6.9.10

Cenaclul online 7

Poate că vă amintiţi de Sonia Elena Roman din Baia Mare şi textul ei, "Legenda aztecă", despre care am discutat în cenaclul online în luna aprilie. Acum cîteva zile, Sonia mi-a trimis din nou povestirea ei, cu multe modificări. Poate reluăm discuţia într-una din zilele următoare, pe blogul Luciei Verona.
Iată noua variantă a textului:

Legenda aztecă

Plouă “în luna lui Marte...” Da… plouă. Peste oraş. Peste oamenii grăbiţi să ajungă acasă. Peste sufletele lor gârbovite de grijile zilnice. Plouă.
Plouă... Plouă, şi nu se mai opreşte. Mi-a înecat sufletul, iar carnea-mi este îmbibată-n apă până la refuz. Plouă. Plouă cu sentimente şi idealuri. Cu vise şi cu speranţe. Cu clipe demult uitate, pierdute în negurile timpului. Şi plouă. Picurii gigantici înglobează tot ce le iese în cale. Un om a adormit în staţia de autobuz. Ploaia îl prinde în mrejele-i, încetul cu încetul. Vecinul lui îl priveşte: era prins în acea lacrimă de chihlimbar ce începe să se rotească, să alerge pe străzi. Degetele-mi încep să se prelingă pe asfaltul atacat de ploaie. Ochii mi se pierd în azurul viselor. Mă scurg printre trecători. Ei mă calcă în picioare. Fiecare parte a corpului meu o ia într-o direcţie diferită. Vremea trece, neţinând cont de sentimentele mele.
Nu mai circulă nimeni pe stradă. Peisajul monoton îl puteai vedea oriunde îţi întorceai ochii. Erau picuri de chihlimbar în centrul intersecţiei, mai la vale. Resturile unor maşini tronau pe şosea. Câţiva trecători au fost prinşi în pânza de păianjen a timpului. Erau în covalescenţă. Iar eu? Eu eram singura ce eram părtaşă la toate. La toate şi la nimic concret.
*
- Amalia... Amalia... Amalia! Trezeşte-te! Sunetele străzii începuseră să-mi invadeze creierul. Lumina orbitoare îmi agasa ochii. Capul îmi vâjâia şi începu să trosnească. Hai! Nu vreau să întârziem. Deschise geamul. Aerul rece al dimineţii îmi atinse obrajii. Mă înfofolisem mai bine şi m-am întors cu faţa către perete. Trezeşte-te! Dora trase plapuma de pe mine. Briza dimineţii îmi intră în oase.
Când m-am ridicat, geamul era închis. De pe coridor străbătea mirosul unei cafele tari. M-am îndreptat ca teleghidată spre sursă. În bucătărie trona pe o tavă micul meu dejun: biscuiţi cu cafea.
- Merci Dora. Ea spăla vasele, fredonând un cântec de leagăn. Iar am fost acolo... chiar şi ieri la seminar. Nu ştiu. Poate este ceva în neregulă cu mine. Ceva ce mă leagă de trecut. Poate este un semn... Şi ştii ce-i mai grav? Ca sunt acolo, dar câteodată, simt şi aud şi ce se petrece aici. Iar după un timp, ajung la starea de nebunie totală...
- Amalia, poate ar trebui să vorbeşti cu un psiholog, mi-a spus Dora, ştergându-se pe mâini. E deja prea mult. A trecut jumătate de an. Trebuie să te mai şi odihneşti. Du-te la un psiholog. Sau psihiatru. De care vrei. Dar fă ceva! Îi arunc o privire ce ar vrea să îi îngheţe vorbele pe buze, dar ele deja au zburat...
- Azi nu mă simt bine. Nu mă duc la ore. Du-te tu. Zi-le că sunt răcită. Zi-le că m-au răpit teroriştii. Sau zi-le ce vrei. Dar eu nu mă duc la ore. Mi-am terminat cafeaua şi am pornit spre camera mea. Dora mă privea. Îmi urmărea mişcările. Desigur, pentru ea eram doar colega uşor ţicnită. Colega de care trebuia să aibă grijă.
După câteva minute, am auzit-o ieşind din casă. Încuie uşa în urma ei. Traficul s-a diminuat, iar liniştea revendică apartamentul. Liniştea atât de sonoră a întrebărilor... Dora avea dreptate. A durat prea mult... Dar totul se întâmplă cu un scop. Fie el şi cât de mic, dar e un scop.
Afară începu să plouă, cu picuri mărunţi. Norii cenuşii îşi găsiseră sălaş deasupra oraşului. Îi privisem pe fereastră. Îmi părea că din acea masă compactă, se desprinse o bucată. Iar bucata, se lasă printre blocuri, precum o pătură de ceaţă groasă. Cine ştie... Poate ceasornicul nu mai vroia să bată pentru mine... Eram obosită. Prea obosită. Petrecusem prea mult timp visând.
*
Când Dora ajunse acasă, uşa apartamentului era larg deschisă. Cafeaua era vărsată pe covor. Becurile pâlpâiau. Oglinzile erau sparte. Cărţile erau împrăştiate peste tot, iar filele lor erau ridicate cu ferocitate de vânt. Toate geamurile erau deschise. În camera Amaliei, lucrurile erau răvăşite. Distruse. Aruncate în toate direcţiile. Doar laptopul era la locul lui, pe birou.
Dora înainta cu grijă prin apartament, căutându-şi cu disperare telefonul mobil în geantă. Într-un final îl găsi. Uitase ce trebuia să facă. Uitase unde trebuia să sune. Apăsă o tastă la întâmplare şi aşteptă.
Când prietenii ei sosiră, Dora inspecta apartamentul a treia oară. Nu observă nimic nou. Dar nu se dădu bătută. După puţin timp sosi şi echipa poliţiei: trei bărbaţi în jur de treizeci de ani, somnoroşi şi morocănoşi. Capul echipei era un bătrân ce avea să împlinească şaizeci de ani în curând. Acesta, spre deosebire de ceilalţi, era vioi şi gata de muncă.
- Mă numesc Randolf Herrmann, se prezentă el, uitându-se la feţele studenţilor. Presupun că dumneavoastră aţi telefonat, spuse uitându-se la Dora.
- Aveţi dreptate. Mă numesc Dora Negrea. Ei sunt prietenii mei: Andreea Moldovan, Cristian Moldovan şi Alexandru Pop. Ce puteţi face pentru Amalia? O puteţi găsi? Fata începea să se agite.
- Vom face tot posibilul, dar va trebui să răspundeţi la câteva întrebări în legătură cu ea. Iar noaptea asta ar trebui să dormiţi la prietena dumneavoastră.
- Dar dacă se întoarce şi nu găseşte pe nimeni? Atunci ce va face? Şi nu pot lăsa apartamentul deschis. Vreau să o aştept. Refuz să plec!
- Ne vom face o parte din treaba acum, iar când plecăm, veţi pleca şi dumneavoastră, închizând uşa. Andrei, făcu un semn cu capul către unul dintre bărbaţi, va sta de pază. Dacă prietena dumneavoastră se va întoarce, veţi fi prima anunţată. Mâine, la nouă, mă voi întâlni cu dumneavoastră şi vom reveni aici, pentru eventualele detalii sau nelămuriri. Acum vă sugerez să vă pregătiţi de plecare.
Dora nu avea încredere în ei, şi nici în şeful echipei. I se părea prea bătrân pentru aşa ceva şi parcă, ascundea ceva. Fata intră în camera Amaliei. Văzu laptopul pornit. Îl luă şi îl puse pe fundul genţii de voiaj. În scurt timp era gata. Răspunse la întrebări, iar toţi părăsiseră imobilul.
Ajunsă în casa Andreei, se instală pe canapea şi începu să butoneze, dar fără rost. Nu putea afla nimic.
- Tu chiar crezi că a păţit ceva rău? o întrebă Alex pe un ton îngrijorat.
- Normal! Ai văzut apartamentul. L-aţi văzut cu toţii! rosti ridicându-şi ochii spre prietenii săi. Trebuie să mă ajutaţi să o găsesc! Dacă nu pentru ea, măcar pentru liniştea mea sufletească. Ştiu că e puţin ţicnită dar asta n-are a face. Tot un om este! Vă rog! Un timp, nimeni nu făcu nimic. Nu îşi vorbiră şi nu se priviră. Cristi fu cel ce ieşi din cerc. Îi luă laptopul. Începu să butoneze. Scoase din buzunar un mini-dvd şi îl introduse în aparat. Peste un sfert de oră de aşteptat, spuse cu un zâmbet satisfăcător pe buze:
- Ce vreţi să ştiţi?
*
Dimineaţa se anunţa mohorâtă. Dora stătea cu ochii aţintiţi spre norii negri ce se adunau deasupra casei.
- O să plouă. Ca şi atunci. Ca şi în acea dimineaţă... Începu să plângă. Cristi o luă în braţe. Fata nu mai mâncase de trei zile. Era slăbită iar pielea ei avea o culoare cadaverică, semănând mai mult cu o stafie decât cu o fiinţă umană. Se învinuia mereu pentru dispariţia Amaliei. Nu ştia nimic. Era moartă? Încă trăia? Unde era? O putea ajuta? Iar dacă da, cum? Se uita mereu la ştiri, în speranţa că îi va vedea faţa, chiar şi lipsită de viaţă. Sau măcar trupul găsit spintecat în pădure, sau haina, orice. Doar să ştie unde este. Nici cu Herrmann nu vorbise din acea noapte. Îl sunase deseori, dar nu putea fi găsit. Parcă intrase în pământ.
În acel moment, telefonul sună. Înima începu să o ia la goană. Nu se uită la număr. Îl înşfăcă de pe masă cu cea mai mare agilitate de care putea da dovadă.
- Amalia? se auzi glasul Dorei.
- Randolf Herrmann, din păcate, se auzi vocea calmă a bătrânului.
- Trebuia să anchetaţi cazul iar dumneavoastră aţi dispărut! De ce nu vă faceţi treaba? Nu pentru asta sunteţi plătit? De ce nu o căutaţi? Era foarte nervoasă iar vena din apropierea tâmplei începu să-i zvâcnească ameninţător.
- Vă rog, calmaţi-vă...
- Nu-mi spune TU mie ce să fac! Nu-mi eşti tată! Şi nici Amaliei nu-i eşti! Şi mai bine dacă i-ai fi, măcar ţi-ai da interesul! Soneria sună. Andreea se duse să deschidă. Reveni în cameră urmată de încă o persoană. Şi dacă chiar ţi-ai dori să o găseşti, ai fi pe teren, adică la apartament sau aici, punându-ne întrebări! Şi cum la apartament nu poţi fi deoarece nu ai dublură de la cheie, ar trebui să fi aici! Iar cum tu...
- Sunt aici! Vocea de bas o acoperi pe cea a fetei. Dora se întoarse dintr-o mişcare. Îl privi în ochi pe Herrmann, transformându-l în mintea sa în Sisif. Ochii lui, de un gri închis asemeni paltonului ce îl purta, nu se plecau în faţa osândei ce deja se aplica în imaginaţia fetei. Dora, aş vrea să ştiu de ce ai luat laptopul Amaliei.
- Poftim? Dar ea nu are laptop, încercă fata să ascundă.
- Nu mă poţi minţi. Ştiu că are laptop. Iar acum se află pe fundul genţii tale de voiaj. Bărbatul se ridică şi se îndreptă către camera Andreei. În dreapta patului se afla bagajul Dorei. Gazda, asemeni prietenilor săi, îl urmărea cu răsuflarea tăiată. El scoase laptopul şi se uita ironic la fată. Reveniră în living. Îl puse pe masă şi îl deschise. Aparatul ceru parola. Dacă nu este al Amaliei, şi - fiind în bagajul tău, presupun că îţi aparţine - atunci pune parola, i se adresă Dorei. Ea ezită, dar după câteva minute butona încercând să spargă parola.
Cum de ştiuse unde era laptopul? Şi de unde ştia că Amalia are unul? După un timp, în care nu reuşi să-l convingă că aparatul îi aparţine, Randolf introduse o parolă. Spre surprinderea tuturor, aceasta fusese acceptată.
- Ce ştii despre viaţa personală a Amaliei? i se adresă Herrmann.
- Nu prea multe, spuse Dora având capul plecat. Părinţii ei au avut un accident de maşină. Un timp a stat cu mătuşa sa, dar după aceea s-a mutat la bunici. A trăit în puf, i s-a asigurat totul, era întotdeauna prima... dar după mine, e cam ţicnită. El o privea nedumerit. Adică, este ciudată. Am auzit-o vorbind singură câteodată. Vorbea şi cu ploaia, îi împărtăşeşte sentimentele, o întreabă de sănătate... Spunea mereu că la timpul potrivit va veni cineva după ea... şi se pare că acel moment a sosit.
- Ştii care sunt numele bunicilor?
- Victor şi Helga Herrmann. Îi aruncă o privire omului din faţa ei. Cred că este o coincidenţă...
- Nu există coincidenţe, spuse Randolf mai mult pentru sine. Presupun că tu ai spart parola, i se adresă lui Cristi. Unele programe sunt interzise de lege –el vru să protesteze – doar te-am anunţat. Ai găsit ceva... ţicnit?
- A... Tot ce-mi amintesc este un site... Nu l-am şters. Este... Adică am citit câteva rânduri şi m-am convins că scriitoarea este ţicnită.... Era ceva cu penitenciarul... Aaa... Penitenciarul...
- ...viselor, interveni Dora. Îi arătară pagina respectivă. Expresia de pe chipul bătrânului era gravă. Citea şi făcea diferite desene pe o coală de hârtie. Rămase tăcut mult timp, iar când se hotărî să le vorbească, le ceru o hartă a oraşului. După ce o studie, se ridică şi plecă fară a le mai adresa vreun cuvânt. Lăsase în urma sa foaia desenată, laptopul deschis şi feţele celor prezenţi pline de uimire.
Cei patru erau uimiţi. Abia plecă Randolf şi se înghesuiră să citească toată pagina şi să se uite la hârtia desenată. Iniţial, nu înţeleseseră ce vroia bătrânul să le comunice, dar cu cât citeau mai mult, cu atât li se luminară lucrurile.
„Ştiu povestea aceasta de la mama mea, care o ştie de la mama ei, iar ea de la mama ei... – începea autoarea textului – şi tot aşa. Îşi are originile cu mii de ani în urmă. După unii, este doar o legendă, dar eu cred că este un fapt cât se poate de real. Zeul Tlaloc, după ce a adus cu sine ploaia pentru un popor ce în acel an făcuse nenumărate sacrificii umane, se odihnea în cetatea sa din munţi. Se plimba prin grădini în căutare unei flori anume. Spre surprinderea sa, ceea ce căuta nu se afla în cetate şi porni într-o călătorie. Într-un târziu, găsi pe culmile unor munţi planta secolului ce trebuia să înflorească la următoarea lună plină. Tlaloc aşteptă momentul prielnic ca să o fure, dar planul îi fu dejucat de Mayahuel, protectoarea plantei. Pentru a-şi îndeplini dorinţa, o seduse. Ea căzu tentaţiei. A doua zi, când ea se trezi, observă lipsa lui Tlaloc, dar şi a plantei. Mayahuel şi-a părăsit casa şi a plecat, colindând mări, ţări, oceane şi continente. Într-un final, s-a îndrăgostit de un muritor împreună cu care şi-a trăit restul vieţii, devenind muritoare. A născut o fată, dar i-a luat puterile, hotărând că viaţa omului de rând este mult mai fericită decât cea a zeilor.
Consoarta lui Tlaloc, Chalchiuhtlicue, protectoarea lacurilor, râurilor şi izvoarelor, a aflat de la Coyolxauhqui, zeiţa lunii, cele petrecute în grădină. Se supără pe el şi se hotărâ să se răzbune. Cu trecerea timpului, Tlaloc află de existenţa unei fiice şi dori să o cunoască şi să o aducă la castel. Consoarta sa i-a stat în cale, iar în urma unei mari dispute, cei doi au apucat cărări diferite. El îşi veghea copila, îşi puse supuşii să o păzească zi şi noapte, dar niciodată nu putu s-o strângă la piept, deoarece Chalchiuhtlicue se împotrivea şi îi dejuca mereu planurile.
Pentru a-şi putea aduce fiica la castel, aceasta trebuia să fie cel puţin semi-zeiţă. Dar, cum puterile i-au fost ferecate la naştere, visul lui Tlaloc nu se putea îndeplini aşa uşor. Totuşi, exista o cale. Trebuia să se îndeplinească un anumit ritual, care poate fi realizat doar o dată la o mie de ani, într-o noapte cu lună plină, la ora doisprezece. Fata trebuie să moară şi să renască din foc şi apă, cu ajutorul zeului Mictlantecuhtli. Ea trebuie să-l invoce pe acesta în prezenţa lui Tlaloc şi să se sacrifice în numele lui. Atunci, trupul i se va evapora, iar din hăul pământului va ieşi magma la suprafaţă. Luna va dispărea iar ploaia va acoperi pământul. Tlaloc va sufla peste mormanul fierbinte iar acesta va primi viaţă...”
Se uitară stupefiaţi unul la celălalt.
- În orice caz, interveni Dora, trebuie să verificăm... Azi e lună plină. Amalia a dispărut. Se simţea urmărită. Apartamentul a fost o diversiune.
*
Eram în România. În acelaşi oraş, doar ca într-un cartier periferic. Cel în care casele erau părăsite. Foarte puţine mai aveau geamuri, iar uşile fuseseră arse. Au rămas doar zidurile de cărămidă iar, în unele locuri, zugrăveala se ţinea cu dinţii de ele. Majoritatea acoperişelor cedaseră, doar câteva menţinându-şi cu străşnicie poziţia. Printre toate acestea, şobolanii se plimbau nestingheriţi.
Totul era... ca un labirint. Un labirint al speranţei şi al morţii. Un labirint al zilei de azi şi a celei de mâine. Un labirint, unde doar conştiinţa putea supravieţui neatinsă de nici-o gheară. Un labirint...
Deodată, liniştea tumultoasă a gândurilor mele fusese tulburată. Paşii unui străin – atât de monotoni, atât de calculaţi – se auzeau pe alee. Ecoul lor îmi pătrunse-n inimă şi mă făcu să mă întreb: Cine? Această parte fusese abandonată cu ani în urmă. Doar cei fără casă vizitau acele locuri, dar nu pentru mult timp. Iar aceşti paşi... erau prea mecanici şi prea uşori pentru a fi ai unui om nevoiaş. Sunetul amuţi brusc. Poate ajunse la o intersecţie... Dar nu. Pornise. Cu paşi mai hotărâţi. Mai sonori. I se alătură o persoană. Ecoul era mai puternic.
Veneau spre mine. Le auzeam paşii din toate colţurile. Mă încercuiseră şi nu-mi lăsară cale de scăpare. Îmi prevăzură toate mişcările. Cum era posibil?
M-am refugiat într-o casă ce avea o bucată de carton în locul geamului. În dreapta intrării, un câine mort. Mirosul era îngrozitor. Mi-am acoperit gura şi nasul cu mâna şi m-am îndreptat spre ultima cameră. Acolo nu puteam fi văzută din stradă, iar întunericul mă acoperea. M-am apropiat de uşa odăii. Vroiam să văd cine mă urmărea. Sau poate nu pe mine mă căuta. Poate... era doar o coincidenţă... Am zâmbit în sinea mea: nu există coincidenţe. Opt siluete, toate purtând paltoane gri, se plimbară prin faţa casei. Am înaintat încă puţin, dar mi-am dat seama că a fost o decizie proastă.
La picioarele mele dormea un beţiv care a simţit lovitura, iar câteva sticle goale s-au rostogolit. Cei de afară sesizaseră zgomotul şi se repeziseră spre intrare. Spre norocul meu, camera avea o altă ieşire. Părăsisem imobilul şi începusem să fug, cu opt persoane pe urmele mele.
*
- Este doisprezece fără douăzeci, spuse Andreea prin staţia ei. Aţi găsit ceva?
- Nu. Dar mai avem timp. Poate se ascunde. Aţi verificat toate podurile? se auzi vocea Dorei.
- Da, răspunseră la unison ceilalţi.
- Staţi pe poziţii. Fiţi atenţi la tot ce mişcă. Nu cred că a verificat cineva podul din cartierul părăsit. Mă duc eu.
*
- Proasto! i-am şuierat printre dinţi Dorei. Stăteam spate în spate pe asfaltul jilav. Şase siluete formaseră un cerc în jurul nostru şi ne păzeau. Ne urmăreau mişcările precum nişte şoimi ce aşteaptă tăcuţi... Doi vorbeau în şoaptă, pe pod. Îşi terminaseră discuţiile, şi se îndreptau spre noi. Ne separară. Pe Dora o trase de păr un bărbat. Pe mine mă luase de braţe. Mă duse în faţa unui bătrân, ce avea părul sur, lung, prins într-o coadă la spate.
- Ştiam că nu erai de încredere, răcni Dora cu disperare. Pe faţa bătrânului apăru un zâmbet satisfăcător.
- Randolf Herrmann, am spus – el făcu o plecăciune – sau mai bine zis, Tlaloc!
- Văd că ţi-ai făcut bine temele, îmi răspunde acesta, şi deci ştii ce vreau. Presupun că ştii şi cum pot obţine ceea ce vreau, ritualul...
- Nu! El îl privi pe cel ce o ţinea de păr pe Dora. Acesta scoase un pumnal din aur şi îl rezemă de gâtul fetei.
- M-am gândit şi la asta. Ori tu, ori ea. Ce alegi? Mă smucisem din strânsoarea celui ce mă ţinea captivă. Tlaloc părea mulţumit.
Îmi aruncă un pumnal asemănător la picioare. L-am ridicat şi l-am strâns puternic în mână. M-am îndreptat spre pod, dar mă opri.
- Acolo e bine. Încă un pas... Paznicul Dorei o trase pe aceasta de păr. Ea ţipă.
Luna se lăsă admirată de ochii mei ce se ridicau rugători în sus. O contemplam şi încercam să-i simt prezenţa. Mi-am închis ochii. Mă cufundam într-un sentiment de solitudine sfâşietoare. Putea fi sfârşitul....
- Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc prezenţa zeilor. Eu, fiica lui Tlaloc şi a Chalchiuhtlicuei invoc prezenţa lui Mictlantecuhtli acum! Vântul începu să bată cu putere. Râul era din ce în ce mai zgomotos. Luna îşi revărsa razele cu şi mai multă dăruire. Mictlantecuhtli, te invoc! Mictlantecuhtli, te invoc! Mictlantecuhtli, te invoc! Între mine şi Tlaloc se formă un con de nisip. Mă simţeam prinsă într-un joc, în care rişti şi câştigi. Eu pierdusem prea multe în viaţă, venise timpul să risc. Chalchiuhtlicue te invoc! Coyolxauhqui, te invoc! Mayahuel te invoc! Râul seacă. Luna se stinse. Totul rămase în beznă. Un cântec de leagăn se auzi din străfundurile pământului. Cer puterile zeilor, cele ce mi-au fost luate la naştere. Cer protecţia astrelor, ce mi-a fost negată. Cer controlul timpului, al spaţiului şi al dimensiunilor. Cer înţelepciune şi cunoaştere. Aleea se lumină. Luna coborâ pe pământ. Norii acoperiră cerul. Se auzeau tunete. Erau din ce în ce mai sonore. Tlaloc era nervos.
Un fulger lovi podul rupându-l în două. De nicăieri aparură valuri de apă ce-i îneacă slujitorii. Dora era în siguranţă, în braţele Mayahuelei. Forţele se dezlănţuiseră. Mictlantecuhtli fugea din faţa urgiei. Iar eu, primeam ceea ce mi-a fost refuzat, ceea ce mi-a fost interzis.
Începuse să-mi fie din ce în ce mai cald. Un corp de lumină se apropiase de mine. Nu era Luna, ci altceva, altcineva. Mă prinse de mână şi mă conduse printre cei aflaţi pe alee. Zeiţele l-au încolţit pe Tlaloc, iar acesta nu găsea vreo cale de scăpare. Încerca să le îmbie cu vobe dulci dar erau pregătite pentru lovitura de graţie. Dora privea scena, nevenindu-i să creadă. I-am şoptit la ureche “Adio.” iar Mayahuelei “Mulţumesc.”
Mi-am întors privirea către drumul alb ce se contura şi spre ghidul meu. Am aruncat o ultimă privire în spate. Totul era înghiţit în lumină. Se părea că Tlaloc nu reuşi să le înduplece pe zeiţe. Dar Dora... colega... mea... Amintirile îmi dispăreau. Mintea îmi devenise o coală albă de hârtie... Lumina era din ce în ce mai puternică... O coală de hârtie, pe care scria "Libertate".

6 comentarii:

  1. Propoziții prea scurte. Seamănă mai mult cu genul epic.

    RăspundețiȘtergere
  2. Buna ziua, dorim sa va facem o propunere comerciala! Daca sunteti interesat trimiteti un e-mail la office@falvorotarybids.ro

    RăspundețiȘtergere
  3. Buna, imi place blogul tau, daca te intereseaza un link exchange intra pe http://pegas-motorizat.blogspot.com/- Pegas Motorizat: Ne amuzam ca nu-i impozabil!

    RăspundețiȘtergere
  4. Buna ziua.
    Ma numesc Cristian, administratorul directorului web www.siteuri-web.ro

    Va propun un schimb de link-uri. Va pot promova blogul prin introducerea lui la rubrica Parteneri, in cadrul directorului.

    In schimb as dori sa plasati la dvs. in blogroll urmatorul link:

    Titlu - Cazare Busteni
    url - http://www.e-statiuni.ro/cazare-busteni.html

    Daca sunteti de acord, va rog sa ma contactati la nideleacristian@gmail.com cu detaliile link-ului dorit de dvs

    RăspundețiȘtergere
  5. Buna Seara!
    Eu sunt Vlad, unul dintre membri Radio Whisper – un radio antimanele dedicat bloggerilor şi nu numai.
    Am găsit întâmplător blogul tău, am citit câteva articole şi nu am vrut să ies înainte să te felicit – mi-a plăcut mult ce am găsit aici. Am fost atras de subiectele interesante si de originalitatea articolelor. Felicitari ! Noi promovăm la radio diferite articole ale bloggerilor, iar azi am promovat un articol de-al tău; am specificat sursa articolului şi am deschis şi un subiect pe baza acestuia. Dacă doresti, poţi să ne recomanzi orice articol, iar noi îl vom promova.
    Ne-ar face plăcere să ştim că ai dori să ne susţii în acest proiect de radio şi să accepţi o eventuală colaborare.
    M-am gândit aşadar să vin cu o propunere:
    Pe Radio Whisper se difuzează toate genurile de muzică, exceptând manele şi piese necenzurate. Avem şi câteva emisiuni, ştiri etc. Ne-am propus să realizăm un proiect mare, iar pentru asta avem nevoie de susţinerea şi ajutorul tău şi al celorlalţi colegi bloggeri. Dorim să creăm o echipă cât mai complexă de oameni cu un talent aparte şi m-am gândit că poate ai vrea sa ni te alături şi să colaborăm (binenţeles, pe unul dintre domeniile care îţi place). Dorim de asemenea să îţi luăm un scurt interviu. Pentru noi sunt importante ideile şi modul de a gândi al bloggerilor şi al ascultatorilor noştri.
    Îti multumesc pentru timpul acordat, iar acum îti propun sa adaugi linkul sau bannerul nostru pe blogul tău şi să ne dai add la id-ul asculta_whisper sau un e-mail, tot la asculta_whisper@yahoo.com, pentru a discuta mai multe.

    http://www.radiowhisper.com
    Multumesc,
    Cu stimă Vlad!

    RăspundețiȘtergere
  6. Cand spui Cenaclu , te duce cu gandul undeva acolo in trecut , pe vremea raposatului cand regretatul Adrian Paunescu era regele divertismentului pe acea vreme.

    RăspundețiȘtergere