Festivalul Lili - texte în dezbatere/2

De data asta vă propunem două texte în proză. Citiţi-le pe îndelete, ca să avem ce discuta la următorul cenaclu. Data o vom anunţa în timp util.

HONORIA DIACONESCU

DECLARAŢIA DE DEPENDENŢĂ

I.

O zi din timpul săptămânii. În niciun caz sâmbăta sau duminica. Vine doar când este în delegaţie. Iar delegaţia funcţionează ca acoperire, un fel de alibi...
El zice că trăieşte febril şi că ţine doi pepeni într-o mână. Eu ripostez: „nu sunt doi pepeni, ci un pepene şi un dovleac...” Mă autodefinesc ca fiind pepene... Un pepene, adică un fruct suculent care a trecut cu bine de controlul calităţii.
Despre un altfel de control nu poate fi vorba. Gândesc şi mă mişc după El Nino. Probabil că în construcţia mea a existat vreo programare pe bază de averse, descărcări electrice şi alte fenomene adiacente. Apropo! În loc de „construcţie” era să zic „zidire” dar, nu ştiu de ce, simt fizic un impact cu rădăcina cuvântului, adică „zid”!
Îmi place să-i spun Rozmarin, Busuioc sau Bucheţel, apelative legate de simţul olfactiv. Am citit cândva, undeva – oricum, după ce l-am întâlnit! – că mirosul sau mirosurile le ajută pe femei să-şi repereze partenerul.
Parcă n-aş şti că e doar un criteriu. Sau poate că nu e... Am precizat „după ce l-am întâlnit” pentru că n-am intenţia să-mi păcălesc creierul, îndopându-l cu idei deştepte despre sentimente şi premoniţii. Nu-mi trişez propriul ego.
Ne-am apropiat ala, pentru că altminteri s-ar fi surpat ceva în univers. Sau s-ar fi ivit un fel de black hole. De fapt, oricum se ceartă moleculele lumii de câte ori ne vedem.
- E înfricoşător şi nelumesc cât de mult semănăm! Şi fraţi să fi fost...
- Doamne, parcă am săvârşi un incest...
Apropo de „să fi fost”. Îmi amintesc că, la o onomastică şi, cu ceva ani în urmă, am cunoscut un tânăr care a făcut impresie bună asupra asistenţei. Eu, una, nu l-am putut ierta pentru un motiv aproape indecent.
Iubesc cuvântul, vorba grea de dulceaţă şi de miez. De aceea, când l-am auzit pe acel tânăr spunând de vreo trei-patru ori „s-oi fi fost”, l-am ucis – spiritual – în acel moment. Şi i-am detestat pe toţi nevorbitorii de limba română. (a se citi: „pe siluitorii de idiomuri”)
Din fericire, Rozmarin are „nas” pentru verb şi-mi place cum calcă cuvintele şi cum le îmblânzeşte. Îl ajută timbrul vocal, amestec de mătăsuri şi oţeluri speciale.
Şi nici nu este sâmbătă. Este miercuri, nu ştiu dacă înainte sau după sâmbătă. Oricum, e miercuri cu iz de duminică. Trebuie să vină „alcoolul meu”. Fiind vorba de o iubire-opium, mi-e greu să-mi păstrez toate „facultăţile”...
Nu este o fire declarativă. În schimb, eu semnez săptămânal câte o declaraţie de dependenţă „faţă de el”.
Mărturisesc că niciodată n-am înţeles mai bine sensul şi n-am simţit mai profund „carnea” oximoronului decât în dialogurile noastre. Puteam citi oricât şi oricând sintagma eminesciană „dureros de dulce”. Acum pricepeam cu gura, cu mâinile, cu mintea...
- Eşti ticălosul meu adorabil, al meu!
- De ce ticălos?
- Pentru că nu este drept să fii torţionarul sufletului meu!
- Dar nu sunt ticălosul tău!
- Da, al meu, pentru că am simţul proprietăţii chiar şi asupra delincvenţilor sentimentali!
Şi este miercuri. Cred că, pentru mine, ziua de miercuri va avea întotdeauna un ascendent asupra celorlalte zile. Este miercuri mustind de aşteptare şi de doruri sucite şi răsucite precum cozile mele de adolescentă cu adolescenţa netrăită.
Îmi ţin ochii închişi, prea grei de imaginea lui. Iar apele din privirea mea se logodesc cu apele-surori din ochii lui.
Ne consumăm. Două combustii interne în care crengile-braţe din inima mea ard laolaltă cu braţele-crengi din sufletul lui.

II.

Este ziua mea aniversară. Am obiceiul să mă autoflagelez spunând că „n-am nimic sfânt pe lume”, adică n-am un sfânt tutelar, un patron-naş-umbrelă al prenumelui meu. Care este Nora. Am vrut să spun: Ce contează! Dar n-am spus. Chiar contează că mă cheamă Nora. Şi nici pe Ibsen nu l-am întrebat dacă-mi permite să port numele eroinei sale, să-i port numele prin viaţă.
Mama m-a uns cu acest nume. Care îmi vine bine; cam aşa cum „rimează” două lacrimi din aceeaşi pereche de ochi. Care au culoarea lemnului de nuc din care s-a născut biroul meu... Cel la care mă aşez şi mă trezesc scriind. Şi scriu în tăcere pentru ca inspiraţia să nu plece de la mine. Ca mai apoi, cine ştie, să se aşeze şi ea la birou văduvindu-mă de fosforul minţii.
Nu prea mă dau în vânt după sărbători, fie ele aniversări sau zile onomastice. Mi se par inelastice, pline de şabloane precum tiparele de la croitorie.
Dar, până la urmă, ziua de naştere este un premiu. Pe care nici nu trebuie să-l merităm. Premiul-an. Anul care s-a dus.
Cei apropiaţi mă iscodesc în privinţa cadourilor pe care aş vrea să le primesc. Ca să simplificăm lucrurile, eu şi sora mea am hotărât „să terminăm odată cu darurile şi cu grijile legate de alegerea acestora”.
- Cadoul ideal e libertatea...
- Pe care o obţii necăutându-l, o îngân eu pe sora mea.
Am muncit (intelectual vorbind!) amândouă la acest aforism care ne-a scăpat de griji. Ne felicităm, ne pupăm frăţeşte, îngurgităm câte ceva şi... rădem!
- Acesta e al doilea cadou.
- După libertate!
- Da, după libertatea de a râde.
Şi ziua a devenit rotundă, adică perfectă.
Iar Rozmarinului meu îi cântă râsul. Când ne veselim noi amândoi, hohotesc şi geamurile încăperii.
- Sunteţi grozavi!
- Sau groaznici, încerc eu un joc de cuvinte.
Dar şi cu speranţa vagă a unei negaţii. Parcă mă aranjează puţin orgoliu. Aşa ca briantina de pe vremuri pe părul cavalerilor.
Şi, după cum spuneam, e ziua mea. Se pare că am devenit masochistă dacă tot repet de aniversarea mea. Mă rog.
- Cui te rogi? ar zice Bucheţel.
- Mă rog la floarea de cireş, aş răspunde, fără să fiu, de această dată, originală.
Şi, uite-aşa, iese la iveală un defect de-al meu. Am obiceiul să declar că modestia nu este o afecţiune de care sufăr. Aşa o fi. În subconştientul meu aştept să fiu contrazisă în maniera următoare şi hai s-o introduc în scenă pe sora mea:
- Exagerezi, tu eşti chiar modestă!
- Zău? Poate pe dinăuntru.
- Vorbesc serios. Eu, în locul tău, mi-aş vinde mai scump inteligenţa şi farmecul. (Era să zic, farmecele, dar, la câte conotaţii are cuvântul, ajunge- Doamne fereşte! – la voodoo!)
- Ar suna cam aşa: „Nora- marfă a-ntâia, date antropometrice super....”
- Iar începi cu autoironia.
- Nu, „p-onoarea mea”...
- Dar cunoştinţele susţin că eşti „sexapilă”. (citat, n.a.)
- Da, şi?
- Valorifică-te! Adică, fii mai exigentă cu ceilalţi, nu doar cu tine!
- Nu pot. Deviza mea este: „De la egal la egal, amical” (Este a doua oară când originalitatea şi-a luat un „ecart” faţă de mine).
- Bine, hai să discutăm despre altceva!
Sora mea are abilitatea de a deturna discuţia. Şi bine face!


*
Mi-e imposibil să respect axa cronologică. Nu mă interesează faptul că, involuntar, devin modernă. Şi ce dacă?!
Sunt cu familia, inclusiv cu Rozmarin, la masă. Că doar au venit să mă sărbătorească, nu?! Simt că mă lasă de tot gratitudinea... Doar ei sunt acolo pentru mine.
Am aşa un presentiment; aş putea spune chiar un presentiment dublu. Mai întâi mărturisesc că mi-e frică de subiectele ce vor fi abordate – mai bine ar fi fost avortate – de „amoarea mea”. Şi „buonaparte” dintre ele sunt centrate pe femei. Doar aşa, ca să mă descentreze pe mine!
De ce ţi-e frică, ai parte...
- Hai să vă povestesc ce-am păţit în urmă cu câţiva ani... Aveam o aventură cu soţia unui ofiţer. M-a chemat la ea, bărbatul ei nu era acasă!
- Continuă, zic eu cu gândul pervers de a-l face să înceteze. Ţi-ai găsit ! În timp ce povesteşte, Busuioc pare a retrăi una dintre nenumăratele sale aventuri.
- Mă plăcea teribil. Dar am avut ghinion...
- De ce? întreabă sora mea, nu de curiozitate, ci pentru a-i tempera elanul şi monologul.
- A sunat la uşă păgubaşul.
Suspans. Sau poate că noi toţi mimăm suspansul.
- Şi ce-ai făcut? Întrebarea era formulată de către cumnatul meu, plictisitor de fidel şi de statornic în comparaţie cu...
- Am sărit de pe balcon, că era la etajul 1. În cădere, mi-au plesnit pantalonii în spate. Până acasă, am mers cu spatele la toate zidurile, prin locurile cele mai dosnice. Am invocat toţi sfinţii din calendarul creştin ca să mă scape.
- Păi da, subliniez eu gata să mă reped la jugulara lui, că altă treabă n.-aveau. „Sfinţii şi adulterul”, ar fi un titlu de prelegere.
- Iar începi! Aşa face întotdeauna, mă reclamă el rudelor. Îmi strică dispoziţia.
Dar câte dispoziţii mi-a dărâmat el... Cred c-o va rata doar pe cea testamantară. Nici nu ne mai interesează finalul.
Totuşi, viaţa e rotundă, e compactă. Sau, mai bine zis, ne mai compensează cu câte ceva.
Sună telefonul. Răspund eu, preafericita (exagerat de fericita!) de mine. Este un fost coleg care, pe vremuri, mă iubise aşa cum iubim întotdeauna când ştim, sau simţim, că iubirea este neîmpărtăşită. Şi-a amintit că e ziua mea.
Ce răcoritor şi înviorător e apelul lui! Îmi pansează toate pliurile şi brazdele de pe suflet...
Desigur, asta n-are nicio legătură cu afectele. Nu l-am putut iubi din motive penibile. Parcă mi-e ruşine să declar că este un nonsens. Era un bărbat fin, mărinimos, devotat familiei, cu simţ moral, serios (antonimul lui „afemeiat”, bineînţeles!) Adică toate virtuţile care conduc spre nenoroc. Prin urmare, n-am făcut pasiune pentru el, se-nţelege!
Rozmarin îmi face o scenă de gelozie. Amorul meu propriu este gâdilat. Şi cam atât.
În câteva minute, „omul meu” (îi mai zic şi aşa!) îşi vede de repertoriul lui.
- Staţi să vedeţi ce-am păţit odată! (Odată, adică prin mezozoic, comentez eu în gând.) Aveam o relaţie cu o tipă versată (acestor specimene eu le aplic eticheta de „vărsate”). Chiar a vrut să mă păcălească şi să-mi pună un copil în cârcă. Dar nu i-a mers.
- De ce? întreabă din nou sora mea cu un automatism menit, crede ea, să-i mai stăvilească verbiajul.
- Pentru c-am găsit antidotul. I-am sugerat să fiarbă nişte vin roşu cu foi de dafin. Şi gata, l-a făcut marinar.
- Bravo! exclamă ai mei daţi pe spate de deşteptăciunea lui.
Şi tot aşa. Conduc dezbaterile spre un alt capitol. „Badea-l meu” se apucă să spună anecdote, iar eu îl stimulez şi îl secondez ca să scap de poveştile sale galante. Reuşesc, cred că mai mult din instinct de apărare decât din vreun talent nebănuit.
Happy-end-ul este garantat.

Iar iubirea noastră este de nezdruncinat, chiar inextricabilă. Sic.
Nu este un bărbat generos. Ba dimpotrivă. De multe ori, când vine pe la mine, se scuză:
- Ştii, n-am putut să-ţi aduc nimic, pentru că n-am avut plasă la mine!
- N-are nimic, se întâmplă oricui. Ş-apoi, plasa am luat-o eu.
Altădată:
- Este o caniculă, că mi-a fost şi teamă să mă opresc la magazin să-ţi cumpăr ceva.
Sau:
- În spatele maşinii mele era un inspector care mă cunoaşte. N-am vrut să dau ocazia...
N-a dat. Nici ocazia, nici altceva. Vreun covrig, vreun balon sau vreo papiotă, mărunţişuri, acolo.
Vine cu câte o idee.
- Hai să mergem în excursie!
- Unde?
- De exemplu, la Tuşnad. Iau şi cortul.
- Perfect.
Şi mergem. Iar seara debutează „eclatant”:
- Să-ţi povestesc unde am fost alaltăieri.
Am o presimţire de cioclu. „Cherchez la femme”, nu?!
- Am fost la o bucătăreasă acasă. Mi-a pegătit şapte feluri de mâncare. Dar ea voia altceva de la mine.
- Zău? Atunci de ce te-ai mai dus? Puteam să-ţi dau şi eu „altceva” şi „altăceva”.
- Ai un talent de a întrerupe omul. Fii liniştită, mai are 2-3 amanţi!
- Dar dacă e malfamată ce cauţi la ea?
- Păi nu ţi-am spus? M-am dus să mănânc.
Seara este compromisă. Urmează nişte ore bolnave, Parcă sunt abulică: nu vreau nici să mai continue, nici să se termine cu periplul.
Pasiunea noastră este vie, atât de vie că e pe punctul de a deveni perfuzabilă. Dar, pentru câteva ore în care ne simţim imponderabili, trec mai departe. Tot cu el.
Este totuşi simpatic. Şi râde. Ştie să râdă. Şi atunci mă simt ca după vizionarea unei comedii de pe vremea marilor începuturi.
Şi-mi amintesc că, vorba unui film de Roberto Benigni, „La vita e bella”. Dacă un tată, aflat într-un lagăr împreună cu băieţelul său, este în stare să disimuleze şi să construiască tot felul de scenarii captivante pentru a-şi amăgi copilul, eu de ce să nu pot?
Îmi amintesc că eroul filmului, acelaşi Roberto Benigni, îi promite fiului său că răsplata pentru docilitatea şi cuminţenia sa va fi un tanc.
La sfârşitul filmului apare într-adevăr tancul morţii.
Ce păcat că scornitorul şi animatorul poveştii nu supravieţuieşte. Am înţeles astfel că există minciuni şi mistificări benigne.
- Erai bună de actriţă, mă tachinează omul meu.
- De ce?
- Joci teatru când nu-ţi convine ceva; parezi ca nimeni alta.
- Şi ce-ar trebui să fac?
- Să fii directă. Mă deranjează tactul tău.
- Tactul înseamnă menajarea şi ocrotirea celuilalt, încerc eu să fiu persuasivă.
- Ba nu, înseamnă să ascunzi adevărul.
- Bine, atunci să vii şi tu cu tac’tu, îndulcesc eu situaţia printr-un calambur.
Sunt o stenică. Şi mă bucur că sunt aşa. Vreau să văd cât mai multe cupluri asortate şi cât mai mulţi oameni fericiţi. Dacă s-ar putea, aş contribui cu doza mea de pricepere şi de epicureism, la fericirea tuturor. Acest lucru îmi creează un confort psihic, o igienă mentală teribilă. Sunt o egoistă.
Încercăm amândoi să numărăm perechile la care se mai observă reminiscenţe de iubire. Degeaba. Este un fel de celibat în doi la majoritatea cuplurilor. O comuniune de interese economice, o fobie de singurătate şi cam atât.

*
Rozmarin nu e o figură obişnuită. Tagma neobişnuiţilor l-ar face lider. Câteodată îmi întinde aşa de rău nervii, încât aş putea pune rufele pe ei, la uscat.
Dar pentru ca labilitatea lui să impună respect (din partea mea, desigur!) mă recucereşte cu „poza” lui de om senin. Şi cum ştiu ce se ascunde în spatele unei seninătăţi apolinice...
Ne mai jucăm. Nimic nu se compară cu joaca noastră. Poate doar jocul nostru serios şi grav de-a părinţii din dragoste.
Ne biciuim minţile fără încetare. Ca nu cumva din senini să devenim senili.
În câte o seară facem lectură. Mai exact, el îmi citeşte, eu ascult şi apoi reconstruim cartea. Sau o deconstruim. Depinde de valoarea ei şi de umoarea noastră.
Câteodată ne reinventăm, ne chemăm cu vorbe periculos de dulci:
- Piersicuţ, mânca-ţi-aş mărul... lui Adam!
- Iar eu ţie umbra urechii!
- De ce nu desenul bărbiei?!
- Ba pieptul tău de curcan al curcanilor!
Iar sminteala noastră erotică continuă sub plafonul înstelat, pe paturile noastre mirosind a muşchi de pădure necuminte.
Şi ne replămădim, că nu mai ştim unde se sfârşeşte el şi unde încep eu sau unde se continuă el prin mine.
- Iubirea noastră e aşa de grea...
- Da, ne-ar mai trebui câte două ventricule. Şi tot atâtea auricule.
- Şi pieptul parcă ar vrea să îngenunchieze...
- Poate ar fi bine să ne legumim dorurile.
- Da, să mai lăsăm câteva şi pentru clipa când iubirea ne va istovi.
- Ştii cum se spune. Ne vom iubi chiar şi atunci când dragostea va dispărea prin implozie.
Sunt oameni care declară că se iubesc. Se poate. Ca şi cum un sentiment şi-ar ajunge sieşi. Americanii au tot timpul această marotă de a-şi declara tot timpul că se iubesc.
Parcă şi-ar lua doza de simţământ cu regularitate. Ca pe o poţiune sau ca pe o obligaţiune de serviciu.
Înţeleg cu amărăciune motivul pentru care Shakespeare i-a „ucis” pe Romeo şi Julieta lui.
Ce s-ar fi ales din acest cuplu? Ar fi devenit, probabil, o pereche ce ar fi involuat de la menaj la manej. Care s-ar fi detestat finalmente pentru toate calităţile... lipsă şi pentru idealizarea neroadă cu care şi-au drapat partenerul.
Shakespeare a recurs la o mişcare deşteaptă. I-a lăsat, tineri şi frumoşi, să guverneze peste suflete şi peste orizontul lor de aşteptare.
Iar noi, mistuiţi de gândul unor păcate pe care s-ar putea să n-avem norocul să le săvârşim, ne simţim ca nişte romantici de la şcolile ajutătoare.

*
Nu-mi place întotdeauna această iubire gândită, tranzitivă. Aşa ca o meta-iubire în permanenţă „a sa recherche”. Dar dacă nu pot, nu putem altfel... Şi mai avem un cusur: suntem histrionici. Valsăm pe propriile senzaţii, disimulăm cu un asemenea talent ăncât din nişte autentici adorabili devenim paiaţe. În ochii noştri.
Dar să trec la un capitol mai puţin iritant. Cel al declaraţiilor. În anii din urmă am înţeles aşa de bine calamburul lui Blaise Pascal: „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le are.”
Mai dă-o-ncolo de raţiune! Este un balast, un apendice bolnav, un organ atavic...
- Lasă, nu ţi-ar strica o inimă mai „cerebrală”...
- I-auzi cine vorbeşte!!!
- Cum adică?
- Adică şi tu simţi cu gândul şi gândeşti cu „alma”...
- Şi ce e rău în asta?
- Simplu. Aveam şi eu un mentor într-ale deşteptăciunii carteziene. Mai multă materie, că idei...
Şi, încet-încet, intrăm într-o turbulenţă care este verişoară primară cu catastrofa. Un arţag fără discriminare de sex, religie, naţionalitate, un fel de arţag fără culoare, apolitic. Şi cu nişte „intemperii” lingvistice.
De aceea este bine să ai buzunarele ocupate: într-unul – periuţe, în celălalt – pietricele. Şi le foloseşti după împrejurări sau împrejurimi. Cine poate...
Ce bine mi-ar prinde nişte minerale! Şi nu mă refer la cele din tabloul lui Mendeleev...

*
Rozmarin are un prieten de patrimoniu. Aş zice un bucureştean pursânge. Aş mai zice că are toate ingredientele unui om de calitate: cetăţean, prieten, camarad, puţin patrician, puţin mai mult democrat. Şi toate laolaltă. Aici se potriveşte de minune o întâmplare, o istorie pe care am aflat-o acum câţiva ani.

*
Gelozie. N-am scăpat de ea, nici eu, nici el. Pe o scală a geloziei de la 1 la 10, bade-al meu se situează pe la 9,75. Noroc că există zecimale! Am evitat, cu graţie şi cu simţ de răspundere, maxima cea dătătoare de vertij.
Acest prieten al lui şi, printr-o mişcare de translaţie, chiar şi al meu, este de-o seriozitate agasantă. Am spus serios, nu grav, sobru şi decent!
Nu mă pot abţine să nu vin cu o digresiune. În timpul studenţiei aveam un coleg foarte inventiv, insolit, incomod (pentru gogomani!) şi incorigibil. Enumeraţia „inului”, nu?!
După o sesiune, a escaladat un autoturism ca un albatros greoi, şi a rostit:
„Sunt un tip sobru şi decent!”
„A rostit” este un eufemism pentru a zbierat, a urlat etc.
Şi... n-a terminat în apoteoză ci, dezechilibrându-se, a pupat solul.

Prietenul nostru Paul este, vorba lui Mircea Eliade, un amestec de „virilitate şi asceză”. Are verbul diamantin şi „carcasa” impresionantă. El este catalizatorul nostru, enzima noastră şi, uneori, un prilej de nisipuri mişcătoare.
- Dacă ţi-a plăcut, de ce n-ai fost mai fermă? mă atacă Rozmarin.
- Puteam fi, cu atât mai mult cu cât Paul a fost spărgătorul de gheaţă.
- Ţi-a fost teamă de iubirea ta pentru mine! supralicitează omul meu.
- Ştii de ce? Eu am susţinut întotdeauna că adjectivul „laş” se foloseşte preponderent la msculin. Eu am fost „laşă” pentru a îngroşa rândul (mai subţire decât al bărbaţilor!) femeilor cu această tară, pricepi?
De fapt, nu ştiu de ce, „Bărbatul de patrimoniu” are un cod al onoarei înfricoşător. Te simţi maculat, odios, venal în prezenţa lui.
- Vezi-ţi de treabă! Tu îmi arăţi calităţile pentru a-ţi stârni iubitul, mă scuză „incoruptibilul”.
Şi tac. „Bucheţel”, cu gelozia flambată gata, e greu de citit. Mă revendică, dar, de multe ori, uită de carta sublimă a amanţilor. Se poartă când ca un arendaş, când ca un feudal ce lasă poezia în seama minnesangerilor.
Sunt zile în care reuşesc să „metabolizez” întâmplări din viaţa mea şi a altora. Întâmplări la care sunt tangentă sau... secantă.
Scutur evenimentele cotidiene sau hebdomadare din curiozitate. Să văd ce rămâne. Nu fac asta dintr-o mentalitate de molie, ci din dorinţa de a esenţializa lucrurile şi fiinţele. Puterea mea de retenţie îmi şopteşte că are nevoie de o pauză pentru acumulări şi stratificări. Dar nu mi-e dor de repaus...
De aceea, trec la acţiune şi la „ruminaţia” faptelor de peste zi.
Nu-mi plac, de exemplu, copiii maturi, bătrâni „avant la lettre”. Îi prefer năzdrăvani, uşor ştrengari, aşa cum presupun că a fost Rozmarin. De fapt – mincinoasa de mine! nu presupun, ci cunosc destule tronsoane din existenţa lui. Din spusele celui care a asimilat şi încorporat atâtea vieţi, încât pălesc la gândul că traiul meu până acum e sărăcăcios, monocord şi ruşinos de linear faţă de al lui.
Îmi povestea deunăzi câteva episoade înscrise pe... desfăşurătorul său. Să-l urmărim! (Nici nu este prea greu la cât de curgătoare îi este rostirea. Inşir’te mărgărite, deci!)
- Îmi plăcea circul. (Şi acum îi place, vă garantez, cu menţiunea că gândirea lui a ajuns la un palier superior, vecină cu spectacolul şi show-ul, manifestări care ar stârni invidia artiştilor cu vână)
- Te duceai la circ? întreb eu ca să nu-l las singur pe scenă, dar şi pentru a-i asigura un feed-back onest.
- Eram topit după vestitul circ Bernea...
- Am auzit de zburători şi de lumea lor ameţitoare.
- Imaginează-ţi că, fiind copil aveam tendinţa să-i imit.
- Nu-mi miroase a bine, încerc eu cu sfială.
- Stai să vezi ce-am făcut. Mi-am prins picioarele ca într-un fel de ştreang (puşche pe limbă!) şi, cu capul în sus, am început balansul. Mă aflam pe sala casei părinteşti la o distanţă deloc neglijabilă de sol.
- Aventurile lu’ Suspendatu’, nu?
- Cam aşa ceva. Dar isprava n-a ţinut mult. Laţul s-a desfăcut şi am ajuns în picaj cu extremitatea mea cea deşteaptă (a se citi: cap mintos) într-o grămadă de îngrăşământ natural. Restul este tăcere, care tăcere putea deveni veşnică dacă nu intervenea un vecin. M-a extras din... mizeria necuvântotoarelor şi... cam atât.
- Doamne, prin ce-ai trecut! Putea să-ţi fie fatal şi ce m-aş fi făcut eu fără tine? Tu, care m-ai făcut fericită şi care puteai să mă faci şi mai fericită, dacă n-ai fi reuşit să mă catapultezi adesea pe glodul nefericirii!
Ne tachinăm. Dar nu întotdeauna cei care se tachinează se iubesc. Sau, mai exact, nu în acele momente sunt cei mai dispuşi s-o facă.
Vorbeam despre puştii care fac pe adulţii şi ca adulţii. Dac-ar şti ei că nu este cea mai râvnită postură. Şi dacă s-ar putea contempla pe luciul acestei vârste biologice care vine nechemată sau chemată de către cei care nu ştiu la ce se înhamă...
Aşadar, am cunoscut un băieţel care făcea precum cei mari, deşi nu se ştie prea bine cine sunt „cei mari”. Sobru până la acreală, mereu la pupitrul de comandă, aurotitar până la... etajul de sus (ca să nu pomenesc vreo entitate intangibilă), nesuferit şi cu un aer preocupat. Aşa i se părea lui... strong.
Mare păcat. Mai ales că la el era o dedublare (deloc patologică!) ludică.

*
Decembrie. Nu vreau să-i mai împrumut acestui decembrie nici veselia, nici tristeţea mea. „Luna cadourilor” să şi le ofere singură... Vorba unui neasemuit comic: „Îmi cumpăr şampanie şi mi-o fac cadou”. Just. Măcar îmi cunosc gusturile şi pretenţiile şi este mai greu să mă dezamăgesc singură, pe mine însămi (sic!). Ce ţi-e şi cu redundanţa asta! Este o reminiscenţă din anii studenţiei. Una dintre ele.
N-ar fi fost rău, îmi spun acum, la anii unei maturităţi neconvingătoare, să fi înmagazinat şi altfel de deprinderi şi abilităţi ceva mai lucrative. În această ordine de idei, mi-a rămas în minte o replică de-a lui Zorba Grecul: „Ce este, boss, nu vrei să vezi un capitalist împuţit, bogat şi fără griji?!” Recunosc că n-am ajuns nici capitalistă, nici...
Explicaţia este înfricoşător de simplă: dacă până la 20 de ani n-am avut minte, la 40-50 de ani am pierdut şi bruma de minte pe care o aveam la 20.
Omul meu mă apostrofează când şi când spunându-mi că n-are rost să regret vreun lucru făcut sau nefăcut. Are dreptate. Regretele sunt înduioşătoare, înălţătoare, chiar sublime – putem zice – dar complet inutile. Aş mai putea adăuga că există o subcategorie de regrete ce rămân în vigoare, sau în picioare...
- Care? întreabă vizibil curios stăpânul visurilor mele de zi şi de noapte.
- Cele constructive. Stai să-ţi demonstrez, zic eu satisfăcută de răspunsul aflat în mintea mea în stare latentă (latenţă ce durează de vreo 12 ani!). De exemplu, dacă la 2-3 ani după ce ne-am cunoscut aş fi regretat cu voce tare că n-are rost să mai continuăm relaţia...
- Ghicesc ce vrei să spui, opreşte-te, taifunule!
- Nu mă opresc nici cu somaţie! Ergo, dacă aş fi făcut acest lucru, regretul exprimat şi pus în practică (într-o practică, irevocabilă, desigur!) ar fi fost constructiv.
Un conflict stă să izbucnească. Dureri înăbuşite care erup uneori... N-am întotdeauna tăria să le omor în faşă. Şi nici să-mi înghit replicile care ar fi mult mai folositoare... nerostite. Asta e.
Nu mai pot de extrovertită ce sunt! Nu-mi reneg esenţa de femeie meridională, hedonică şi fremătoare. Mi-o asum şi o port pe şi în cârcă. A fost el în stare Sisif să-şi poarte povara ca fraierul... Trebuie să aibă şi familia mea – să trăiască! – fraierii ei.
Rozmarin declară adeseori că are alergie la psihologie şi filozofie. Nu e rău. O cunoştinţă îmi declara că are o fobie de pisici şi de soborul de preoţi. N-am spus eu, ci cunoştinţa mea, e clar, nu?
Să revenim la Rozmarin şi la ale sale alergii, era să zic „idiosincrazii”, dar nu vreau să trec drept o preţioasă ridicolă.
- Filozofia este „aia” care se (şi ne) întreabă care sunt rosturile lumii (şi ale noastre), încerc eu plină de diplomaţie să îmblânzesc fiara.
- Nu mă interesează, vine răspunsul interloutorului zbârlit pe dinafară şi pe dinăuntru. Este o pierdere de vreme, o speculaţie.
Pentru o fire pozitivistă ca a lui, metafizica este un fel de abur, de fum pe care cineva vrea să ctitorească nişte castele în Spania. Dar nici eu nu mă las.
- Dragă cetăţene, cerebralule, entitatea asta care se cheamă om nu poate avea doar aderenţă la sol.
- Mă scuteşti?
- Nu, mă ţin după tine prin toată casa, prin tot cartierul – dacă este nevoie – ca să-ţi exprim punctul meu de vedere.
- Îl ştiu.
- Ţi se pare că-l ştii. Niciodată nu mă laşi să-ţi expun toate argumentele. Nu vreau să-mi îmbrăţişezi opnia, dar simt nevoia să-mi şi să-ţi limpezesc ideile.
- Bine, bine, făcu el concesiv ca o foaie de plăcintă sub apăsarea modelatoare a făcăleţului.
- Chiar dacă mă consideri o „văzduhistă”, eu vreau să-mi cunosc resorturile, să-mi pipăi mintea şi sufletul, să mă antrenez în cursa mea.
- Care cursă?
Întrebarea nu era decât un semn de politeţe faţă de mine. Mă mulţumesc şi cu atât.
- Cursa cu planeta aia pe care au eliminat-o din sistemul solar, cu asteroizii şi meteoriţii, mama lor de corpuri cereşti neobrăzate. Îndrăznesc (ele, corpurile!) să stea deasupra noastră şi să ne dea cu tifla. Ca să vezi!
Cât despre psihologie şi ce vrea ea, o las baltă. Că doar n-o să alterez nişte ore însemnate din relaţia noastră pentru a pleda (fără simbrie!) în favoarea acestei discpline. Fandez cu graţie şi depăşesc subiectul care îl agită pe Fluieraş. El versus psihologie. Am depăşit dilema, sau cel puţin mă străduiesc...
Îmi aduc aminte că un simţ important este cel tactil. Doamne, ce simplu este să închei un armistiţiu pe căi senzoriale!

--------------------------------------------------
CRISTI GIAMBASU
Al Treilea Epitet
I Love You with All I Am


Pentru Meloneea, ceea ce a fost, ceea ce este si ceea ce va fi...

A. = PersonAjul Feminin PrincipAl
B. = Orasul Bucuresti
C. = Personajul MasCulin PrinCipal

Parcul:
lacasul de cult al minorilor,
loc de lectura instensiva de-a lungul chiuleangirii,
teren de relaxare interuman.
Banca:
un sprijin de urgenta pentru persoanele in varsta,
o "camera" imaginara pentru cuplurile de nedespartit,
un loc de recreiere pentru copiii proaspat epuizati.
In asemenea mod defineste C. acesti doi termeni. Actiunea decurge intr-un parc din orasul B. unde crengile nucilor ii tin umbra personajului principal. Soarele a rasarit dincolo de mica padure ce inconjoara terenul de joaca. Ca un cerc fierbinte de nestins, soarele incearca din rasputeri sa vada ce deseneaza tanarul pictor. Isi schematizeaza bine cu varful creionului fiecare contrast. Femeile, pe care el le portretizeaza, sunt doar rezultatul imaginatiei lui de neoprit. Deseneaza, incepand cu ora 7:00 A.M. pe plansele lui albe, ca hartia in care scriitorul isi realizeaza noua capodopera. In afara de pictura si grafica, el mai si fotografiaza sau scrie poezii romantice. Totusi in lucrarile dansului ii lipseste ceva... dar spera sa afle ce pana la terminarea acestui epitet.
Stie ca a avut in total, pana-n prezent, cateva iubite, 2 pisici birmaneze si 1 hamster (cand nu tinea in preajma casei vreo felina). A facut 3159 de fotografi cu aparatul sau foto performant, dintre care 985 le pastreaza pe dispozitiv, 2173 pe computer-ul sau, restul sunt sterse. A vizitat numai 3 tari straine pana acum: Franta, Ungaria si Suedia (i-a placut peste tot, mai ales in tara vecina, Ungaria ). A scris 1839 de poezii, iar peste 914 au fost publicate in reviste si ziare consacrate.
Revenim la pasiunea lui din inteaga lui viata: arta pictata. Deseneaza brate enorme, aflate in nenumarate carari. Deseneaza copii care se joaca in preajma lui. Deseneaza pasari calatoare care, odata cu venirea primaverii, aduc o imagine artistica inaltatoare. Picteaza animale domestice, mai ales pisici de rasa. A creionat 3421 de planse si foi veline. Dar cele mai multe picturi au fost cu domnisoare si doamne (3162 pana in prezent).
Acum se uita foarte atent la o doamna elegant imbracata, care ii strapunge inima pentru aproximativ 8 minute. Dumneaei poarta o pereche de pantofi din piele, neagra, cu cate un toc inalt ce ii acopera gleznele pana la genunchi (pana aici nimic special). De la genunchi pana la fusta ei mini, i se pot admira prin dresul ei de un maro deschis picioarele acestei femei provocatoare. E slaba, cu o bluza mulata prin care i se pot observa configuratia sanilor ei ...de mama, din care i-a alaptat fiica ei pana sa implineasca vreo 4 ani. In memoria lui se intersecteaza 3 ganduri ideale pentru o primavara intr-un parc "with the woman you love": una este doar o simpla reverie - sa faca dragoste cu necunoscuta mama, a doua este imaginea acestei femei - proiectata nud pe una dintre coli, iar ultima este tot o reverie - cum se duce el la copilas si ii zice:
"Mami are o mica treaba
cu mine in culise,
daca vei fi cuminte
si nu o vei urmari,
iti voi promite ca-ti va oferi
drept cadou un fratior sau o surioara."
Only dreaming... Totusi, este prototipul femeii la care viseaza el mereu. Un vis devenit realitate pentru un moment.
Femeia model (in viziunea lui C.):
culoarea ochilor sa fie albastru sau verde,
parul lung (blond sau roscat)
slaba sau bine facuta ---> cu sanii mari
cu buze mari si delicat rujate
cu un zambet gata oricand sa-l saruti,
sa aibe o inteligenta emotionala foarte buna,
sa poarte fusta lunga, dar la intalnire de preferat - scurta.
Se pare ca doamna (cu fata ei) este imbracata perfect pentru intalnirea lor. Fusta ei scurta si rosie se afla intr-un contrast ambiant cu bluza ei decoltata roz. Desi margelele de la gat sunt gri, rujul de pe buzele ei este de un rosu aprins. Poarta o pereche de ochelari asemanatori cu ai mei la rama, iar degetele ii aluneca armonios prin aerul curat din jur.
Arata ca "Venus" lui Lucas Cranach. Fetita ei este de o istetime atat de covarsitoare, incat ai vrea sa fii in locul ei orice ora din zi. De ce zic un asemenea lucru? Pentru ca ii imbratiseaza picioarele mamei, dupa care le mangaie ca in final sa traga de fusta ei (din pacate de sus in jos). In acel moment artistul si-ar dori sa cada de pe banca la picioarele femeii. Sa ii imbratiseze celalalt picior liber (la care nu lucreaza fiica). Sa ii mangaie de jos in sus "les pieds". Si sa nu uite sa-i traga de fusta ei asa cum vrea el. De fapt, cu bratele lui machiavelice sa-i cuprinda formidabilele ei picioare. In pozitia lui isi imagina ca fiind in acel moment ca un al doilea fiu pentru ea - unul cu intentii cel putin la fel de bune ca ea. Isi inchipui ca fiind doar el cu ea: fara acel hobit. Doar ei. Impreuna. I-ar putea aduce paradisul pierdut. Isi inchipui ca ar putea regiza filmul "Titanic" part II sau chiar III (desi ar putea sa fie un B movie). Unde el sa fie Leonardo DiCaprio, ea Kate Winslet, iar daca gnomul ei va fii cuminte, ar pune-o ca asistent junior pentru Celine Dion. Daca ar fii acceptat, ar fii simtit raiul cu el. Un rai plin de un deja vu. Exact asa cum ar visat ea din totdeauna sa fie cerul dincolo de ei. El sa fie pe un nor, ea pe un altul. Sa pluteasca ambii pe abisul magic. Si cand iubirea sparge limitele, atunci norii sa se contopeasca. Lege. Ar fii simtit splendoarea vietii amoroase. plangeau cerul disperat. Acum toti convertesc ode pentru soare. Acum o luna valCate conditii s-ar putea implini. Soarele sa fie un reflector pe scena cotidiana: el Fred Astaire, ea Ginger Rogers. Ar putea face impreuna peste 30 de "music-hall"-uri pe Broadway.
...
"Ce picturi minunate!
Tu le-ai creat?
Chiar tu le-ai desenat?"
(intreaba o domnisoara de vreo 20 de ani ce se aseza langa el maestro, ca dupa mai putin de 1 minut sa-i spuna ce a redat in pagina artistul)
Cu vreo trei zile inainte, norii de ceata ingropau oamenii in aer. Acum cu toti se pot uita ochi in ochi la cel din fata lor, asa cum aceasta tanara o face cu Don Juan-ul actual. Cand realiza ca cineva era in preajma lui, personajul nostru principal se balbaie un pic si se ridica timid in picioare.
"Ccccc.,
absolvent al Facultatii
de Arrrrrrrrrrrrhitectura.
Buna."
"A.,
l'amoure de sagees."
(urmata de cateva secunde de inspectie vizuala - eye to eye)
Eroul meu se uita fermecat, intai la buzele strident rujate, urmate de obrajii usor pistruiati, ca sa sfarseasca prin a-i tintii cele doua suveniruri profund albastre care umblau sub titulatura de "ochi". Se gandeste sa o sarute, dar se intimideaza cu un rezultat de genul:
"Ma grabesc...
aaaaaaaa... trebuie sa ajung undevaaaaaa...
cred ca voi intarziaaaa... ai un numar de telefon?"
(zambind spre ea in final)
In timp ce isi nota numarul ei de telefon, lui ii venira sute de intrebari prin mii de neuroni la un influx neuronal putere, si-ar fi dorit sa nu mai plece de langa ea tot restul vietii, dar n-ar vrea sa afle ca a mintit-o referitor la "got to go".
Inainte de a pleca se intoarce si ii zice:
"Prin parul tau imi aluneca privirea,
Iar buzele mele ti-ar marturisi iubirea.
Cand te-am vazut stand langa mine,
Am simtit parul cum se ridica de pe vine.
Acum inima mea tremura avand o intrebare:
Tii la mine macar timp de o sarutare...?
Recunosc ultimul vers a iesit cam tras de par,
totusi le-am compus pe loc, in timp ce in gat se intindea un mar.
Stiu exact cat de mult te iubesc si tin la tine,
desi te cunosc de (se uita la ceas) 6 minute si 34 de secunde,
as vrea sa te imbratisez si sa fiu langa persoana ta oriunde
pentru... adica ai putea sa gandesti in sine:
Cum de ma rogi intr-un asemenea mod?
sau
Ai innebunit? Je suis chaude.
Nu poti sa-i spui unei persoane
ca ti la ea fara s-o cunosti...
sau
Crezi ca ma poti avea ca pe niste coroane,
compunand o poezie plina de vesti.
Un lucru pot sa-ti marturisesc:
nu sunt un Baudelaire,
dar sunt un pictor,
desi nu sunt nici Salvador Dali.
Am desenat nenumarate dame la viata mea,
desi am fost cred ca numai cu vreo ...niciuna dintre acelea...
Pot sa te lustriesc pe hartie?
(scoate un ranjet cat se poate de fortat - timid)."
"Ai terminat de spus tot?
(C. da din cap, uitandu-se la ea dezamagit de cele spuse).
Poti sa ma pictezi.
Cat despre sarutat,
trebuie sa ma revezi.
Sa ne mai cunoastem garantat.
Nu poti sa te indragostesti
de o persoana
dupa cateva privelisti.
Femeia e precum o goana,
valoroasa ca o imensa coroana."
A., son amour, continua sa vorbesca in versuri de-a lungul portretizarii ei. El intelegea doar un lucru: "Chicks Dig Good Artists" ---> asa ca isi da toata silinta sa iasa un masterpiece desenul sau. Din ce spunea ea memora sintagmele: "esti un tip dragut(,dar...)", " (desi nu) esti genul meu", "(n-ar trebui) sa te gandesti numai la arta", "(nu crezi ca esti cam prea direct), pentru inceput..." [parantezele sunt minuscule interventi suplimentare in glasul ei aromat cu silabe, gadilate de vocale]. Ca un compozitor, dirija cu atentie notele muzicale pe opera sa de amploare. Incerca sa ofere viata lumii sale.
Rezultatul final ar fi trebuit sa fie:
"E magic!
Cat de superb
m-ai creat pe...
Nu am cuvinte!
E o splendoare
pe foaie!"
"Ce as putea sa zic
decat ca arta cere
sacrificii...
- continuarea = pentru ca asta nu-i tot -
virgula, dar merita!"
(ar zice el intinzandu-se cu bratele pana la umerii ei de un curaj impatimit)
"Spune-i artei
ca mai trebuie sa astepte
pana se va perfectiona."
(ii raspunde cumsecade cu un zambet)
"Simt cum imi pierd cuvintele
in desertul vietii
unde singura apa potabila
este dragostea pe care o simt
pentru tine."
"N-ar trebui sa te grabesti?
Ai putea intarzia acolo..."
C. se gandeste ca daca nu va pleca, A. va interpreta ca ce a zis mai devreme a fost o minciuna... ---> asa ca a parasit terenul de joaca. Medita la patru cuvinte: {Te Vreau Langa Mine}. Iar sufletul lui tipa in organism: "Te voi astepta si cauta pana voi imbatrani si voi muri, iar apoi ma voi reincarna si te voi astepta din nou!" sau in alte patru cuvinte: {Langa Mine Nu Esti}. Barem acum...
De-a lungul peripetiei sale spre casa, vedea cum pe toti peretii blocurilor scria: "Alex + Dana = LOVE" sau "Mikey + Andra = Love" sau "Lucian + Alexandra = LOVE". El isi inchipui sa fie scris "_C. + A. = Love_". Milioane de amintiri posibile/ probabile i se proiectara dincolo de retina. Recunosc ca mai scria si diferite obscenitati ca: "Petre a facut-o cu Bianca". De aceea, pentru un moment, lui ii veni prin minte sa isi cumpere un graffiti spray si sa isi expuna sentimentele pe zidurile si peretii, pe stalpurile si tomberoanele de gunoi... sentimentele lui fata de cea la care tine, si va tine, tot restul vietii. Dar se pare ca nu numai ca i-a venit prin minte, dar => zis si facut. Dupa ce pleca de acasa cu suma necesara, dupa ce isi cumpara "alimentele" necesare, "pranzul" a fost depus in jurul orei 3 dimineata cand parintii lui erau in lumea viselor placute. Instrumentele crimei: grafitti spray-ul, 3 marker-e, 2 pensula si o cutie plina cu acoarele. Nu pot intelege de ce oare si-a luat si acoarele, si pensula, si marker-e...? Nu-i era indeajuns spray-ul? Artistul se uita spre mine si imi zice:
"N-am mai realizat pana acum
un tablou al ei din graffiti,
de fapt n-am mai desenat
vreun portret made in graffiti,
dar cat de greu poate sa fie?
Un lucru te-as ruga:
daca se poate sa notezi in liniste
detaliile mele. Pur si simplu
nu ma pot concentra!
Multam' si fii pe aproape..."
Cu mare atentie sa nu greseasca, dar totodata nici sa nu fie capturat de catre vreun politist sau jandarm, intr-o liniste solemna. Am fost nevoit sa inchid si BSplayer-ul (de fapt, e Winamp) din computerul meu, numai sa fiu cat se poate de sigur ca nu-l voi da de gol. Din plasa pe care o tinea el in mana dreapta, scoase mai intai pensula, iar pe afisele electorale adauga la sentinta lui idei nastrujnice, par examlple: "Sa nu vorbesc?" --> "Mai bine sa te iubesc!". La cel din stanga lui sterse cu marker-ul "Stolojan" si corecta prin a scrie "C. - Cel mai bun". Nu stia exact unde sta. De fapt... nu stia deloc unde sta asa ca in fiecare seara isi lua trusa si din sector in sector, din cartier in cartier, din strada in strada scrise: "Iubind, vei primi inzecit", "De treci suflete de aramă, de departe vezi scriind:/ Te iubesc la disperare in parcul de argint" sau "O rãmâi, rãmâi la mine, tu cu viers tare duios/ Zburator cu parul scurt, umbli mereu norocos". Stia, de asemenea, sa isi coordoneze timpul in asa fel incat sa termine creatiile pana in ora 5, maxim 5:30 A.M. Cand ajungea acasa perpedes, nu uita sa intre in casa, cu grija pe fereastra. Dormea cateva ora, dupa care se grabea sa fie in parcul respectiv, sperand sa o mai vada macar o singura data.
Timp de trei luni a tot procedat astfel pana cand intr-o dimineata, din blocul ei, A. zareste in drum spre serviciu. Nu ia venit sa creada... Pe toate cladirile unde locuia, pe toate stalpurile, cat si pe zidurile din apropiere erau scrise: "Te iubesc A.!" sau "All I need is your love" sau "What is love?/ Oh baby, don't hurt me/ Don't hurt me/ You won't." sau "Iţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât o serie de suflete adunat pe asfalte, / În seara răzvrătită care vine/ Schitez graffiti-uri numai pentru tine". A. ezita o clipa si pe de-o parte se gandi ca poate ar avea de-a face "cu un maniac..., dar cu un maniac sensibil". Se uita in poseta ei si il suna pe mobil. Dupa mai putin de 3 secunde ii raspunde:
"Ce faci A.?"
"Tu ai creat graffiti-urile
acelea in fata blocului meu?
Daca tu ai fost,
ne vedem intr-o ora in parcul,
unde ne-am intalnit prima oara."
Intr-o jumatate de ora C. a si ajuns. A luat taxiul cateva statii. Isi lua cu el hartiile. Era nespus de timid. Lua o planta, o dezveli de cate o petala in parte, intrebandu-se:
"Ma va iubi un pic?
Ma va iubi tare mult?
Ma va iubi un pic?
ma va iubi tare mult?"
Coincidenta: planta se dezveli in final printr-o concluzie: ca "il va iubi". Dar se mai indoi inca un moment... mai ia din nou o floare si o dezbraca pana cand A. veni la intalnire dupa doua ore.
"Esti de mult aici?
"Am sosit
acum 5 minute."
(spune zambind)
A. decide sa se inplimbe timp in care vorbesc, mai amplu, unul despre altul. C. n-a uitat sa-i cumpere si un trandafir roz cu un pic galben. Dupa glasul privirilor ei, i-a placut foarte mult trandafirul. Ea ii povesti despre ultimele ei relatii, despre faptul ca s-a sfarsit definitiv camplul emotional dintre persoana ei si a celorlalti acum doi ani. C. ii povesti despre pisica lui, despre parintii, dar mai ales despre pianul si visul de a ajunge un mare scriitor.
Am primit multe e-mail-uri din partea admiratoarelor mele, intrebandu-ma de ce n-o descriu odata pe
A.:
la granita dintre buzele delicat hasurate
se afla dintii ei albi,
irisul - de un albastru deschis pur ca cearsaful in care doarme C.,
din gesticularile ei, el isi imagina cum dragostea lui dirijeaza corul invizibil al parcului,
degetele sunt relativ lungi: 6 cm (degetul mic) - 9 cm (degetul mijlociu),
iar unghile sunt colorate de un rosu aprins,
blue-jeansii ei sunt mulati perfect pe formele suave ale picioarelor ei,
sprancenele arcuite cu o atentie ampla de penseta.
culoarea ei preferata:
albastru o data...albastru de doua ori... albastru a treia oara - e clar: ALBASTRU
ca cerul lipsit de stele din preajma soarelui sorbit de zilele sale.
Imediat dupa ce am terminat s-o descriu, printr-un mod enigmatic, sau tactica misterioasa, s-au legat aceste doua suflete.
"Lasa-ma sa-ti explic eu
cum au stat lucrurile. (insisita indragostitul operei, ca un elev silitor, ridicand /deux doigts/ din banca lui, spre mine)
La cat de superb arata, m-am gandit sa-i ofer mult mai multe flori, asa ca i-am spus ca sa se intoaca pentru cateva momente, dar sa nu se uite in spate. In timp ce statea cu spatele la mine, ii culegeam din gradina parcului cate plante gaseam si puteam inmana. Desi probabil banuia cam ce fac, nu se intorcea. Spre fericirea mea. In momentul cand m-a privit, parca ezita sa se uite la "buruienile" mele inflorite, ma imbratisa cat de tare a putut. Urmarea a fost un sarut clasic. Sufletul ei vibra in ritmul unui vals de Strauss, graind armonic:
Vrei sa fii
iubitul meu?
Raspunsul meu:
Si maine
e o noua zi.
Raspunsul ei:
Nu lasa pe maine
ceea ce poti face
a.zi
a.cum."
Asa ati ajuns impreuna? Asa v-ati cuplat? Bine. Continui firul epic, sperand sa mai fiu, de acum incolo, intrerupt de catre personajul meu ori de cate ori vrea nobletea sa (zic ridicand vocea).
A doua zi C. si A. sorbeau din vocea privirilor paralel, ochi in ochi, suflet peste suflet, iar buzele se contopeau reciproc ca doua culori complementare pe o paleta a frumosului. In timp ce stateau pe banca din parc, Cristi Deistasu intrerupse ritmul fragil al batailor celor doua inimi ca sa-i anunte, cu o fericire inimaginabila, ca a luat examenul cu nota 9,43 si ceva...
C. nu ezita sa-l intrebe ce l-a influentat sa ia aceasta nota.
Cristi ii raspunse:
"Te-as ruga sa-mi desenezi
o usa deschisa, mai degraba una
semideschisa, si va voi arata restul."
Tanarul pictor ridica un creion de pe banca, in care se saruta si unde o cunoscu pe A., actuala iubita., iar in doua minute termina de schitat.
Desenul lui C. (project 1):
o poarta deschisa situata in mijlocul foii, in planul de jos,
urmata de o padure a infinitului,
incheiata cu o atmosfera calda,
unde cerul este plin de nori albi
si soarele fierbinte domina sesiunea.
"Perfect.
Va trebui sa intram pe usa
si sa faceti cunostiinta cu
.
Sau, altfel zis, patrundem in
inima soarelui.
Urmati-ma!"
Odata ce pasira dincolo de usa creionata, zarira un intuneric dintr-o poarta plina de ceata. Totusi, in timp ce parcurgeau nocturna padurice, observara o lumina care adia dupa o ultima serie de copaci. Pana au ajuns la aceea zona, unde "apa ma inspira,/ norii ma admira,/ cartile mi-au fost o vioara,/ a caror note ma inbucurara", descrisa de catre fostul coleg al personajului meu principal, Cristi Destasu; pe arbori vedeai scris ziua, luna si ce si-a invatat dumnealui atunci. Erau notate fiecare lectie, capitol, materie etc. pe acei pomi. Si totul pana cand se luminara cei doi amorezati despre cum a fost la acel examen in viziunea lui.
Din momentul respectiv cucerira si padurea. Se aflau in prima zi de examen, iar trecutul a fost invocat sub aura prezentului autentic.
Desi pe langa clasa nu se putea vedea nicio balta, niciun elesteu sau, cu atat mai putin vreun lac, toti elevii sunt din cap pana-n picioare uzi, probabil de transpiratie. Singura persoana uscata din camera este nimeni altul decat Cristi, care pluteste (pe scaun, cu banca pe care scrie) in acvariul cubic unde pestii soptesc "sper sa umplu constant".
In fiecare zi de examen pestele nostru terestru isi varsa cunostiintele pe toate paginile albe, influentand printr-un cerc psihologic intrega clasa participanta.
Cel mai mult ii place sa-si aminteasca de ziua cand la matematica punctul sau "G" a actionat in permanenta geometric.
In ziua afisari rezultatelor cel mai relaxat elev a fost nimeni altul decat Cristi. Notele au fost asa cum s-a asteptat dumnealui, inca de cand s-a apucat de invatat.
Ii multumim pentru prezenta proaspatului absolvent ca ma onorat in romanul meu de dragoste. Sper sa il revad cat de curand posibil, acum se joaca in terenul sau melancolic cu iubita lui, Beatrice.
Revenim la termenii des intalniti in opera "indragostit" sau "iubita", ramanand in a doua zi de cand sunt impreuna.
Ei au propus sa joace de-a v-ati ascunselea printre norii orasului B., iar playground-ul sa fie cerul. Dar regulile s-au ameliorat cand de dupa nori au inceput treptat sa se piteasca si printre stele sau comete, printre luna si planete, printre astre si constelati, printre sateliti artificiali. Practic intreg universul era sub picioarele lor. Intreg cosmosul. Si cand n-au mai avut unde sa se ascunda si dupa ce au terminat jocul, s-au intors pe planeta lor, unde au inceput sa se ascunda printre mari si tari, gasindu-se si regasindu-se. Cand se regaseau, se sarutau si se imbratisau. Tin unul la altul, iar al treilea din lumea lor e disparut, inca nu-i Wanted. Intre ei doi conteaza doar unificarea prin dragoste a sentimentelor. Sunt doar apa si foc, buze atinse de buze, ochi contopiti in priviri si declarati de nedespartire.
Lucrurile pe care le au in comun ii sudeaza ca doua metale ce fierb de pasiune.
Spre exemplu, intr-o zi in timp ce discutau intre ei, au aflat ca s-au nascut in aceeasi zi, luna si an: practic ziua lui de nastere este concomitet cu a ei.
Cand hoinareau strazile orasului, peste tot era inscriptionat: Love, Love, Love, Love, Love, Love, Love, caramizi in forma de inimi, nori infatisand trandafiri, albi ca puful vatei, iar mai presus de orice dragostea lor era indistrictibila. Se cunosc de o saptamana si se iubesc de parca s-ar fi stiut de ani de zile.
In abis se auzea melodia "Fever" a Ellei Fitzgerald (anacolut muzical):
"Never know how much I love you/ Never know how much I care/ When you put your arms around me/ I get a fever that's so hard to bear/ You give me fever/ When you kiss me/ Fever when you hold me tight/ Fever/ In the morning/ Fever all through the night/ Sun lights up the daytime/ Moon lights up the night/ I light up when you call my name/ And you know I'm gonna treat you right/ You give me fever/ When you kiss me/ Fever when you hold me tight/ Fever/ In the morning/ Fever all through the night/ Everybody's got the fever/ That is something you all know/ Fever isn't such a new thing/ Fever started long ago/ Romeo loved Juliet/ Juliet she felt the same/ When he put his arms around her,/ He said Julie, baby, you're my flame./ Thou givest fever/ When we kisseth/ Fever with thy flaming youth/ Fever, I'm a fire/ Fever, yay, I burn forsooth/ Captain Smith and Pocahontas/ Had a very mad affair/ When her daddy tried to kill him,/ She said daddy, no, don't you dare/ He gives me fever,/ With his kisses, fever when he holds me tight/ Fever I'm his Mrs./ Daddy, won' t you treat him right/ Now you've listened to my story,/ Here's the point that I have made/ Chicks were born to give you fever/ Be it farenheit or centigrade/ They give you fever/ When you kiss them/ Fever if you live, you learn/ Fever, till you sizzle/ What a lovely way to burn/ What a lovely way to burn/ What a lovely way to burn..."
Dupa cum poate v-ati dat seama, am redeschis Winamp-ul intr-o maniera usor desigilabila. Febra se datoreaza, in mare masura,
soarelui:
dorinta de a fotografia soarele a fost implinita,
maine revin cu o noua poza legata de el.
zilnic imi doresc sa indeplinesc conditia aceasta
si mereu voi incerca sa-mi amintesc sa-l prin in camera ~ poster
A treia zi de-a lungul intalnirii lor totul parea sa decurga la fel, totusi semaforul schimba situatia. Cand se oprira la culoarea rosu, buzele personajei A. intrasera in contact cu ale lui C. Orasul B. isi continua rutina zilnica fara sa observe cum cei doi, nemiscandu-se, urcara spre rai. Sarutul lor era de o tandrete plina de profunzime. Pentru moment buzele lor magnetic unite se sorbeau reciproc, ca doua cupe pe plaja unui ocean pe timp de vara. Degetele lor se topira pe pielea celuilalt.
Iar cand alunecara, ca doi fulgi de zapada din foc intr-unul, pe plapuma unui nor ea isi dezlipi buzele umede, zicandu-i:
"Mie dor
dor sa fac
dragoste."
Parul ei cadea din elasticul care-l prindea, acoperindu-le fata amandurora. Spectrul vizual: o hipnotizare amoroasa. Ochii lor clipeau ca patru perle, unde ochelarii tineau locul scoicii. Apoi, ambii si-au dat ochelarii jos simultan. A. statea deasupra lui C.
El era un apostol , ea, un inger fara aripi, fiind umanizata. Ea, pasarea sfanta, nu striveste corola de minuni a lumii. In lumina raiului perspectiva mea ofera un peisaj transcendent. Totul e divin pe ritmul ceasornicului inimii inflacarate a dragostei lor.
Statea ingenunchiata peste el cu privirea spre infinit si cu gandul limpede la C.upidon al ei. El ii masura formele ei feminine. Se dezbracara reciroc in timp ce se sarutara pasional. Pe fata lui C. se pot observa urme de buze rujate. Ea nu le sterse. Dincolo de sanii ei mari si rotunzi, se poate vedea pielea ei alba, moale si fierbinte. A. ii deschise camasa, nasture cu nasture, sarutandu-i pieptul solid si puternic. Ii scoase cureaua de la pantaloni. N-aveau nevoie decat de romantism si aceasta primisera. Cand ii deschise blue-jeansii, cerul se intuneca, iar stelele se inrosira, luand culoarea focului. Luna zambi si isi intoarse privirea spre planeta Venus. Doar Marte tanjea sa priveasca la peisajul erotic, urmarind de pe Stadionul Univers Itar.
Falusul lui C. era mare si gros, rezistent la un contact sexual indelungat. Iubita surase incantata cand ii aseza prezervativul. Iar cand ii linse erosul protejat, acesta se excita si mai mult. De fericire il imbratisa. Extaziata il introduse perpendicular in vaginul ei. A. reactiona ca si cum erectul lui o ridica dincolo de orice punct maxim. Vorbind despre puncte, "G"-ul pulseaza ascendent de jos in sus. Dupa o ora si patruzecisicinci de minute uretra lui era cel putin le fel de fierbinte, ramanand de aceeasi proportie mareata.
In continuarea noptii cei doi amorezati se saruta pana cand ea adoarme pe pieptul lui dezgolit de griji si acoperit de iubire pura.
Intr-o seara calduroasa de Martie, pe o luna suav pictata in nocturna si intr-un cer instelat, un individ cu o bluza rosie sub o vesta verde, purtand o pereche de blue-jeans si o pereche de ochelari negrii, pe strada unde A. locuieste se uita la C. cum canta la balconul Julietei lui "Nessun Dorma".
Imbracat in culori deschise, C. facu un play-back, zambind spre A. CD-Player-ul cu muzica lui Puccini rasuna in tot cartierul. Ea cand a vazut gestul iubitului ei, planse de fericire, strangand cu palmele perdelele ei albe de la ferestre. Era in pijamale, iar inima fermecata i se umfla ca un balon rosu in organism. Acolo unde toate moleculele si atomii se cuplara.
In gradina inflorita din fata blocului, personajul principal se apleca cu mana stanga proptita pe un genunchi, iar celalalt intins pe covorul plantat. Mana dreapta gesticula artistic spre adancul interiorului sau catre Muza.
Treptat A. mai clipea spre el, spre noapte, spre luna cea romantica, iar degetele ii gadilau surasul de pe buzele ei rosii.
In zona, luminile din apartamentele invecinate erau aprise ca niste lumanari parfumate cu un miros de crini. Proprietarii parasira pentru moment locuinta, indreptandu-se spre gradina din fata blocului personajei A. Mainile lor erau ocupate cu buchete de flori albastre. C. striga catre DJ sa opreasca compact discul. Il opresc.
"Te iubesc.
In aritmetica dragostei
unu' si cu unu' fac totul,
iar doi fara unu'
este imposibil.", zise A. lui C.
Alter ego-ul lui C. parasi strada, unde A. locuieste extrem de fericita. Pe vesta lui aflata peste o bluza rosie era scris:
"Neverending Story".

SCENA 1
Intr-o seara romantica, intr-un restaurant romantic, A. si C. se afla la o masa, tinandu-se romantic de maini, deoarece sunt la o cina romantica.
A.: Este atat de superb. Nu trebuia...
C.:Trebuia. Pentru ca te iubesc asa cum florile tin la puterea luminii solare. Esti pentru mine o ploaie fierbinte dintr-un desert.
A.: Iar tu esti pentru mine ceea ce Jeanne Duval e pentru Charles Baudelaire. Tu est les fleurs du soleil.
C.: Mon oiseau d'amour.
A.: Daca ai fii o melodie, te-as canta nota cu nota, ascultandu-ti versurile, oda a papadiei. Daca...
C.: Acum e randul meu. Daca as fii un acvariu, iar tu pestele meu, as fii vrut sa te pastrez in micul meu ocean doua vesnicii, iubita mea sirena de aur.
Vine un ospatar la ei doi, zicand:
"Daca as fii ospatarul
Pamelei Anderson
maaaaama, ce i-as servi-o!,
(mima actul sexual
dintre el si palmela.)
De dimineata pana seara,
iar cand as adormi,
as patrunde in visul ei erotic,
oferindu-i o portie suplimentara.
Apropo de
servit si oferit,
cu ce v-as putea ajuta?"
Chelnerul se uita la masa, sub masa, pe langa masa; pe scaune nu mai era nimeni si nici sub.
Motivul parasirii localului:
C.: Era un pervers, porc, probabil posesiv, dar m-am amuzat teribil cand a zis ... "... ...
A.: Era mai mult ca sigur un pervers, porc, probabil posesiv, dar am plecat pentru ca erau niste preturi in restaurantul acela!

SCENA 2
Intr-o alta seara romantica, intr-un alt restaurant romantic, A. si C. se afla la o alta masa, tinandu-se romantic de maini, deoarece sunt la o alta cina romantica.
C.: Pentru mine tu esti cea mai frumoasa bijuterie, comoara mea alba
Privirea ta imi face sangele sa fiarba
in vene. Buzele mele
vor sa se topeasca intr-ale tale.
A.: As dori sa ma imbrac in pielea ta fertila,
sa-ti parcurg parul tau scurt de la crestet pan' la varf.
As vrea sa-ti gust urechile, sa-ti gadil imbracamintea,
vazand-o cum rade cu lacrimi si in hohote de trecutul nostru angelic.
Dintre toate sagetile din lumea, tu mi-ai strapuns inima.
Si astfel, sageata ta imi mangaie armonic fiecare bataie a inimii mele.
C.: Eram un fier ruginit inainte. Acum sunt pictat in culori complementare,
fiindca tu esti vopseaua mea. Esti curcubeul meu cand in organismul
meu ploua. Esti, de fapt, totul pentru mine. De la noi doi pana la infinit.
A.: As vrea
sa-ti preling buzele,
sa-ti sorb venele,
sa ne dezgolim de parbrize ca
sa-ti gust globul ocular.
C.: Cand te-am cunoscut prima oara pe tine,
inima imi tremura de emotie.
Acum ea e gata se explodeze,
dar se regenereaza.
A.: My William Shakespeare.
C.: And you're my Agatha Christie.
A.: Francoise Sagan!
C.: Jane Austin!
A.: Johnny Bravo...
C.: Forever my Betty Boop.
Vine un ospatar la ei doi zicand:
"Ah, va potriviti de minune
sunteti geneni? Pe bune.
Rochia ta este gorgeous"
C. ii introduse o portie de Şpagă in buzunar. In continuarea serii buzele isi creara noi cicluri kissologice.
Dupa ce se sarutara aproape o ora in continuu, buzele lor ramasera unite/ contopite/ lipite pana la adanci batraneti.

(capitol din romanul "Epitetele Iubirii")