Festivalul Lili - texte în dezbatere/1

Oana Stoica-Mujea

Lady Helena


Personaje:

Helena – luptătoare, ajunsă pe marginea râului Styx
Atena – zeiţa înţelepciunii (până când îşi va dezvălui identitatea rămâne fără nume, acoperită de o mantie sărăcăcioasă, stă tot timpul cu spatele la Helena)
Charon – luntraşul lui Hades (nu apare fizic, dar din când în când i se aude glasul)




SCENA

Acţiunea se desfăşoară pe malul râului Styx. Un pod de aramă trece peste scenă, oprindu-se acolo unde începe râul.

ACTUL 1 (Monolog)

Helena, singură pe malul râului, îşi plânge soarta


HELENA
(Ţinând în mână spada)

O, Zeus, mârşav te-ai arătat cu a mea soartă. Cum m-ai lăsat să mor fără un ban în mână, şi astă creatură să-mi ceară bunul cel mai depreţ pentru a trece râul.
Nu, nu, nu şi nu. Niciodată nu voi lăsa din mână singura-mi alinare. Cea ce m-a apărat, aşa cum eu am respectat-o.
O, Zeus, cât de bine ştii cum am luptat noi amândouă. Spada în mâna-mi s-a mulat ca o mănuşă, ca o alinare. De-ar şti Charon prin câte am trecut. O, Zeus, ce crud, ce nemilos...
(Se adresează spadei)
Îţi aminteşti, bună sfătuitoare, cum ne-am împreunat? Eu om, tu un metal, ce fără suflet te credeau cei mulţi. Şi iată, împreună stăm şi aşteptăm să trecem în lumea celor morţi. În iadul însingurării. Dar nu, nu te voi da, de-ar fi să aştept aici o veşnicie. Căci împreună noi om sta. Aşa cum alţii au stat în somnul de pe urmă.
Ţi-aduci aminte tu cum a început revolta în ţara mea îndepărată? Cum toţi bărbaţii au fugit când ciclopii au dat năvală, la comanda lui Ares cel vijelios? Şi eu, ce am făcut atuncea? Femeie măritată în pântec cu un prunc. Căci nu puteam lăsa ca totul să fie călcat în picioare. Dar ei, mişeii, bărbaţii, cum au fugit, unii cu plozi cu tot şi s-au ascuns în temple sau în munţi. Iar tu, măreaţă spadă, stăteai pierdută în mocirlă. Parcă-ţi plângeai de milă sau furie să fi fost. O, da, erai înfuriată căci n-aveai să mai simţi sângele cald şi umed pe lama-ţi lucitoare.
Şi-atunci te-am ridicat şi te-am privit ca pe-o zeiţă. Şi am ştiut pe dat. Spre celelalte m-am întors şi am strigat: „Iată-ne salvatoarea!”. Şi tu, o, mândră spadă, şi tu parcă ai răspuns. Ai străluci în lumină, ca o zeiţă la apus.
Şi toate celelalte mi s-au alăturat, şi ce-au făcut atunci, şi ele s-au n’armat. Şi am plecat la luptă. Si câţi ciclopi am mai ucis, noi două şi cu ele. Nici nu i-am numărat.
Iar el, acum, mişelul de Charon, te cere pentru a mă trece dincolo de rău? La ce? Pentru a mă duce în iadul înfierbântat, pentru a pedepsi dragostea-mi pentru oameni, luându-te de lângă mine. Şi mi-a şi zis mişelul: „De stai aici, vei tot muri, şi vei muri până ce mă vei ruga să mi-o dai mie şi să treci. Că tu întotdeauna vei simţi prima durere a morţii, şi cât vei rezista?”
Oh, Zeus, cât te mai ocărăsc. Blestemul meu să cadă pe capul tău zeiesc. Durerea mea să cadă pe cei ce îi iubeşti, şi astfel cel mai drag din pruncii tăi cei mulţi, să-ţi fie cerut în ceas de cumpănă.
Să nu mai plâng, să nu mai plâng. Mai bine să mă liniştesc. Dar ce e asta? Parcă aud un vuiet. Oare să am companie? Dar ce îmi pasă mie, căci celalalt va pleca. S-o fi îndurat de el vreun muritor de rând, să-i lase un bănuţ. Sau nu? O, Zeus, ce aspră-mi e pedeapsa pentru că am salvat pământul de sute de cotropitori.
Sau oare-i altceva? Să fie oare pruncul ce l-am lăsat pe mâna argatului cel trădător?
Dar iată, se aude un vuiet, tot mai aproape...
(Cortina cade)

ACTUL I. SCENA II

Se ridică cortina. Helena stă lângă pod cu spada în mână. În faţa ei, stând cu spatele, e o femeie.

ATENA
Ce frig e aici. Şi te gândeşti că mai încolo, iadu-i fierbinte.

HELENA
O, dacă-i şti, domniţă, dragă, şi ce dogoare. Ea vine odată cu Charon şi tot aşa dispare.

ATENA
L-aştepţi demult?

HELENA
Eu nu-l aştept deloc. Că n-am nici bani ca să-i plătesc şi nici ceea ce mi-a cerut nu-i dau. Mai bine mor de mii de ori, de miliarde, decât de scumpa-mi spadă să mă despart. Căci numai ea m-a însoţit în moarte. Aşa precum Oreste pe Iphigeneia trebuia să însoţească.

ATENA
Şi-ai să rămâi aci? Să mori de-atâtea ori, să simţi mereu durerea şi nepăsarea?

HELENA
Prefer să fie astfel. Da, prefer. Prefer ca să rămân, să-i văd pe toţi venind şi-apoi, ca nişte demoni, plecând spre iad. Dar ce-ai făcut femeie de ’ăst drum ţi-a fost deschis.

ATENA
De-mi spui povestea ta, ţi-oi spune poate şi eu. Cu toate că păcatul m-atârnă atât de greu.

HELENA
O, zei cei făr’ de minte. Ce am făcut eu? Mi-am apărt tot neamul, întregul lor avut, lasându-mă pe mine. Punându-mă de-a curmezişul, cu astă spadă în mână. Chiar după ce-am adus pe lume un prunc, m-am ridicat şi am pornit să-i pedepsesc pe cei, ce cu ura în dinţi, venit-au să ne prade. Căci singure am rămas, femei şi unii prunci. Şi-atuncea, toţi aflând, au şi pornit spre noi. Să prăduie, să fure şi să batjocorească. Dar spada mea, sărmana, s-a ridicat. Şi a ucis fără scăpare pe orişicine i-a stat în cale. Mult sânge mi-a curs pe mâini şi pe lama spadei, dar doar m-am apărat.

ATENA
Şi pruncul, unde îţi e?

HELENA
O, pruncul, oh... Pe capul lui aprig blestem căzu-ta, ca şi pe-al meu. Şi într-o noapte liniştită, pe când dormeam în şură, Artemis mi s-a arătat râzând ca o nebună. Şi mi-a strigat neisprăvita: „Ăst prunc de l-ai născut Helena, te va ucide într-o zi, aşa cum tu ucisa-i ciclopii unor zei”. M-am mâniat atunci, dar n-am avut puterea să-l ucid, aşa că i l-am dat unui argat de-al meu ce nu avea copii. O, ştiu, ce nebunie am făcut. Aşa cum Agamemnon a crezut că de Oreste a scăpat şi de blestem, şi iată că s-a împlit, aşa am făcut şi eu. Doar că blestemul nu s-a împlit, căci pruncul mi-e prea mic, iar eu nu mai trăiesc în lumea pământească, cu flori, cu pomi şi aer. Cu cerul boltuit şi luna cea măreaţă. Acuma sunt aici, plângându-mi soarta neagră ce m-a aventurat spre iadul cel fierbinte.
Ascultă? Nu auzi? Un clipocit în apă. Se întoarce oare Charon?

GLASUL LUI CHARON
Te-ai răzgândit Helena? Sau vrei din nou să simţi fiorii cei mai reci ai morţii?

HELENA
Mişel cu chip de demon, eu spada nu îţi dau.

GLASUL LUI CHARON
Atuncea pe nimeni n-am să mai trec pe apele fierbinţi. Şi toţi ce vor veni să ştie a cui e vina.

HELENA
Aşa, mişelule, să fugi din calea mea. Chiar de eşti mort, de spada mea ţi-ar prinde jugulara, ţi-ar desprinde-o. Demon din iad. Ascultă, bună doamnă, se depărtează. O, Zeus, ce-am făcut? Acum vei fi pierită aşa ca şi ca mine. Vei aştepta pe mal şi vei muri mereu, iar mai târziu, mă vei urî.

ATENA
Dar ce e de făcut? Tu nu cedezi. Nici el, că-i demon. Un demon de temut.

HELENA
Aşa-i, şi ce să fac? Să-i dau singurul meu bun? Ce-ai face în locul meu?

ATENA
De mi-ar fi prunc, aş proceda la fel ca tine. Dar este doar o lamă ce multe suflete a luat şi le-a trimis în iad.

HELENA
O, bună doamnă, tu nu înţelegi. Această lamă, cum îi vorbeşti, nu m-a trădat în veci.

ATENA
Şi totuşi eşti aici.

HELENA
Dar nu de spadă am murit. Ci otrăvită am fost de chiar argatul meu, cel ce i-am dat copilul.

ATENA
Aşa...

HELENA
Oh, Zeus, recunosc. Mi-am prăduit duşmanii, şi mi-am întins averi. Dar eu nu le ţineam, să-mi umplu maţul sau să mă amuz, ci le dădeam femeilor amărâte pentru a-şi creşte pruncii şi-aş lua, cum se cuvine, bărbat de omenie. Bărbaţii ne-au fugit, domniţa mea cea dragă, atunci când vestea ciclopilor cotropitori ne-a ajuns la urechi. Şi nu s-au mai întors, storşi de ruşine. Şi noi, noi cum să facem, singure pe pământ. Cum să ne apărăm şi cum să şi muncim pentru a putea mânca? Şi astfel eu am strâns averi peste averi, şi când i-am dat pruncul argatului meu, i-am dăruit şi-un colier pentru a-l creşte, dar nu s-a mulţumit.
Mişelul el, m-a otrăvit. Şi-otrava şi-a făcut efectul atunci când mă plimbam singură prin grădini. Acolo am murit fără să alfe nimeni. Şi multe zile or trece până ce-mi vor găsi leşul putrezit.
Dar nu de asta-mi plâng mizera soartă. Mai mult o plâng pe-a lor. Femeile cele ce au rămas în viaţă, nici una nu-i ca mine, cine le va apăra? Nu au conducător şi teama se va împleti în sufletele lor. Ori vor fugi, ori vor muri. Dar sunt prea mândre ca să fugă. Şi pentru a se simţi martire până la capăt îşi vor da viaţa, dar mai nainte vor fi batjocorite. O, Zeus, ce nedrept eşti, şi tu la fel, blestemat de Charon. Mai bine aş pica în ghearele lui Cerber, în colţii fioroşi... Ce soartă, ce ruşine...

ATENA
Prea crudă moartea ta. Argatul merită pedepsit.

HELENA
Dar nimeni nu va şti vreodată că el m-a omorît.

ATENA
Şi dacă-ţi spun că ştiu cum să te întorci în viaţă?

HELENA
Dar cum se poate aşa ceva? Cine s-a mai întors din moarte?

ATENA
Hercule.

HELENA
Hercule-i semizeu şi tată îi Zeus...

ATENA
Dar Zeus nu se poate opune morţii.

HELENA
Domniţă dragă, nu-mi da speranţă dacă nu ştii ce-mi spui.

ATENA
Doar să mă-asculţi şi întocmai tu să faci.

HELENA
Ţi-o jur.

ATENA
Dar înainte de-aţi spune cum să te întorci trebuie să îmi promiţi ceva.

HELENA
Orice.

ATENA
Să-ţi pedepseşti argatul cum se cuvine, dar să nu-l omori. Apoi, pruncul să-ţi iei la sânu-ţi, că de-l vei creşte tu, blestemul nu se va înfăptui. Ba mai mult, chiar argatul cel viclean va pieri cum ţie ţi-a fost spus.
Pe urmă, alături de cele ce le conduci, să-i duci ofrandă Atenei, că numai ea ţi-o da puterea de a trece peste războaie zeci. Şi tot ea, atunci când vei muri, aşa cum se cuvine, la râul Lethe te va aştepta (Râul uitării). Şi astfel, râul Lethe de vei trece, vei fi în fericire. Şi apoi, câte fecioare ai, Atenei să le închini. Şi să le îmbraci în straie bărbăteşti, să le pui spada în mână şi să le înveţi să lupte. Şi astfel voi să vă numiţi Amazoane. Şi legea va fi astfel, bărbaţii n-au ce căuta printre femei. Alegi doar trei pe an, bărbaţi de bună seamă şi trei femei fecioare, pentru înmulţire. Şi fii, de-s băieţi, io-ţi creşte până-s mari, pe urmă alte drumuri vor avea ei. Dar de sunt fete, le ţineţi lângă voi, veţi creşte a voastră oaste de femei.

HELENA
Eşti sigură domniţă?

ATENA
(Se întoarce spre Helena şi îşi dă jos zdreanţa)
Acum mă recunoşti?

HELENA
(Cade în genunchi)
Mărită Înţelepciune, voi face precum spui.

ATENA
Ridică-te Helena, ridică-te te rog! Să-mi fii supusă mie şi numai mie, atâta îţi cer. Şi-acum ascultă bine, căci trebuie să plec. Un suflet se repede spre mal în jos.
Povestea lui Ahile, o ştii, tu, muritoareo?

HELENA
O ştiu, zeiţa mea. Chiar Thetis mama sa în Stix mi l-a scăldat ţinându-l de-un călcâi. Trupul nu i-a mai fost străpuns de-atunci, dar cel călcâi, în urmă, moartea i-a adus.

ATENA
Aşa e, draga mea. Iată ce faci tu. Te îmbăi în astă apă cu spada ta cu tot. Chaorn când va simţi, spre tine se va repezi, dar va fi prea târziu. Şi când va înţelege că eşti una cu râul, chiar el îţi va deschide şi în veci nu te va mai aştepta.

HELENA

Se poate aşa ceva?

ATENA
Oare nu-mi crezi?

HELENA
Îţi cred, zeiţa mea. Şi-acum mă voi grăbi să fac precum mi-ai zis.

ATENA
Atunci te las Helena, dar am să te şi-aştept, aşa cum ţi-am promis pe malul râului Lethe. Pentru mine va trece doar o clipă. Dar pentru tine un veac, şi poate chiar mai bine. De astăzi tu îmi eşti aşa ca o copilă. Şi de mă vei asculta, şi eu te voi urma şi îţi voi aduce bine. Te du, copila mea. Te du la a ta viaţă. Şi luptă pentru mine.

HELENA
(Dându-şi jos hainele şi trecând podul)
Mă duc zeiţa mea.

ATENA
(Ieşind din scenă)
Atunci rămâi cu bine.

Cortina cade.


-------------------------

Vom comenta acest text miercuri, 15 aprilie, cu începere de la ora 21,30, pe blogul Lucia Verona. Vă aşteptăm!