8.4.10

Cenaclul de joi seara-3

Joi 8 aprilie la ora 22 va fi o  nouă întîlnire a cenaclului online. Avem textele unor autori foarte tineri - Adrian-George Matus din Satu Mare, 19 ani şi James R. Blaisse, pentru prieteni Răzvan, din Curtea de Argeş, 16 ani. Discuţiile vor avea loc, ca de obicei, pe blogul Luciei Verona.

Iată, în continuare, textele.

Adrian Matus - poezie şi proză

Viermi

în intangibila privire găsesc o
întreagă lume ce încearcă să-ţi
spună, să ne spună de fapt (pe sub preşul unde doarme pisica)
despre ce vrei să răsfrângi, într-o aşteptată
moarte clinică a tuturor
celor care trist, răsfoiesc
o scrisoare, un mail, un chat.
poate azi, de azi începând renunţ la piele,
la mâini, la haine şi la materie. voi arunca
apă, dizolvând cărămida, iar viermii, ai tăi
viermi vor sări din noapte.

stelele vor reuni albiturile noastre
şi visele vidrelor vânate vineri şi
vom vrea vremurile vechi, dar uite
suntem doar martori muritori mistificând
materia.
viermii şi vidrele vor sări din noapte,
eu voi renunţa la piele,
tu la viermi,
cerul la stele,
şi vom privi în sec, albastrul cerului (sau
negrul, de va fi noapte?).

Geografie

şi dacă mi-este o teamă de alba stare
a temerilor de stare,
de umila sărăcească stare şi
de starea lichidă,

ar trebui, să
sting cumva un vis ascuns în explozia solară
a nimănui, să
zbier radiaţia solară şi să
sper la un înger care poate îmi aduce
în chip nemijlocit vederea.

Grijulii suntem noi, ascunşi de atmosfere
de tainice straturi care
ne împământenesc, ne trag
mai jos, tot mai jos, culminând
cu acea forţă de Newton.

Dorim să trăim veşnic, dar nu putem
decât dacă ardem pentru o secundă...doar atunci putem şti
de vai,
acea stare,
doar atunci vom fi în stare,
să nu mai fim într-o lichidă stare, ci
gaz pur,
vid,
fără sens, desigur.

Vid topit în materie

timid,sunt păşit în ziua a cărei deşteptare
o sună un ceasornic al
vânătului timp neatins
de simplitatea neajunsă a serii de noiembrie,
de început de lume.

un copil îşi bucură a sa fericire
legânându-se într-un mall al reclamelor: îşi strigă
al său daimon:
doar el, doar el e fericit!
deşi, ştim, îl aşteaptă sicriul ce va
lua locul căruciorului.

trist, îmi sting eşecul într-o notă gravă a unui
pian al cărui sunet îl cunoaştem de mult timp:
şi totuşi, aceeaşi oscilaţie, altă gravură
a timpului nostru.
cerem sfaturi în lumi anexe, pe care
le distrugem în timp ce ele gravitează în jurul
unui alt centru. praful cade, iar noi privim
şi aşteptăm iubirea
dintr-o lună ceţoasă
sau inelele nearse ale lui Saturn.

şi putem răcni asemeni covrigilor, care au în
coadă câini, desigur.
cânta în vidul spaţial, care ia loc
albastrului din cer.

Înger

şi dacă putem deschide un impertinent,
fericit şi disonantic sens acestui
visător ce ne roagă urlător să
ne întoarcem spre maestrul ce ni l-a trimis.
spirit de începător heruvimic,
cu aripi de aur, grele de atâta ceaţă şi
gudron condensat,
lovit cu capul de asfalt
bătut în faţa eşafodului comunal.

şi dacă un impertinent ar putea fericit
găsi filosoful trântit într-o garsonieră a
nevanităţii, rupt
şi cu haina grea, cu
fire smulse şi fără dinţi în gură.
ştie, sunt grele aripile de aur,
trebuie săă ne curăţăm praful de maşină
şi să mergem desculţ
prin câmpia plină de corbi
unde sunt aruncaţi executaţii eşafodului
comunal.

Sephiroth modern

Grija arşilor de pe rug prăvăliţi în
mod spasmodic în luturi neîntinate de soare,
nearse de foc şi
jurăminte cavalereşti este doar spre un fals
Sfânt Graal.
E echilibrul care hrăneşte
retina cu culori netopite de hulă,
cel ce dă deşertului un vânt mult prea sec
pentru a-l topi de gheţarii neiviţi;
e şi balanţa Judecăţii care ştie dacă
muribundul a preacurvit sau a luat mită de la
instituţiile etatizate...

Ape ce topesc în ele sentimente, nu cad
de-a valma într-o neuniformă moarte.
La fel ca sodomiţii, merităm din plin poate
pedeapsa raţională a înţelepciunii
lui Solomon
care împarte
fiul între două mame.
iar universul care are o logică ce fisurează atomul centralelor
în alte mii de universuri unde visul e mai real decât
tot ce simţim în faţa hârtiei albe sau pe peretele
inimii camerei ascunse.

Abia apoi stăm şi privim o inteligenţă care
poate funcţiona (ilogic pentru unii)- este doar
legea pe care
o căutăm de la Galilei.
Şi jocul propus de El, are reguli nestinse de
un timp sau loc, se poate scrie clar, pe tablă neagră, cu cretă
prăfuită:
e=mc pătrat. Şi da, aşa ştie
căprioara rosul ierbii şi pasărea adunarea
stolului în vreme de toamnă precoce.

Şi degeaba gândim, fără a milostivi, am fi doar
salivă şi pământ, fără de suflu divin,
şi fiecare ar fi fost un avorton în
alt avorton al lumilor nenăscute...
Şi doar dacă banul sau mizeria înlocuită de rugăciune,
sfat şi pace, vor fi fost un târg
concret al vieţii indiferente nouă...ar fi
un schismatic schimb

ay!
ay ay!
ay ay ay!
şi neîmpărţeala împărţirii duce la o gâlceavă
a lucrurilor neînţelese. Mai presus de veac, stă balanţa
care decide greutate infimă sau infinită
a stropilor de apă..care pot distruge o sodomă sau
hrăni cerealele agricultorilor chinezi
care se tem încă de
fluviul Galben.

Şi privim adânc înspre cer, oftăm şi
încercăm să readucem albul pur într-un sur
cearceaf. Strigăm:
ay, ay
ay!
ce frumos! iar îngerul plânge, deoarece
nu are hainele cele mai noi de la Prada,
nici geacă de piele, ci doar
cele mai strălucitoare aripi.
şi e doar mesager al Cuvântului, nu
model blond, prost şi anorexic.

şi totuşi, ştim că vom muri:
insistent ne convingem că maşina vecinului nu ne va călca
sau nu ne vom ciocni de vreun glonţ al
visului neaccidentat. dar creştem înspre
mormânt, iar seara, vom dormi în patul de lemn,
cu dormitor subpământean,
dacă nu ştim să visăm...vom muri cu trupul de ruah
insistentă voluptate a ne-sufletului nostru.

Daa...abia acum ştim că suntem una
cu albastrul cerului şi una cu Dumnezeu, fără a-l sfida
dacă dorim să credem într-un cer, şi vom
dori să mutăm munţi, vom putea doar cu o
lingură de muştar, fără a distruge însă
oraşe, ci
pentru a le crea frumos.

Stelele din cer şi lună din noapte
sting grindurile şi oftaturile romanticilor:
ay,ay ay
lumea e un vis, iar
visul e o lume, dar
pentru noi,
e mai mult text, subconştient
şi religie ascunsă în echilibrul
jocurilor de culise din nopţile în care lupii şi urşii
strigă la luna din noapte şi
stelele din care care sting grindurile şi oftaturile
romanticilor.

Şi sub lună, adânc în ascunsa formă de stea:
stă oraşul citadin, cu zgârie-nori ce sfidează
impertinent soarele. zboară în loc de poezii, înşiruiri
stilistice de tabele, date,
devize care
speră, ha, ce glumă bună,
să facă o lumă mai bună..
.e doar malkuth
sfârşit de sephirot kabbalic.


Fericirea durerii

Oprim topirea dintre sârma ghimpată
ce înconjoară lagărul topit de o rudimentară ură
împotriva ceasului nestins.
Stingem privirea unui ochi nestins de propria
mea vanitate care arde între iad şi
un pământ (de altfel, tot un iad , un cerc suplimentar
la "divina comeddia" ), articulăm
necuvintele din
spatele lumii
arse de soare
şi de aşteptări neatinse.

Păziţi de propria noastră temătoare moarte
de alte deveniri.. stingem deocamdată apa cu puţin foc
de tabără din jurul indienilor călători, iar
pofta vine mâncând, dar
ura? vine iubind din disperarea vieţii
de apucarea ei cu dinţii caninilor!
fericirea din dugheana huliganilor şi
mizeria şanţului şi voma beţivilor.
da, şi din purpuriile răni ale propriilor noastre suculenţe,
din covorul alb al durerii, am putea
striga a fericire!

Alfabet (capul spart al lumii)

Motto: "La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul"
(Evanghelia după Ioan)
I
antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
Iar visam,
cum spargi oul creierului,
cum din craniu se năştea un nou copil, întocmai mie.
Începea să îmi mănânce sinapsa,
neuronii, hipofiza şi în final,
să mă controleze ca un adevărat păpuşar.

blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
acum, chiar acum, ţeasta mi se sparge,
printre oase stinse mai se vede
un ochi, ce era cândva albastru, azi decolorat.
Copil al minţii, mă bucur că ai scăpat de cuşca creaturii mele.
capul.

credeam coriştii care cântau canţonete calme.
Te temeai de tractoare,
de proiectilele de la finalul Kali Yugăi,
fugeai, şi te-ai ascuns în mine.
Copil al creierului meu, rod de vis
perplex joc de fantezii albe, nopţi nestinse de actori slabi.

ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
Capul îmi era un ou:
seminţia pusă, a macerat,
vreme de nouă luni,
nouă luni de extaz, fericiri şi amăgiri.
credeam că pot scăpa undelor
bermudelor întinse la soare,
dar nu. oare moare?

elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
Gratiile formate de mâini în jurul lumii ţi-au pornit
nelucidul.
urlam toţi, ca-ntr-o bezmetică frenezie: muzica, muzica, muzica
înainte de toate. dansam cu rubine arămii, iar patru perle
albastre se stingeau mereu una în alta, de atâta fericire.

fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea.
Perlele topite, deosebite, albastre, s-au unit, şi au format
o mare.
stinsă însă de
orgolii, vanitate
nepuritate, beri aruncate pe plaje, bilete de papagal, porumb prea fiert de soare, seminţe,
lume adunată la concerte extatice;
trei sute de fire de nisip. arămii rubine şi amare brăţări cu amulete trântite peste baruri.

grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
Stomacul s-a spart într-o trufaşă şi emotivă
zonă a transcendentului ignorant. Porumb fiert, slănină, caviar alături de agurida,
care strepezea dinţii copiilor le topea minţile, ca într-un creuzet
plin de cărbuni nestinşi (-împletitor ceas de dor).
păpuşa de mine, era controlată din cap de acel micuţ păpuşar brunet,
cu perlele furate de somn.

hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
un fluier şi o unghieră,
un buchet de trandafiri decojiţi pe masă de la o ultimă aniversare cu ciocolată şi alune,
aşteaptă spargerea unui ou.
ţeasta îmi zvâcneşte...tac, tac, tac!
ca un pui umed, îmi baţi din interior ritmul de creaţie pe care nu pot să-l zbor:
ciocul îmi macină ochiul rând pe rând, amorf,
urechea mi se dizolva în somn, mirosul în faraonic nas.

indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
ca şi consecinţă, am murit.
ai ieşit, al doilea om din mine.
ai asumat o lume, schizofrenic dans de fantasme albe.
filfizoni cu joben, costum cu butoane, broşe şi brioşe. capete de câini aşezate estetic
pe drumul din parcul oraşului provincial.
II
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
frigul forma un foc neaşteptat în căutarea herminelor...
crivăţ de pace, crivăţ de nour, iar din el
apare un solomonar ce şoptea o spurcată
blestemăciune.

kilogramele kantiene?
era doar o iluzie, căci bătrânul cu nor în spate
nu era om, ci duh.
toţi v-aţi temut de moşul care ne-a furat ploaia, a oprit mana vitelor, topit
bitumul satului şi a luat cărămizile crâşmei lui moş Aloisiu.
Nisipul devenise o furtună a tobei de eşapament
praful o mizerie cu alură de ceaţă,
iar din ea vine fata albastră, zburată din
creierul craniului meu, alături de fratele ei geamăn.

licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
noapte atipică: Aloisiu a scos mătura (stridentă, ruptă de atâtea bătăi date nevestei)
a cârpit copiii după ce au adus ploaia.
şi i-a alungat la mine în cap, înapoi la casa lor.
imprudent, a păstrat marea albastră de perle.

mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
Hansel şi Gretel s-au întors poznaşi,
bătuţi şi băuţi; cu lacrimi întinse înapoi, în loc de firimituri.
încă capul era zvârcolit pe jos,
cioburi-coji roşii de ouă de Paşte. Vroiau înapoi
în al lor ovul, în uterul minţii mele.
Jeluia şi Ceauşescu, şi Cantemir
şi Nelson Mandela îşi arăta dinţii albi în faţa-i neagră...
III
Noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste.
Ulise se legase de-al său catarg al sufletului, iar
eu alături de el îmi înfundam urechile pentru a nu auzi
de şuierul lui Kali.
degeaba,
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
fără creier, fără mielină sau neuroni plezniţi
râdeam de filosofie, ce era acum o glumă proastă.
ei râdeau de noi, cei neatinşi de placa de grotesc,
de fanfară, somn, droguri ieftine, marocane.

ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Pe jos, în bâlci dansau Hypnos, de mână cu Thanatos
(travestiţi, jucăuşi, zglobii)-etern şi stins aparat al
morţii minţii sau a tuturor.
lumea- sarcofag de Cernobâl, plină de explozii nucleare,
de azotaţi de amoniu şi mai presus de orice,
aburi de alcool şi nicotină.

Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
dar se loveau de ale lumii dureri, care
asemeni capului meu, dădea să se spargă.
Dinăuntru, mintea lor rodea gândirea pură,
iar eu contribuiam la mişunata robotire. cu voi, cu voi, strigam ca un eretic!
strânsesem inconştient gazele şi toxicul
în pielea de pe cap.
plumbul ne era osânda tuturor.

reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
ţiuia un sunet de pixeli de ecouri surde de chitare distorsionate,
felinarele luminau degeaba în
întunericul nopţii primordiale.
îşi căutau licuricii a lor lumină
în oglindirea
apei negre, plină de stele.

stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem:
loc şi timp de mare final,
capul lumii stătea să pleznească, focul să ardă în bezna haosului,
în privinţa secolului damnaţilor.
statuile îşi ridicau provocator fustele,
ochii deveneau licăriri roşiatice,
picioarele-demonoizi albaştri,
zombioţii existau: drogaţi ai societăţii,
nu cu iubire, ci metadonă şi medicamente stoarse din dulceaţa macului.

şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
logicul se pare că
tresare,
iar lumea pocnea a durere, a greutate depăşită, a presiune de mii de kilobari
doar luna mai rămânea martoră a roşului carnagiu
căpăţâna spartă a creierului meu,
dar şi a viitoarei lumi.

tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
limpezirea ochilor de aramă atingeau nemurirea (tristeţea, o anula)
trăiau spiritual doar animalele aduse pentru carne şi reîn-carne?
era o linişte după,
ca într-o cochilie de melci...
vedeai doar ochiul lumii, spart
şi el,
zburau zidurile şi betoanele de azbest...

ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
întreaga lume se topea în acel singur punct
al nemuririi negre...mâna mea îşi desfăcea
oasele, muşchii,
nervii deveneau una cu ai tuturor,
picioarele- gigantici mamuţi,
într-un singur, uimitor supraom al viselor apuse de noapte ale unor filosofi,
cu hainele rupte.

Unii uituci unelteau uniri umaniste
degeaba le era...se uneau, iar
Supraom ne trăgea printr-un creier adus nou, al unui lider necunoscut
pentru a ne trage în punct...
am ajuns....
nu mai aveam nici creierul lumii,
nici creierul de păpuşar,
nici falşi profeţi,
ci doar greutatea infinită
a întregii lumi.


Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
dar vara nu mai exista.
Tremura doar nebunia, chinul, scrâşnetul şi durerea, latrina unui schizofrenic
plină de desene nebune,
cu hârtii şi femei dezgolite de piele,
vene,
cu dinţii şi nervii provocator expuşi....
atât s-a ajuns din acea lume a frumuseţii
a statuilor şi fântânilor arteziene ale verii.

wilhelm willsonian, waţi...
toate acestea erau efemerităţi, sparse din acel micuţ cap
topit, aduse toate într-un loc ca şi canalizarea.
Fericirea a apărut de la răsărit,
un nou soare, mai fericit, plin de milă
şi compasiune umilă.

Zburam zorzoanele zornăitoare:
degeaba,
capul meu,
la fel ca şi lumea a rămas un ciob, punctuleţ...
fericită zare a lumii netopite,
orbitoare.
un adevărat alfabetar:

antene ardeau atunci asemenea antiviruşilor atinşi aseară.
blocurile bâlbâiau bolboroselile birocraţiei bezmetice.
credeam coriştii care cântau canţonete calme.
ducesele duceau dantelele, dar dansatorii distilau dafnii.
elicele elipsoide evitau elfii eleganţi.
fluturii fâlfâiau frenetici, focul fiinţa fineţea,
grohăiau greşit graşii galbeni, grijulie gângureală.
hinduşii huleau hărmălaia harpiei holocaustice.
indienii idioţi intuiau ideile ivite inopinant
juniorii jilavi jucau jocuri jalnice jelind.
kilogramele kantiene?
licuricii lingeau liniştit lanternele lunii
mandarinii miraţi mutau mandolinele murdărite miercuri.
noaptea, nimeni nu născocea nebunii nudiste
ochiul odihnea ologii ofticaţi...
Poate prizonierii puteau parcurge primele poşte,
reptilele rupeau roadele rodiilor româneşti.
stăteaţi seara speriaţi suspinând suprem,
şopteau şoimii şuieratul şobolanilor,
tunetul tăia tăcerea tradusă timpuriu
ţinuturile ţăcănite ţiuiau ţurţuri?
Unii uituci unelteau uniri umaniste
Vai, virtuţile veneau vărsate vara!
wilhelm willsonian, waţi...
Zburam zorzoanele zornăitoare...

Şi proza aceluiaşi autor.

Plapuma de vise

Fierbea timpul. În fiecare din aceste zile, el era nerăbdător cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Stins de orice dorinţe, de orice alte vise care în mod normal îi topeau creierul, doar nerăbdător. Nu putea să fugă; nu avea unde. Cel puţin în casa lui îşi avea propria lui plapumă, roasă de şoareci şi molii, unde se mai cuibăreau plozii vecinilor. Până nu demult, avea şi un acoperiş deasupra capului. L-a lăsat însă despuiat un vânt de săptămâna trecută, în miez de noapte, când vremea i-a arătat că a venit şi toamna anului de tranziţie electoral, în oraşul electoral, cu afişe electorale. Şi pomeni, desigur.

Timpul fierbea pentru Alex. Chiar dacă de obicei zilele treceau fără sens, zilele erau ascunse sub covor, iar minutele stinse cu pahare de vodcă ieftină, acum fiecare secundă are pironirea ei. Parcă îl urmăreşte ceasul nescris şi nestins. Unul care este deasupra acoperişului său, smuls de viforul tomnatic, deasupra releului de curent şi chiar deasupra avionului care lin adună dorinţele multor visători ca el. Au mai fost ca el câţiva, care au visat la o lume nouă, dar nu...nu ai voie să deschizi ochii. Viaţa sa trebuie să se desfăşoare între eternul "Taci!", "Lucrează!" şi singura fericire permisă deopotrivă de stat cât şi de semenii hoardei, se găseşte în paharul plin. Îşi dizolvă disperarea între glandele sale din stomac şi abia apoi spune ce doreşte. Deocamdată nimic...doar aşteaptă cu nerăbdare.

Duminica seara se plimbă până în oraşul cu mercedesuri şi adidaşi puma. Ar râvni, dar degeaba....are rămas un singur gram de onoare astfel încât să nu plece în străinătate. Încă nu. Ar însemna să îşi abandoneze plapuma găurită, acoperişul de tablă şi televizorul care îi oferă toate produsele lui Alex. Îi dă totul, în mod ascuns...prin credinţă şi nădejde. Îi aduce mâncarea, femeile frumoase, muzica şi noul, scandalul. Este mulţumit că are de toate. Doar în mintea sa, evident. Însă îi este de ajuns...deocamdată doar se plimbă în oraş şi încalţă pantofii din vitrină, mănâncă mirosul de pizza şi se distrează cu luminile din afara discotecilor. Înghite în sec acel: "Marş, vagabondule" adresat de către bodyguardul care probabil este apăsat de acei muşchi foarte precoce folosiţi. Trece apoi la barul ascuns, urât mirositor, serveşte şi pleacă. Nu spune nimic. Învârte cheia, intră în cămăruţă, îşi ia plapuma în braţe şi se bucură că are de toate. Da, sticla şi sticla (de ecran, evazivă).

Stinge becul, stinge şi lumina albastră binefăcătoare, îşi stinge şi ochii negri. Îngână o rugăciune târzie, trage plapuma peste cap ca o mantie a veseliei şi adoarme. În vis, sieşi îşi scrie o lume nouă, în care crede că nu are nimic, doar o jerpelitură şi nici măcar acoperiş deasupra capului. Se trezeşte şi ţipă. În niciun caz nu s-ar visa astfel, să nu aibă nimic, pentru că el are de fapt de toate...Tot, chiar şi aşa, când femeile din parc râd de Alex când le spune că are muzică şi frigider şi maşină, el are totul. Toate sunt concentrate într-un singur punct, pe care mulţi nu-l vedeau de durerea inimii, de nevoile continue pe care şi le alimentau cu noi dorinţe, nemulţumindu-se de bucuria altora de a le avea.

Dimineaţa îşi trezeşte corpul o dată cu ţipetele vecinilor. Ei vor merge la şcoală, vor căuta în gunoaie, vor fura prin tramvai, iar seara se vor bucura de acea fericire la suta de litru cu miros de drojdie fermentată. Strigătul lui lăutric parcă străbate acel cartier, ducând departe, mult mai departe dorinţa simplă de a fi. De a fi onest, demn, în fond pentru Alex dorinţa de a fi. Îşi ia paltonul de sub plapumă, şapca cu "Chicago Bulls" înlocuieşte capacul televizorului cu capul lui. Porneşte. Strada pustie, arsă de frunze şi de soare ascuns. Cineva îl surprinde din spate şi îl prinde de geacă. Este Leo, amicul său fără o mână, care în fiecare dimineaţă îl roagă să îl lege la şiret.

-Alex, ai uitat de mine. Ai stat şi ai topit paharele aseară. Ajută-mă, nu pot, aruncând privirea spre picior.

-De ce zici că am topit paharele aseară?, rămase mirat visătorul cu ochii negri.

-Pentru că de beat ce ai fost, ai uitat că vântul ne-a luat acoperişul...Ai uitat că nu avem curent şi apă. Doar te-ai culcat şi ai uitat şi de noi.

-Eu am acoperiş, am maşină în faţa cămăruţei, dar nu se vede de realitate.

-Eşti nebun, concluzionă simplu Leo. Mă duc să cerşesc, poate fac un ban. Ar trebui să vii şi tu.

În fiecare dimineaţă mergea, dar nu pentru bani. Ci doar pentru a cunoaşte lumea mai bine. Ar sta cu statuile. O vreme a şi vorbit cu ele, dar le cunoaşte prea bine. Sunt mult prea previzibile şi tăcute. Primea acelaşi răspuns în fiecare zi de la ele, la întrebarea "ce mai faceţi?". Indiferent că erau gurgui, poeţi sau criminali, răspundeau la fel, ca într-un unison: "astăzi nu facem cu nimic mai mult decât am făcut ieri." Cei de pe stradă îl mai înjură, îi mai aruncă bani, îl mai bat, în special poliţiştii) sau îl ignoră. Şi totuşi...deduce cu fericire dacă cel la costum a primit salariu sau a fost dat afară de la slujbă. Şi după bani...contrar bunelor legi ale matematicii, atunci când omul e bogat nu dă nimic. În schimb, la ananghie, dă cu falsă bucurie, ca o aşteptare din partea Clemenţei divine. Leo ştie să speculeze mult mai bine, dezvelindu-şi parcă erotic ciotul în loc de mână. Nu îi pasă. Decât să ai mână, mai bine minte şi un gram de credinţă. Şi plapuma de vise pe care o împarte cu Alex. Acoperişul e opţional.

Se opresc pe caldarâm şi îşi împart un colţ de pâine. Leo sparge tăcerea străzii aglomerate în care nimeni nu vorbeşte şi totuşi nu te auzi şi spune, ca trăznit:

-Hai să mergem...să mergem după urmele celor ce ne-au înaintat.

Alex ştie foarte bine ce spune Leo, nu e o replică de tâmpit absurd. Ca urmaşi ai ţiganilor deportaţi, sunt şi ei inconştienţi ţinuţi în lagărul nou. -fără paznici, fără dulăi şi fără crematorii.Ci într-un lanţ al distrugerii, în care visul este interzis, la fel ca şi bucuria de a fi. Nimeni nu te pedepseşte, te ataci tu însuţi. Trebuie să ştii să te naşti, să iei prima gură de aer timid, să înveţi să mergi pentru a fura, primul cuvânt în cartier nu e cel al mamei, iar bătaia se dă din rai. Trebuie să dai mită poliţiştilor, să fii pe o mână cu ei, iar dacă ai vise, vei fi râs.

Aşa a fost şi acum şaizeci de ani, când bunicii lui Alex stăteau în şatră, iar cei ai lui Leo în kibuţ. Şi atunci se auzeau şoapte, dorinţe de bani, de înavuţire...au venit însă cei cu chipiul cu cap de mort pe el şi i-au dus în noroi şi lanţuri. Şi abia atunci şi-au cunoscut FERICIREA, care exista şi într-un kilogram de pâine stricată sau apă moartă, plină cu viermi. Se bucurau nespus de patul uscat, de gerul, iar urletele călăilor le păreau o muzică fenomenală. Au fugit înapoi, au venit în acest loc al infamei mizerii, dar nu au găsit aceeaşi stare. Şi-au crescut deci copii cu flori în mână, cu mingea pe maidan, cu mâna în buzunarele altuia. Priveau cu tristeţe cum ei credeau că sunt fi fericiţi, dar nu ...o amăgire. Cel mult îşi simulau bucuria cu bere, muncă şi exaltarea pentru Conducător şi Partid. "Parcă s-au mai trezit părinţii tăi prin 85-89 când nu aveau mâncare deloc. Erau mai fericiţi!", ofta bunicul lui Alex când stăteau împreună sub plapumă în dimineţile de sâmbătă, iarnă fiind.

-Moşii sunt de mult timp în pământ. Hai să mergem pe urmele lor, cât mai trăim!, repetă Leo în tăcerea asurzitoare a străzii.

Celălalt îşi ridică trupul parcă ar fi fost un Atlas care e nevoit prea tare să ţină cerul. Blajini , merg prin orăşelul provincial cu iz vienez. Pereţii se depărtează de corpurile lor, la fel ca şi cum lumea s-ar derula, iar ei ar fi statici. Se lovesc de afacerişti, de cei care împart pliante, de vânzătoarele de covrigi aburinzi, mai primesc un ban în schimbul milei mâinii ciuntite. Pleacă apoi după plapumă, şapcă, mâncare şi poveştile bunicilor. Îşi iau rămas bun de la trandafir, de la gaterul care i-a tăiat mâna lui Leo, de la tabla de acoperiş şi de la lume. În urma lor, se aud zumzete din geamurile sparte: "Bine că au plecat şi nebunii ăştia, că multe necazuri au adus!" sau "auzit-ai că au plecat ciungu' şi nebunu'?". Chiar şi poliţiştii au răsuflat uşuraţi, pentru că au scăpat de privirile lor ascunse şi de eventuala suspiciune. Pot liniştiţi să vândă acum droguri mai scumpe copiilor sau să ucidă la comanda mafioţilor. Pot să îngrijească infractorii, pentru că ei şi-au luat catrafusele şi au plecat departe.

Strada Floreştilor se întindea la nesfârşit în acest oraş până în pădurea în care uneori băieţii îşi duceau gagicile pentru a profita de banca din spate. Goneau, în dorinţa de fericire şi se izbeau de plopii care veneau înspre ei. Mureau, dar înainte, deveneau una cu metalul greu. Deseori maşina devenea sicriu de tablă...al lumii celor doi. Pe acest drum zguduit de TIR-urile şi ţiganii ce stau şi vânează oameni la barul de lângă piaţa de vechituri, pe această şosea au pornit. S-au avântat în pădurea bucuroasă, în care vilele apar şi drogaţii fug prin spatele caselor. Dar erau fericiţi...atât de bucuroşi pentru ei înşişi! Umblau, salutau ţăranii care veneau cu căruţa, se uitau miraţi, mergeau. Umblau, priveau frunzele şi viermii. Se bucurau nespus când vedeau cadavre de oameni căsăpiţi de criminali cu ochi dulci. Râdeau de drogaţii cu piercinguri în limbă, ochi, nas, sprâncene şi de fetele care fugeau după ei bete, prin pădure.

Strada Floreştilor nu se mai termina niciodată. Ea era o continuare a picioarelor lor, iar pădurea o completa. Nu se gândeau niciodată că aceasta se va putea termina; într-adevăr, ea mergea la un pas cu ei. Leo şi Alex se mai opreau, îşi puneau plapuma peste ochi, se odihneau, mergeau. Înghiţeau cu bucurie privirile scârbite ale şoferilor. Ale prostituatelor care se ascundeau sub capotă. Ale ecourilor.

-Se pune de ploaie. Nu e a bună. Poate va smulge astăzi şi acoperişul lumii...

-Probabil, îngână Leo mai mult pentru a dialoga. Sper doar să nu avem coşmaruri! De o vreme visez tot timpul că nu am o mână...

Pentru ei vorba era un semn de a fi. Nu spuneau ceva doar din dorinţa de a spune, de a fi formali, ci pentru a contura ceva. Când erau mici, preotul catolic le spusese ferm să nu vorbească în deşert, orice. Ei respectă cuvântul lui mai mult decât orice. Deoarece a fost prieten cu bunicii în lagărul păzit de câini, gardieni şi ură, şi

le-a oferit fericirea, o dată cu plapuma.

Într-adevăr cerul devenea un gri tot mai murdar, de parcă ar fi fost oglinda asfaltului. Primele pocnete de departe anunţau o ploaie sănătoasă, cu ropote şi picuri de ulei de soare. Şi probabil un semn (tardiv) al unei divinităţi anunţate. Şi pe lângă acestea, multe vise oprite. Spaţiul fierbea pentru amândoi. Şi timpul, după cum erau obişnuiţi. Durerea se revărsa în oraşul din spate. Ploua parcă cu foc. O ropotă uriaşă. Pe întreaga cale a Floreştilor nu era nimeni, doar apa dorea să devină om. Oraşul din spate ardea de viu, ca şi o replică modernă a Sodomei şi a Gomorei. Se temeau să se uite în spate. Îşi aminteau că pot deveni oricând statuie de sare, iar pe ploaia aceasta, s-ar fi dizolvat în pământ. Târau plapuma mocirloasă pe bitum, iar capetele acesteia deveneau noroi gros.

-O vom curăţa mai târziu, îi spune Leo aruncându-şi ochii peste ea. Trebuie să mergem pe urmele înaintaşilor noştri.

Îşi trag adidaşii înnoroiaţi, respiră aerul umed şi care prevesteşte tuberculoza în satele de munte, se bucură de frunzele căzute şi pornesc mai departe. Calea Floreşti se termină, la fel ca şi lumea lor. Mai departe nu au fost niciodată. Nici cu gândul, însă nu aveau nimic de ezitat. În fapt, Leo este un bărbat cu braţe puternice, iar Alex are tot ce îşi doreşte. Ar putea intra liniştiţi în câmpia cu căsuţe de lemn înconjurată de sârmă ghimpată.

-N-am ştiut niciodată că există o tabără de campat aici. Pare una superbă. Au şi paznici, măcar suntem mai în siguranţă...

Inconştient, şi-au găsit propriul lor ţel din viaţă, la fel ca acel lagăr mizer, cu rotweilleri feroce, puşti şi crematorii, de care le povestea bunicul lor. Era aproape la fel, însă un permanent ţiuit se auzea în ale lor urechi. Apare un soldat, tatuat cu chipurile femeilor trecute prin pantalonii săi şi îi bruschează. Îi duce într-o cameră albă, de un alb pur, ca şi cel al monitorului din spatele ecranului de word. Şi la fel de strălucitor. Luaţi prin surprindere, nu ştiu ce să facă.

-Ce,cce nnaiba faceţi! Ce se întâmplă?

-Parcă acum un minut eram la sfârşitul drumului Floreştilor...plapuma, mă...plapuma!

-E aci, stai....

Se auzi un pocnet. Alex şi Leo puteau să descifreze cuvintele ce apăreau pe pereţi întocmai ca şi cursorul editorului de texte. Le spuneau articole şi paragrafe de neînţeles, iar în final, concluzia era următoarea:

Dacă vei respecta lumea, Sodoma,Gomora, îţi oferim fericirea. (de pe calea Floreşti)

Timpul era îngheţat. Noroc cu plapuma care mai încălzea ochii celor doi, visele şi vidul din cameră. Se părea că acel ne-spaţiu era centrul răutăţii întregii lumii, punctul de unde fugea calea Floreştilor înspre oraşul distrus de bomba atomică, însă ei rămăneau aceeaşi în faţa lui. Se mirau, se înveleau, glumeau. Dacă lagărul bunicilor avea drugi de lemn, gratii de sârmă şi motivaţia distrugerii ţigănimii, respectiv a evreimii, aici Leo şi Alex sunt acuzaţi pentru că sunt buni. Vor afla mult mai târziu, dar în acest timp, într-o sală învecinată, ei sunt judecaţi de către un imparţial calculator, programat însă de cea mai parţială instituţie, Grupul Fericirii Automate.

La ora trei noaptea, în timp ce ei dormeau guduraţi în pătratul alb, se auzi un ţiuit scurt. Au fost scoşi afară, dezbrăcaţi, fără plapumă. Vârâţi în sala de judecată, care de fapt era un grosolan sistem de oglinzi gaussiene, nu ştiau cesă facă, să privească. Becuri şi becuri se aprind, se sting, se aprind, se sting, inducându-i într-o stare de transă. Leo, întocmai ca şi Adam, îşi vede pentru prima dată goliciunea trupului. Mâna sa devenea parcă o creangă hidoasă de copac. S-a speriat, dar ştia parcă

în mod subconştient că îl vor speria...ca şi în poveştile bunicului, care îi spunea să nu îl creadă pe cel care îi promite fericirea.

Judecătorul-computer şi avocatul lor stătea în faţa lor, ca o discuţie amicală. Magistratul imprima deja verdictul, pe o foaie A4 albă, de un alb atât de negru pe ascuns.

"Acuzaţii Alex şi Leo, din cauza faptelor care contravin societăţii de drept de astăzi, prin refuzarea clemenţei statului şi a fericirii garantate şi gratuite, sunt recomandaţi pentru reeducare în lagărele special concepute în acest scop, timp de 5 zile. Sentinţa este definitivă şi irevocabilă."

Totul s-a petrecut atât de repede, parcă s-ar fi derulat în câteva secunde. În câţiva fractali, în câteva miimi de milioane de ani divizaţi la mii de sarcini...Timpul era atât de îngheţat, încât abia puteau merge prin el. Cele cinci zile vor deveni ani, decenii şi finalmente ere pentru condamnaţi. Sunt duşi undeva departe, într-o altă locaţie, a unei lumi dispersate, pentru a învăţa să fie fericiţi. Leo este dus la un spital biotehnic, unde este silit să primească o mână nouă:

-Nu, nu doreesc! Deja am două mâini. Sănătoase...(degeaba, i s-au imputat alta). Totuşi, parcă funcţionează mai bine, îşi zice sieşi. Parcă pot să fur cu ambele mâini, cât noroc!

Plapuma cu care se înveleau în ghetoul din micul oraş cu iz burghez a fost lăsată trântită undeva într-un colţ o dată cu primirea unei sume de bani cu care fiecare putea să facă ce doreşte. Chiar ce doreşte...deoarece au fost duşi într-o dubă şi lăsaţi într-un bâlci care le amintea prea mult de oraş. De data aceasta puteau face orice...Abia acum simţea dulceaţa îngheţatei cu vanilie şi scorţişoară, care mereu apărea în reclame. Îşi explica totul dintr-o altă aură. La fel şi Leo, care putea acum să scrie la tastatură, să mănânce cheeseburgerul fără a se chinui. Bântuiau bâlciul, cu o satisfacţie sporită. Chiar li se putea citi pe frunte, FERICIRE.

Sistemul începea să fie mulţumit. Ei doreau parcă tot mai mult, într-o avidă tendinţă de a se remarca. Începeau să îşi schimbe chipurile, aroganţa le creştea în ochi. Se duceau ziua la casino, seara la vreun streaptease bar, unde bodyguarzii îi lăsau de data aceasta cu respect. Chiar dădeau mâna, în semn de preţuire. Leo, cu mândrie îşi scutura braţul drept, sănătos, iar Alex, discret, strecura o fâşie verde de bani. Dezlănţuirea abia acum începea pentru ei doi: bani, femei, băutură şi, luni mai apoi, au început cu drogurile. Prima oară, falşii prieteni le ofereau câte o doză, la ocazii speciale (sfârşit de săptămână, partyuri deoasebite), dar treptat a devenit o necesitate.

Pedeapsa de cinci zile a trecut de mult timp, dar inconştient Alex şi Leo erau dominaţi de o altă presiune. Cea a nebuniei umanului, reluând păcatul lui Adam cât se poate de nonşalant şi modern. Se distrau zi şi noapte şi îşi închideau ochiul în propria lor vanitate. Topeau visele de mii de ani, uitau de bunici, de totul, şi dansau cu ispita. Bineînţeles procesul lor era de mult timp închis, iar Grupul Fericirii Automate anunţă verdictul oficial: reeducaţi, integraţi în bucuroasa noastră lume nouă. Totuşi, parcă ei nu erau mulţumiţi. Parcă totul nu era destul, nu era suficient, vroiau mai, mai mult...

Adică mai mulţi bani:

-Alex, hai să vindem droguri. E rentabil. Am putea să trecem şi să aducem dincolo de calea Floreşti. Merită.

-Hai, Leo, măcar ne aducem şi nouă mai ieftin...

Hotărâţi şi subjugaţi, se hotărăsc să facă trafic de droguri. Vor mitui poliţiştii, vor da prima pastilă gratuit, vor rezolva simplu. Şi treaba chiar a mers, mult timp. Venele lor însă deveneau tot mai slabe, înţepate de atâtea seringi. Lumea îşi pierdea coerenţa pentru ei. De o vreme şi logica. Parcă nu le mai venea să râdă, să zâmbească sau să glumească. Fericirea devenea un chin dureros, care apăsa fiecare neuron, fiecare celulă. Nu puteau scăpa de el, sub nicio formă. Nu mai aveau alt ţel în deşertul urban decât o altă doză, deşi simţeau că le distruge ochii, le înveninează retina şi le distorsionează imaginea vieţii. Şi căderea a fost bruscă, inevitabilă. Prietenii au plecat, banii deloc, iar sistemul chiar îi declarase în cazier "cetăţeni model".

Parcă totuşi de-o vreme, timpul era molcom pentru ei. Ajunseseră tot vagabonzii bâlciului. Lui Leo i se strică atela bionică ce până mai ieri imita perfect mâna bună. Fusese nevoit să o arunce. Venea iarna, iar frigul lunii noiembrie le pişca urechile expuse. Deja bruma se aşeza pe părul şi pe barba lor nerasă din cauza neglijenţei. Tremurau amândoi; simţeau că li se apropie sfârşitul. Nimeni nu îi mai băgă în seamă, toţi îşi vedeau de treaba din lagărul fără sârmă ghimpată. Alex şi Leo zăceau în schimb pe o dugheană, ca nişte scaune vechi, rupte, în fundul unui atelier de tâmplărie, gata pentru a fi arse...

-Mi-e frig, Leo, mi-e frig...unde e plapuma?....şoapta era purtată deasupra ruinelor orăşelului vechi de unde au venit, parcă urlând a disperare şi tânjire pentru un fir de aţă. Cel care i-ar putea acoperi măcar o celulă, o venă, un deget...

-Plapuma, măcar de-am crede în ea, să visăm măcar o secundă.

Era prea târziu, îngheţase apa şi o dată cu ea sângele din picioare. Fiorul le cuprindea apoi şoldurile, mâinile, inima şi ficatul. Preţ de o secundă au mai avut zăbavă de a mai spera, de a se mai încălzi puţin cu plapuma de vise. A doua zi au fost găsiţi de către cei care curăţă piaţa şi au fost incineraţi. Ziarele au anunţat scurt "Doi boschetari au decedat într-una din cele mai friguroase nopţi de noiembrie, deşi au fost înveliţi într-o plapumă groasă..."




Fătul Monicăi

Stăteam în faţa calculatorului şi mă jucam, când brusc s-a întrerupt curentul. "Ce-o mai fi şi asta? E a treia pană de curent săptămâna aceasta!" e replica inconştientă ce îmi sare în minte. Decuplez totul din priză şi mă gândesc ce aş putea face. Cum să îmi omor timpul în această zi toridă de vară în care bitumul oglindeşte soarele de atâta căldură? Pisica leneşă de somn cască. Până şi aerul ar căsca. Îmi aduc aminte de fonograful vechi al bunicii şi de discurile de ceară. M-am hotărât să le ascult deoarece în fond nu aveam altceva de făcut.

Ansamblez cu grijă totul, pentru a nu strica nimic. Învârt cheiţa şi aud primele note ale unei viori. E un ritm calm, care evoluează treptat într-o frenezie de ritmuri şi instrumente, un cântec al evreilor, un şlagăr klezmer din perioada interbelică. Parcă aduce cu el mirosul dulce şi îmbătător al acelor ani. Iau vioara şi încerc să repet piesa după auz. Se dovedeşte a fi destul de greu. Mai ascult încă o dată piesa, desfac totul şi plec din casă. Plictiseala îmi apasă fiecare celulă cu presiune infinită.

Din dorinţa de a mă răcori, îmi cumpăr de la magazin un suc. Mă aşez în parcul de alături. Nu e nimeni, decât nebuna Moni, cea care roade seminţele aruncate de alţii şi ocazional câte un chiştoc de ţigară. Mă uit distrat la ea şi mă feresc de soare cât pot de mult. Nu cere niciodată bani şi mai întotdeauna este beată, încă de la primele ore ale dimineţii. E o parodie... măruntă, sub un metru cinzeci, nu ştie număra, dar înţelege banul. Prin parc trece bătrâna Elena, cea care ştie tot ce mişcă în cartier. Bineînţeles, doreşte conversaţie, spre a-şi anihila eterna ei plictiseală de pensionar, mai mare decât a mea:

-Ce faci? Nu ţi-e cald?

Plictisit, mai mult din dorinţa de a scăpa, răspund scurt:

-Mă răcoresc. Nu mai e curent , acasă nu am ce face.

Perseverentă, ea continuă:

-Ceva nu e în regulă. Am pus în congelator carne de viţel care se va decongela şi se va strica. Bunătate! Am cumpărat-o acum un an, de la un măcelar bun.

Nu eram dornic să ascult toate aceste detalii nesemnificative legate de carnea ei, dar din politeţe răspund, schimbând subiectul:

-Totuşi, nebunei nu îi este cald!

-Păi când are băutură, este mulţumită. Aşa e de mult timp. Nu mă mir deloc...

-Dar cum de nu e internată la sanatoriu, mă întreb...

-Povestea e mai lungă...fă-mi loc pe bancă să ţi-o înşir.

De acest lucru mă temeam cel mai mult posibil. Poveştile bătrâneşti, fără coadă, fără cap, fără sens, la care eşti silit să asişti şi să dai aprobator din cap. Altă perspectivă nu am şi îi las loc, pregătit fiind să ascult bârfele. Totuşi sunt atent. Pare interesant, iar în mintea mea se construieşte firul vieţii ei din replicile vulgare ale babei Elena. Un alt coştient, lăuntric, prelucrează informaţiile mele, şi le proiectează faţa ochilor mei. Probabil e de vină căldura...

E anul Domnului 1938. În mahalaua de la marginea oraşului prăfuit, casele parcă aşteaptă soarele care răsare. O dată cu el se vor trezi şi cei de sub acoperişurile lui de stuf sau ţiglă. Cei din centru îşi asortează papionul cu cămaşa proaspăt călcată, iar cei ca şi familia Monicăi îşi pregătesc vaca pentru păscut. Timpul grâului deja trecuse, era seceta şi dogoarea lui iulie. Comercianţii evrei speculau deoarece era cel mai bun moment al anului. Nici ţăranii nu o duceau rău, chiar dacă cu 4-5 ani mai devreme nu aveau ce mânca sau ce să îmbrace. Acum, bărbaţii lucrează la câmp,fetele tinere tricotează şi împletesc, iar mamele ţin în sus gospodăriile.

La fel este şi în familia Gardinov, care locuieşte în mahala, la margine de oraş şi început de ţară. Aici, fetele fac curat, mama lor găteşte, iar tatăl lucrează pământul ce l-a cumpărat în arendă. Monica este fata cea mai mică, are doisprezece ani şi deocamdată priveşte straniu lumea prin ochii ei albaştri. Ea se limitează la jocurile de păpuşi din cârpe, la culesul dudelor din mahala, la mersul cu vaca. Merge la biserică şi se teme de bătăile tatălui său. Încă mai crede în Moş Crăciun, chiar dacă nu în fiecare an îi aduce cadouri. Are aceeaşi pereche de pantofi de la opt ani...de aceea nu îi încalţă des, pentru că o strâng îngrozitor. Preferă să meargă desculţă, mai ales vara. Chiar mai mult acum, când e soare torid...

-Monica, nu mai sta, hai să mergi cu vaca. E deja târziu, o strigă mama.

-Vin, mamă, vin, stai doar puţin...

Merge în grajd, unde ia vaca şi o duce pe câmp, la păşune. Va sta puţin cu ea, până se vor mai aduna vite. Vor rămâne alţii să o păzească. Acest moment nu a întârziat să apară. Cel responsabil de vaci apare şi fata pleacă acasă pentru a-şi găsi de lucru sau să zăbovească. Pe drum se opreşte puţin la bătrâna Lena, moaşa , pentru că primeşte corn dulce, singurul din lume gătit cu dragoste şi aromă de vis.

-Ştii, bătrâna Lena era bunica mea şi ea mi-a povestit multe despre ea..., zice cu mândrie interlocutoarea mea, stricând farmecul. Sorb din suc, arunc o privire nebunei care mănâncă seminţe în soare şi sunt atent din nou.

Monica se ataşează foarte greu, iar cei care intră în "graţiile" ei sunt puţini. Bătrâna Lena se înscrie aici, alături de mama ei şi câţiva amici cu care se joacă seara în praful mahalalei. Primeşte cornul, îl mănâncă cu poftă deoarece până la amiază nu va primi altceva de mâncare. Familia ei nu este atât de bogată, dar nici săracă lipită.

Toate zilele, în afara duminicii decurg astfel, cu trezirea, dusul vacii şi scurta oprire la bătrână. Prânzul, de obicei sărăcăcios, e urmat de lucrul până seara târziu. Uneori are timp să se mai joace. Permisiunea însă se răreşte deoarece a crescut. E anul 1940 şi deja are treisprezece ani. Găteşte şi are grijă de casă în timp ce părinţii pleacă pe câmp.

Războiul începuse, dar ea nu ştie ce înseamnă front, bombe, arme sau armate. Deocamdată priveşte neputincioasă cu ochii ei mari. Totul se schimbă când a venit poştaşul, cu o scrisoare ciudată.

-Noi nu primim scrisori, răspunde ea.

-E una specială, importantă. Tata trebuie să meargă mâine la cazarmă.

Nu ştie ce înseamnă cazarmă. Curioasă foc, doreşte să ştie ce scrie, pleacă la amicul ei Tiberiu, care este elev la şcoala de stat. Îi citeşte despre război, despre faptul că tatăl ei trebuie să plece pe front, să lupte... Se sperie îngrozitor.

-Voi ascunde scrisoarea, tata trebuie să rămână acasă, să ne apere pe noi! cugetă sincer, cu mintea ei de copil.

Chiar aşa a făcut. A ascuns-o şi se comporta senin, se parcă nimic nu s-ar fi întâmplat cu ea. Doar ochii ei mari, albaştri reflectau o fracţiune din acea posibilă durere pe care ar fi suferit-o dacă ar fi plecat. Din păcate, a doua scrisoare, cu un ordin de încorporare, a surprins întreaga familie acasă. Ba mai mult, Monica a recunoscut adevărul privind ascunderea scrisorii.

-Voi merge fără nicio ezitare. Războiul nu va dura mult, până la Crăciun voi fi din nou aici, vă promit.

Atmosfera apăsătoare din casă parcă spunea că nu va fi aşa. Ştiau că acum fetele sunt pe cont propriu, nu au niciun sprijin sau protecţie. Tatăl le va apăra de inamicul ascuns....rusul, de undeva de departe.

Momentul despărţirii veni, şi o dată cu el lacrimile, tristeţea, dar şi speranţa de a se revedea. Doar că aceasta părea puţin probabilă. Noaptea, visele fetelor erau alintate de bombele aruncate de către aviaţia oricărui inamic. Totul se schimba în mahala...deja câteva familii de evrei au fost mutate de acolo şi adunate într-o zonă împrejmuită. Monica nu înţelegea de ce trebuie să aibă grijă atunci când sunt în preajmă soldaţii roşii- "nişte porci", cum îi numeşte întotdeauna mama. Împotriva lor luptă tata în tărâmuri îndepărtate, în Caucaz, Nistru...locuri de poveşti parcă, de unde venea până când mai credea în el, însuşi Moş Crăciun. Greutăţile vieţii, povara sarcinilor şi faptul că nici anul acesta Moşul nu i-a adus cadoul cerut (pe tata), chiar dacă a fost o fată cuminte, i-a confirmat gândurile.

Căldura ne copleşea. Monica încă îşi mânca seminţele, ascunsă într-un colţ. Tanti Elena îmi confirmă:

-Bunica mea i-a citit telegrama. De atunci a început să fie aşa...
Literele scurte, înşiruite clar, aparent fără niciun sens: "Gardinov mort salvă tun Stalingrad" îi vâjâiau în minte. Ochii ei albaştri s-au întunecat preţ de o secundă. Ea este prima care ştie...deci va trebui, nu, va trebui să spună mamei. Simtea că este neputincioasă, că nu poate să facă nimic, că este neprotejată de inamicul rus, care va veni şi o va ucide. Merse acasă, unde mama o aştepta bucuroasă. Era februarie, soţia îşi aştepta deja bărbatul pentru a pregăti porumbul. Aştepta şi îşi forţa conştiinţa să creadă că totul este normal.

Monica mergea clătinat, iar lacrimile păreau să aducă furtuna din spatele ei. O întreagă lume căzută, cel care i-a fost Tată a murit în urma unei salve de tun la Stalingrad. Numele acesta parcă l-a mai auzit undeva...nu era cumva un om mustăcios, pe care tata îl înjura? Totuşi, cum să îi spună mamei? Dilema era adâncă...şi trebuia spusă din toţi plămânii, din fiecare celulă şi cu tot chinul corzilor vocale:

-Mamă, a murit tata, pe front! Suntem singure...

-Nu cred....nu cred. Cum? De unde ştii?

-Am primit telegramă. Mi-a citit-o bătrâna Lena...suspină printre lacrimi Monica.

Casa întreagă s-a îmbrăcat în negru. Tatăl a fost pomenit, pentru odihna veşnică, iar vecinii s-au îmbrăcat în doliu. Seara, după ce fiecare a plecat acasă, ea s-a dus în spate, în locul de unde tatăl privea răsăritul de soare. Aici ea şi-a îngropat batista primită de la el, iar o dată cu ea, speranţa de a mai visa. Printre tunetele de artilerie ce zburau deasupra mahalalei, se vedea cerul înstelat. " E moale pământul, mâine plugari ca tata vor merge să are, iar el...nu e.". El era între humă şi cer, între stele şi lut.

Viaţa continua în mod dureros la fel. În fiecare lună, o înmormântare, în fiecare săptămână, un bărbat din vecini moare pe front. Mama Monicăi şi-a găsit un ajutor în gospodărie, un fost ucenic al soţului ei. Surorile Monicăi au fugit într-un port. Nimeni nu mai ştia nimic de ele. Fata o avea doar pe bătrâna Lena, cea care o mai alina şi alinta cu veşnicul ei corn dulce. Timpul ei trecea greu, mai ales pentru că nu avea nimic de făcut toată ziua, dat fiind că vaca a fost vândută. Chiar dacă are doar 14 ani, fruntea ei cuprindea durerea întregului război.

Bombele cădeau tot mai des, semn că armata inamică se apropie de oraş. Mama făcea provizii serioase în pivniţă, pentru orice eventualitate. Noul şi falsul tată pregătea sacii, dacă trebuiau să fugă. Monica...pierde vremea. Se plimbă chiar şi în centrul oraşului, admiră primăria şi fântâna arteziană care funcţionează chiar şi pe timpurile acestea grele. E uimită de frumuseţea clădirilor, de flori... parcă nu mai e mult, până se termină totul.

Strada e goală. Clădirile sunt jerpelite şi cu tencuiala căzută, dar îşi păstrează din farmecul trecutului. Ea se pierde printre vitrinele magazinelor, prin piaţa zgomotoasă şi nici nu observă faptul că oraşul este ocupat. Soldaţii ruşi jefuiesc totul, dar pe ascuns. Oficial, ei aduc fericirea şi egalitatea. Fata de paisprezece ani trăia clipele de fericire în lumea ei şi departe de bezmetica lume a lor. Se înserează de atâta visare. Monica pleacă încet, din această lume înspre casa ei din mahala...parcă nu mai e mult până se termină războiul.

Pe maidan însă, stăteau patru soldaţi, cu o sticlă de vodcă în mână. O opresc pe fată, îi îngână ceva într-o limbă de neînţeles şi o lovesc. Lacrimile îi izbucnesc...ei erau beţi, ţărani din Siberia care nu aveau căpătâi. Speriată, Monica doreşte să fugă, cât de repede posibil. Nu poate, o ţine pironită războiul întreg, nu doar cei patru dezmăţaţi. Deodată, ochii îi cad asupra mâinii unuia dintre ei: ceasul tatălui ei era pe mâna lui... Simte o moliciune în întregul corp, o durere profundă:

-Tată! strigă Monica.

Soldaţii râd de ea. Au flacăra patimii în ochii lor. O trântesc, îi rup hainele. Maidanul neiluminat devine terenul de tortură al fetei. Rând pe rând, o violează, sec, sărutându-i forţat gura. Cel din urmă a fost ucigaşul tatălui ei...Monica nu putea suporta. Plângea, striga, dar nimeni nu avea curajul să îi sară în ajutor. Pantalonii erau trântiţi, iar revolverul atârna lângă curea. Ceilalţi, satisfăcuţi, dormeau. Monica profită de ocazie şi fură pistolul. Trage trei gloanţe, în inimă. Sângele lui şiroia alături de lacrimile ei.

-Ştii, luă o pauză Elena, aici s-a petrecut totul. Chiar în parcul acesta, pe undeva pe unde stă ea acum...

Rămân stupefiat. Până acum credeam că nu s-a întâmplat nimic în acest loc uitat de lume. Dar iată...

...că fuge acasă. Lumea Monicăi zvâcneşte între două emisfere care plâng. Între cele două, tatăl ei, cel care a fost ucis a doua oară astăzi. Îi este ruşine să îi spună mamei. Vor veni după ea? Măcar că....şi-a răzbunat tatăl!

-Mamă, l-am omorât pe cel care ni l-a luat pe tata, strigă ea încă de pe stradă.

-Poftim? Ai ucis? Ce ai făcut?

-M-au....violat. L-am omorât pe cel din urmă. El avea ceasul tatei.

Femeia simplă a făcut ochii mari. Nu a mai ştia este viaţa în sine: soţul i-a murit, fetele mari au fugit de acasă, iar acum Monica, fata cu ochi albaştri a fost violată. Nu avea sens nimic. Abia acum bombele au încetat să cadă, chiar şi războiul se sfârşea în câteva săptămâni. Pentru ei abia acum începea chinul vieţii, al morţii şi durerea. Pântecul fetei creşte pe zi ce trece...tot mai mare, ca o mare bubă. Ştia mama că răul este în interiorul fiicei sale, că ea îl creşte şi că va aduce pe lume poate diavolul în persoană. Simţea cum ochii îi sunt devoraţi, cum mintea îşi pierde coerenţa, iar lumea cade. Nu mai îşi doreşte decât o moarte senină. Seara, îşi sărută fata care adormise printre lacrimi, noul soţ şi luă funia vacii. Şi-o legă scurt în jurul gâtului. Un scurt zvâcnit s-a auzit în sat. A doua zi, toţi rămân stupefiaţi în jurul nucului bătrân. Soldaţii ruşi râd şi îi iau trupul mamei. Îşi consideră răzbunată moartea camaradului lor. Războiul e încheiat, socialismul şi poporul a învins.

După nouă luni de nebunie, comunism, jaf şi adunări populare, Monica este aproape de a naşte. S-a mutat la bătrâna Lena, singura care o mai ocroteşte. Vorbeşte de una singură şi deseori o aude conversând imaginar cu mama sau tatăl ei. Mănâncă seminţe şi refuză medicul, care e tot mai îngrijorat de ea. Într-o seară, o strigă lung. Ea ştia că i-a venit soarta de a naşte. Aduse lumânări, apă caldă şi faşă, gata să îl întâmpine cum se cuvine pe copil, chiar dacă era fiul ucigaşului viselor fetei. Ţipete dureroase se aud din casa de lut, zvâcniri şi lacrimi.

Fătul s-a născut mort. Monica îşi plângea întreaga fiinţă. Pe de-o parte era şi băiatul ei De atunci, îmi spune bătrâna, a înnebunit femeia. Puţin după aceea, s-a mutat în casa ei. Pe timpul comunismului a lucrat vreme de douăzeci de ani în aceeaşi fabrică de lemne, unde lăcuia parchet. Plângea des, începuse să şi bea. Mahalaua şi-a schimbat faţa, azi a devenit un cartier liniştit de case, dar tristeţea războiului încă rămâne valabilă pe faţa ei. În fiecare zi trece cu teamă pe lângă maidan, speriată de fantomele soldaţilor, iar seara merge în grădina, sub nuc, unde şi-a îngropat mama, batista tatălui şi fătul. Priveşte din nou cerul înstelat, dar înainte de răsărit pleacă. Niciodată nu stă să privească apariţia soarelui pe cer.

În parc s-a mai răcorit niţel. O scurtă briză îmi aduce puţină răcoare pe frunte. Nebuna a plecat de mult timp, probabil la cârciumă. Aud un radio în vecini, pesemne că a revenit curentul. Mă ridic, salut interlocutoarea şi mă îndrept spre casă:

-Vă mulţumesc. A venit curentul, trebuie să merg acasă...

-Da merg să văd şi eu ce s-a întâmplat cu carnea mea din congelator. Presimt că trebuie să şterg iar pe jos apa...

În cârciuma de peste drum, mărunta Monica stă la o masă, cu paharul gol în faţă. Ochii ei spun totul, sunt de cel mai albastru posibil. Câteva stele au licărit preţ de o secundă. Intru, o salut...ea îmi răspunde cu eternul "cum eşti?".

-Sunt bine, mulţumesc.

-Şi eu, şi eu....

Barmana îmi dă berea, iar eu mă aşez pe terasă. Aud în casetofon, ciudat, aceeaşi piesă pe care o ascultam adineaori, la magnetofon. Totul are un sens acum: În partea lentă, se aude o voce tânguită, a vreunei cântăreţe grase, care lamentează grav. Mă ridic şi plec. Din respect pentru tot, îi umplu paharul. Îmi zâmbeşte, priveşte spre răsărit, spre maidan. Îmi răspunde evaziv:

-Da, a venit curentul, într-adevăr....dar viaţa mea?

----

James R. Blaisse

Weiters — elogiul nebuniei

James R. Blaisse
Scâncea încet, cu lacrimile curgându-i calde pe obraji şi topindu-se în covorul de dedesubt. Stătea într-un colţ al camerei întunecate, cu genunchii strânşi la piept. Se împingea tot mai tare în perete, plângând amarnic. Ar fi vrut să dispară… Să o ia cu el pe Monique şi să dispară pentru totdeauna. Departe de coşmarul care devenise viaţa lor de o lună încoace, de casa care se transformase într-o veritabilă închisoare şi de monstrul care o conducea. Dar el nu fusese întotdeauna aşa. Nu. Odată era bun şi blând, îi iubea, îi strângea în braţe. Odată… Acum însă totul se schimbase. El era crud, lipsit de milă, dement şi înecat în propria-i ură.

— Oare ce am făcut atât de rău încât să merit asta? bâigui băiatul printre sughiţuri.

Dar nu mai avu timp să se gândească la un răspuns — dacă exista unul. Uşa de la parter scârţâi, semn că cineva intrase. Băiatul sări în picioare, făcând lanţul să zornăie şi alergă disperat spre uşă. Se împiedică de un scaun răsturnat şi căzu, julindu-şi coatele. Usturimea era îngrozitoare, însă el se ridică rapid şi răsuci cheia în broască. Apoi, pradă unei disperări totale, împinse cu greu fotoliul de piele, care odinioară fusese în sufragerie, în faţa uşii şi se întoarse în colţul lui, abia stăpânindu-şi icnetele.

Monstrul se întorsese… Tatăl lui venise acasă.

*

Monique auzise clic-ul făcut de uşa care se închidea. Ieşi cât putu de repede de sub pat şi îşi scoase cheia dintr-un buzunar al rochiţei. Încercă să o introducă în micuţa gaură, însă mânuţa îi tremura atât de tare, încât o scăpă. Se aplecă şi o ridică. După ce termină se ascunse din nou sub pat.

Nu-şi putea stăpâni lacrimile. Îi era atât de frică de tati. Ce s-a întâmplat cu tati? îl întrebase deseori pe Quentin, iar el mereu ridicase din umeri şi o strânsese în braţe. Îl iubea mult pe tati, dar el era atât de rău… Mai rău decât Baubau-ul despre care îi povestise odată mami. Mami… Îi era dor de ea. Plecase într-o zi şi nu se mai întorsese acasă. Tot atunci se schimbase şi tati. „Unde e mami?” îl întrebase pe tati, când acesta se întorsese acasă. În loc să-i răspundă, el urlase la ea. O scuipase. De atunci se temea. Pe Quentin nu-l chestionase despre mami. Dacă şi el se înfuria pe ea? Dar Quentin nu era aşa… Ştia, totuşi, că fratele ei nu avea să-i mai vorbească. În faţa ochilor revedea pentru a mia oară totul. Se întâmplase când tati venise acasă, aseară, în a optsprezecea zi după dispariţia lui mami. Aceea fusese prima zi în care tati se dusese la serviciu, după ce... Striga încontinuu că fusese concediat. Ea nu înţelesese nici atunci şi nu înţelegea nici acum ce înseamnă acel cuvânt. Se gândise să-l roage pe Quentin să-i explice, dar nu mai avusese ocazia.

Ea era în bucătărie şi mânca din sandvişul cu unt de arahide, pe care i-l pregătise fratele ei. Tatăl ei se aşezase la masă, ţinându-şi capul în mâini şi părând că vorbeşte cu sine însuşi. Apoi se uitase la ea. Îşi amintea cum scăpase sandvişul. Privirea lui tati era înspăimântătoare. O îngrozea.

— Veniţi aici! spusese el cu putere. Se holbase la el şi aproape că începuse să plângă.

— Veniţi aici! repetase tati. Ţipase. Tremurând, se îndreptase către el. Quentin făcuse acelaşi lucru. Crezuse că tati avea să-i bată, dar nu fusese aşa. Începuse să-i strângă în braţe… Din ce în ce mai tare, până ce ea simţise că nu mai poate respira şi începuse să lovească cu picioarele în încercarea de a se elibera. În acest timp, el urlase întruna chiar în urechea ei.

— Voi sunteţi tot ce am! Tot ce mai am! Sunteţi ai mei, AI MEEEI! Nu mai plecaţi niciodată de lângă mine! NICIODATĂ!

Se revăzu scâncind. Era şi acum sigură că dacă nu l-ar fi muşcat cât putea de tare pe tati de ureche, corpul i-ar fi fost frânt. După ce tati îi aruncase cât colo, ţinându-se cu mâna de urechea sângerândă, se repezise la ea înjurând. Îi apucase braţul ca într-o menghină şi ridicase pumnul pentru a o lovi.

Nu mai voia să-şi amintească, însă trecutul o bântuia, o prinsese şi nu mai voia să-i dea drumul.

Închisese ochii şi îşi simţise obrajii scăldaţi în lacrimi. Dar nu se petrecuse lucrul de care se temea… fusese chiar mai rău! Quentin îl lovise pe tati cu pumnul în faţă. Tati se dezechilibrase şi o pierduse pe ea din vedere. În schimb se aruncase asupra fratelui ei şi îl pocnise în moalele capului. El căzuse, iar apoi tati începuse să îl lovească cu picioarele. Quentin încasase fiecare lovitură fără să scoată un sunet şi apoi se uitase spre ea, cu un firişor de sânge roşu curgându-i pe bărbie.

— Pleacă, îi mimase el din buze, înainte ca tati să-l apuce de gulerul cămăşii şi să înceapă să-l scuture cu putere.

— De ce faci asta, Quent, de ce? Tati repetase asta de câteva ori, privind în ochii fiului său, care semăna cu o păpuşă de paie. Monique parcă auzea şi acum respiraţia lui sacadată. Quentin îi spusese să plece, însă ea nu se putuse desprinde din acel tablou terifiant.

— Nu vezi, Quent, nu vezi că toţi vor să mi te ia. TOŢI! Şi mama ta vrea să mi te ia. Şi ea… Nu o vezi? NU! NU ŢI-L DAU, E AL MEU! Al meu!

Apoi începuse să plângă, strângându-l pe Quentin în braţe, în timp ce acesta scâncea uşor. O hăituia imaginea fratelui său care, nerostit, o implora să plece. În ochii lui văzuse atâta durere, încât ştia că nu o să uite în veci acea scenă.

Plecase, lăsându-l pe tati să urle la arătări numai de el văzute.

Quentin nu mai ieşise azi din camera lui. Şi nici ea nu mersese la el. Era numai vina ei. Dacă murea? Începu să plângă de-a binelea, deformând, inconştient, capul lui Jeremy, ursuleţul primit de la mami cu aproape un an în urmă, când împlinise şapte ani.

*

Băiatul se opri brusc din plâns.

— Gata, Quentin, încetează! se admonestă el. Nu o să rezolvi nimic dacă stai şi boceşti. Avea nevoie să gândească la rece.

— Să luăm lucrurile în ordine.

Deşi nu înţelegea cum, faptul că vorbea cu voce tare îi dădea un curaj pe care nu-l crezuse posibil. Asta şi faptul că Monique ar putea fi omorâtă în bătaie. Seara trecută o salvase, dar trebuia să admită că fusese al naibii de norocos. După ce încetase să mai tune la stafii, tatăl său îl dusese în camera lui, îl aşezase pe pat, apoi nu ştia decât că agonizase un timp, după care adormise. De dimineaţă se trezise cu corpul gemându-i de durere. Respira cu greutate şi era sigur că avea o coastă ruptă. Dar poate cel mai important aspect era faptul că piciorul drept îi era prins de cadrul metalic al patului cu un lanţ nu foarte gros, însă suficient pentru a-l reţine. Un lacăt încheia improvizaţia — din păcate destul de bine realizată — a tatălui său. Lanţul era destul de lung încât să-i permită să se mişte în voie în interiorul camerei, dar cam atât.

Se întrebase dacă şi lui Monique i se întâmplase acelaşi lucru, însă răspunsul venise la fel de repede ca şi întrebarea: nu. După ce se întorsese în cameră, aseară, Monique închisese cu siguranţă uşa. Vorbise cu ea dinainte ca, în caz că se întâmplă ceva rău, să se ducă în camera ei şi să închidă uşa. Iar el, chiar şi suferind cum era, ar fi auzit dacă tatăl său ar fi încercat să spargă uşa. În plus, probabil că Allan Weiters îşi dăduse seama, în toată nebunia lui, că Monique nu ar fi plecat nicăieri singură.

— Nu cred că voi putea face nimic azi. Cel puţin nu până nu adoarme tata. Sau până pleacă. Se considera norocos — chiar se putea numi noroc — că tatăl său nu stătea toată ziua acasă. De obicei pleca în jurul orei prânzului şi se întorcea seara, după asfinţit, sau chiar a doua zi. Duhnea permanent a alcool şi odată venise acasă cu cămaşa pătată de sânge. Quentin nu ştia ce se întâmplase şi nu voia să afle.

— Dar, după aceea, prima problemă care se pune este cum să scap de lanţ. Of, sper ca tata să adoarmă curând. Doare ca dracu’. Era sigur că după ce va desface lanţul va da peste o vânătaie uriaşă.

Se uită în jur după ceva cu care să rupă lanţul, dar nu văzu nimic care l-ar fi putut ajuta. Şi oricum era stupid. Ar fi făcut prea multă gălăgie.

— La naiba! Va trebui să îi cer ajutorul lui Monique. Nu-i plăcea deloc ideea de a o pune pe surioara lui în pericol.

— Şi apoi? Apoi ce?

Nu avea nici un răspuns la aceste întrebări. Să plece? Dar unde? Nu avea nicio rudă prin apropiere — de fapt, nu cunoştea să fi avut vreo rudă oriunde în lume —, de colegi de clasă nici nu putea fi vorba — era absolut sigur că niciunul nu i-ar fi găzduit pe el şi pe Monique —, la vecini era mult prea aproape de pericol, iar traiul pe stradă era o variată inacceptabilă. Surioara lui merita ceva mai bun.

— Puii mei, amândoi merităm ceva mai bun! Şi atunci ce rămâne de făcut? Poliţia… Părea cea mai bună alternativă, dar pentru moment era inaccesibilă. Într-unul dintre accesele sale de furie, tatăl său distrusese sufrageria, cu tot cu telefon. Telefonul lui mobil fusese de asemenea zdrobit.

— Dar dacă poliţia îl ridică pe tata, pe mine şi Monique ne aşteaptă un centru de plasament şi, mai mult ca sigur, la un moment dat vom fi despărţiţi pentru totdeauna. Nu! În nici un caz!

Îşi îndepărtă rapid acele gânduri din minte şi ascultă cu atenţie. Nu se auzea nimic.

— O fi adormit deja?

Ar fi fost un noroc neaşteptat. Mai ascultă câteva minute pentru a fi sigur, apoi merse şi deschise uşa.

— Monique! şopti el. Monique! repetă, îndrăznind să ridice puţin glasul.

— Unde e tati? se auzi o voce înfricoşată de dincolo de uşă.

— Nu ştiu, cred că a adormit. Hai, deschide, trebuie să mă ajuţi cu ceva.

Uşa se deschise uşor şi în faţa băiatului apăru o fetiţă cu păr negru, prins în două codiţe neîngrijite. După ochii roşii şi umflaţi îţi puteai da seama că plânsese mult. Încă mai plângea. Se uită la băiat pentru câteva secunde şi apoi se aruncă în braţele lui.

— Gata, gata, linişteşte-te!

— Îmi… îmi pare r… rău! îndrugă ea printre sughiţuri.

— Pentru ce?

— Pentru că a… am fugit…

— Şşşt! Nu a fost vina ta! Nici să nu te gândeşti la asta. Acum trebuie să încercăm să scăpăm de aici. Ai înţeles?

Fetiţa se desprinse încet de el şi dădu din cap.

— Monique, ascultă-mă, tata m-a legat de pat. Îi arătă lanţul. Dacă aş încerca să sparg lacătul sau să rup lanţul, ar auzi. Am nevoie de cheia de la lacăt.

Monique aprobă.

— Unde e?

— Nu ştiu. Cel mai probabil o ţine la el.

Văzu cum, pentru o clipă, pe faţa surioarei lui se aşterne groaza, dar apoi aceasta se făcu nevăzută, fiind înlocuită de hotărâre. Fără să mai spună un cuvânt, Monique plecă.

*

Coborî scările, încercând în zadar să nu scoată nicun zgomot. Când ajunse jos, împietri pentru câteva clipe şi ascultă. Răsuflă uşurată. Un sforăit slab se auzea dinspre bucătărie. Merse până acolo pe vârfuri. Tati dormea cu capul pe masă, răspândind în toată camera un miros dulceag de băutură. Fetiţa îşi ţinu respiraţia şi introduse mâna într-unul dintre buzunarele jachetei uzate de motociclist. Nu dădu decât de două hârtii de câte cincizeci de lire, pe care le băgă în buzunarul rochiţei, gândindu-se că s-ar putea să fie nevoie de ele mai târziu.

Încercă alt buzunar. Scoase un pachet de ţigări gol pe jumătate şi o brichetă pe care le puse lângă bani, cu scopul de a le arunca mai târziu.

Dintr-o dată tati îşi mişcă puţin mâna şi scoase un zgomot gutural. Monique înţepeni, cu inima bătându-i nebuneşte. După câteva secunde, când fu convinsă că tati doarme cu adevărat, cercetă un alt buzunar şi avu noroc. Cu cheiţa mică în mână, urcă tiptil scările.

*

— Gata! anunţă bucuroasă fetiţa. Quentin luă cheiţa şi deschise lacătul.

— Să mergem, zise el. Dar imediat ce se mişcă auzi o zornăitură.

— La naiba! Încă nu scăpase de povara lanţului. Nu în totalitate. Lanţul era desprins de pat, dar încă mai agăţa de piciorului lui şi nu avea nicio modalitate de a-l da jos. Îl strânse şi îl ridică într-o mână. Era destul de greu, dar nu avea de ales. Trebuia să-l ia cu el.

Haide!
Cât stătuse nu realizase cât de mult rău îi provocase lanţul, dar acum resimţea o durere acută, îngrozitoare, la fiecare pas. Nici măcar nu-şi mai putea simţi laba piciorului.

Înjură încet şi începu să coboare scările. Durerea provocată de coasta ruptă era dublată de cea făcută de lanţ. Nu mai putea continua aşa mult timp. Se sprijini cu mâinile de balustradă şi lanţul îi scăpă din mână, făcând un zgomot infernal.

— Nu, şopti el, căscând ochii de groază. DU-TE! strigă, dându-şi seama că nu mai are rost să vorbească încet. În câteva secunde Monique ajunse la uşa de la intrare. O deschise, dar nu ieşi. Zgomote se auziră dinspre bucătărie. Quentin sări trei trepte, simţind o explozie de durere la aterizare. Ajunse jos chiar în momentul când tatăl lui apăru în sufragerie. Începu să strige şi se repezi la băiat. Acesta îşi mişcă rapid mâna şi îl lovi peste faţă cu lanţul. Bărbatul căzu, cu faţa acoperită de un tatuaj stacojiu.

Quentin se avântă spre uşă, cu lanţul şerpuind în urma lui.

— HAI! strigă el şi o împinse afară pe Monique. PLEACĂ! ACUM! Monique începu să alerge pe aleea pietruită, dispărând rapid în negura nopţii.

Băiatul îşi dădea seama că are nevoie de ajutor. Nu avea nici un rost să încerce să fugă… nu în starea în care se afla.

Şchiopătând, străbătu cu greu aleea şi ajunse pe trotuar. Tocmai atunci tatăl său ieşi pe uşa casei. Cu faţa schimonosită de furie, începu să alerge după fiul său.

Cu ultimele puteri, Quentin ajunse în faţa uşii soţilor Lane, doi bătrânei de origine americană, ce fuseseră întotdeauna foarte drăguţi cu el. Apăsă pe sonerie de mai multe ori, strigă şi bătu de două ori cu pumnii în uşă, înainte de a fi apucat de la spate şi aruncat violent un metru în spate. Tatăl său îşi aşeză un genunchi peste pieptul lui şi începu să-i care pumni. După a treia lovitură deja căzuse în inconştienţă.

*

Ella Lane mormăi, mişcându-se cu greutate până la uşă. Oare cine era la ora aceea? Când deschise uşa, rămase înmărmurită de spaimă. Un om ce semăna cu Allan Weiters, vecinul ei, îşi întoarse privirea spre ea. Faţa îi era plină de sânge, iar chipul lui reprezenta o mască perfectă a nebuniei. Se sperie şi închise uşa, răsucind cheia în broască, după care începu să strige după soţul ei.

Marty, Marty! Sună la poliţie!
Ce s-a întâmplat? o întâmpină el, alarmat.
Sună la poliţie! Domnul Weiters omoară pe cineva.
Ce?
Sună acum!
*

Poliţiştii sosiseră în mai puţin de cincisprezece minute, iar ceea ce găsiseră le întrecuse cu mult temerile. Era de-a dreptul stupefiant. Un băiat omorât în bătaie, apoi sugrumat cu un lanţ. Faţa îi semăna cu un terci însângerat. O fetiţă care stătuse ascunsă după o tufă de gard viu şi care, după venirea poliţiei, strângea amarnic în braţe trupul fără viaţă al fratelui ei, asta până ce fusese luată de acolo cu forţa. Un dement ce ţipa înnebunit că soţia lui îi răpise fiul. Un cuplu în vârstă de-a dreptul terifiat.

Cu alte cuvinte, în acea parte a suburbiei londoneze se vedeau urmările unui coşmar ce nu luase sfârşit în întregime. Nu pentru Monique Weiters.

*

Femeia depuse buchetul cu flori şi rămase în genunchi, lângă mormânt. Trecuseră treisprezece ani şi totuşi suferinţa era la fel de mare ca în acea blestemată noapte de august. Lacrimi îi izvorâră din colţurile ochilor. Quentin…

Nu avea să uite niciodată acea imagine, care părea desprinsă dintr-un film de groază. Pierduse totul în acea noapte. Chiar şi sensul de a trăi… Dar speranţa îi fusese redată. Patru luni după tragedie fusese adoptată de domnul şi doamna Lane, iar ei îi arătaseră grijă şi dragoste, o crescuseră ca pe propria lor fiică. Abia târziu aflase că singurul copil pe care îl avuseseră cei doi murise la două săptămâni după naştere, din cauza unor probleme respiratorii. Ştia că fără ajutorul lor nu ar fi trecut peste acel episod al vieţii ei.

Tatăl său fusese internat într-un sanatoriu şi, opt ani mai târziu, murise. Nu-l mai văzuse niciodată după acea noapte, însă mersese la înmormântarea lui. Măcar pentru timpul în care a fost un om normal…

Apoi, peste doi ani, tatăl ei adoptiv se stinsese din viaţă. Ea îl considerase mereu mult mai mult şi de aceea pierderea lui fusese cu atât mai dureroasă.

Mai stătu câteva minute, privind piatra funerară din marmură. Într-un final se ridică, ştergându-şi lacrimile.

— Sper că ţi-e bine, Quent…, şopti, după care se îndreptă spre principala alee a cimitirului, unde o femeie micuţă, al cărei păr alb era acoperit de o pălărie neagră, o aştepta. Apucă braţul mamei sale şi porniră împreună spre ieşire, în aerul fierbinte al însoritului august.

Un comentariu: