29.4.10

Cenaclul online 6

Iată aici textul despre care vom discuta diseară. El aparţine lui Codeus, ale cărui scrieri de pe blog vă sunt probabil cunoscute.
La ora 22 ne întîlnim, ca de obicei, pe blogul Luciei Verona.


În negura timpului... meu

Ne-au spus cu vreo săptămână înainte. Se punea de o excursie, aşa zis tematică. Ne interesa mai puţin tematica pe noi şi mai mult excursia în sine. Abia am aşteptat să ajung acasă şi am şi început să o “terorizez” pe mama, să fiu sigur că-mi dă bani de excursie. Apoi a început scurgerea chinuitoare a zilelor, în sfârşit a venit momentul în care am plecat spre Ciucea. Eram câteva clase din ciclul primar, eu prin clasa a II-a. Urma să vizitam reşedinţa lui Goga, proprietarul fiind de muult plecat dintre cei vii, dar mai trăia proprietăreasa care din păcate pentru noi, la ora vizitei noastre a fost indisponibilă, era bolnavă, a şi murit la vreun an după vizita noastră. Priveam fascinaţi sălile castelului, nu mai văzusem aşa ceva, noi cei obişnuiţi, cel mult, să vedem camere de apartament sau de case obişnuite, erau enorme si frumoase, aveau un parfum special, de alt secol, ne-au dus si pe lângă cripta în care a fost înmormântat în primii ani până în momentul în care d-na Goga a reuşit sa-i ridice mausoleul, apoi zeci de ani a lucrat singura la mozaicul mausoleului, punând singură fiecare bucăţică pe perete. O munca titanică, tot mausoleul fiind pe dinăuntru placat cu mozaic de un centimetru mărime, cred. Asta da dragoste de nevastă. Am văzut şi ceasul de aur de pe mâna lui Goga, am intrat în bisericuţa pe care o strămutase atunci pe timpuri cu totul. Apoi am coborât pe treptele abrupte pe uşa din dos ieşind la şosea, de unde am fost duşi pe un câmp lângă şosea unde am mâncat ce ne-am adus de acasă şi ne-am hârjonit prin pădure unde era plin de liane, ne credeam mici Tarzani, răsuna pădurea de strigăte a’ la Tarzan, mai mult sau mai puţin, şi a venit şi timpul să facem cale întoarsa cu trenul până acasă plini de amintiri şi totodată şi obosiţi după o zi extenuantă pentru nişte puşti de clase primare. A urmat o altă săptămână terorizantă pentru mama în care-i tot povesteam cu lux de amănunte toată excursia.


Era o zi ca toate celelalte. Un mijloc de iunie pe care-l aşteptam cu nerăbdare de multe luni. În sfârşit a venit vacanţa cu parfumul ei de libertate, de nefăcut nimic, de zburdat prin păduri, la scaldă în Crişul cel repede şi curat. Mi-a rămas în memorie acel cristalin de apă inegalabil, cel pe care nici Crişul nu-l mai are. Mi-a plăcut apa aceea învolburată pe care nu aveai cum să o învingi, încercam în glumă să înot contra curentului, nu-mi reuşea decât câţiva metri, mă opream gâfâind fericit că am reuşit doar şi efemer să înving râul. Era un timp al bucuriei copilăreşti cea lipsita de grijile de mâine. Câteodată luam rucsacul lu’ tata cel verde cum erau pe vremuri, îndesam câteva hăinuţe în el, îi spuneam mamei şi plecam la deal în sus. Ce fericit eram eu că mă lăsa mama să merg singur la Măguran. Era un cătun de câteva case unde traia şi tanti Fira, prietenă cu mama, cei 5 km de drum care despărţeau Şuncuiuşul de Măguran care şerpuia pe fundul unei văi erau prea scurţi câteodată pentru mine, mă bucuram când ajungeam la băncuţă şi-mi trăgeam sufletul pe ea, făcusem deja trei sferturi din drum şi apoi după încă câteva curbe ajungeam la Topile locul în care îmi spunea tanti Fira că a fost graniţa vremelnică din al doilea război mondial, în mintea mea de copil mă uitam pe furiş şi parca aşteptam să apară din pădure patrula de soldaţi maghiari să mă întrebe ce caut acolo, mai mergeam încă o postată bună şi apăreau deja primele case răsfirate pe dealuri departe una de alta şi nu după mult timp eram în curtea aceea atât de dragă mie, pentru mine era a doua casă, cea la care abia aşteptam să ajung, să dau faţa cu vacile, caii, oile şi celelalte animale de prin curte, să iau grebla în mână trăgând în piept acel aer plin de mirosul fânului, era altceva pentru un copil care stătea în bloc. era lumea aceea atipică de care nu aveam parte acasă. Şi aşa pe nesimţite treceau săptămânile, câteodată stăteam toata vacanţa, altă dată doar câteva săptămâni. Dar ce mi-a rămas cel mai mult în memorie era dimineaţa atunci când câteodată când ieşeam în pridvorul casei vârful Runcului era acoperit de ceaţă care parcă se rostogolea până în apropierea casei . Nu mă mai săturam să trag cu nesaţ aer în piept, răcoros şi curat, şi să privesc natura în puritatea ei, aceea pe care acum după 30 de ani chiar şi ea, natura, şi-a mai pierdut-o…


Venise timpul să plecăm. Ne pregăteam de trei zile, prin tot felul de artificii ne pregătisem “proviziile” într-un loc de noi ştiut pe malul Crişului. Mai greu ne-a fost cu lămpile de carbid, să le scoatem din vizorul mamei fără să se prindă, şi vă spun că nu era uşor, mama ne cunoştea toate tertipurile, sesiza imediat orice schimbare de atitudine din partea noastră. Aşa că trebuia sa fim cu băgare de seama ca să nu ne trădăm. Cel mai greu era să ne procurăm carbid, dar rezolvam şi asta.
Venea şi ziua hotărâtă dinainte şi plecam spre explorarea adâncurilor pământului. Am crescut într-o zonă carstică, şi mie şi lui Aurel ne plăcea să ne aventurăm în măruntaiele pământului, ceea ce pentru mama era un adevarat coşmar. De aceea pe toate căile nu vroiam să afle că ne pregătim de o alta escapadă.
Eram într-un fel fericiţi, aş putea spune, pentru că mama ne-a crescut într-un spirit mai liber, nu ne ţinea niciodată din scurt, pe măsura ce creşteam ne lăsa şi mai multă libertate de mişcare, bineînţeles că mai intram în conflict, noi vroiam întotdeauna mai mult decât era mama dispusă să ne acorde.
Şi să revenim la subiect, ne strângeam catrafusele pe rând în ascunzătoare şi în ziua stabilită plecam vezi Doamne la joacă, asta pentru urechile mamei, ca noi în schimb ac compas direct la peşteri. Era o lume a explorării galeriilor subterane, ne făceam impresia că suntem primii oameni care intră acolo în lumea tăcerii şi a frământărilor pământului din vremuri imemoriale. Bineînţeles că nu eram noi primii, dar ce bine suna în mintea unor copii, recent s-au descoperit urme ale unei comunităţi într-o peşteră de la Şuncuiuş din…neolitic. Deci zona asta era locuită încă din vremea când dacii nici nu existau ca popor. Bineînţeles că atunci când afla mama prin vreun “accident” unde am fost ne cam lua la “scărmănat”. Era terorizata de gândul că am fi putut cădea în vreun puţ sau să ne accidentăm prin peşterile alea şi să nu dea nimeni de noi la timp. Aşă că de aceea ca să evităm “traumele” atât ale mamei cât mai ales ale noastre în cazul în care afla de escapadă, preferam să facem tot posibilul să nu afle că am plecat în aventuri din astea….


Ne-a trimis tata să tăiem nişte arini de pe malul Crişului ca să facă leaţuri pentru gardul de la grădină. Am plecat în susul râului cu Aurel fratele meu, planul era să tăiem arinii şi să-i slobozim pe apă în jos iar noi cu camerele de cauciuc să-i urmărim până ajungeau în dreptul blocului unde stăteam, de unde ne-ar fi fost mai uşor să-i ducem acasă. Bun, am luat firezul şi topoarele şi am plecat cu camerele dezumflate, urma să le umflăm la faţa locului, camerele fiind de la roţi de tractor cu care ne mai dădeam pe Criş şi de plăcere pe post de bărci. Mergând prin apa mică care pe alocuri nu-ţi depăşea genunchiul, m-am gândit să prind nişte peşti cu mâna de sub pietre, zis şi făcut, bag mâna sub pietre simt mişcare strâng cu putere şi când scot mâna de sub piatra aveam un ditamai şarpele în mână , şocul a fost dincolo de imaginaţie, am urlat cum rar mi-a fost dat în viata să urlu încât Aurel o luase la goană spre mine speriat de moarte. Bineînţeles că în secunda doi am slăbit strânsoarea capturii mele şi am dat cu el cât mai departe de mine. Am plecat mai departe şi sperietura nu-mi trecuse nici după ce am tăiat arinii şi i-am pornit pe Criş în jos, nu vă mai povestesc ce aventuri am avut cu vreo 10 bulumaci de arini doi copii de-a latul Crişului, unul o lua pe valuri la vale altul se oprea pe vreun pietriş unde apa era prea mica pentru ca să-l ducă, nebunie totală. Am mers şi i-am aşteptat la locul nostru de baie, i-am tras la mal pe cei care au ajuns, ne-am întors după cei care s-au oprit de-a lungul râului, o aventură în toata regula deşi noi munceam…


Plimbări cu mine însumi

Mă plimb, sătul de tot ce ţine de oameni, locul plimbării nu are importanţă, poate este în mijlocul oraşului, poate în mijlocul naturii, important e ceea ce simt, important este să mă eliberez de tot şi de toate, doar eu şi natura. Bate vântul, îmi trece prin păr, uneori supărător, alteori e cât se poate de prietenos, privesc în sus la crengile copacilor unduindu-se în bătaia vântului, atât de nepăsătoare la viaţa noastră, la destinul nostru. Parcă aş fi pe altă lume, încrâncenările sunt undeva departe. Oare voi reuşi şi de data asta să mă rup de tot şi de toate, să fiu doar eu şi natura, să mă gândesc la începuturi şi sfârşituri, nu ale mele, nu ale noastre, ale naturii. Poate voi reuşi pentru câteva clipe să nu-mi aduc aminte de nimic, nici de grijile cotidiene, nici de mizeria sau sublimul naturii umane, doar eu şi natura, doar eu şi Creatorul. Să uit de cei care mă înconjoară, să uit de acest secol, să uit de trecut şi de prezent, un suflet pierdut in transcendent, doar atât. Ce simplu e, câtă energie e in jur, rămâne să o percep, să fiu parte din ea. Vântul doar, jucăuş, se joacă în părul meu şi eu mă bucur de tot ce mă înconjoară, bucuria aceea primară care nu are nimic de a face cu un eveniment sau altul, bucuria de a simţi şi a trăi. Ce frumos ar fi să nu mă mai întorc în lumea din care tocmai am plecat, dar trebuie, e în firea lucrurilor să mă întorc, nu se poate sa rămân aici. Acesta e raiul pentru mine, cel la îndemână, în care pot să vin şi să plec când vreau.

Atunci când nu eram mult prea obosit plecam mereu pe traseul devenit obişnuinţa. Îmi place să mă plimb pe jos, dacă se poate după ce se întunecă, îmi dă acel sentiment de linişte ancestrală, coboram aproape zilnic şi o luam agale spre gară, era o distanţa destul de mare încât cu un dus şi întors să fiu mulţumit de câtă mişcare am făcut. Chiar şi atunci când lucram adeseori plimbarea de seară era ca un remediu pentru mine, ajungeam la gară şi de multe ori luam o cafea, ieşeam pe peron şi studiam pe furiş rarii sau mulţii călători, după caz, care se aflau în aşteptare în gară. Când terminam cafeaua o luam încetişor spre casă, parcă regretând că nu sunt şi eu unul din cei de pe peron, cu bagaj lângă mine pregătit să plec, spre unde? spre niciunde, nu avea importanţa destinaţia, cât călătoria. Această plimbare pe o strada comună cu nimic mai deosebită ca alta, s-a transformat în timp în “Corso-ul” meu


Stau şi mă gândesc că nu ştiu ce să scriu, şi nu pentru că aş duce lipsă de idei, dar ideile sunt doar parţiale, multe fără conţinut şi fără finalitate. Aş vrea să-mi dau drumul, să mă arunc cu capul înainte, să încep să scriu fără să mă gândesc cum voi continua sau cum voi termina. Este un stil care se pare că totuşi pe mine mă prinde, textele care mie şi în parte şi unora dintre voi vi s-au părut bune au fost tocmai cele pe care nu le-am “rumegat” deloc, m-am pus doar în faţa calculatorului ca şi acum şi am început să tastez fără să mă gândesc prea mult cu ce încep şi unde voi termina. Nu pot să spun nici acum cu certitudine ce m-a determinat să încep aceasta aventură a scrisului, probabil o dorinţa interioară de a mă exprima într-un alt mod şi la un alt nivel decât am făcut-o până acum în viaţă. De ce sunt sigur este că nu am făcut-o pentru a epata. Poate unora li se va părea că vorbesc prea mult de mine, că sunt egocentric. Total fals. Doar că în scris se pare că nu sunt bun decât la istorisirile despre viaţa mea şi despre ce am trăit. Sunt unic fraţilor, uite am spus-o şi pe asta, dupa unii dovada supremă de egocentrism, dar sunt unic nu pentru că universul începe sau se termină cu mine ci pentru simplul motiv că prin viaţa mea şi ceea ce am cumulat în aceşti 42 de ani nu mai există altul ca mine, nici măcar ca gândire. Putem avea multe în comun, la urma urmei chiar dacă fizic ne deosebim destul de mult, mental în multe chestii ne asemănăm. Lumea mea nu s-a terminat niciodată la orizontul vizual, întotdeauna vroiam mai mult atât în prezent cât mai ales ca trecut. Multe întrebări pe care ni le punem m-au incitat să caut şi poate să nu găsesc nimic. Nu am fost niciodată un autosuficient, mereu am căutat răspunsuri, am fost şi poate încă mai sunt, spre norocul meu, un idealist, şi poate astăzi sunt mai trist ca de obicei pentru ceea ce am văzut la televizor. Dar nu, nu voi analiza nimic, am doar un gust amar în gură pentru decăderea umană la care asist. Oare asta tindem să ajungem? Nişte „maşini” care au nevoie de hrana şi atât, se mişcă pe pământ şi atât, îngurgităm şi gata suntem fericiţi, ne-a zâmbit cutare şi suntem fericiţi, la atât se limitează fericirea noastră? În schimb mintea ni-e tot mai atrofiată, vulgul dă năvală ne acoperă şi astfel devenim ce? O masă amorfă care se crede buricul pământului pentru că acum mulţi, foarte mulţi ani Cineva s-a hotărât să ne dea pe mână pământul ăsta, proastă alegere a făcut. Privesc dincolo de dealuri spre o altă lume sau spre aceeaşi şi parcă aştept ceva să se întâmple, veşnic nemulţumit de propria neputinţă, de propria prostie sau de a altora.. Divagaţii, şi nici măcar pe o temă dată

Undeva, cândva

Uff, de ceea ce se temea s-a întâmplat, era blocat în afurisitul ăsta de oraş până mâine dimineaţa, se mai învârti bezmetic prin gară câteva minute după care a ieşit hotărât cu bagajul după el în oraş, nu aveau nici măcar un birou de bagaje unde să-şi lase geanta destul de incomoda ca dimensiuni nu neapărat ca şi greutate. Deja era întuneric, ici colo vitrinele aruncau o pată de culoare pe trotuar şi parcă rătăciţi în spaţiu ăsta se iveau in drumul lui şi câte un stâlp cu proiector care de bine de rău mai făcea lumină. A ajuns într-un final în aşa zisul centru al oraşului pe care-l “mâncai” dintr-o răsuflare. Rătăcea fără o ţintă anume când le întâlni, erau două fete Andreea şi Mihaela, i-a fost uşor să intre în vorbă cu ele şi doar pentru că şi ele doreau cam acelaşi lucru în privinţa lui. După ce au lălăit-o vreo 10 minute cu vrute şi nevrute, aşa ca şi un fel de introducere, s-au hotărât să meargă toţi trei la o discotecă de care ştiau fetele. Andreea era mai micuţă şi de statură şi avea o faţă ca de copil, la prima vedere nu i-ai fi dat mai mult de 16 ani dar avea 22 iar Mihaela, ei Mihaela arăta exact cum îşi dorea el să arate femeia lânga care să-şi trăiască viaţa. Au intrat într-un fel de hol care nu era nu ştiu ce, în capătul lui printr-o deschidere totală se vedea o parte din discotecă şi tot acolo în capătul holului un tip plictisit străjuia intrarea în discotecă de pe un scaun, pe care probabil îşi făcea veacul. În timp ce stăteau un pic în hol Andreea îngăimând ceva se turează, dispărând într-o parte a holului. O întreabă pe Mihaela cum e cu intrarea şi ramâne cu gura căscată când îi spune ea că aici se taxeaza metri pătraţi nu persoanele, nu mai auzise aşa ceva în viaţa lui. Adica cum, o întreabă nedumerit, iar ea îi spune că discoteca este împărţită astfel încât tu plătind patru metri pătraţi spre exemplu, poţi să te desfăşori în voie cu partenera fără să miroşi alte “parfumuri” sau coate şi ghionturi involuntare de la alte perechi. Măi, la orice se aştepta da la aşa o inovaţie în oraşul ăsta de provincie prăfuit nu. Se sfătuieşte cu Mihaela şi se hotărăsc să plătească 6 metri că lor trei le ajungea în care metri aveau şi o măsuţă pentru consumaţie cu taburetele aferente.. mai stau ce stau şi Andreea se pare că dispărută fără urmă nu dădea semne că s-ar întoarce deşi şi-a lăsat poşeta la ei, chiar s-a mirat că o femeie îşi părăseşte poşeta. În sfârşit Mihaela îi zice să intre ei doi şi să lase vorbă la bodyguardul ăla că trebuie să apară şi Andreea, să o lase să intre. Au fost conduşi la spaţiul lor, au comandat câte ceva pentru început şi parcă nerăbdători s-au ridicat de la masă şi s-au înlănţuit într-un dans lent care prin muzica din difuzoare te ducea cu gândul la o cafenea din Marrakech. Într-un târziu apare şi Andreea cu scuzele de rigoare pentru întârziere, cam roşie la faţă după părerea lui, dar chiar nu-l interesa ce făcuse într-o oră jumate cât a lipsit. Au dansat şi s-au distrat în trei până în zorii zilei când parcă cu părere de rău, îşi luă bagajul şi plecă spre gară. De unde până atunci era foarte dezgustat de oraşul în care a fost nevoit să se opreasca din lipsă de legătură, acum pleca cu sentimentul revenirii. O vroia pe Mihaela în viaţa lui, au schimbat şi numerele de telefon, ID-urile de mess, cam tot ce aveau prin care să poată ţine legătura.

Evadarea

Auzi mişcare în curte, se strânse şi mai mult în pat dorind parcă să se contopească cu el. Oare chiar se întâmpla? Auzise zvonuri dar nu le-a crezut până acum. La un moment dat auzi zgomotul sacadat şi sinistru al puştilor mitraliere, o frică viscerala puse stăpânire pe el. Era doar el şi încă cineva în cămăruţa respectivă, încercă să-şi dea seama dacă colegul auzea ce se întâmpla afară, dar dinspre patul acestuia nu se auzea nici o mişcare. De afară se auzea în continuare doar zgomotul împuşcăturilor, nici un ţipăt, era nefiresc. Teama l-a paralizat, se aştepta din moment în moment ca uşa să fie dată de perete şi o ţeavă neagră să scuipe moarte spre el. Din adâncul sufletului parcă-şi urla nevinovăţia, el nu vroia să evadeze, el se simţea bine aici, să-l audă cei de dincolo, călăii. Se chirci şi mai mult de frică parcă vrând ca spaţiul pe care îl ocupa să fie cât mai mic, el sa ajungă atât de mic încât nimeni să nu-l bage în seamă. Cavalcada de afară se termină la fel de brusc precum a început, până dimineaţă zbuciumul sufletesc continuă atingând uneori paroxismul. Plin de teamă, dimineaţă îndrăzni să iasă în curte, se aştepta să vadă trupuri răsfirate prin curte, nimic ca-n palmă, nici măcar urme de sânge, parcă grozăviile de azi noapte nici nu s-au întâmplat. Răsuflă oarecum uşurat, poate toate acele grozăvii se întâmplaseră doar în mintea lui şi nimic nu a fost real.


Planeta roşie


Dintr-o dată parcă a avut conştiinţa de sine, parcă în urmă cu câteva secunde apăruse din neant, de niciunde şi totuşi... gândurile i se învălmăşeau în minte, veneau în valuri. Cine era el, dar cei din jurul lui şi unde erau, o grămadă de întrebări la care nu era sigur dacă va găsi răspuns. Se uită în jurul lui, totul avea o tentă roşie, cerul pământul de sub picioare parcă şi pielea lui şi a celor din jur a început să capete tenta aceea. Undeva în mintea lui ca nişte flashuri apăreau alte imagini cu multe culori, un cer albastru, un verde omniprezent în ceea ce-l înconjura, oameni cu pielea alba, probabil şi el o avea tot alba, în amintirile astea nu ştia încă dacă el avea pielea albă. Nu-şi putea explica acele imagini, de unde veneau, erau amintiri a ceva care a trăit sau doar nişte fantasme ale minţii lui. Era abrutizat, erau robii a ceva sau a cuiva, nici el nu-şi dădea încă seama bine. Apăreau din când în când printre ei şi deşi semănau la fizic cu ei ştia instinctiv că ei sunt ei, cei care-i conduc, cei care i-au robit într-un fel, ajungea doar să deschidă gura, să rostească o fraza şi-ţi dădeai seama că fac parte din clica aceea. Undeva exista El care nu semăna cu ei, ar fi auzit că are un singur ochi, un ciclop, nu-l văzuse niciodată şi nici nu-şi dorea să-l vadă, ajungea că-i vedea trepăduşii, dar tot din auzite ştia că e neîndurător cu toţi inclusiv cu clica aceea a lui, care se pare că la rândul lor deşi făceau pe stăpânii îl slujeau pe El. Munceau din greu fără nici o satisfacţie, le asigurau doar hrana, în rest nu erau liberi, dar oare ce e Libertatea, cuvântul a apărut în mintea lui dar nu-i ştia cu adevărat semnificaţia, ştia din instinct că a fost liber cândva, liber să gândească, liber să vorbească cu cei de lângă el. Acum nu puteau nici măcar să vorbească între ei, erau doar nişte fiinţe fără gândire. Cei care au vorbit au dispărut câte o săptămână, unde, nici el nu ştia, apăreau din nou mai traşi la faţă, mai taciturni, nedornici de a mai lega o discuţie cu cei din jur. Revolta din el creştea cu fiecare secundă, nu se putea, nu ăsta era destinul lui, ceva trebuia să facă dar nu prosteşte, nu dorea să dispară şi el cu săptămânile. Frica asta crudă, primitiva, le-a fost inoculată în timp, pas cu pas până s-au trezit aici acum, aşa cum sunt. Ştia că nu pământul ăsta e casa lui sau poate a fost şi Ciclopul a transformat tot în ceea ce vedea acum. Oare chiar atât de puternic era sau doar le-a fost indusă aceasta “cultură”, că ar fi puternic, tocmai pentru a feri sistemul creat de el de neplăceri. Obosise deja de învălmăşeala din mintea lui, mai bine s-ar odihni, să lase pe altă dată gândurile astea şi ce-i de făcut.

3 comentarii:

  1. ha ha ha noooooooooooooooooooooooooooooob

    RăspundețiȘtergere
  2. super imi place,anonim SPLM!!!!!

    RăspundețiȘtergere
  3. Buna ziua,

    Va contactez in legatura cu un parteneriat constand in link-exchange. Am observat ca detineti un blog foarte interesant si mi-ar face placere sa colaboram

    Va propun umatoarele 2 site-uri pentru link-exchange:
    -Motruinfo:
    titlu:Motruinfo
    link: http://www.motruinfo.ro

    -Famouswhy.ro
    titlul: Intrebari Faimoase
    link: http://ask.famouswhy.ro/

    Daca sunteti deacord adaugati cele 2 linkuri si astept un raspuns din partea dumneavoastra (includeti titlul si linkul catre blogul/blogurile dvs) pe sorin@motruinfo.ro si voi posta linkuri catre site-ul dvs de pe ambele domenii. Daca mai detineti si alte siteuri/bloguri sunt as fi dispus sa le includ in aceasta oferta si pe acestea


    Cu respect,
    Spataru Sorin
    Stiri si articole la http://www.MOTRUinfo.ro & http://www.famouswhy.ro

    RăspundețiȘtergere