde ieşise ea, neîndrăznind să se ridice în picioare şi-şi apăsă arătătorul pe suprafaţa aceea. Degetul se afundă puţin, apoi simţi răceala apei. Retrase mâna, pregătit să astupe cu palma cealaltă spărtura. Dar apa nu năvăli înăuntru. Membrana era intactă, ca şi cum n-ar fi străpuns-o.

I se făcu frig şi greaţă. Se întoarse în culcuşul lui, ghemuindu-şi genunchii la gură. Visa? O asemanea suprafaţă nu putea să existe, pe nicio lume, nici în aceasta, a oamenilor cu buză de iepure...

Două siluete se iviră plutind, în acelaşi fel, TRECÂND PRIN, şi nu lăsară niciun semn. Noul venit le semăna întru totul.

- Să nu te miri, Dinja, spuse tatăl, sau miră-te cât pofteşti, dar învaţă-ne ce să facem cu el.

Văzându-l pe cel de-al treilea, Alexandru simţi cum se naşte în el o speranţă şi, uitând că tomai îşi acceptase moartea, strigă cât putu, lovindu-şi pieptul cu pumnii: „Alexandru, om, pâmânt, vin de la suprafaţă”. Dinja îl privi cum se zbate, cu îngrijorare parcă, dar nu-i răspunse, nu făcu niciun gest care să arate că l-ar fi auzit şi speranţa se nărui.

„Aerul lor nu propagă sunetele şi nici gândurile mele nu ajung până la ei”, îşi spuse Alexandru. Se afla printre oamenii-buză-de-iepure, izolat în muţenie. Mai rămâneau semnele. Îşi duse mâna la gură, vrând să arate că poate vorbi şi fata îi oferi iar hrana aceea cu miros de mare. Ceva din privirile ei îl îndemna să aibă încredere şi gustă. Nu-şi dădea seama dacă e bună or nu. Se putea mesteca şi înghiţi. Nu semăna la gust cu nimic.

- Nu te mai apropia de el, Helis. Nu ştim ce vietate este. Nu poate gândi, nu vezi!

Alexandru se întoarse consternat. Nimeni până atunci nu-i spusese că nu poate gândi. Doar hidoşeniile astea.

- Poate că-i e frică. Sau poate e bolnav. Să mai aşteptăm, spuse Helis, rugător.

Şi aşteptă, alături de ei, un timp asupra căruia nu putea să se pronunţe ca durată. După cele câteva căderi în somn, cu care lupta să-l biruie, căci se temea să adoarmă, puteau fi trei zile. Pricepu că trăiau destul de normal, după ce înţelegea el prin normal, se hrăneau des cu tocătura aceea umedă, intrau şi ieşeau plutind prin peretele elastic, mersul lor era o plutire şi înotul asemănător vieţuitoarelor acvatice, rezistau mult în apă, deşi se aflau probabil la mare adâncime, unde presiunea ar fi trebuit să-i strivească. El însă, călca normal şi avea greutatea cu care era obişnuit. Asta nu şi-o explica de fel. Nici membrana sferică în care locuiau nu putea fi asociată cu nimic din lumea cunoscută, lucru care îl enervă la început. Se mira că nu simte nevoia de mişcare. Zăcea ore în şir întins, fără să-l doară nimic, apoi se ridica şi privea afară, adică în apă, alte câteva ceasuri bune. Bănuia că peretele era transparent într-un singur sens. Ori de câte ori alţi oameni-buză-de-iepure treceau prin apropiere, le făcea semne cu mâna, dar nu păreau conştienţi de existenţa lui. Odată atinse pe furiş pânza, dac-o putea numi aşa, cu care era îmbrăcată fata, dacă putea spune îmbrăcată, şi iarăşi nu semăna cu nimic din viaţa de la suprafaţă.

Nu înţelegea întotdeauna ce-şi „spun”. Poate mai comunicau şi altfel. Se părea că Dinja e un fel de protector al celorlalţi doi.

Helis rămânea multă vreme lângă el şi ochii ei exoftalmici exprimau mereu aceeaşi neştiinţă. Se mai obişnuise cu ea, îşi stăpânea sila acum şi la un moment dat încercă să-i zâmbească. Buza de iepure se scurtă şi mai mult. Părea că doreşte să-l imite.

Pe măsură ce timpul trecea, Alexandru începu să se întrebe n-ar trebui să întreprindă ceva. Ce să întreprindă? Era sclavul sferei străvezii. Ar fi putut ieşi nestingherit din ea, dar asta i-ar fi adus pieirea.

Se-ndoia tot mai mult că murise într-adevăr. Era prea conştient de trupul lui, avea aceleaşi nevoi fiziologice. Câteodată îl bătea gândul că nu trăia altă existenţă, ci pe aceeaşi, pe a lui, că fusese salvat într-un fel, dar mediul era inexplicabil, ca şi fiinţele din jur. Alteori presupunea că suferă de vreo boală nervoasă care i-a afectat percepţia realităţii, că se afla pe pământ, într-o casă de pescari, gurile de rozătoare, nările orizontale, aproape lipite, ochii bulbucaţi, erau simple elucubraţii ale creierului său bolnav. În definitiv se cunoşteau asemenea maladii, cu halucinaţii continue.

Nimic din ce i se contura în minte n-avea darul să-l liniştească. Dimpotrivă.

Chiar şi această absenţă a unei nelinişti fireşti îi părea un semn de boală. Curios şi faptul că-şi amintea de Malo cu senzaţia că avea să-l revadă curând şi-o să-i povestească despre oamenii-buză-de-iepure de pe fundul mării. Malo avea să clatine din cap neîncrezător. „Ai visat”, o să-i spună. Nici asta nu era imposibil: să viseze. Să fi visat totul: furtuna, înecul, adâncul mării în care era captiv... N-avea decât să aştepte să se trezească.

Dar dacă totul era adevărat? Da. Atunci ce se va întâmpla? Ei, adică fata, o să-l ducă înapoi la suprafaţă. Cum? Găsea ea cum. Poate că nici nu-l bănuia că şi-ar dori acest lucru. De câteva ori privise intens, demonstrativ, bolta elastică şi ea îi urmărise direcţia privirii. În cele din urmă, crezând că înţelege ceva, se înălţase domoală, stăpungând pojghiţa subţire. Se întorsese aducând cu sine nişte obiecte roşii, cărnoase; semănau a fructe.

El clătinase din cap dar le gustase totuşi, pentru că asta o bucura cel mai tare, să îl vadă mâncând. Erau bune, aproape dulci.

Într-o zi, când se trezi din somn, lângă el se aflau toţi trei, cu un aer grav.

- Trebuie să-l ducem acum? Întrebă fata.

- Da. Aşa a hotărât Dinja.Ştiu deja de el. Nu se cade să punem răbdarea Divinului la încercare. Ne aşteaptă.

Alexandru se grăbi să se ridice, bucuros să le poată dovedi că i-a auzit.

- Tată, priveşte! Pare să fi înţeles că îl ducem de aici.

- Lasă, murmură bătrânul. Grăbeşte-te!

Făcură câţiva paşi plutitori de-ai lor şi Alexandru veni după ei. Pe urmă se ridicară oblic în sus. Îşi puteau pierde oricând greutatea, ca nişte baloane, propulsându-se lent în direcţia dorită. El nu putea.

Helis reveni apucându-l de subţiori. Alexandru zbură cam doi metri. În faţa membranei se zbătu îngrozit. Oare ei nu pricepeau că nu poate trăi sub apă? Dar imediat băgă de seamă că sfera se prelungea în acel punct printr-o gâtuitură, un soi de coridor, la fel de etanş, de plin cu aer. Nu-l văzuse până atunci.

Drumul fu întortocheat, sfere, coridoare, sfere, iar coridoare...nimic nu se vedea din exterior. Aşezarea lor era invizibilă privită din afară. Pentru că asta era: o aşezare. Un oraş. Alexandru şi-l imagina ca pe un ciorchine imens, cu boabe transparente. Pe măsură ce înaintau, lumina creştea. Pătrunseră în sfârşit într-o incintă identică, doar că mult mai mare, un glob uriaş. Se aflau acolo pe puţin cicncizeci de oameni-buză-de-iepure, aşezaţi de-o parte şi de alta a unuia singur, cel mai bătrân, cu mult mai bătrân decât ei. Acela era, fără îndoială, Divinul. Chipul lui se tulbură la vederea lui Alexandru, fu cuprins de disperare, părea că înţelege ceva, o taină care celorlalţi le era străină şi imediat îi auzi gândul:

- De ce atât de curând? De ce atât de curând se împlinesc Cele Aşteptate?

Se îndreptă spre el, îl privi cu atenţie, aproape cu durere şi începu să plângă. Alexandru era sigur că schimonosirea aceea a feţei lui albicioase nu ar putea fi asemuită decâ plânsului. Îl văzu apoi întinzând o pânză, ceva ca o pânză, foarte subţire, cu pete mici, ordonate. Un înscris, gândi Alexandru şi chiar asta era, Divinul le citi şi toţi ascultau înmărmuriţi.

- „Şi mult va trece până ce veni-va sfârşitul, numai de mine ştiut. Sfârşitul cu chipuri înşelătoare, frăţeşti, temătoare de apă, dar puternice şi răzbunătoare; însă neamul vostru nu se va înclina după voia lor, ci va pieri fără urmă, căci veţi străpunge pentru ultima oară Pleoapa divină.”... Acesta e Ultima Taină, urmă gândul tremurător şi nu credeam că mie-mi va fi dat s-o dezleg pentru voi.

Plângeau acum cu toţii, chipurile lor urâte devenind şi mai respingătoare. Prea uluit, Alexandru nu făcea nici un gest, abia dacă înţelegea pentru sine, ştiind că n-are timp să găsească o soluţie.

Bătrânul care le era conducător scoase la vedere un fel de lamă ascuţită şi toţi căzură în genunchi, amestecându-şi şoaptele îndurerate pe care nu le mai pricepea. „Îmbrăţişaţi-vă!”, mai spuse Divinul, plutind către membrama transparentă, cu vârful lamei îndreptat înainte.

- Opreşte-te! Strigă Alexandru. Te înşeli! Nu sunt Sfârşitul. Stai, staai!... urlă din toate puterile. Nu sunt decât un un înecat.

Dar nimeni nu-l putea auzi şi chiar în acea clipă tăişul sparse misterioasa Pleoapă care-i ocrotea, iar apa pătrunse cu o forţă nesăbuită, înverşunată, în vreme ce oamenii-buză-de-iepure deveneau tot mai străvezii...