Augustin Rădescu
POVESTE CU UN ARICI
E nebună! Nebună, nebună!
Nu ştiu dacă într-adevăr am rostit cuvintele astea, sau poate doar le-am gîndit. Oricum, nu se mai aude altceva în infernul ăsta: doar valurile enorme care se zdrobesc de stînci cu un bubuit adînc, rotund rostogolit, şi vîntul care şuieră rece, duşmănos.
Un pescăruş cu aripi parcă zdrenţuite de descătuşarea surdă a stihiei fuge din calea furtunii cu strigăte stridente, ascuţite.
Vîntul ridică nisipul plajei pustii şi-l înşurubează în vîrtejuri fără început şi sfîrşit.
Lumina se cerne zgîrcită, murdară, printre norii cenuşii care aleargă nebuneşte pe un cer mohorît şi parcă trist.
În capătul digului, pe bolovanul imens care primeşte,ca un pinten de corabie, toată furia valurilor, se zăreşte o rochie albă care-mi atrage privirile ca un magnet.
Prezenţa ei acolo, acum, în toiul furtunii dezlănţuite mi se pare atît de absurdă, atît de ilogică, încît mă întreb dacă nu cumva visez. Simt că nu pot rămîne un simplu spectator.
Clătinîndu-mă sub rafalele nemiloase de vînt, păşesc pe dig. Nu-mi pot dezlipi privirea de făptura ireală ce se desenează clar pe cenuşiul zării, in rochia ei albă.
Mă apropii. O strig. Zadarnic, zgomotul valurilor e, pe măsură ce mă apropii, tot mai puternic.
Ajung la doi paşi de ea. Strig din nou.
Degeaba. Fata priveşte undeva, spre larg. Puzderia de stropi în care se sparge fiecare val cade asupra ei ca o ploaie deasă şi grea. E udă pînă la piele. Părul ei negru, în care lucesc stropi mari de apă, i s-a lipit de gîtul frumos şi gol, şi de umerii rotunzi şi mici, bronzaţi pînă peste poate.
"E nebună!"
De data asta sînt convins că am rostit cuvintele astea, fiindcă le-am şi auzit, într-un scurt moment de acalmie.
Ea însă nu le-a auzit. Priveşte mai departe în zare, cu mîinile încrucişate peste genunchi.
Simt crescînd în mine o furie absurdă. Împotriva cui? O fi, poate, furia furtunii care s-a înşurubat adînc în mine, în creier şi-n fiecare mădular.
Urc cu greu bolovanul alunecos, acoperit cu alge ude. Iată-mă lîngă ea.
Tresare. Îşi întoarce spre mine chipul. O privesc în ochii mari, încercănaţi, ce înoată în lacrimi, şi mă simt, deodată, părtaş la toate fărădelegile trecute, prezente şi viitoare, ale întregii lumi.
Îi privesc cutele de pe frunte şi ridurile fine din jurul ochilor, buzele vineţii muşcate cu sălbăticie, pînă la sînge, şi firele albe de la tîmple şi mă întreb ce alte furtuni, cu mult mai aprige decît asta, i-au furat tinereţea.
Pe chipul ei nu citesc nici surpriză, nici enervare, nimic altceva decît tristeţe, o tristeţe mai adîncă decît hăul lichid din faţa noastră.
Simt că trebuie să fac ceva, orice. Şi asta repede!
Îi cuprind umerii.
Se scutură sălbatic şi sîntem gata să cădem amîndoi. Mă priveşte intens, sfredelitor, şi pare acum, deodată, alta. Fiecare părticică din ea emană ură, o ură primitivă, ancestrală.
- Ce vrei? Ce MAI vrei? - îmi şuieră în urechi glasul ei pătimaş. Nu te-am chemat! Ce vrei? Ce mai vrei? De ce-ai venit?
Simt, în chip bizar, că, în mine, ea urăşte acum o lume ... şi-un bărbat. Un ALT bărbat. Şi, nu ştiu de ce, sînt hotărît să plătesc! Să răscumpăr ... Ca şi cum m-aş simţi vinovat... Ca şi cum m-aş simţi ... celălalt!
O prind de braţ. Se smulge din nou. Pumnii ei mici, strînşi cu furie, mă izbesc ca o ploaie de primăvară, fără alegere: în umăr, în obraz, în piept. Simt în gură gustul sîngelui; buza mi-e plesnită, obrazul îmi arde.
Zîmbesc, fără să vreau: fata asta nu glumeşte!
Nu glumesc nici eu! Şi simt cum, încet încet, mă invadează o linişte cosmică. Mă simt acum ca Dunărea: lin, molcom, dar implacabil.
O ridic în braţe: e uşoară ca fulgul. Ea continuă să mă lovească, dar nu mai simt loviturile ei. Cobor de pe stîncă atent, cu preţioasa povară în braţe. Pornesc, de-a lungul digului, spre plajă. Simt în piept o căldură ciudată inundîndu-mă.
Ajung pe plajă. O aşez cu grijă pe nisip. Se ridică brusc. Încearcă să fugă. O prind de mînă. Se smuceşte. Îmi şuieră în urechi:
- Bestie!
Simt, ştiu că ea vorbeşte acum cu EL. Cu CELALALT. PRIMESC JOCUL!
Îi prind capul între mîini şi o silesc să mă privească în ochi:
- Mă urăşti prea tare ca să nu-nţeleg că mă iubeşti! - îi şoptesc apăsat.
Îi apăs uşor tîmplele cu podul palmelor şi simt cum, încet încet, trupul ei se destinde, şi-i văd fruntea descreţindu-se. Mă priveşte furişat, printre pleoapele întredeschise, şi-mi răspunde:
- Poate că te iubesc prea tare ca să nu te urăsc!
- Atunci, vino!- îi spun, pornind, cu ea de mînă, spre cort.
Mă urmează fără împotrivire. Cînd ajungem, are un mic moment de şovăială.
- Intră! - rostesc cu glas hotărît.
Şi-n clipa asta, se întîmplă ceva. Cîteva clipe nu realizăm, nici eu, nici ea, ce. Ne privim miraţi. Apoi înţelegem.
S-a înstăpînit o linişte ciudată. Vîntul s-a oprit cu totul. Valurile sînt acum mici, cuminţi şi rotunde. Ca şi cum, acţionînd o uriaşă scenă turnantă, cineva ar fi schimbat instantaneu decorul. Mă uit mirat în jur şi parcă nu-mi vine să cred că zbuciumul nebun de adineauri a dispărut fără urmă. Privesc din nou spre ea şi tresar. Privesc şi iar privesc, şi-mi pare că sînt victima unei mistificări.
Fiinţa din faţa mea pare acum alta, cu totul alta. Ochii senini şi zîmbitori, fără urmă de cearcăne, părul mai negru decît tot ce-am văzut pe lumea asta, buzele senzuale, obrazul neted şi proaspăt, toate contrazic flagrant ceea ce-am văzut, sau poate crezusem că văd, acolo, pe bolovanul din capătul digului.
Dar ceea ce mă frapează cel mai mult este lănţişorul de argint pe care-l zăresc la gîtul ei şi pe care, aş fi în stare să jur, acolo, pe dig, nu-l avea.
Şi, prin nu ştiu ce mecanism ciudat al gîndirii mele alambicate, mi se năzare că de lănţişor atîrnă acolo, în adîncitura tulburătoare dintre sînii ei ca de fecioară, un medalion filigranat, cu o montură ciudată în care irizează, tainic, un mic safir.
- Dumnezeule, chiar am luat-o razna! - îmi spun în gînd, şi-i fac semn să intre în cort.
Intră, dar după doar cîteva clipe, aud un ţipăt mic şi-o văd ieşind, speriată. Se cuibăreşte la pieptul meu, căutînd, parcă, ocrotire, şi-mi spune, arătînd spre cort:
- Acolo, înăuntru ... e ceva! Mişcă ceva!
Zîmbesc, neîncrezător. Intru în cort, trăgînd-o după mine. Aprind lanterna şi ...
Într-un ungher al cortului, tolănit comod pe nişte haine de-ale mele, s-a cuibărit un arici.
Vizibil deranjat de lumina prea puternică pentru el, ne priveşte cu ochii lui rotunzi şi negri, ca de mărgea, clipind des. Adulmecă nehotărît în stînga şi-n dreapta, încreţindu-şi boticul prelung şi sur; apoi, lămurindu-se că aici nu mai e de el, evadează pe sub marginea cortului, spre un loc mai liniştit.
Zîmbesc. Ce poveste ciudată! Aici, pe malul mării, eu, o fată nebună şi un arici ... nearici. Şi, deodată, tresar: povestea asta îmi aminteşte de o alta, petrecută tot aici, pe malul mării, cîndva... Un băiat, o fată şi-un arici... Dar nu, nu vreau să-mi mai amintesc povestea aia, care se termina bine doar pentru arici...
Ridic "uşa" cortului, ca să avem mai multă lumină, şi mă apuc să cotrobăi prin lucrurile mele aflate, ca de obicei, într-o dezordine perfectă. Într-un tîrziu, reuşesc să descopăr un prosop pe care i-l întind fetei, apoi un tricou şi nişte pantaloni.
-Schimbă-te! O să răceşti! Eşti udă leoarcă.
Ezită. Într-un tîrziu înţeleg. Ies din cort şi-mi aprind o ţigară. Carpaţi fără. Privesc din nou în jur şi parcă nu-mi vine să cred că din tot zbuciumul nebun de adineauri n-a mai rămas nici urmă. Totul şi-a reintrat în matcă. Chiar şi eu!
După cîteva clipe, apare şi ea. O privesc şi, fără să vreau, zîmbesc. Îi stă grozav în hainele mele prea mari şi care stau pe ea strîmb. Şi recunosc, în sinea mea, că-mi face bine s-o privesc.
Zîmbeşte şi ea. Un zîmbet tainic şi fugar, aninat o clipă în colţul gurii.
Trag adînc fumul în piept. Ea se aşează pe nisip, cu picioarele strînse sub ea şi mă priveşte cu un aer de geambaş multumit.
- Ştii, îmi place cum fumezi! - îmi spune ea. Arăţi a om care nu face niciodată lucrurile pe jumătate.
Oare vorbeşte serios? Îi întind, fără să-mi fi cerut, pachetul de ţigări. Ia una, o aprinde şi trage cu teamă un fum. Se îneacă, tuşeşte şi aruncă ţigara.
O privesc lung, nesăţios. Şi, deodată, am revelaţia faptului că o cunosc de undeva, din timpuri imemoriale, parcă dintr-o altă viaţă. Caut cu înfrigurare, cu disperare chiar, în memorie, dar nimic nu se leagă. Şi totuşi o cunosc cumplit de bine. Dar de unde oare?
Pregătesc cele trebuincioase pentru ceai. Se aşterne o tăcere grea, nefirească, încărcată de întrebări nerostite.
Privim amîndoi spre largul potolit, parcă pentru a afla acolo un răspuns. Deşi, fără îndoială, răspunsul e mult mai aproape. Probabil chiar aici, pe plajă.
Deodată, ea rupe tăcerea:
- Îţi mulţumesc!
- Pentru ce?
- Pentru ceea ce-ai făcut pentru mine!
- Stai liniştită, n-am făcut-o pentru tine! Şi nici pentru mine. De fapt, nici nu ştiu de ce-am făcut-o. Şi nici nu ştiu ce-am făcut ... Dar, la urma urmei, ce naiba căutai acolo?
- Poate că ... te aşteptam.
- Bine, dar... Puteai să mori!
- Puteam să mor? Puteam?! Cînd poţi să trăieşti, ai putea să poţi să mori?!
Ei bine, eu voiam să aflu! Să ştiu ce pot şi ce nu!
- Tare grăbită mai eşti. Vrei să afli, într-o zi, lucruri pe care alţii le învaţă într-o viaţă întreagă. Ia-o încet, ai tot timpul. La cei ... - o privesc lung - 20 de ani ai tăi ...
- De ce te miri? Poate că n-am timp. Poate că nu prea mai am. Şi de unde ştii că nu sînt mai bătrînă decît tine, chiar dacă pari a avea vreo ... 35?
- Ai ghicit!- recunosc, putin surprins. Îi împlinesc în septembrie. Dar nu înţeleg ...
- Ei bine, dac-am număra doar clipele trăite cu adevărat, doar clipele de fericire, aş putea, foarte bine, să fiu mai "în vîrstă" decît tine, nu-i aşa? Oricum, ăsta cred că ar fi un criteriu mult mai corect pentru a măsura vîrsta oamenilor.
- Poate că ai dreptate, dar tot nu înţeleg cum ai ajuns să te întrebi dacă mai poţi trăi ...
Se posomorăşte brusc. Colţurile gurii îi cad într-un zîmbet amar.
- O să afli ... după ce bem ceaiul. Fierbe? - întreabă ea, arătînd spre micul meu aragaz de voiaj, pe care am pus la fiert un ibric cu apă.
- Încă nu, mai are puţin ... - îi răspund, cu gîndul aiurea.
- Mă-ntorc imediat! - spune, ridicîndu-se şi îndepărtîndu-se în grabă.
Sînt tentat să mă întreb dacă se va mai întoarce, dar simt că n-ar avea niciun rost să mai adaug, la noianul de întrebări de pînă acum, încă una. Mai ales că prima şi cea mai importantă dintre ele îmi pare sortită să rămînă, pe veci, fără răspuns: de unde o cunosc?
Îmi rămîne o singură speranţă: că după ce vom bea ceaiul ...
Apare cînd mă aşteptam mai puţin, cu o floare purpurie de brusture în păru-i negru, despletit, care acoperă în întregime umerii minunaţi pe care-i zărisem acolo, pe dig. În palma făcută căuş aduce cîteva inflorescenţe de ciulin, scaiete sau cine mai ştie ce ...
Păşeşte tainic, parcă dansînd, parcă îndeplinind un ritual păgîn şi, pînă să mă dezmeticesc, aruncă inflorescenţele în apa clocotită. Apoi, ia ibricul de pe foc şi se retrage cu el 3 paşi. Îl aşează în nisip şi, întinzînd mîinile deasupra lui, murmură ceva doar de ea auzit.
Îmi spun, în sinea mea, că nu trebuie să mă mai mir de nimic dar, după doar o clipă, rămîn interzis: Ea îşi desface încet lănţişorul de la gît şi-l ridică, preţ de cîteva clipe, deasupra capului.
Şi, Dumnezeule, sînt nevoit să recunosc că tot ceea ce mi se năzărise ÎNAINTE de a-l vedea, e riguros adevărat: medalionul, filigranul, safirul, totul este exact aşa cum mă aşteptasem să fie.
Îmi surprinde privirea mirată şi surîde fugar. Apoi, cu un gest brusc, aruncă lănţişorul, cu medalion cu tot, în ibricul cu ceai. Mă priveşte, parcă poznaş, şi mă anunţă cu voce melodioasă:
- Ceaiul e gata! Eşti invitatul meu.
Toarnă ceai în două căniţe mici de aluminiu pe care le pregătisem în lipsa ei. Ia una cu amîndouă mîinile, ascunzînd-o în palme. Soarbe cu înghiţituri mici şi grăbite.
Doamne, cum o fi putînd să-l bea aşa fierbinte?
Eu am uitat de ceai. O privesc, şi asta mi se pare de-ajuns să mă poată face să uit orice.
O privesc, o ascult, o respir. Şi-mi pare că miroase a fragă, a fîn cosit şi a iubire.
Se ridică încet.
- Şi-acum, plec! - şopteşte ea, parcă trist. Trebuie să plec.
Mă simt jefuit la drumul mare.
- Cum adică? Cum să pleci?
- Aşa! Plec şi gata! Tu n-ai plecat niciodată?
Întrebarea ei îmi sfredeleşte creierul, şi inima, reverberîndu-se în mine la nesfîrşit. Eu n-am plecat niciodată? Chiar niciodată?
Simt un gust amar în gură şi, parcă, o gheară de oţel îmi strînge stomacul.
"Ba da, am plecat!"- îi răspund în gînd. Au trecut veşnicii de-atunci, dar asta nu se poate uita. Niciodată! Rămîn cîteva clipe cu capul între mîini.
Apoi ridic, încet, privirea spre ea. E iarăşi îmbrăcată în rochia ei albă, încă jilavă.
Aşadar, va pleca. Simt că n-am nicio putere, şi n-am niciun drept s-o opresc.
Mîna ei mică rătăceşte cîteva clipe prin părul meu aspru şi rebel.
- Rămîi cu bine! - îmi şopteşte.
Se-ndepărtează încet, cu paşi mici.
- Hei, stai! - strig în urma ei. Ai uitat să-mi spui...
- Nu ţi-ai băut ceaiul ...- aud, ca un ecou.
E departe, tot mai departe. Imaginea ei e acum estompată, tulbure, neclară. Ca şi cum ochii mi-ar înota în lacrimi. Dar nu-i adevărat. N-are de ce să fie adevărat! La urma urmei, nici nu ştiu cine e. Şi rămîn aşa, privind în urma ei, pînă cînd nu se mai zăreşte.
Brusc, îmi amintesc de arici şi mă-nveselesc pentru o clipă. Apoi, mă-ncrunt: Cum oare s-o fi hotărît să intre în cort? Ariciul e un animal ursuz şi temător, căruia îi place să fie singur, să fie lăsat în pace. Şi-atunci?
Dau din mînă a lehamite. Ce mai contează? Treaba lui!
Dar ea? Nici măcar n-am întrebat-o cum o cheamă, chit că, sînt convins, oricum nu mi-ar fi spus.
Şi, deodată, îmi amintesc ultimele ei cuvinte:
"Nu ţi-ai băut ceaiul..."
Sorb, cu teamă parcă, din cana cu ceai. Pînă la fund. Parcă aştept să se întîmple o minune. Nu se întîmplă nimic.
Pentru o clipă, îmi vine să rîd de mine. Dar nu vreau să rîd. Vreau să mai cred. Vreau să mai sper.
"Poate a mai rămas un pic de ceai în ibric" - îmi trece prin cap.
Constat însă, dezamăgit, că n-a mai rămas nimic. Şi, deodată, mă simt electrocutat. Privesc din nou în ibric. Nu, n-a mai rămas CHIAR nimic.
Mi se pune un nod în gît. Şi medalionul?
Se-ntîmplă, în ultima vreme, prea multe lucruri pe care nu le pot înţelege. Simt însă că nu mai am ce căuta pe plaja asta pustie. Şi dacă vreau nişte răspunsuri, ele se află în altă parte.
M-apuc să strîng cortul. Zăresc urmele ariciului, care se pierd spre tufele de ciulini. Zîmbesc. Probabil că şi pentru el, prea multe lucruri au rămas de neînţeles.
Iată-mă cu tot calabalîcul în spinare. Pornesc spre maşina pe care am lăsat-o cîteva sute de metri mai încolo, sub un copac bătrîn.
Gîndurile îmi roiesc prin cap ca nişte viespi furioase. De ce am lăsat-o să plece? Fără măcar să-mi spună ...
"Nici nu ţi-ai băut ceaiul" - îmi răsună, din nou, în urechi, ultimele ei cuvinte. Încerc să pătrund, pînă la capăt, sensul cuvintelor ei.
Ei bine, ceaiul l-am băut. Cu tot cu medalion, s-ar zice ... Un medalion pe care, bizar, îl cunoşteam înainte de-al vedea prima dată!
Iată-mă ajuns la maşină. Îndes, cu năduf parcă, lucrurile în portbagaj. Mă sui la volan. Răsucesc cheia în contact. "Înainte de a-l vedea ..."
Dar dacă ... Îmi prind tîmplele în palme. Dar dacă l-am mai văzut, cîndva?
În mintea mea mijeşte o geană de lumină. Dar, dacă l-am mai văzut, atunci nu poate fi decît ... acela pe care eu, atunci, la plecare ... Atunci, cînd cu ariciul ... Cînd cu fata ...
În faţa ochilor am imaginea fetei cu părul negru, fluturînd în vînt. Un păr aşa de negru n-am mai văzut vreodată. Deşi ...
Tresar. Ba da, am mai văzut, dar unde, Doamne?
Simt un cerc de fier strîngîndu-mi fruntea şi tîmplele. Unde? Unde?
Şi, deodată, în sfîrşit, în mintea mea se face lumină!
xxxxx
S-a făcut, demult, întuneric. Farurile spintecă, îndărătnice, noaptea clisoasă. Nu e nevoie să privesc la kilometraj ca să îmi dau seama că n-am mai mult de 50 la oră. Nu mă grăbesc. Nu mă mai grăbesc.
Trag cu coada ochiului la ceas. E trecut de două. Încotro sa mă-ndrept? Pe cine să-ntreb? Unde s-o mai caut?
Şi, poate că, de fapt, am visat. Sau poate că-s nebun. Cine poate şti?
Nemulţumit, dau un bobîrnac maimuţoiului atîrnat de oglindă. Acesta incepe să valseze nebuneşte dar, după doar cîteva clipe, se domoleşte.
- Ţi-e somn, urîtule?- îl apostrofez cu năduf.
Mie, însă, nu mi-e somn. Mă uit din nou la ceas. Două şi jumătate. Unde să mă duc? Ce să fac?
Mă hotărăsc. Mai merg un pic spre Constanţa şi, apoi, mă întorc la Mangalia. Poate pînă atunci mă ajunge şi somnul….
Tresar şi virez scurt. O mogîldeaţă cenuşie tocmai a traversat drumul.
- Un arici! – exclam, brusc înveselit. Ia te uită, nici el n-are somn!
Apoi, la fel de brusc, mă întristez. Ariciul acesta îmi aminteşte de o poveste veche, din vremea tinereţii. O poveste petrecută tot aici, pe malul mării. Eu, un arici … şi o fată. Mă scutur, fără să vreau, încercînd, instinctiv, să alung amintirea. Povestea se sfîrşea bine doar pentru arici!
Apăs, nervos, acceleraţia. Cu un fluierat uşor, maşina înghite kilometru după kilometru.
Abia cînd intru în Eforie Sud realizez că, de fapt, n-are nici un rost să gonesc. De parcă aş fugi de cineva. Sau de ceva…
Reduc viteza şi îmi aprind o ţigară.. Constat cu nemulţumire că pachetul de Kent e aproape gol.
- Fumezi cam mult!- mă apostrofez singur, cu glas tare.
Din sens opus se apropie o maşină.
- Alt plimbăreţ! - gîndesc. Cînd se apropie, claxonez scurt, în semn de salut. Îmi răspunde la fel.
Trece val vîrtej pe lîngă mine. Am timp doar să desluşesc un superb Mercedes alb. Îl conduc, puţin invidios, cu privirea. Faină maşină!
După doar cîteva clipe, în conul de lumină al farurilor apare o siluetă, gesticulînd nedefinit. Încetinesc. Cînd ajung în dreptul ei, opresc. Deschid portiera.
O fată de vreo 23 de ani, într-o rochie înflorată şi suficient de scurtă ca să nu ascundă deloc nişte picioare superbe, se suie cu nonşalanţă lîngă mine.
- Bună, dragă! - mă salută cu voce catifelată.
Ambalez.
- Încotro, dragă? – încerc s-o imit.
- Unde vrei tu!
Pornesc. Hm!! Iată că nu mai sunt singur! O privesc cu coada ochiului.
Stă picior peste picior, conştientă de farmecele cu care a înzestrat-o natura. Iar rochia ei scurtă devine, parcă, nu ştiu prin ce mijloace, tot mai scurtă.
Pasăre de noapte – gîndesc. Vechea poveste: un local, un hotel… Numai că, în noaptea asta, nu ştiu cum naiba dar scenariul nu mi se potriveşte. Începe să-mi pară rău c-am oprit.
- Singur? – întreabă, stupid, cu voce afectată.
„Singur” – răspund în gînd. „Şi, cu tine sau fără tine, la fel de singur.”
Privesc, rigid, înainte. Fata se foieşte, indispusă că nu mă arăt ceva mai interesat de persoana ei.
Zăresc, pe marginea drumului, o pereche. Merg în aceeaşi direcţie.
Încetinesc. Cînd ajung în dreptul lor, opresc. Fără o vorbă, deschid portiera din spate.
Se urcă bucuroşi.
- Mulţumim frumos! – spun amîndoi deodată.
Pornesc. Îi privesc prin oglindă. Sunt amîndoi foarte tineri, abia dacă au 20 de ani.
- Încotro? – întreb, înveselit. Acum chiar că nu mă mai simt singur.
Ea îl priveşte pe el. El schiţează un gest foarte vag cu mîna.
Am înţeles! Alţi somnambuli!
După doar cîteva minute, intrăm în Eforie Nord. De undeva, din dreapta, se aude o muzică domoală.
Tînărul îşi drege timid glasul, apoi mă înştiinţează:
- Noi coborîm aici. Mulţumim mult!
Zîmbesc.Doi copilandri, plecaţi aiurea, după miezul nopţii. Încotro? Oriunde e muzică. Oriunde e dans.
Şi eu, care mă tot întrebam, fără să găsesc răspuns. Încotro?
Au dreptate, copiii ăştia!
Dar , oare, eu sunt chiar aşa bătrîn? Bine, dar abia am împlinit 35 de ani.
Vom vedea – scrîşnesc printre dinţi, parcă ameninţînd pe cineva.
Încetinesc, căutînd să ghicesc direcţia din care vine muzica. Virez curînd la dreapta şi, după vreo 30 de metri, iată-ne la destinaţie. În faţă, o firmă luminoasă ne aduce la cunoştinţă că am ajuns la Potcoava de Aur.
Mă crispez brusc. Mi-am amintit că am mai fost aici, cîndva, demult. În povestea aia cu ariciul. Cu ariciul şi cu fata.
Coborîm. Fata cu rochie scurtă se lipeşte de mine şi mă ia de braţ.
- Îi cunoşti? – mă întreabă, privind spre cei doi.
Probabil, o deranjează prezenţa lor. Pe mine, însă, începe să mă deranjeze prezenţa ei.
- Da, îi cunosc! – răspund sec, şi am senzaţia ciudată că nu mint deloc. Cei doi mi se par, cu adevărat, foarte cunoscuţi. Chiar dacă nu realizez de ce, sau de unde.
Intrăm. În mijlocul unei săli rotunde, un bar cochet, înconjurat de o estradă în formă de potcoavă. Programul de cabaret s-a terminat demult.
În spatele potcoavei, pe o scenă joasă şi discretă, o trupă de puştani cîntă pentru puţinii care au "supravieţuit" orei înaintate. E aproape 3.
Cei doi tineri cu care am venit se aşază la masă. La cea alăturată mă aşez eu, împreună cu „achiziţia” de care nu ştiu cum să fac să scap.
Apare, ca prin farmec, ospătarul. Firesc, la ora asta, clienţii sunt preţioşi. E-adevărat, nu toţi. Cel puţin, nu tinerii mei vecini, care comandă doar o cafea. Probabil, nu cu banii stau cel mai bine. Ce să-i faci? La vîrsta lor …
Brusc, îmi amintesc că tot o cafea am comandat şi eu, atunci… Cînd cu ariciul … Cînd cu fata …
Comand un coniac. 7 stele. Vecina mea de masă mă priveşte lung, întrebător.
- Pentru domnişoara, o limonadă!
Domnişoara se ridică, mă priveşte vexată şi pleacă, legănîndu-şi, nu tocmai paşnic, poşetuţa şi aruncîndu-mi printre dinţi cîteva vorbe, dintre care reuşesc să înţeleg doar bădăran şi nesimţit.
"Bădăranul şi nesimţitul" oftează uşurat, mulţumit că a scăpat aşa uşor.
Între timp, luîndu-şi inima în dinţi, cei doi tineri se ridică. Băiatul aşază cu grijă, la piciorul mesei, o sacoşă cenuşie, pe care n-o observasem. Apoi se îndreaptă, amîndoi, spre ringul de dans.
Începe un tangou spumos. Ceva argentinian. Cîndva, dansam şi eu tangou. În vremurile acelea…
Acum, constat că am devenit ursuz, închis, nesociabil. Mai ceva ca un arici! La urma urmei, poate că nu trebuia s-o pun pe fugă pe fata aceea.
Îi privesc pe cei doi. Trupurile lor înlănţuite par contopite într-o singură fiinţă, care trăieşte doar prin şi pentru acest tangou.
Dansează minunat.
Pe nebăgate de seamă, celelalte perechi s-au retras de pe ringul de dans. Unele s-au oprit pe margine şi privesc cu admiraţie perechea care nu mai ştie de nimeni şi nimic.
Melodia se termină. Se aud aplauze. Pentru orchestră sau pentru dansatori?
Cînd cei doi se întorc la masă, mă ridic:
- Aţi dansat grozav. V-am admirat, ca şi toţi ceilalţi.
Fata se îmbujorează la faţă şi pleacă, timidă, privirea. Băiatul mă priveşte cu interes şi-mi răspunde, zîmbind:
- Iubim dansul. Şi muzica. Şi, mai ales, ne iubim!
- Se vede!
Din nou tangou. Simt că nu mai am loc pe scaun. Oare mai ştiu să dansez?
Mă adresez băiatului:
- Nu-i aşa că n-o să te superi dacă o invit pe iubita ta la dans?
- Bineînţeles că nu!
- Cu plăcere! – adaugă şi fata.
Pornim amîndoi spre ringul de dans. Mi se strînge inima. De ce oare? Poate pentru că n-am mai dansat de foarte, foarte mult timp. De la povestea aia cu o fată şi cu un arici.
Nu mai dansează nimeni. Cu-atît mai bine! Vom avea mai mult loc.
O cuprind. Ce subţire e! Ce mlădioasă!
De la primii paşi, înţeleg că m-am temut degeaba. Ne potrivim de minune.
Ea dansează desăvîrşit. Ne lansăm în piruete largi. Simt privirile celor de pe margine aţintite asupra noastră, iscoditoare şi invidioase, şi sunt mîndru că dansez tangou, cu o fată frumoasă, la o oră tîrzie, în Potcoava de Aur.
Părul ei negru şi lung, răsfirat de rotirile rapide pe care le facem, odihneşte acum pe umărul meu.
Dumnezeule mare! Pe gîtul ei frumos, dezgolit o clipă, străluceşte un lănţişor fin de argint. Nu ştiu, nu vreau să ştiu, refuz să mă gîndesc CE atîrnă de lănţişor acolo, în adîncul secret dintre sînii ei ca de fecioară! Ca şi cum, ceea ce nu ştii nu există!
Privesc spre băiatul de la masă. Tresar. Îl privesc cu atenţie. Parcă nu e chiar aşa de tînăr pe cît mi-l închipuisem la început. Ba chiar, pare a fi uşor trecut de 30 de ani.. Privirea îi e, parcă, obosită, puţin crispată, puţin nervoasă. Pe frunte îi sunt săpate cute adînci, de neşters.
O privesc din nou pe cea cu care dansez. Nu, n-are 20 de ani, asta-i sigur. Dar cît de bine dansează! Dansăm şi simt că plutesc.
Melodia se sfîrşeşte. Se aud aplauze.
Ne întoarcem spre masă şi ne aşezăm. Cafeaua s-a răcit de mult.
La masa vecină, celălalt, cu paharul de coniac în mînă, ne priveşte ciudat, parcă oarecum nostalgic. Îşi aminteşte, oare, ceva?
- Aţi dansat grozav! - spune el. V-am admirat!
Nu mi se pare ciudat că ne-a admirat cineva. Simt că a fost un dans atit de special …
Deodată, fata tresare şi se ridică:
- Ariciul!
Mă ridic şi eu. La piciorul mesei, sacoşa zace, răsturnată. Din ea, iese la iveală, cu gesturi circumspecte, un arici. Cu botul lui lung, negru şi umed, adulmecă în stînga şi-n dreapta. Apoi, pîş, pîş, o porneşte, agale, spre ringul de dans.
Iulia, strîns lipită de umărul meu, strigă cu năduf:
- Unde pleci? Unde pleci IAR? Urîciosule!
Cu el vorbea, vezi bine!
Ce poveste! Un arici, în Potcoava de aur!
