Premiile Lili - faza pe bloguri 5

Săptămîna asta cenaclul se va ţine joi la ora 21.30. Avem o ediţie mai specială, consacrată autorilor din "diaspora". De fapt sunt două autoare, Loreley şi Aida B. Amîndouă locuiesc în Franţa, dar scriu în româneşte.

Loreley

COLECŢIONARUL



Daaa … Asta era! Descoperise ! Şi nu se putea înşela! Nu ştia ce-i foloseşte sa stie, nu conta, important era că un « obiect de colecţie » si ca gândea !!! Desigur, avea două mâini, două picioare, vorbea, avea chiar şi suflet, spirit sau cum i-o fi zicând dar toate astea nu contau, acum locul îi era printre celelalte « exponate» ! Cam urâta realitatea, inca nu se împăcase cu ideea, parcă « exponate » suna mai bine decat « cuceriri », nu ?
Nu.
Ştia bine că nu se înşela, ceea ce nu ştia era dacă el, colecţionarul, realiza că ultima lui achiziţie nu-şi ocupa cuminte locul ce-i fusese destinat şi nu rămânea acolo nemişcată… Nu ştia nici dacă ar fi avut probleme în cazul în care el ar fi descoperit că exponatul îşi permite să mişte în front. Ce fel de probleme ?! Mai bine nu se gandea, il vazuse furios odata, demult, calcase in picioare, cu furie, o telecomanda care nu mai mergea, un obiect mic, « nevinovat » care-l infuriase! L-a simtit diferit atunci, periculos, acum isi amintea cu precizie ca l-a crezut nebun.
Trebuia neapărat, acum că ştia, să plece de aici!
Luă hotărârea să nu-si arate intentiile desi ii venea sa sparga vitrina in care se gasea. Niciodată nu ştii ce ţi se mai poate întâmpla, aşa că mai bine să-şi păstreze observaţiile la loc sigur, în mintea pe care colecţionarul nu i-o luase in calcul, si sa caute in liniste o solutie.
Colecţionarul ?
Cine era el ? Şi cum îşi dăduse seama că avea de-a face cu unul dintre ei ?
Păi…
Simplu, îl observa. Făcea asta din obişnuinţă, fără un scop anume, era un soi de a doua natură. Se îndeletnicea cu « observatul » de când se ştia , aproape ca-i devenise o ocupaţie, privea cu placere spectacolul lumii, isi imagina povestea fiecarui trecator cu chip interesant. Cineva, de mult, chiar îi spusese : « Hei, tu eşti un observator, stai tot timpul pe marginea întâmplărilor , pe marginea lumii şi te uiţi la noi, actorii ! ». Altfel, dacă nu i s-ar fi spus, poate s-ar fi crezut şi azi asemeni celorlalţi, actor… Dar iată că între actori existau şi observatori ! Se gandea ca, observand, poate intelege mai bine si mai repede mersul lucrurilor.
Existau si colecţionari, voilà ! Auzise că ar fi rari sau chiar că n-ar exista dar iată, tocmai avea de-a face cu unul ! Hm…
Da, colecţionarii erau rari. Se deosebeau din oceanul de chipuri prin privirea specială şi precisă pe care o aveau, te evaluau imediat, ei nu aveau nevoie de timp precum observatorii ca să te poată citi… Stiau imediat cate parale faci. Auzise glume pe seama « razelor X » din privirea lor, nu le credea.
Se gândi să facă o clasificare ce poate ar mai fi limpezit lumea, pardon, lucrurile din propria minte. Deci :
1. Actorii, aştia suntem toţi, da ?
2. Observatorii, adică doar unii dintre noi.
3. Colecţionarii.
Hai că asta e filozofie de doi bani, la ce-i trebuia ? Mai bine cauta solutii !
Şi… la ce se gândise mai devreme ?! Ah, da, să fugă… Da, şi la asta dar incepuse mai intai să pună cap la cap faptele, să vadă cum îl descoperise pe el si toate masinatiunile lui murdare. Ca observator « de meserie » ar fi trebuit sa-l vada de la început, dar nu mai întâlnise niciodată unul ca el, n-avea experienta. Nu-i interpretase corect privirea aceea si nici complicatul sistem de învăluiri căruia, iată, îi căzuse pradă… Nici măcar întâlnirea din ultimă instanţă a celorlalte Exponate pe care el i le aratase cu mandrie, aşezate cuminţi în locaşurile lor, pe « rafturi », etichetate şi caracterizate riguros, fiecare aşteptând cuminte atenţia colecţionarului si mâna care să le mai şteargă de « praf »… nu, nu-i spuseseră nimic ! Pentru un Observator , ruşine !!!
Unele Exponate dormeau, nu-ţi puteai da seama dacă se vor mai trezi vreodată şi dacă vor mai juca în « piesa » asta, ele existau fără să trăiască, existau pur şi simplu, aşa cum există un scaun ! Se părea că nu le deraja asta… Deşi, scaun sau ba, erau obiecte !!! Te puteai juca usor cu ele, le puteai muta dintr-un loc in altul, ele nu protestau, nici n-aveau habar pe ce lume sunt. Obiecte, ah, ce neplacut, se simtea un obiect ! Cum de celelalte fe…aaa, exponate nu protestau, nu se trezeau, nu plecau ? Cum de le convenea aceasta situatie atât de dezonorantă ? Ele nici actori ai lumii nu ştia dacă mai puteau fi numite, isi spuse cu furie, retinandu-si o miscare prin care ar fi putut cu usurinta sparge geamul din fata! Cum fusese posibil să ajunga aici?
Dar asta e, îşi spuse, prostia se plăteşte ! E un lucru cât se poate de corect, în faţa căruia nu se gândea să comenteze, nici nu-şi mai merita statutul de observator cu care se umfla in pene atât de mult, din moment ce nu fusese în stare să vadă cu cine avusese de-a face ! Ruşine !
…

Ssst ! …
Îl auzea ! Venea ! Da, aşa era, se apropia…
Iată-l !
Venea spre ele, exponatele colecţiei lui, cu zâmbetul satisfăcut pe care-l avea orice colecţionar pasionat de ceea ce făcea şi norocos în acelaşi timp, găsise doar piese unice… Îşi contempla colecţia şi savura la maxim noutatea senzatiilor pe care i le oferea fiecare nou exponat, fiecare cuprinzând o lume intreagă, mereu alta şi mereu aceeaşi… O nebunie !
Îl vedea bucurându-se ca un copil care îşi aranja, acasă la el, propria vitrină cu jucării, asemeni altor vitrine şi altor jucării pe care le văzuse în oraş şi pe care şi le dorise cu ardoare, pentru care muncise cu pasiune, să le adune, să le…
DA ! Pasiunea ! Cum de n-o văzuse până atunci ? Asta era adevarata descoperire, ea era cea care îi caracteriza pe colecţionari, de la zeci de leghe distanţă ! Ce moment de orbire avusese ! De-aia îşi ocupa acum locul pe raftul ăsta ! Pentru că avusese un moment de orbire ! Impardonabil !

…

Îl vedea acum mai bine, îi simţea respiraţia, era atât de aproape, atât de periculos de aproape… Privirea lui… Mâinile lui care, iată, ştiau să fie atât de delicate cu exponatele lui, tocmai mai adusese unul pe care-l aseza cu grija pe un raft, nu dorea să le « spargă », sa le strice, să le piardă, le preţuia pe fiecare în parte de parcă fiecare era însăşi Colecţia intreaga!
Si ... incredibil ! Mâinile lui nu răneau, ele mângâiau, protejau, înlănţuiau… Acum, în sfârşit, înţelegea de ce şi cum de existau atât de multe exponate aici, de ce nu se trezea nici unul, de ce nu pleca nici unul ! Ceilalţi, neatenţii lumii, nu au colecţiile lor şi nu puteau fi colecţionari vreodată pentru că nu ştiau să vadă, să preţuiască, să atingă, nu ştiau că suntem cu toţii, ca şi lumea noastră, a fiecaruia, atât de fragili, atât de delicaţi si atât de preţioşi!
Parcă nu mai era atât de tagic că se afla aici. Şi nici că avusese un impardonabil moment de orbire. Impardonabil?
Ceee… vrusese mai devreme¬ ? Nu îşi mai amintea, mâinile colecţionarului său parcă îi spălau memoria, voinţa, dorinţele vechi, în locul lor se năşteau altele acum…
Voinţa… La ce bun să ai voinţă in faţa acestor mâini, acestei priviri, acestei pasiuni ? La ce bun să observi ? La ce bun să ştii ce ti se intampla? Şi la ce bun să fugi ? Ah, asta era, îşi amintea, îşi dorise să fugă, să fugă din colecţie, crezuse că nu-i era locul acolo… Aşa crezuse… Aşa crezuse… Aşa crezuse…
Şi parcă mai dorise să se întoarcă…
Unde ?!
Uitase.
Înapoi la marginea Lumii ? A Scenei ?
Înapoi…
Înapoi însemna libertate.
???
Înapoi… Libertate…Unde ? Ce-i aia libertate? Cu ce se mananca?

…şi între timp, mâinile calde, mari şi blânde, mângâiau… Ştergeau praful şi mai puneau o etichetă bătută la maşină…
« EXPONATUL nr. … »


---------------------------------------------------
Aida B.

JURNAL DE BORD 2007


Deschid Jurnalul de bord 2007


Intru direct in poveste, pentru ca am asteptat deja un an si nu mai e timp de pierdut. Viza de Hong Kong o aveam dintr-un episod anterior, cea pentru SUA de anul trecut, certificatul medical cum ca nu depaseam numarul de persoane per bilet era obtinut si el. Puteam sa-mi fac valiza si sa plec. De data asta pentru doua luni, adica un dus-intors de Pacificul de Nord, intre Hong Kong si New York (Newark, adica un soi de Otopeni, multiplicind proportiile, evident), via Panama cu canalul ei cu tot.
De la noi de la tara ne pornim cu tot calabalicul la capitala, mai precis la aeroport.
Restul e istorie.


Bishnitz Class


Inceput pe 31.07, ora 17 in Romania, 22 in Hong Kong.

Iata-ma-s din nou pe drumuri in portbagaju’ lui barbate-meu, a cincea roata la vapor, ghimpele din coasta, turisto-reporterita de cartier, cu voia dumneavoastra. Ce pretentii sa am, mai mult decit o dactilografa a ceea ce vad ce-as putea fi?
De data asta zburam cu Lufthansa. Ce conteaza ca decolam si aterizam cu intirziere (avem escala la Frankfurt). Respect pentru fidelitatea angajatilor care nu sint deranjati de faptul ca in curind vor fi inlocuiti cu masini pentru procesarea biletelor. Respect pentru surisul si prospetimea stewarzilor, acesti ospatari de lux, dupa mai mult de10 ore de zbor. Sarumina pentru ceaiul de musetel si aspirine (bine, chinezoaica a inteles destul de greu ca ceream aspirin si nu ice-cream, putea sa-si dea seama dupa vocea a la Marge Simpson ca nu-mi statea gindul la inghetata).
La Paris am reusit sa imbarcam bagajele pina la Hong Kong, noi aveam locuri numai pina la Frankfurt, si alea risipite prin avion. De la Frankfurt incolo eram pe lista de asteptare. Dumnezeu cu mila. Cum coborim din naveta (din cite am vazut eu, ar fi avioane cam din ora in ora intre Paris si orasul german), alergam spre corespondenta, gasim locurile (ura! Noi eram pregatiti sa dam si spaga) si-apoi hoinarim prin aeroport dupa bomboane si puzzle.
In avion, dupa ce ne instalam pe locurile noastre, undeva pe rindul din mijloc, de unde evident ca nu se vede nimic, si ai toate sansele sa primesti genunchi sau coate peste fata cind dormi, avem parte de o alta minunata surpriza: locurile nostre sint revendicate de niste cetateni. Mutati-va voi, noi de-aicea nu plecam, nu plecam aca... Opaaa, dar sintem invitati, cu scuze pentru deranj, sa pasim in Business Class, prin urmare ne deranjam instantaneu si, cu hainele in dinti, ajungem rapid in paradis. He he he, alta mincare de peste (pescuit de-adevaratelea), alt spatiu vital, alte atentii. Pentru inceput ma ocup cu studiatul. Citesc instructiunile de utilizare a fotoliului cu televizor, masaj si telecomanda, pret de vreo 2 ore. Evident ca nu stiu sa aranjez masuta, sa scot telecomanda din bratul fotoliului, se vede cu ochiul liber ca sint o parvenita. Servetele umede de curatat miinile, saculet cu sosete, periuta de dinti si balsam de buze (pe care toata lumea il baga in valiza la aterizare, arivisti sau nu), fata de masa alba, selectie de vinuri bune, de filme bune la Tv si mai ales spatiu. Spatiu de intins fotoliul pina devine pat, de intins picioarele, bratele, de stat intr-o rina, in cap, de masaj am pomenit?? Ce sa mai zic, cu asa conditii de odihna nici nu-mi venea sa dorm, am vazut vreo 2 filme si am frunzarit vreo 15 canale de muzica. Pe fereastra nu prea m-am uitat, desi eram la un fotoliu de ea, suficient de departe pentru a nu vedea mare lucru, in parte si din cauza intunericului in care ne-am afundat rapid – avind in vedere ca inaintam spre est. Avionul isi infigea aripile in noapte, noaptea se avinta catre noi, impinsa de soare, asa ca am dat rapid de lumina, in vreo 4 ore. Sau chiar mai rapid, pentru ca un domn insomniac statea extatic cu ochii in soare trezind sistematic toti nefericitii (inclusiv subsemnata) care nu-si pusesera pinza pe ochi. Nu stiu cum e la clasa intii, se pare ca sarmanii pasageri sint obligati la regim cu sampanie si caviar, dar noi am avut parte de mincare cu gust de mincare, vin excelent, desert dupa voie, pahare de sticla si fotoliu cu bec. Se vede insa ca aceasta clasa nu permite infratirea intre popoare si cauta sa pastreze secretele profesionale. E greu sa-ti atingi colegul de fotoliu, trebuie sa intinzi mina peste fotoliu si gitul ca sa vezi ce se intimpla in curtea lui.
Coborim cu regrete eterne din avion, cine stie cind mai mincam noi pomana asta, si tragem invatamintele de rigoare pentru a ne face viata mai usoara in timpul urmatoarelor calatorii cu economicii. Ne-ndreptam voiosi spre Imigratie, oarecum relaxati, nu aveam privirea criminala a nedormitilor slabi de punga. Ora 4 dimineata acasa, ora 10 la Hong Kong, doream totusi sa ajungem repede la hotel ca sa ne odihnim. Problem. Pasaportul meu (ei na, sint obisnuita deja) e intors pe toate fetele, scanat suplimentar, vamesul cheama intariri – un vrajitor care sa-l descinte, pentru ca era speriat rau de tot si emitea aoleuri fara numar pre limba lui. Nasol. Undeva am gresit. Cred ca de fapt nu trebuia sa am viza, avind in vedere ca in documentul de la companie aveam statut de nevasta de marinar. Sau nu. Trebuia sa fiu ori turista ori marinar, ambele simultan erau de neconceput. Nu mai iesea ecuatia de 3 simpla. Asa ca sintem trimisi la un birou special unde mi se spune ca eu pot sa trec linistita (sa creada ei ca o sa stau din nou la coada aia), insa cu barbate-miu e o problema. Numele lui e scris gresit. Nu-i nimic, asteptam rontaind la bomboane care se gasesc la liber la toate ghiseele, agentul este contactat si greseala remediata. Dupa 2 ore iesim din aeroport la 32 de grade de aer umed si irespirabil.
Ce-am vazut in toate aeroporturile si in miinile citorva cetateni care prefera sa-si petreaca orele de zbor in mod util?! Ultimul volum „Harry Potter”. In engleza. Inclusiv la Frankfurt.
Ajungem la hotelul pe care–l stim deja cu totii, Panda, unde dam peste prietenul meu de anu’ trecut (Mai tineti minte? Nebunatica aceea care-mi cerea un „deposit” mai mare decit pretul camerei). Uite-asa trecem de la 20 de grade naturale (vremea la Paris) la 20 de grade conditionate. Gitul cedeaza. Noroc ca aici gasesti Strepsils la supermarket.
Ah, Hong Kong! Numai ce ma uit pe geam si totul, adica cele 3 zile petrecute anul trecut, revine. Blocurile nesfirsite, unele cirpite, altele suflate-n sticla si otel, schelele de bambus, pasarelele (nu zburatoare). Nu mergem la cocktail, asa ca avem timp sa cheltuim dolari de Hong Kong (10 pentru un euro) pe tot felul de suveniruri care ne-au burdusit valizele din ziua unu. Fiind la noi in cartier, stim pe unde sa umblam. In centrele comerciale ce aduc a IDM si a Mallu’ de la Bellu remarc ca mobila e mai ieftina ca la noi si ca ei sint innebuniti dupa papusile in uniforma SS.
Hotelul e la fel de aglomerat, iar intr-un colt e amenajata o rezervatie de panda de plus linga care se pozeaza „japonezii” (poa’ sa fie si coreeni, am vazut ca si ei umbla destul de mult). Pe la etajul 3, unde se gasesc receptia, restaurantul, barul si nenumaratele lifturi cu acces restrictionat la diferite etaje, trece si pasarela. Asa ca pe linga clienti scortosi, mai vezi si gospodine cu sacosa de leustean si pachetul de 10 rulouri de hirtie de toaleta +4 gratuite.
Cum nu puteam dormi, zapam la canale pe televizor. E unul sportiv in care se vorbeste engleza cu accent portughez (o fi de la vecinii din Macao), Discovery Asia, MTV Asia, filme prost jucate sau rulate de pe casete copiate de o mie de ori. Din cind in cind ma uit pe geam, la orasul luminat impecabil, la cladirile cu magazine-scoala-cinema la parter, parcare mai sus pe citeva etaje, apoi apartamente si birouri, luminate si ele pina in virf, cu aparate de aer conditionat peste tot si masini circulind tot pe partea stinga.
Acum sint pierduta si eu in traducere... in cautarea fusului orar al acestei jumatati de lumi.


Tara scuterelor


02.08.2007

Dupa nici o zi de leganeala, o noapte de insomnie intensa – inca nu m-am pus la punct cu fusul orar – ajungem in Taiwan, o tara cit o insula, bucata rupta din China, plasmuita de anticomunisti si protejata de americani. Acostam la Kaohsiung. Nici nu s-apucara bine macaralele de treaba c-am si coborit de pe vapor, la poalele caruia ne astepta o minunatie de taxi conditionat in aer. Am pornit inarmati pina in dinti: o foaie de hirtie pe care era scris in chineza unde vrem sa ajungem, adica la un restaurant pescaresc si la un magazin de articole sportive, toate recomandate de pilot si notate pe passpartu-ul nostru. Dar cu chinezul nu te intelegi chiar din prima, de parca ar fi turc, pina n-am scris noi cu mina noastra 1 linga restaurant, 2 linga magazin no Nike am precizat, si asta de vreo 5 ori, la care s-a adaugat o halta la banca pentru schimbat bani money change money dollar bank si intoarcerea la vapor 3, n-am plecat. Si tot noi eram aia batutii in cap care nu-nteleg, frate, nimic! In fine, o luam din loc.
Din prima ajungem intr-un cartier cam saracut, cu case cam darapanate, fara prea multe aparate de aer conditionat la vedere (bizar, avind in vedere clima, la Hong Kong am vazut pina si pe cocioabe), insa cu gratii la toate ferestrele, la aproape toate etajele (asta insemnind si 6 din 10), ghivece scoase la aerisit pe trotuar, restaurante si garaje deschise larg, cu gunoiul linga usa, pagode incarcate de turnulete si culori tipatoare, cum am vazut eu la prietenii nostri romi. Pe asta cu gratiile pot s-o inteleg, daca ma gindesc ca in alte vremuri numai cine era mai instarit isi permitea sa-si inchida balconul sau loggia... Inaintam pe niste strazi largi, ce contrasteaza cu stradutele ce-si dau duhul pe laterale. Soferul nostru merge si pe sensul opus si trece pe rosu uneori fara sa se asigure. Pentru ca una la mina, nu am vazut politisti de circulatie si doi nici nu prea sint masini, asa ca prezenta celor de la mina unu nu se justifica. In schimb am vazut roiuri de scutere. Poporul taiwanez se deplaseaza pe scutere, dupa cum ati vazut in filmuletele si power point-urile care circula pe net. Cu masca sau fara masca la nas, uneori cu o camasa imbracata invers ca sa-si protejeze hainele si bratele de soare si praf.
Mincam bine, tot felul de pesti si crustacee necunoscute, alese dupa metoda aratat cu degetul si avut incredere in priceperea bucatarului. Bineinteles ca mincam cit patru, ne servim singuri cu bautura de la frigider, eu personal ma bucur ca sint servetele pe masa (astia clar sint contra chinezilor). Toate felurile sint aduse pe masa pe masura ce sint pregatite, si asta se intimpla repede, asa ca ciorba noastra de peste pare o infuzie cu ghimbir si usturoi. Nu prea stim noi ce mincam in afara de alimentele de baza – orez, ceapa, creveti, insa totul e atit de bun incit nu ne punem intrebari incuietoare. Ne ridicam satui (fara sa fi terminat din farfurie) si platim 1200 de dolari taiwanezi (si ei), 45 de dolari la un euro, n-a fost chiar asa de scump.
Pina sa ajungem la magazinul de articole sportive no Nike no Nike please, cerem insistent sa ne oprim la o banca ca sa change some money dollar change. Soferul nostru se prinde intr-un tirziu, intoarce intr-o intersectie pe trecerea de pietoni si se opreste in fata unei banci. A trebuim sa stam la doua cozi, functionarii mai au si alte treburi de facut, comitete de bloc, gherghefuri, in fine, plecam.
Pentru ca magazinul cu specific sportiv nu satisfacea exigentele noastre (yes Nike yes), reusim in mod miraculos sa-l facem pe sofer sa inteleaga ce vrem – niste materiale de facut box thailandez, diverse marafeturi de incasat pumni si picioare – si acesta reuseste la rindu-i sa obtina de la vinzatori adresa unui magazin care ar furniza asa ceva. Ce presupuneam noi, din gesturile lor, ca ar fi a doua la stinga si-n fundul curtii e de fapt doua cartiere cu stinga dreapta nenumarate apoi un bulevard lung cit o zi de post si niste bijbiiala pina dam de locatia in cestiune. Care se dovedeste a fi un atelier cu vinzare. Aici se fabrica tricouri, chimonouri de lupta, centuri, genti (de carat diverse pe naveta), am vazut chiar si pantofi (de facut) sport. Daca vedeti marca sau inscriptia Asia Cup pe undeva, ei bine de-aici vine. Sau ei sint doar furnizorii oficiali ai unei ipotetice Cupe a Asiei. Aveau inclusiv matrite de inscriptionat tricouri cu numele clubului sportiv dorit.
Nu stiu ce parere sa-mi fac despre acest oras. Ca am vazut case saracacioase, darapanate, praf mult ca la noi, masini putine (asta mi-a placut cel mai mult), un fel de zona mai luxoasa cu locuinte ingrijite si cu buildinguri de birouri. Nimic ostentativ insa, iar oamenii pareau mai degraba modesti, dintre masinile alea putine doar citeva erau limuzine sau 4x4. Un singur zgirie-nori mai acatarii, un Carrefour, o Ikea, un McDonalds, niste Starbucks Coffee. Multi angajati intr-un restaurant, asta am vazut si-n China. Nu tu inghesuiala, nu tu toale de lux pe strada, nu tu aglomeratie de magazine de fite. Cite una bucata ici colo. Sau poate ca n-am fost noi in cartierele bune. Si spatiu, nene, spatiu sa bati o miuta in intersectie.
Pina la urmatoarea escala – Panama, pornim cu toate pinzele sus catre nord, caci Pamintul e rotund si mai ales bombat. Trecem usor pe linga Japonia, din care nu vad decit doua insule, si alea cu binoclul (ati scapat, mai turistilor, de furia din Carpati!!) si incepem s-o cotim catre dreapta, ca la Ploiesti...


08.08.2007


N-a iesit rima. Las’ ca o sa iasa la anu’, o data cu deschiderea Jocurilor Olimpice din China.
08.08 pentru ca am trecut prin ziua asta de doua ori, ca sa tinem bine minte ca ne apropiem de meridianul 180, din care se pica, dupa caz, in ziua de ieri sau in ziua de azi. Noi am repetat ziua de azi. Adica miercuri seara am dat ceasurile inainte cu o ora si ne-am zis pe azi, in loc de pe miine. Ca miine tot azi era. Asa ca am trecut din emisfera estica in cea vestica, desi noi tot spre est mergem. Daca am fi fost in sensul invers de mers (adica din emisfera vestica in cea estica, mergind, evident, spre vest), treceam direct in miine, fara nici un regret pentru ziua de azi, pe care, din fericire, am trait-o deja, asa ca nu o putem declara la obiecte pierdute (cum mi s-a intimplat anul trecut). Nu s-a inteles nimic in banca din spate. Nu-i nimic, nici eu n-am inteles din prima despre ce este vorba cind am privit o harta cu America la est si Europa-Asia la vest. Parca era din alt film.
La ora 13.27 atingem granita est-vest, trecem din punctul al mai de est spre al mai de vest, uite-asa, cit ai clipi. Ce ti-e si cu gradele si minutele astea care, am aflat, pot fi strabatute uneori mai repede decit e regula!
Carevasazica ne aflam fix la antipozii Londrei, daca bagam o scobitoare pina-n miezul Pamintului si riciiam nitel, ar fi iesit pe partea ailalta fix in patu’ reginei. Sintem la exact doishpe ore de diferenta fata de Maiestatea Sa, ca Greenwich-u’ l-am ratat pe motiv de trecere la ora de vara. Pentru amatorii de calcule si suprapuneri cu realitatea am fost, la momentul respectiv, la longitudinea 180 Est cu latitudinea 42 de grade si 12 minute Nord, ceea ce reprezenta, pentru noi, vertexul, adica punctul cel mai la nord al calatoriei noastre. Aici ar trebui sa mai adaug un cuvint SF: ortodromie, dar nu sint sigura de ortografie. De verificat, totusi, in dictionar; in mod normal ar trebui sa fie vorba de traseul in forma de curba intre doua puncte departate, traseu care e mai scurt decit o oxodromie – drumul drept – pe motiv ca Pamintul este bombat.
Vestea buna dupa aceasta tortura e ca, peste vreo 15 ore, dupa orice ceas cu baterie sau mecanic din lume, o sa fim exact in partea cealalta a Romaniei, asa ca cine vrea sa fie gidilat cu o scobitoare?? Pentru cei care au urmarit cu atentie, o sa incalecam meridianul 160 Vest care se opune aluia de 20 Est, al Romaniei...
Vestea asta buna vine dupa o gramada de vesti proaste, sau mai degraba gri. Cam cum e vremea pe la noi pe vapor. Totul e cenusiu: cerul, apa, puntea. Inaintam intr-un lighean cetos, cu margini nedefinite, fumegind intr-o parte, aburind pe deasupra, cu o bata laptoasa pe de laturi, fara soare, fara luna, fara stele. Gradele sint inecate in mercur, iar vintu-si hlizeste fasolele pe orice ferestruica. O vreme de stat la gura sobei, la vizionat DVD-uri si numarat nodurile pe ora sau de la fringhii. In nici un caz de iesit la promenada, ca nefericitul cela de i s-a dus vestea, adica telexul de la un vapor la altul cum ca ar fi disparut de la locul de munca. Eram cam la 600 de kilometri de locul faptei, n-avea sens sa aruncam colacele de salvare.
Asa ca distractia e la masa, cu birmanezul nostru (nu sint singura exotica de pe vapor). Il luam la intrebari. Ca ce maninca (cum maninca vedem si singuri: cu lingura pe post de cutit): ar minca orez dimineata, la prinz si seara daca s-ar putea, ca la ei gazul e scump si nevasta nu-i gateste in fiecare zi (parca imi aduce aminte de ceva...). Ce forma de guvernare au: ce intrebare, cind toata lumea stie ca e dictatura militara de prin anii 70, daca nu si mai devreme. Cum e cu libertatea de miscare: le trebuie viza pina si sa plece in Thailanda, atit de saraci, prin urmare potentiali imigranti, sint. Cum e cu religia: pai guvernul, ca sa le inchida gura, mai construieste un templu. Partea buna si paradoxul, in acelasi timp, e ca acolo nu mori de foame, desi cistigul lunar e de ordinul a citorva zeci de dolari. De ce? Pentru ca oamenii sint milosi si dau de pomana. Uite o tara care nu apare pe traseul cersetorilor nostri din Occident. Mai intrati si voi pe internet, mai baieti... Ca idee generala, Birmania si birmanezii sint un amestec de China si India, adica trasaturi de chinez pe un fond tuciuriu. Pisici birmaneze? Da, se gaseste. Si ce daca?!
Alte amanunte de la gazeta de perete: intr-o noapte am trecut pe linga un vulcan, de mirosea a sulf ca la mofeta. Si in mod absolut sigur si verificat de mandea pe harta si in dictionar: o sa trecem, timp de aproape o zi, prin Triunghiul Bermudelor. Chestie care mi s-a intimplat si anu’ trecut, da’ n-am simtit nimic. Adicatelea sint dovada in carne si oase ca Triunghiul Bermudelor e doar o legenda. A, ne-am plimbat si pe linga Groapa Marianelor, da’ nu stiu daca intereseaza, ca nu are pedigree de baba-cloanta. Voi reveni cu o relatare pe viu (ha ha ha) din Triunghi, se va intimpla in Marea Caraibelor, intre Panama si Statele Unite (e vorba de triunghiul Bermude-Bahama-Puerto Rico).
Bine de voi, e dimineata, o noua zi de munca si week-end-ul care se intinde lenes dupa ora 16. Saptamina mea e lunga, de 8 zile, si e abia joi seara...




Lectura de week-end, ratat scenariu de film


09.08.2007

Sa fi fost cit?! Pe la un 6 seara? Tocmai trimiteam mailul aiuritor despre cum trecerea de la est la vest se transforma in trecerea de la vest la est. Sau invers?! Grabita cum eram sa ma inscriu printre prioritatile voastre de la cafeaua de dimineata, am uitat sa va impartasesc si gindurile mele intime despre timpul ca un cearsaf imens pe care il putem hasura cum vrem, putem desena pe el orice, un sotron, o cochilie de melc, un barzaune... Pentru ca timpul n-are, pe bune, altceva mai bun de facut decit sa lase ciopirtit, labartat, inghesuit dupa pofta mintilor noastre intortocheate. Cine crede ca Timpul e nenea ala care hipnotizeaza cucii din orologii de-i face sa cinte la ora fixa (si juma), crede si in Mos Craciun.
Sa fi fost, deci, pe la un 6 seara relativ. Vestea se raspindi ca fulgerul pe tot vaporul: se vede in zare o ambarcatiune mica, cu pinzele lasate, plutind in deriva. Ne apropiem tiptil si ne lipim binoclurile de ea: nu par a fi oameni la bord, catargul pare rupt, pavilionul pare a fi american, pare a fi inmatriculat in California (statul ala american care are mai multe masini decit cetateni). O depasim, apoi facem brusc cale-ntoarsa. Asta inseamna ca greierasul de vreo 6 mii de tone se intoarce pe o patina cu ale sale cutii de chibrituri si cu noi cu tot. Apoi pe ailalta, ca sa-si gaseasca echilibrul. Vazind ca marea urca deodata in cer, ma ia cu lesinatura, picioarele mi se inmoaie aproape ireversibil, iar inima cere lectii de prim ajutor. Eram asa de inclinati ca ma gindeam ca mi-as fi udat picioarele daca eram pe puntea U (a mai de jos). Marinarii incep sa intre in cabina de comanda, ochii agatati de binocluri se inmultesc, iar informatiile curg: vad un om atirnat in jos, nu misca; vad un alt om linga catarg, are o lampa in mina si transmite S.O.S.-uri; vad un steag de cerere de ajutor, si asa mai departe. Comandantul transmite toate detaliile la US Coast, ca se pare ca oriunde ne-am afla in lumea asta, tot aproape de ei sintem. In fine, vorbim cu Alaska, recitam ce vedem si intrebam ce facem, dom’le? Aveti idee de vreun naufragiu prin zona, a cerut cineva sa fie salvat zilele astea, v-a deranjat vreunul cu vreo intrebare?
Intre timp incercam, in zadar, sa contactam vaporasul. Nici un raspuns. Coasta da si ea din umeri, asa ca decidem sa trimitem in recunoastere o barca de salvare. Acum toata lumea se agita, pina si bucatarul e in stand-by, cu apa si paturi pregatite, eu incerc sa destind atmosfera si ma intreb daca nu cumva compania o sa ceara sa fie platita pentru cazarea celor doi pina la Panama, fotografiez viitorii eroi si-mi imaginez deja scenele emotionante si recunostinta eterna a salvatilor rebegiti etc. Intreb ajutorul de bucatar si camerist daca a pregatit cabinele pentru cei doi, totul e gata, oamenii ii asteapta, situatia e sub control, eu sint singura agitata din sector.
Barca noastra pleaca si in curind incep sa curga informatiile de la fata locului. Pai barca are pavilion american intr-adevar, e inmatriculata in California, nu e nimeni agatat de bord, nu e nimeni in barca, nici pe punte nici in cabina, nu se vede nimic special, boarfe peste tot, dezordine maxima (o furtuna mica e suficienta sa rastoarne tot), nu prea sint documente. Intr-un cuvint nu poa’ sa iasa o stire nici macar pentru jurnalul oral din Pavlateii din deal.
Ne desumflam cu totii. Barca se intoarce cu o jalnica prada de razboi: niste haine murdare, unele de dama, clar era si-o femeie amestecata in afacere, partituri pentru ukulele (chitara aia mica si voioasa), un carnet de cecuri (de-aici deducem numele nefericitilor), un Jurnal de bord care incepe pe 2 aprilie 2007 la San Diego si se incheie pe 8 aprilie tot pe-acolo si cam atit. Aprilie? Nu putem decit sa aprindem luminari pentru bietii oameni. Carnetul de cecuri la americani mai prezinta si un carnetel in care posesorul isi noteaza cheltuielile si-si face balanta. Ultima data notata era undeva prin februarie.
Era sa fim eroi. Dar ne-am ratat misiunea. Am ajuns prea tirziu. Parca nu ne vine sa mergem la masa, dar o facem totusi. Sintem tristi, insa cu constiinta impacata. Mincind, cu noduri, ma gindesc ca bucatarul (parc-a avut o presimtire!) s-a intrecut pe sine insusi, pentru prima data mincarea lui nu era total dezgustatoare, sosul de la spaghetti imi amintea de ciorba de la gradinita (si era bunaaaaa), din compotul de fructe exotice a iesit o prajitura cam cruda, da’ mergea pina si aia.
O alta zi se incheie. Cu sentimentul datoriei implinite. Pentru fiecare dintre noi.

Ps: Coasta americana ne suna sa ne anunte ca s-au gasit proprietarii. Sint bine mersi in vacanta. Putem sa fim draguti si sa le trimitem prin posta lucrurile recuperate? Thanks.


Cum maninc ca sa traiesc


17.08.07

Ca doar n-o sa traiesc ca sa maninc, n-am avut eu bafta aia sa ma nasc Pastorel, Dan Chisu sau macar Bursucul gastric!
De cind cu eficientizarea costurilor de productie si liberalizarea intr-o veselie a fortei de munca, mincatul pe vapor a devenit o aventura mai dihai decit traversatul junglei. Pentru ca degeaba ne inmuiem dumicatul atit in farfurii occidentale cit si in strachini orientale, tot balcanici raminem, adica limitati geografic in gusturi si ingrediente. In schimb, filipinezii au o filosofie a amestecarii bucatelor in cratita mai mult ontologica decit hedonistica.
La obiect, hai sa vedem cam care ar fi asemanarile si deosebirile dintre ciorba lui chief cook si borsul mioritic (varianta ca la mama acasa). Pai borsul nostru ce caracteristici are? Transhumanta. Spiritul mioritic. Alternanta vale-deal. Unde nu vedem legumele aliniate simetric, strins unite in jurul bucatii de carne taiate regulamentar – nici prea mare, nici prea mica, cit sa nu naufragieze inestetic in farfurie – sau plutind serafic primprejur, ploaia de verdeata inmiresmata, ascunsul gust acrisor al borsului ce-nvie pina si mortii de pe nasalie... In acest timp, ciorbo-supa-OZN dupa model chinezesc isi arata, desucheata, bucatile de carne si os desfigurate si legumele, lincezind despuiate in toata lungimea lor si fara vlaga intr-o zeama fara personalitate nici perspectiva, tulbure, in care numai grasimea rinjeste palid la suprafata. Osteneala gospodinei robotind pe linga cuptor versus lehamitea bucatarului molfaind guma deasupra aragazului.
La fel, cita armonie in chiftelele canibalo-vegetariene - made in untura generoasa a unui Ghita decedat la datorie pe vremea Craciunului - care nu fac nici o diferenta intre morcovi, cartofi, ceapa, carne si marar! Pe linga ele, bilele de carne in uniforma ale sefului par decreteii unui manual de bucatarie fara imaginatie.
Si-apoi pastele - inecate in ketchupul diabetic de-o culoare nedefinita, legumele - sugrumate in uleiul refolosit peste termenul de casatie, cartofii pai - reincarnari succesive si totusi din ce in ce mai ratate ale amidonului, orezul – ca o ectoplasma ce se regenereaza nonstop in farfuriile asiaticilor, dimineata, la prinz, seara si in loc de floricele pentru filmul de seara -, toate acestea se lafaie obscen, in fiecare zi, pe tavile fara vina ale vaporului. Despre combinatiile diverse de legume plus carne, salata verde plus orice si altele, prefer sa las ca tema de reverie in caz ca vreodata vreti sa chiuliti de la serviciu si nu aveti cum sa-i demonstrati sefului ca sinteti bolnav (un fel de a minca creta in pauza, da’ de data asta numai mental!).
Ce mi-a mai ramas? A, desertul. Chiar vreti sa descriu la pièce de résistance a sefului peste polonice? Fie. Obiectul suspect are aparenta unui tort (oricine se poate insela de la 10-15 centimetri). O degustare vizuala si tactila mai atenta ne vor revela ca suspectul e alcatuit din straturi dupa cum urmeaza: un strat de blat – in sine suficient de dens si dulce pentru a nu mai fi completat cu altceva -, un strat de crema de ciocolata Nutella, un strat de blat, un strat de dulceata de ceva, si tot asa pina la epuizarea sortimentelor de dulceata din magazie, blat, apoi ciocolata si smintina de decor. O singura portie acopera, cred, necesarul caloric al unei echipe de baschet de amatori din statul Virginia.
Pina una alta, plutim cu totii in aceeasi galeata si visam la noul bucatar care va ajunge pe vapor peste citeva zile. Filipinezii zic ca cica ar fi un cordon bleu desavirsit. Noi astilalti, europeni neinitiati, avem inima strinsa si mergem inainte ca la ghilotina. Fie ce-o fi. Doar nimeni n-a vazut niciodata vreun restaurant filipinez pe vreundeva. Se pare ca exista doar un singur bucatar filipinez bun si ala e antamat de George W. Bush la Casa Alba (eu banuiesc insa ca l-a luat pentru ca-l plateste meschin si la negru).
De ce oare sintem atit de neincrezatori?