Premiile Lili - faza pe bloguri 3

Miercuri, 29 aprilie, la cenaclu, vom discuta despre poeziile trimise de SkyRain şi de Alexandra-Emilia Bucur.


Iată un grupaj de poeme semnate de prietenul nostru SkyRain. Dacă vreţi să citiţi mai mult, intraţi pe blogul lui.

Triplu-ştecher, cărţi şi kefir

Când intru în librărie, ameţesc.

La magazinul din colţ
ştiu sigur unde e pasta de dinţi, kefirul, pâinea cu secară.

În bibliotecă mă simt relaxat,
mă plimb, răsfoiesc
Ce să-ţi zic?

Ar trebui să-mi crească blană de iepure.

Suntem într-o buclă electrică
nu cred că ne vom întâlni

Mi s-a ars triplu-ştecherul
nu se mai produce modelul acesta.

Uită ce-am spus până acum,
mai bine hai la o cafea,
îţi arat cum să instalezi Linux.

Zi-mi "Of, mă" şi-nvăţă-mă portugheza.


Recenzie la o povestire, caut dulgheri

Azi la prânz
am vrut să deschid repede o anchetă
femeia aceea din lift de ce a trebuit să se uite la picioarele lui?

Acum Seymour e pe plajă cu Robinson,
poate se scaldă în mare
sau caută celebrul peşte.
a trebuit să şterg urmele de sânge,
ruj, cum spune Frăguţa,
că n-o să mai deschid cartea asta niciodată

Oare tanti Anuţa ce părere are despre toată povestea asta?

În rest, mi-e frică să mă bucur,
de obicei nu urmează nimic.


Universul "Ceva" (cu spielhosen)


Mi-am pus în minte să mă fac asistent social pentru plante
să le fac pensii private la un fond de pensii serios
şi să le ajut să-şi facă un sindicat.

mă voi preface că le cânt
O să mă lupt pentru chelidonium majus,
iasomia de pădure, păpădii, măcriş, gălbenele, creţişoare.


O să trăiesc într-un fel de simbioză,
voi fi privit drept un parazit în ochii gâzelor

Da, dar nici nu ştii cât de mult îmi doresc altceva
O să-l numesc universul Ceva,
acela ce poate avea orice
dar care va rămâne întotdeauna Ceva.

o să port spielhosen şi-o să vând fulare în curtea şcolii
de vreţi să-mi vorbiţi, apăsaţi tasta de pe bisturiul unui medic legist.


Fular de cald, soarele de frig


Azi la restaurantul de la gară,
unde ne-am întâlnit odată,
masa noastră era liberă
mi-ai dat o merdenea cu brânză,
pe cea cu carne ai mâncat-o tu în tren.
Vorbisem despre Brumaru parcă... şi despre Titel,
mi-ai dat pixuri verzi şi două agrafe
Ţin minte că ne-a fost frig,
ne-am simţit puţin cam stânjeniţi

La telefon mi-ai spus "Of, mă..."-
E exact ce trebuia să-mi spui,
acum am înţeles că există cuvinte nerostite ce ne aşteaptă.

Să nu uit, tot azi, doamna din parc, cea cu dalmaţianul,
mi-a povestit că
oţetul de mere face minuni,
la fel şi uleiul din seminţe de dovleac,
ăla verde verde (are tanti Anuţa).
Să nu uiţi să asculţi Coldplay
Să nu ratezi versurile.


- există un anestezic pentru îndrăgostiţi când suferă?
"Ah, asta e altă problemă. Există un medic francez care..."

Nu ştiu ce a mai spus,
m-am aplecat să culeg nişte frunze,
muriseră, iar eu nu am fost lângă ele,
atunci, în clipa aceea, of, mă, ştii tu.



Scriu jazz


M-am tot gândit
din cauza lipsei mele de experienţă,
port ochelari
cobor după ţigări
cel mai bun ascunziş e cel...

Mă privesc nişte oameni ce-şi doresc peşte în restaurant, ce să le spun? se uită la mine.

am vorbit cu Si, m-a încurajat

Iar improvizez.

Iată un plan de aşa-zisă dezvoltare personală,
mă voi trezi dimineaţă la cinci
să-ţi spun noapte bună,
Frăguţă, ti*, în limbajul nostru,
o limbă complicată, seamănă cu gheaţa

scriu fără ochelari

Aiurea, ascult Jimi Hendrix,
Sunt în trafic
O să mor, zi-mi ceva.

May mi-a scris ceva despre
două kilograme de struguri, o căpşună şi un umbrar pe insulă.
Acum, nu mâine, May.

ti înseamnă că te voi întîlni joi seară, într-o cafenea maghiară.


Fregata cu fructe


Întâmplarea
atunci într-o joi,
au trecut vreo trei-patru luni de-atunci,
ne-am întâlnit la Caprice virtual

Am vrut să-ţi iau o carte, însă miroseau toate a dezinfectant

Am găsit câteva fructe proaspete în piaţă, la tanti Anuţa,
mi-a spus că e prima dată când vinde kiwi, nu contează...

Am cumpărat două gutui şi un măr, mă gândeam că-l vom împărţi,
dar tu le-ai mângâiat pe toate şi le-ai lipit de obraz, ai vrut să le simţi aproape.

Mi-a plăcut când mi-ai spus că eşti îndrăgostită de un tip cu suflet bun,
dar extrem de calculat.
Că e genul open office şi-ţi trimite bancuri, pilde şi pps-uri pe email, iar pe tine te amuză.
Îţi oferă libertatea de a rămâne tu însăţi şi nu-l interesează prea tare afinităţile tale
sau universul tău secret
(îţi spun eu, tipul e perfect, rar mai găseşti unul ca el).

Mie mi s-a părut că ceaiul miroase a detergent, oricum, părea industrial.

Am vrut să urlu
nu ştiu ce banalitate ţi-am spus,
afară începuse să plouă
- oare de unde pot cumpăra un capsator şi becuri?, la asta mă gândeam, doar ca să pot uita.

Când vei citi lucrurile de pe-aici,
să ştii că sunt gazdă pentru naufragiaţi,
Am o fregată cu fructe, atât.

Lan


O să dormim o noapte în lan de porumb,
să-ţi iei un sveter
chiar dacă e vară
te voi ţine în braţe,
vom lenevi în aburii pănuşilor,
aşa, ca şi cum ne-am reîntâlni după un drum lung,
şi întinşi lângă milioanele de plante,
îţi voi spune o poveste probabil

noi suntem cumva puişorii ei negri,
o să încercăm să nu ne confundăm cu natura,
ea e altfel, ţi-am spus povestea,
apoi ne vom învârti în cerc,
şi când ameţim, ne oprim şi plecăm spre ce vedem în faţa noastră.



----

Iar aici, alte poeme, de Alexandra-Emilia Bucur



Pete pe oglinzi

Ioana scrie cu mâna stângă pe unii pereţi ai cerului
Ca să nu uite numele de botez
Altul decât cel cu care e strigată şi se strigă în cameră.


O să-ţi înlocuiesc numele tău Ioana cu zero
Ca să nu-ţi mai fie frică de umbra ta
Care te caută doar după nume, nu după înfăţişare.

Ioana e fericită când împarte jumătatea ei de pâine
Cu cel de lângă
Să facă aripi din mugurii umerilor
Şi fapte bune,
Să-şi facă sărbătorile mai lungi decât ale tuturor,
Ea tace când alţii vorbesc despre ea.

Ioana ia uneori lucrurile de la capăt sau le schimbă mersul
Spre ele sau spre altundeva
Vorbeşte cu doi oameni în paralel
Şi nu mai înţelege care sunt gândurile ei
Ale altuia, ale celor din spatele celor din lateralul ei,
Şi ca să nu adoarmă la propria poveste a faptelor
Îşi duce mâna la tâmplă
Şi ciocăneşte,
Memoria îi zvâcneşte ca răspuns,
Ioana se plictiseşte ca un copil
Şi nu nimereşte costumul potrivit de om
Măsurile mici sunt întotdeauna luate mai repede,
Ar vrea ca toţi oamenii să aibă măsuri neutre
Să nu fie nici prea prea, nici foarte foarte
Şi să facă mereu alegerile cele mai drepte în viaţă
Când în spatele cuvintelor se ascund drumurile tale
Şi îşi poate imagina privelişti doar din cuvintele
Pe care unii le aruncă la coşuri
Iar ele urcă pe umerii ei şi îi şoptesc
Ce să-şi imagineze dincolo de cuvinte,
Dincolo de alţii, de culori.
Să viseze fără culori,
Doar marionete de pluş alb- negru.


Ioana vrea să pună un pulovăr peste goluri
Ca să se vadă în mulţime când se mişcă,
Ioanei nu îi e frică să-şi caute adevărul în gropile ascunse din mintea altora
Sau din asfalt,
Aşa cum nu îi e de fiecare clipă ce se reactualizează
Şi trage după ea câte un om,
Şi altul şi tot aşa.

Ioana bea din fiecare pahar al timpului câte un pic,
Lasă paharul pe masă
Şi se preface că nu ştie despre ce e vorba,
Aşa e Ioana din prea mult zel,
Se plictiseşte.



Partea a doua pe ziua de ieri

Mai mult femeile din ograda ta sunt mereu bolnave,
Umplu băncile cu melanoame,
Găinile cârâie şi scarmănă în ţărână,
Când nefiinţa îşi strecoară coada printre uluci,
Bărbaţii sunt mereu zvelţi, cu umerii în ceruri,
Cară pământul în spinare
Şi nu mor niciodată de neoplasme.


Ioana croşetează de ceva timp la geam,
Sticla spartă azi- noapte de furtună,
Să nu mai intre frigul şi să-i zgribulească lucrurile,
Femeile alea sunt mereu bolnave,
Ioana pregăteşte laptele că vine seara,
E nevoie de alb în camera asta bătrână,
Mirosul laptelui ademeneşte noaptea în patru labe
Să-şi cureţe stomacul de otrava întunericului.


Ioana întinde laptele pe pereţi,
În locul varului, albul naşterii dă impresia
Că începuturile se preling de pe ziduri până la infinit,
Şi trag de oameni,
E la îndemâna oricui să pună mâna pe ele,
Să scoată din carne tumoretele
Şi să le înlocuiască cu seminţele naşterilor din carne,
Unele se încolăcesc peste altele,
Nu mai are importanţă ordinea,
Golurile care cască şi sunt obosite,
Trebuie mereu mişcate, răsturnate.


Nu e miezul nopţii,
Nu le-ai iubit îndeajuns pe femeile alea ca să rămână în curte,
Deşi oamenii în afara spaţiului ăsta neutru
Au umbrele legate între ele printr-o aţă ca într-un circuit
Ca nişte rufe atârnate pe frânghie fără loc fix,
Se împiedică când între ele,
Când umbrele de oameni sau invers,
Cuvintele se atârnă de pervazuri,
Laptele clocoteşte pe piatră,
Îşi zvârcoleşte trupul ca o zăludă,
Bătrânele din ogradă îţi torc gândurile pentru când te vei întoarce acasă
De acolo de unde toţi rătăcesc ca mielul
Şi după risipă se întorc unde îi aşteaptă mamele din curte cu braţele deschise.



Ioana din camera secretă

Timpul îţi picură pe frunte uluci

Ioana şi-a pierdut baticul de caşmir la intrarea în piaţă,
Gândurile i-au rămas descoperite,
Vânzătorii urlau mai tare decât Iuda din ea,
Şi geamurile maternităţii de peste drum strigau
Că dacă umblă aşa
Nu va naşte niciodată din coasta ei.

Râzi şi plângi, plângi şi râzi Ioana ca o înaripată desperecheată
Până când inevitabil vei auzi cocoşul de trei ori
Şi ceasul îţi va cădea de la mână
În fisura aia prin care iei aer.

Preferă să vorbească decât să se uite la ea,
Ioanei nu îi e teamă să vadă chimioterapiile bunicii
Desenate pe pereţii holului
Ce duce din uşă
Până într-o cameră ce pluteşte pe apă
În paharul vecinului,
Chiar fără miopie nu poate fi văzută cu ochiul liber,
Decât agăţată din când în când cu cârligul
Din branhia unui peşte.

Cu cât îi vorbeşti mai mult despre întoarceri,
Drumurile i se par trasate drept,
Respectând căsuţele foii de mate,
Ioana îţi întoarce spatele
Şi atunci te loveşte umbra ei şi amuţeşti pe loc
După cină.

Ioana îşi face baticul ghem în mână,
Vrea să devină punct,
Să nu-i mai vadă nimeni păcatele,
Nimeni să nu plătească pentru ele cu talanţi ca orfanilor,
Să acopere feţele unora
Cu genele ei lungi modificate genetic.



Ceva ce nu prea este


Mamele noastre nasc întotdeauna copii poeţi
Înainte ca cineva să urle că se rostogolesc pietre şi râurile dau pe afară,
Că sunetul se roade pe sunet ca un fierăstrău
În spatele răsăritului unde niciun sunet de facere sau moarte nu se aude oricum,
Lumina estompează astfel de dureri sau fericiri omeneşti,
Înainte să vină ceasul şi să arate ora fix oricum pentru alţii
Procreând sămânţa poetică şi răspândind-o spre lume
Sub forma tentaculelor umane.

Mamele noastre nasc poeţi vii,
Ca peştii strecurându-se printre placente,
Cu faptele în mâini dinainte de naştere lăsate de străbuni
Care se transformă după fiecare naştere a noii generaţii în cuvinte,
Mamele aşteaptă să cadă noaptea în ele
Cu braţele deschise în cadă,
În afară e mereu întuneric când ele plămădesc copiii din cuvinte,
Au o linişte internă şi o lume construită de la zero,
Mamele care nasc poeţi stau în tăcere pe întuneric
Ca să poată avea inspiraţie, să nu le tulbure sau influenţeze nimic germinaţia,
Cresc poezii doar cu tăcerea când se sfărâmă ca pâinea,
Ele nu se laudă că nasc cuvinte vii,
Au două lumi, pe una o văd,
Pe alta o simt pipăind culori cu buricele degetelor şi cred,
Când se ating două lumi ies fluturi abundent ca ninsorile
Doar deasupra capetelor noastre.